Tafsir as-Saʿdī — Volumul 5

Sura Ibrahim

Versetele 1 la 52

Revelată la Mecca

Versetele 1 la 3

Allah Preaînaltul vestește că i-a coborât Trimisului Său Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, Cartea Sa pentru folosul făpturilor, ca să-i scoată pe oameni din întunericurile neștiinței, necredinței, purtărilor rele și ale tuturor felurilor de păcate la lumina științei, imanului și a purtărilor frumoase.

Cuvintele „cu Îngăduința Domnului lor” înseamnă că scopul voit și iubit de Allah nu poate fi atins de ei decât prin Voia și Ajutorul lui Allah. În aceasta se află un îndemn pentru robi să-I ceară ajutor Domnului lor.

Apoi Allah lămurește lumina spre care îi călăuzește această Carte: „pe Calea Celui Atotputernic, Vrednic de laudă”, adică pe Calea care duce la El și la Locuința Cinstirii Sale și care cuprinde cunoașterea adevărului și făptuirea potrivit lui.

Pomenirea Celui Atotputernic, Vrednic de laudă după pomenirea Căii care duce la El arată că acela care o urmează este puternic prin Puterea lui Allah, chiar dacă nu are alt sprijin în afara Lui; el este vrednic de laudă în treburile sale și are un sfârșit bun. Tot aceasta arată că Drumul lui Allah este una dintre cele mai mari dovezi ale Atributelor Sale desăvârșite și ale Însușirilor Sale mărețe. Acela care a așezat acest Drum pentru robii Săi are o Stăpânire atotputernică și este vrednic de laudă în Cuvintele, Faptele și Hotărârile Sale.

El este Dumnezeul adorat prin actele de adorare care alcătuiesc treptele Drumului drept. Așa cum Lui Îi aparține stăpânirea cerurilor și a pământului prin creație, dăruirea hranei și cârmuire, tot Lui Îi aparține hotărârea religioasă asupra robilor Săi, fiindcă ei sunt proprietatea Sa și nu se cuvine să-i lase fără poruncă și răspundere.

După ce a lămurit dovada și argumentul, Allah îl amenință pe acela care nu se supune: „Vai necredincioșilor de o pedeapsă aspră!”, o pedeapsă a cărei mărime nu poate fi măsurată și a cărei stare nu poate fi descrisă.

Apoi îi descrie drept aceia „care iubesc viața lumească mai mult decât Viața de Apoi”. Ei se mulțumesc cu ea, găsesc odihnă în ea și neglijează Viața de Apoi. „Îi împiedică pe oameni de la Calea lui Allah”, Calea pe care Allah a așezat-o pentru robii Săi și a lămurit-o în Cărțile Sale și prin limbile trimișilor Săi. Ei și-au arătat dușmănia și lupta împotriva Domnului lor.

Ei „caută să o facă strâmbă”, adică se străduiesc să o înfățișeze urâtă și deformată, ca să-i îndepărteze pe oameni de ea. Însă Allah nu îngăduie decât ca Lumina Sa să fie desăvârșită, chiar dacă necredincioșii urăsc aceasta. Cei descriși astfel „se află într-o rătăcire îndepărtată”, fiindcă s-au rătăcit pe ei înșiși, i-au rătăcit și pe alții și s-au împotrivit lui Allah și Trimisului Său. Ce rătăcire poate fi mai îndepărtată decât aceasta?

Oamenii imanului sunt opusul lor: ei cred în Allah și în semnele Sale, iubesc Viața de Apoi mai mult decât lumea aceasta, cheamă la Calea lui Allah, o înfățișează frumoasă atât cât pot și arată cât este de dreaptă și lipsită de orice strâmbătate.

Versetul 4

Din Bunătatea Sa față de robi, Allah nu a trimis niciun trimis decât cu limba poporului său, ca să le lămurească ceea ce aveau nevoie să cunoască și ca ei să poată învăța ceea ce le aducea. Dacă trimisul ar fi vorbit în altă limbă, oamenii ar fi trebuit mai întâi să învețe limba aceea, apoi să înțeleagă ceea ce le spunea.

Când trimisul le-a lămurit ceea ce li s-a poruncit și ceea ce li s-a interzis, iar Dovada lui Allah a fost statornicită împotriva lor, „Allah îl duce în rătăcire pe cine voiește” dintre aceia care nu se supun călăuzirii „și îl călăuzește pe cine voiește” dintre aceia pe care îi alege pentru Mila Sa. „El este Atotputernicul, Preaînțeleptul”: prin Puterea Sa, numai El poate călăuzi ori duce în rătăcire și poate întoarce inimile cum voiește; prin Înțelepciunea Sa, El nu pune călăuzirea ori rătăcirea decât în locul potrivit.

Acest verset nobil este o dovadă că științele limbii arabe care duc la înțelegerea Cuvântului lui Allah și a cuvintelor Trimisului Său sunt cerute și iubite de Allah, fiindcă ceea ce Allah i-a revelat Trimisului Său nu poate fi cunoscut altfel. Excepție fac oamenii aflați într-o stare în care nu mai au nevoie de această învățare: au deprins limba arabă din copilărie, ea le-a devenit firească și au devenit pregătiți să înțeleagă nemijlocit cuvintele lui Allah și ale Trimisului Său, așa cum le-au înțeles companionii, Allah să fie mulțumit de ei.

Versetele 5 la 8

Allah Preaînaltul vestește că l-a trimis pe Musa cu semnele Sale mărețe, care dovedeau adevărul și corectitudinea mesajului său. I-a poruncit același lucru pe care i l-a poruncit Trimisului Său Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, și tuturor trimișilor: „Scoate poporul tău din întunericuri la lumină”, adică din întunericurile neștiinței și ale tuturor felurilor de necredință la lumina științei, imanului și a lucrurilor care decurg din ele.

„Și amintește-le Zilele lui Allah”, adică Binecuvântările pe care li le-a dăruit, Bunătatea Sa față de ei și pedepsele Sale asupra neamurilor care au tăgăduit, ca ei să-I mulțumească pentru binecuvântări și să se ferească de pedeapsă. „În aceasta”, în Zilele lui Allah asupra robilor, „sunt semne pentru fiecare om foarte răbdător și foarte recunoscător”: răbdător în vremuri de nevoie și greutate și recunoscător în vremuri de belșug și binecuvântare.

Zilele lui Allah arată desăvârșirea Puterii Sale, vastitatea Bunătății Sale și deplinătatea Dreptății și Înțelepciunii Sale. De aceea Musa, pacea fie asupra sa, a împlinit Porunca Domnului său și le-a amintit Binecuvântările lui Allah.

El a spus: „Amintiți-vă Binecuvântarea lui Allah asupra voastră”, cu inimile și cu limbile voastre, „când v-a izbăvit de oamenii lui Fir'awn, care vă supuneau la cel mai rău chin”, adică vă pricinuiau cea mai grea pedeapsă. Apoi a lămurit-o: „îi înjunghiau pe fiii voștri și le lăsau în viață pe femeile voastre”, adică le cruțau și nu le ucideau.

„În aceasta”, în izbăvirea voastră, „a fost o mare încercare de la Domnul vostru”, adică o binecuvântare uriașă. Sensul poate fi și că în chinul la care Fir'awn și căpeteniile sale v-au supus s-a aflat o mare încercare de la Allah, ca să se vadă dacă răbdați ori nu.

Musa i-a îndemnat să-I mulțumească lui Allah pentru Binecuvântările Sale: „Și când Domnul vostru a vestit”, adică a făcut cunoscut și a făgăduit, „Dacă sunteți recunoscători, vă voi da negreșit și mai mult” din Binecuvântările Mele, „dar dacă sunteți nerecunoscători, cu adevărat Pedeapsa Mea este aspră”. Din această pedeapsă face parte și luarea binecuvântării pe care le-a dăruit-o.

Recunoștința înseamnă că inima recunoaște Binecuvântarea lui Allah, limba Îl laudă pentru ea, iar robul o folosește în ceea ce Îi aduce Mulțumirea lui Allah. Nerecunoștința este opusul acesteia.

„Musa a spus: Dacă voi și toți cei de pe pământ sunteți nerecunoscători”, nu-I veți face lui Allah nici cel mai mic rău. „Allah este cu adevărat lipsit de orice nevoie, Vrednic de laudă.” Faptele de ascultare nu-I sporesc Stăpânirea, iar neascultările nu o micșorează. El este cu totul lipsit de orice nevoie și Vrednic de laudă în Ființa, Numele, Atributele și Faptele Sale. El nu are decât Atribute vrednice de laudă și desăvârșite, nu are decât cele mai frumoase Nume și nu săvârșește decât Fapte frumoase.

Versetele 9 la 12

Allah Preaînaltul îi avertizează pe robii Săi despre ceea ce a făcut cu neamurile care au tăgăduit. Când au venit trimișii și ei i-au tăgăduit, Allah i-a nimicit prin pedeapsa grăbită pe care oamenii au văzut-o ori despre care au auzit. El spune: „Oare nu v-a ajuns vestea celor de dinaintea voastră — poporul lui Nuh, 'Ad, Thamud”? Allah le-a istorisit povestirile în Cartea Sa și le-a lămurit.

„Și cei de după ei, pe care nimeni nu-i cunoaște în afară de Allah”, din pricina mulțimii lor și fiindcă veștile despre ei s-au pierdut. Tuturor acestor neamuri „trimișii lor le-au adus dovezi limpezi”, argumente care arătau adevărul mesajului lor. Allah nu a trimis niciun trimis fără să-i dea semne prin care oamenii să poată crede în el. Dar când trimișii le-au adus dovezile, ei nu le-au primit, ci s-au trufit.

„Ei și-au dus mâinile la guri”, adică nu au crezut în ceea ce le-a fost adus și nu au rostit nimic care să arate imanul, așa cum Allah spune: „Își pun degetele în urechi din pricina trăsnetelor, de teama morții.” [al-Baqarah, 2:19] Ei le-au spus răspicat trimișilor: „Noi nu credem în mesajul cu care ați fost trimiși și avem o îndoială adâncă cu privire la lucrul la care ne chemați”, adică lucrul este pentru noi confuz și neclar. Ei au mințit prin aceasta și au săvârșit nedreptate.

Trimișii le-au spus: „Oare poate exista îndoială cu privire la Allah?” Existența Sa este cel mai limpede și mai vădit dintre toate lucrurile. Acela care se îndoiește de Allah, „Făcătorul cerurilor și al pământului”, de a Cărui Existență depinde existența tuturor lucrurilor, nu mai poate avea încredere în nicio cunoaștere, nici măcar în lucrurile simțite. De aceea trimișii li s-au adresat ca unora care nu se îndoiau de Allah, fiindcă în privința Sa nu încape îndoială.

„El vă cheamă” la ceea ce vă folosește și vă îndreaptă starea, „ca să vă ierte din păcate și să vă dea răgaz până la un termen hotărât”, adică să vă răsplătească în această lume și în Viața de Apoi pentru răspunsul la Chemarea Sa. El nu vă cheamă ca să primească vreun folos din adorarea voastră; folosul se întoarce numai la voi.

Ei le-au răspuns trimișilor cu neștiință și nechibzuință: „Voi nu sunteți decât oameni asemenea nouă.” Cum ați putea avea asupra noastră întâietatea profeției și a mesajului? „Vreți să ne îndepărtați de ceea ce adorau părinții noștri.” Cum să părăsim credința și calea părinților noștri pentru credința voastră și cum să vă ascultăm, când sunteți oameni asemenea nouă? „Aduceți-ne, așadar, o dovadă limpede!”, adică un argument vădit. Ei voiau un semn ales de ei, deși trimișii le aduseseră deja dovezi limpezi.

Trimișii le-au spus ca răspuns la cererea și obiecția lor: „Noi nu suntem decât oameni asemenea vouă.” Este adevărat că suntem oameni asemenea vouă, dar aceasta nu îndreptățește tăgăduirea adevărului pe care l-am adus, fiindcă „Allah dăruiește Harul Său cui voiește dintre robii Săi”. Dacă Allah ne-a ales pentru Revelația și Mesajul Său, aceasta este Bunătatea și Harul Său, iar nimeni nu are dreptul să împiedice ori să restrângă Harul lui Allah.

Priviți ceea ce v-am adus: dacă este adevăr, primiți-l; dacă nu este adevăr, respingeți-l. Nu faceți din faptul că suntem oameni un argument pentru respingerea mesajului nostru. Spuneți: „Aduceți-ne o dovadă limpede”, însă lucrul acesta nu se află în mâinile noastre și noi nu stăpânim nimic din el.

„Nu ne este cu putință să vă aducem o dovadă decât cu Îngăduința lui Allah.” El este Cel care o aduce, dacă voiește; dacă nu voiește, nu o aduce. El nu face decât ceea ce cer Înțelepciunea și Mila Sa. „În Allah să se încreadă credincioșii”, nu în altcineva. Ei se bizuie pe El pentru dobândirea folosului și îndepărtarea răului, fiindcă știu că El le este pe deplin de ajuns, că Puterea Sa este desăvârșită și Bunătatea Sa cuprinzătoare; ei au încredere că El le va înlesni toate acestea. Încrederea lor în El este pe măsura imanului lor.

Prin aceasta se cunoaște că încrederea în Allah este obligatorie, face parte din cerințele imanului și este unul dintre marile acte de adorare pe care Allah le iubește și de care este mulțumit, fiindcă toate celelalte acte de adorare depind de ea.

„Și de ce să nu ne încredem în Allah, când El ne-a călăuzit pe căile noastre?” Ce ne-ar putea împiedica să ne încredem în El, de vreme ce ne aflăm pe adevăr și călăuzire? Acela care se află pe adevăr și călăuzire este îndemnat de această călăuzire să-și desăvârșească încrederea în Allah. Mai mult, credinciosul știe că Allah a garantat ajutorul și îndestularea pentru cel călăuzit, iar aceasta îl cheamă la încrederea deplină. Nu așa este acela care nu se află pe adevăr și călăuzire: el nu are nicio chezășie de la Allah, iar starea lui este potrivnică stării celui care se încrede în El.

În cuvintele trimișilor se află o aluzie la un semn măreț pentru popoarele lor. De obicei, popoarele aveau putere și stăpânire asupra lor, iar trimișii le înfruntau vestindu-le că se încred în Allah pentru îndepărtarea uneltirii lor și că sunt siguri că Allah le va fi de ajuns. Allah i-a ocrotit și le-a fost de ajuns împotriva răului oamenilor lor, deși aceștia se străduiau să-i nimicească și să stingă adevărul adus de ei.

Nuh a spus poporului său: „O, poporul meu! Dacă șederea mea printre voi și amintirea Semnelor lui Allah vă sunt prea grele, atunci în Allah îmi pun încrederea. Hotărâți-vă împreună cu asociații voștri asupra lucrului vostru, fără să rămână nimic neclar pentru voi, apoi împliniți împotriva mea hotărârea și nu-mi dați niciun răgaz.” [Yunus, 10:71] Hud a spus: „Îl iau pe Allah drept martor, iar voi fiți martori că eu nu am nimic de-a face cu ceea ce Îi asociați în afara Lui. Uneltiți cu toții împotriva mea și nu-mi dați niciun răgaz.” [Hud, 11:54-55]

„Vom răbda negreșit vătămarea pe care ne-o pricinuiți”: vom stărui să vă chemăm, să vă sfătuim și să vă aducem aminte și nu ne vom sinchisi de vătămarea voastră. O vom răbda căutând Răsplata lui Allah și din sinceritate față de voi, poate că Allah vă va călăuzi prin stăruința noastră. „În Allah”, nu în altcineva, „să se încreadă cei care se încred”, căci încrederea în El este cheia oricărui bine.

Să se știe că încrederea trimișilor, pacea fie asupra lor, se îndreaptă spre cele mai înalte și mai nobile țeluri: statornicirea Religiei lui Allah și sprijinirea ei, călăuzirea robilor Săi și îndepărtarea rătăcirii de la ei. Aceasta este cea mai desăvârșită formă a încrederii în Allah.

Versetele 13 la 17

După ce Allah a pomenit chemarea trimișilor către popoarele lor și stăruința lor fără slăbire, arată la ce deznodământ a ajuns confruntarea lor: „Cei care nu credeau le-au spus trimișilor lor”, amenințându-i, „Vă vom alunga negreșit din țara noastră, dacă nu vă întoarceți la religia noastră.” Aceasta a fost cea mai gravă respingere, după care nu mai rămânea nădejde în ei. Nu s-au mulțumit să se întoarcă de la călăuzire, ci i-au amenințat pe trimiși cu alungarea din țară, pe care au socotit-o proprietatea lor, ca și cum trimișii nu ar fi avut niciun drept în ea.

Aceasta este una dintre cele mai mari nedreptăți. Allah Și-a așezat robii pe pământ, le-a poruncit să-L adore și le-a supus pământul și tot ceea ce se află pe el, ca să le fie de ajutor în adorarea Sa. Acela care folosește aceste lucruri în ascultarea lui Allah are voie să se folosească de ele și nu are nicio vină. Acela care le folosește pentru necredință și păcat nu are drept exclusiv asupra lor și nici nu îi este îngăduit să le folosească astfel.

Se cunoaște deci că dușmanii trimișilor nu aveau, în adevăr, niciun drept asupra pământului din care îi amenințau că-i vor alunga. Chiar dacă lucrul ar fi judecat numai după obiceiul oamenilor, trimișii făceau parte dintre locuitorii țării; de ce le-ar fi fost tăgăduit un drept vădit? Aceasta nu este decât lipsa deplină de religie și omenie.

Când uneltirea împotriva trimișilor a ajuns până aici, nu a mai rămas decât ca Porunca lui Allah să se împlinească și El să-i sprijine pe apropiații Săi: „Domnul lor le-a revelat: Îi vom nimici negreșit pe nelegiuiți”, prin felurite pedepse.

„Și vă vom așeza în țară după ei.” Aceasta este urmarea bună pe care Allah le-a dăruit-o trimișilor și urmașilor lor, ca răsplată „pentru cel care se teme de înfățișarea înaintea Mea”, adică se teme de faptul că Allah veghează asupra lui în această lume și este conștient că El îl vede, „și se teme de Amenințarea Mea”, de ceea ce Allah a făgăduit celor care nu-L ascultă. Această teamă îl face să se oprească de la ceea ce Allah urăște și să se grăbească spre ceea ce El iubește.

„Ei au cerut judecata”, adică necredincioșii au cerut și au grăbit Hotărârea lui Allah și despărțirea dintre apropiații Săi și dușmanii Săi. Atunci a venit asupra lor ceea ce ceruseră. Altfel, Allah este Blând și nu se grăbește să-l pedepsească pe acela care nu-L ascultă.

„Iar fiecare tiran încăpățânat a fost pierdut”, adică acela care s-a trufit împotriva lui Allah și a adevărului, i-a asuprit pe robii lui Allah, s-a purtat cu trufie pe pământ și li s-a împotrivit trimișilor, luptând împotriva lor. El a pierdut atât în această lume, cât și în Viața de Apoi.

„Înaintea lui este Gheena”, adică Gheena îl așteaptă pe acest tiran încăpățânat și el va intra negreșit în ea, gustând pedeapsa aspră. „Și va fi adăpat cu apă de puroi”, urâtă la culoare, la gust și la miros și aflată la culmea fierbințelii.

„O va sorbi cu greu”, din pricina setei cumplite, „și abia o va putea înghiți”. Când îi va fi apropiată de față, aceasta i-o va arde, iar când va ajunge în pântece, îi va sfâșia măruntaiele. „Moartea va veni la el din toate părțile”, toate felurile de pedepse cumplite îl vor înconjura și fiecare dintre ele va fi atât de grea, încât îl va aduce până la moarte, „însă nu va muri”. Allah a hotărât ca ei să nu moară.

Allah spune: „Nu li se va hotărî moartea, ca să moară, și pedeapsa nu le va fi ușurată. Astfel îl răsplătim pe fiecare necredincios. Ei vor striga acolo...” [Fatir, 35:36-37] „Iar înaintea lui”, a tiranului încăpățânat, „este o pedeapsă grea”, puternică și cumplită, a cărei însușire și asprime nu le cunoaște nimeni în afară de Allah Preaînaltul.

Versetul 18

Allah Preaînaltul vestește despre faptele necredincioșilor. Prin acestea pot fi înțelese faptele pe care le-au făcut pentru Allah și felul în care ele pier și sunt zădărnicite. Ele se risipesc și dispar asemenea cenușii, cea mai fină și mai ușoară dintre materii, atunci când un vânt puternic suflă asupra ei într-o zi furtunoasă. Nimic nu rămâne din ea și nimeni nu mai poate dobândi vreun folos din ea.

Așa sunt faptele necredincioșilor: „Ei nu vor avea nicio putere asupra a ceea ce au agonisit”, nici măcar asupra greutății unui fir de praf, fiindcă ele sunt întemeiate pe necredință și tăgăduire. „Aceasta este rătăcirea îndepărtată”, pentru că strădania lor a fost zădărnicită și faptele lor au pierit.

Sensul poate fi și acela al strădaniei necredincioșilor de a se împotrivi adevărului. Ei depun în aceasta mari eforturi, însă uneltirea li se întoarce împotrivă. Ei nu-I vor face nici cel mai mic rău lui Allah, trimișilor Săi, oastei Sale și adevărului pe care aceștia îl poartă.

Versetele 19 la 21

Allah Preaînaltul le atrage atenția robilor Săi că El „a creat cerurile și pământul în adevăr”, pentru ca făpturile să-L adore, să-L cunoască și să împlinească poruncile și interdicțiile Sale. Prin ceruri, pământ și tot ceea ce se află în ele, oamenii cunosc Atributele Sale desăvârșite. Ei știu astfel că Acela care a creat cerurile și pământul, în ciuda măreției și întinderii lor, poate să-i creeze din nou, ca să-i răsplătească pentru bine și rău.

Nimic din aceasta nu depășește Puterea și Voia Sa. „Dacă voiește, vă face să pieriți și va aduce o creație nouă.” Sensul poate fi că El va face să pieriți și va aduce în locul vostru un alt popor, mai ascultător de Allah. Poate însemna și că vă face să muriți, apoi vă va readuce prin înviere ca pe o creație nouă. Cele pomenite după acest verset despre stările Învierii sprijină acest al doilea sens.

„Aceasta nu este greu pentru Allah”, adică nu este cu neputință, ci este foarte ușor pentru El: „Crearea și învierea voastră nu sunt decât asemenea creării unui singur suflet.” [Luqman, 31:28] „El este Cel care începe creația, apoi o va repeta, iar aceasta este și mai ușoară pentru El.” [ar-Rum, 30:27]

„Toți”, adică toate făpturile, „se vor înfățișa înaintea lui Allah” când se va sufla în Trâmbiță și ei vor ieși din morminte pentru întâlnirea cu Domnul lor. Se vor opri pe un pământ drept și neted, fără să vezi în el vreo adâncitură ori ridicătură. Se vor înfățișa înaintea Sa și nimic din ei nu-I va fi ascuns. Atunci vor începe să se certe, iar fiecare va încerca să se apere și să se salveze atât cât poate, însă nu vor avea nicio cale spre aceasta.

„Cei slabi”, adică urmașii și imitatorii, „le vor spune celor care s-au trufit”, conducătorii rătăcirii pe care i-au urmat: „Noi v-am urmat” în lumea de dinainte; ne-ați poruncit rătăcirea, ne-ați împodobit-o și ne-ați dus în ea. „Puteți îndepărta de la noi ceva din Pedeapsa lui Allah?”, fie și cât greutatea unui fir de praf?

Conducătorii urmați vor spune: v-am rătăcit așa cum și noi am fost rătăciți; „Dacă Allah ne-ar fi călăuzit, v-am fi călăuzit și noi.” Nimeni nu-i va putea fi de folos altuia. „Este totuna pentru noi”, în privința pedepsei, „dacă ne tânguim ori răbdăm; nu avem nicio scăpare”, adică nu avem niciun loc în care să căutăm adăpost și nicio cale de a fugi de Pedeapsa lui Allah.

Versetele 22 la 23

„Shaytan va spune” — el este pricina fiecărui rău care s-a petrecut ori se petrece în lume — adresându-se oamenilor Focului și dezicându-se de ei, „după ce judecata va fi încheiată”, iar oamenii Paradisului vor fi intrat în Paradis și oamenii Focului în Foc: „Allah v-a făcut o făgăduință adevărată” prin limbile trimișilor Săi, dar voi nu L-ați ascultat. Dacă L-ați fi ascultat, ați fi dobândit izbânda cea mare.

„Și eu v-am făcut făgăduințe” despre bine, „dar v-am înșelat”: dorințele mincinoase pe care vi le-am făgăduit nu s-au împlinit și nu se vor împlini niciodată. „Nu am avut asupra voastră nicio putere”, adică nicio dovadă pentru a sprijini ceea ce spuneam, „ci doar v-am chemat, iar voi mi-ați răspuns”. Eu numai v-am chemat la ceea ce voiam și v-am împodobit acel lucru, iar voi mi-ați răspuns, urmându-vă poftele și dorințele.

De vreme ce așa stau lucrurile, „Nu mă învinuiți pe mine, ci învinuiți-vă pe voi înșivă”, fiindcă voi sunteți pricina, iar vina prin care pedeapsa a devenit cuvenită vă aparține. „Eu nu vă pot veni în ajutor”, adică nu vă pot scăpa de strâmtorarea în care vă aflați, „iar voi nu-mi puteți veni în ajutor”. Fiecare va avea partea sa de pedeapsă.

„Eu tăgăduiesc faptul că mai înainte m-ați făcut asociat al lui Allah.” Eu mă dezic de faptul că m-ați făcut asociat al lui Allah, căci eu nu sunt asociat al Lui și nu era nicio obligație să mă ascultați. „Cu adevărat, nelegiuiții”, care și-au nedreptățit sufletele ascultându-l pe Shaytan, „vor avea o pedeapsă dureroasă”, în care vor rămâne veșnic.

Din Blândețea Sa față de robi, Allah i-a avertizat să nu-l asculte pe Shaytan, le-a vestit căile prin care acesta îl ispitește pe om și scopul pe care îl urmărește: să-l facă să intre în Foc. Aici Allah vestește că, după ce Shaytan și oastea sa vor intra în Foc, el se va dezice de ei în acest fel și va tăgădui asocierea lui cu Allah: „Nimeni nu te poate vesti asemenea Celui Atotștiutor.” [Fatir, 35:14]

Trebuie știut că în acest verset Allah vestește că Shaytan nu are putere, iar în alt verset spune: „El are putere numai asupra celor care îl iau drept aliat și care, prin el, Îi fac asociați lui Allah.” [an-Nahl, 16:100] Puterea pe care Allah o tăgăduiește este puterea dovezii și a argumentului. Shaytan nu are nicio dovadă pentru lucrurile la care îi cheamă, ci numai argumente înșelătoare și prezentări amăgitoare prin care face falsitatea să pară frumoasă, pentru ca oamenii să îndrăznească să săvârșească păcate.

Puterea pe care Allah o afirmă este aceea prin care Shaytan îi împinge pe aliații săi spre păcat. El îi îndeamnă stăruitor, iar ei sunt aceia care i-au dat putere asupra lor prin alierea cu el și alăturarea la ceata lui. De aceea el nu are nicio putere asupra celor care cred și se încred în Domnul lor.

După ce a pomenit pedeapsa nelegiuiților, Allah arată răsplata celor ascultători: „Cei care cred și săvârșesc fapte bune”, statornicind Religia prin cuvinte, fapte și credință, „vor fi primiți în grădini pe sub care curg râuri”. În ele se află toate plăcerile pe care sufletele le doresc, lucruri pe care niciun ochi nu le-a văzut, nicio ureche nu le-a auzit și care nu s-au ivit în inima vreunui om.

Ei vor rămâne acolo veșnic „cu Îngăduința Domnului lor”, nu prin puterea și tăria lor, ci prin Puterea și Tăria lui Allah. „Salutul lor acolo va fi: Pace!”, adică se vor saluta unii pe alții cu salam, cu urări frumoase și cu vorbe bune.

Versetele 24 la 26

Allah Preaînaltul spune: „Oare nu vezi cum Allah dă drept pildă un cuvânt bun”, mărturisirea că nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de Allah și ramurile care pornesc din ea, „asemenea unui copac bun”, palmierul, „cu rădăcina statornică” în pământ „și ramurile în cer”. Acest copac are multe foloase necontenite.

„El își dă rodul în fiecare vreme, cu Îngăduința Domnului său.” Tot astfel este copacul imanului: rădăcina lui este statornică în inima credinciosului prin știință și credință, iar ramurile sale sunt cuvintele bune, faptele drepte, purtările plăcute și moravurile frumoase. Ele se ridică necontenit spre cer, către Allah. Din credincios urcă faptele și cuvintele produse de copacul imanului, aducându-i folos lui și celorlalți.

„Allah le dă oamenilor pilde, poate că ei își vor aminti” ceea ce le-a poruncit și le-a interzis. Pildele apropie înțelesurile abstracte de exemplele perceptibile prin simțuri, astfel încât sensul voit de Allah devine pe deplin limpede. Aceasta face parte din Mila Sa și din frumusețea Învățăturii Sale; lui Allah I se cuvine lauda cea mai deplină și desăvârșită. Aceasta este descrierea cuvântului Tawhidului și a statorniciei sale în inima credinciosului.

Apoi Allah pomenește opusul său, cuvântul necredinței și ramurile lui: „Pilda unui cuvânt rău este aceea a unui copac rău”, cu roade neplăcute la gust și la mâncare, precum colocintul și cele asemenea lui. Copacul este „smuls de deasupra pământului și lipsit de orice statornicie”: nu are rădăcini care să-l țină și nici rod bun; chiar dacă are vreun rod, acela este rău.

Tot astfel, cuvântul necredinței și al păcatului nu are nicio statornicie folositoare în inimă și nu rodește decât cuvinte și fapte rele, prin care omul își face rău și nu primește niciun folos. De la el nu urcă la Allah nicio faptă bună; el nu-și aduce folos nici lui însuși și nici altuia.

Versetul 27

Allah Preaînaltul vestește că îi statornicește pe robii Săi credincioși, aceia care au împlinit ceea ce li s-a cerut din imanul deplin al inimii, care atrage după sine faptele trupului și le face să rodească. El îi statornicește în viața lumească atunci când apar îndoielile, călăuzindu-i la certitudine, și atunci când se înfățișează poftele, dăruindu-le o voință hotărâtă prin care pun ceea ce iubește Allah înaintea dorințelor sufletului.

În Viața de Apoi, Allah îi statornicește la moarte în Religia Islamului și le dăruiește un sfârșit bun. În mormânt, când cei doi îngeri îi întreabă, El îi călăuzește spre răspunsul corect. Când mortului i se spune: Cine este Domnul tău? Care este religia ta? Cine este profetul tău?⁴ — credinciosul răspunde: Allah este Domnul meu, Islamul este religia mea, iar Muhammad este Profetul meu.

„Iar Allah îi duce în rătăcire pe nelegiuiți” de la ceea ce este drept în această lume și în Viața de Apoi. Allah nu i-a nedreptățit, ci ei și-au nedreptățit propriile suflete.

Acest verset dovedește încercarea, pedeapsa și binecuvântarea mormântului, așa cum au fost transmise numeroase texte de la Profet, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, care descriu încercarea, binecuvântarea și pedeapsa din mormânt.

Versetele 28 la 30

Allah Preaînaltul descrie starea necredincioșilor din Quraysh care l-au tăgăduit pe Trimisul Său și arată unde au ajuns: „Oare nu i-ai văzut pe cei care au schimbat Binecuvântarea lui Allah cu necredința?” Binecuvântarea lui Allah este trimiterea lui Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, ca să-i cheme la binele acestei lumi și al Vieții de Apoi și la izbăvirea de relele amândurora.

Ei au schimbat această Binecuvântare prin tăgăduire și nerecunoștință, s-au întors ei înșiși de la ea și i-au îndepărtat și pe alții, până când „și-au dus poporul în Locuința pierzării”, adică în Foc. S-au făcut pricina pieirii poporului lor, tocmai când credeau că îi ajută. Printre acestea se află faptul că le-au împodobit ieșirea în ziua de Badr pentru a lupta împotriva lui Allah și a Trimisului Său; atunci s-a petrecut ceea ce s-a petrecut, iar mulți dintre mai-marii și căpeteniile lor au fost uciși.

„Gheena, în care vor arde”: ea îi va înconjura cu fierbințeala sa din toate părțile. „Ce rău loc de ședere!”

„Ei I-au făcut lui Allah rivali”, adică egali și asociați, „ca să-i rătăcească pe oameni de la Calea Sa”, prin rivalii pe care I i-au făcut lui Allah și prin chemarea oamenilor la adorarea lor. Spune-le ca amenințare: „Bucurați-vă pentru puțin timp” de necredința și rătăcirea voastră; aceasta nu vă va folosi. „Întoarcerea voastră va fi la Foc”, adică el este destinația și locuința voastră. Ce rea întoarcere!

Versetul 31

Spune-le robilor Mei credincioși, poruncindu-le lucrul în care se află binele lor deplin și îndemnându-i să folosească prilejul înainte să nu mai poată: „să împlinească rugăciunea” atât în forma ei exterioară, cât și în trăirea lăuntrică „și să dăruiască din cele cu care i-am înzestrat”, din binecuvântările puține ori multe pe care li le-am dat, „în taină și pe față”.

Aceasta cuprinde cheltuiala obligatorie, precum zakah și întreținerea acelora pe care omul este dator să-i întrețină, precum și cheltuiala recomandată, cum este milostenia și cele asemenea ei. Să facă aceasta „înainte să vină o Zi în care nu va fi nici negoț, nici prietenie”, adică o Zi în care nimic nu va fi de folos și nu va exista nicio cale de a recupera ceea ce s-a pierdut: nici prin vânzare ori cumpărare, nici prin darul vreunui prieten apropiat.

Atunci fiecare om va avea destule griji care îl vor preocupa. Robul să trimită, așadar, fapte bune înainte pentru sine și să privească ce a pregătit pentru Viața de Apoi, să-și cerceteze faptele și să-și ceară socoteală înaintea Socotelii celei mari.

Versetele 32 la 34

Allah Preaînaltul vestește că numai El „a creat cerurile și pământul”, cu întinderea și măreția lor, „și a coborât apă din cer”, ploaia pe care Allah o coboară din nori. „Scoțând prin ea roade” de felurite soiuri, „ca hrană pentru voi” și pentru vitele voastre.

„El v-a supus corăbiile”, navele și celelalte ambarcațiuni, „ca să plutească pe mare prin Porunca Sa”. El v-a înlesnit să le construiți și v-a dat puterea să faceți aceasta, apoi le-a făcut să plutească pe apă, ca să vă poarte pe voi, mărfurile și lucrurile voastre spre ținuturile către care vă îndreptați. „Și v-a supus râurile”, ca să vă udați culturile și copacii și să beți din ele.

„V-a supus soarele și luna, care aleargă necontenit.” Ele nu obosesc și nu se opresc, ci continuă să alerge spre folosul vostru: ca să socotiți timpul și să vă rânduiți treburile pentru binele trupurilor, vitelor, culturilor și roadelor voastre. „Și v-a supus noaptea”, ca să vă odihniți în ea, „și ziua”, luminoasă, ca să căutați din Harul Său.

„El v-a dat din tot ceea ce I-ați cerut”, adică v-a dăruit din toate lucrurile de care sunt legate dorințele și nevoile voastre și pe care I le cereți prin cuvânt ori prin starea voastră: vite, unelte, meșteșuguri și alte lucruri. „Dacă ați număra Binecuvântările lui Allah, nu le-ați putea socoti”, cu atât mai puțin ați putea mulțumi pentru toate.

„Omul este cu adevărat foarte nedrept și foarte nerecunoscător.” Aceasta este firea omului: el este nedrept, îndrăznește să săvârșească păcate și nu împlinește dreptul Domnului său; este nerecunoscător față de Binecuvântările lui Allah, nu mulțumește pentru ele și nu le recunoaște. Excepție face acela pe care Allah îl călăuzește: el mulțumește pentru Binecuvântările Sale, recunoaște dreptul Domnului său și îl împlinește.

Aceste versete cuprind felurite categorii dintre Binecuvântările mari și numeroase ale lui Allah asupra robilor: unele sunt arătate în chip general, iar altele în amănunt. Prin ele, Allah îi cheamă pe robi să-I mulțumească și să-L pomenească, îi îndeamnă și îi încurajează să-I ceară și să-L cheme în timpul nopții și al zilei, așa cum Binecuvântările Sale se revarsă necontenit asupra lor în orice vreme.

Versetele 35 la 41

„Și când Ibrahim a spus”, pomenește-l pe Ibrahim, pacea fie asupra sa, în această stare frumoasă, când a rostit această rugăciune aleasă: „Doamne, fă acest oraș” - adică Sanctuarul din Mecca - „sigur”. Allah i-a răspuns rugăciunii atât prin Legea Sa, cât și prin Hotărârea Sa: l-a făcut sacru în Lege și, prin Hotărârea Sa, a înlesnit mijloacele prin care sacralitatea lui este ocrotită, după cum este bine cunoscut. Niciun nelegiuit nu a urmărit vreodată să-i facă rău fără ca Allah să-l zdrobească, așa cum a făcut cu oamenii Elefantului și cu alții.

După ce s-a rugat pentru siguranța orașului, Ibrahim s-a rugat pentru sine și pentru fiii săi să fie ocrotiți și călăuziți: „și ferește-mă pe mine și pe fiii mei să adorăm idolii”, adică ține-mă pe mine și pe ei departe de adorarea lor și de atașarea de ei.

Apoi a pomenit pricina care îl făcea să se teamă pentru sine și pentru fiii săi: mulți oameni fuseseră ispitiți prin idoli și se abătuseră prin adorarea lor. El a spus: „Doamne, ei i-au rătăcit pe mulți oameni”, adică mulți oameni s-au rătăcit din pricina lor.

„Cel care mă urmează” în Tawhidul și sinceritatea numai pentru Allah, Domnul lumilor, pe care le-am adus, „este dintre ai mei”, datorită potrivirii depline. Acela care iubește un neam și îl urmează se alătură lui. „Iar cel care nu mă ascultă - Tu ești Atoateiertătorul, Îndurător.” Aceasta arată mila lui Ibrahim al-Khalil, pacea fie asupra sa, fiindcă s-a rugat pentru cei neascultători să primească Iertarea și Mila. Allah este mai Milostiv cu robii Săi decât el și nu-l pedepsește decât pe acela care se răzvrătește împotriva Lui.

„Doamne al nostru, am așezat o parte dintre urmașii mei într-o vale fără semănături, lângă Casa Ta cea sfântă.” Ibrahim a venit din ash-Sham cu Hajar, mama lui Isma'il, și cu fiul ei Isma'il, pacea fie asupra sa, care era încă alăptat, până i-a așezat în Mecca. Pe atunci nu se afla acolo niciun locuitor, nimeni care să cheme ori să răspundă. După ce i-a așezat acolo, s-a rugat Domnului său cu aceste cuvinte, smerindu-se și încrezându-se în El.

„Am așezat o parte dintre urmașii mei”, nu pe toți urmașii mei, fiindcă Ishaq și ceilalți fii ai săi se aflau în ash-Sham. El i-a așezat în Mecca numai pe Isma'il și pe urmașii lui. „Într-o vale fără semănături”, fiindcă pământul din Mecca nu este potrivit pentru cultivare.

„Doamne al nostru, ca ei să împlinească rugăciunea”, adică fă-i oameni ai Tawhidului care împlinesc rugăciunea. Rugăciunea a fost pomenită în mod deosebit deoarece împlinirea ei este unul dintre cele mai importante și mai bune acte de adorare; acela care împlinește rugăciunea își statornicește religia.

„Fă inimile unor oameni să tânjească spre ei”, adică să-i iubească pe ei și locul în care locuiesc. Allah i-a răspuns rugăciunii: dintre urmașii lui Isma'il l-a făcut să apară pe Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, care i-a chemat pe urmașii lui Isma'il la Religia Islamului și la calea părintelui lor Ibrahim. Ei i-au răspuns și au devenit oameni care împlinesc rugăciunea.

Allah a făcut obligatoriu pelerinajul la această Casă, lângă care Ibrahim și-a așezat urmașii, și a pus în ea o taină minunată care atrage inimile. Inimile tânjesc necontenit spre ea și nu se satură de ea. Cu cât robul o vizitează mai des, cu atât îi cresc dorul, iubirea și atașarea față de ea. Aceasta este taina faptului că Allah Preaînaltul a atribuit Casa Lui Însuși.

„Și dăruiește-le din roade, poate că vor fi recunoscători.” Allah i-a răspuns rugăciunii, astfel încât roadele tuturor lucrurilor sunt aduse spre Mecca. O vezi aprovizionată cu roade în orice vreme, iar hrana vine spre ea din toate părțile.

„Doamne al nostru, Tu știi ceea ce ascundem și ceea ce dezvăluim”, adică Tu ne cunoști mai bine decât ne cunoaștem noi înșine. Îți cerem, prin grija și cârmuirea Ta asupra noastră, să ne înlesnești lucrurile pe care le cunoaștem și pe cele pe care nu le cunoaștem, potrivit Științei și Milei Tale.

„Nimic nu-I este ascuns lui Allah pe pământ ori în cer.” Printre acestea se află și această rugăciune prin care Ibrahim al-Khalil nu a urmărit decât binele și multă recunoștință față de Allah, Domnul lumilor.

„Toată lauda I se cuvine lui Allah, Cel care mi i-a dăruit la bătrânețe pe Isma'il și Ishaq.” Faptul că i-a dăruit pe acești doi fii a fost una dintre cele mai mari binecuvântări; venirea lor la bătrânețe, când nădejdea de a avea copii se stinge, a fost o altă binecuvântare; iar faptul că ei au fost profeți drepți a fost o binecuvântare și mai mare.

„Cu adevărat, Domnul meu aude rugăciunea”, adică El răspunde degrabă celui care Îl cheamă. L-am chemat și El nu mi-a zădărnicit nădejdea.

Apoi Ibrahim s-a rugat pentru sine și pentru urmașii săi: „Doamne, fă-mă dintre cei care împlinesc rugăciunea, și tot astfel pe unii dintre urmașii mei. Doamne al nostru, primește rugăciunea mea. Doamne al nostru, iartă-mă pe mine, pe părinții mei și pe credincioși în Ziua când se va ține socoteala.” Allah i-a răspuns în toate acestea, cu excepția rugăciunii pentru tatăl său, pe care o făcuse numai din pricina unei făgăduințe pe care i-o dăduse. Când i s-a limpezit că tatăl său era un dușman al lui Allah, s-a dezis de el.

Versetele 42 la 43

Aceasta este o amenințare aspră pentru nelegiuiți și o mângâiere pentru cei nedreptățiți. Allah Preaînaltul spune: „Să nu crezi nicidecum că Allah este nepăsător față de ceea ce fac nelegiuiții” atunci când le dă răgaz, le revarsă hrană și îi lasă să umble prin ținuturi în siguranță și liniște. Aceasta nu arată că starea lor este bună. Allah îi dă răgaz nelegiuitului și îi prelungește timpul ca să sporească în păcat, apoi, când îl apucă, nu-i mai dă drumul.

Allah Preaînaltul spune: „Astfel este Lovitura Domnului tău când lovește cetățile nelegiuite. Lovitura Lui este dureroasă și aspră.” [Hud, 11:102] Nelegiuirea de aici cuprinde atât nelegiuirea dintre rob și Domnul său, cât și nedreptatea față de robii lui Allah.

„El doar le dă răgaz până într-o Zi când privirile vor rămâne încremenite”, adică ochii nu vor clipi din pricina grozăviei celor văzute și a tulburărilor care îi înspăimântă.

„Ei se vor grăbi”, adică vor alerga să răspundă chemătorului atunci când acesta îi va chema să stea înaintea lui Allah pentru socoteală. Ei nu vor putea refuza și nu vor avea scăpare ori adăpost.

„Cu capetele ridicate”, adică își vor ține capetele înălțate, pentru că mâinile le vor fi legate de bărbie și astfel capetele li se vor ridica. „Fără ca privirile să li se întoarcă”, ochii lor nu vor clipi, „iar inimile lor vor fi goale”, adică inimile le vor fi lipsite de orice liniște și se vor ridica până la gât, pline de grijă, spaimă, mâhnire și neliniște.

Versetele 44 la 46

Allah îi spune Profetului Său Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa: „Avertizează-i pe oameni asupra Zilei când le va veni pedeapsa”, adică descrie-le acea stare și avertizează-i asupra faptelor care atrag pedeapsa. Când ea va veni cu grozăviile și cutremurul ei, „cei care au fost nedrepți” prin necredință, tăgăduire și felurite păcate vor regreta ceea ce au făcut și vor cere întoarcerea într-un timp în care întoarcerea nu mai este cu putință.

Ei vor spune: „Doamne al nostru, mai dă-ne un scurt răgaz”, adică întoarce-ne în viața lumească, fiindcă acum am văzut limpede, „ca să răspundem Chemării Tale” - Allah cheamă spre Locuința Păcii - „și să-i urmăm pe trimiși”. Ei vor spune toate acestea numai pentru a scăpa de pedeapsă; altfel, ei mint în această făgăduință. Allah spune: „Chiar dacă ar fi trimiși înapoi, s-ar întoarce negreșit la ceea ce le-a fost oprit.” [al-An'am, 6:28]

De aceea vor fi mustrați și li se va spune: „Oare nu ați jurat mai înainte că nu veți avea parte de nicio pieire?”, adică nu ați jurat că nu veți trece din viața lumească în Viața de Apoi? Acum încălcarea jurământului vostru și minciuna lui au devenit vădite.

Nu ați fost lipsiți de semne limpezi. Dimpotrivă, „ați locuit în locuințele celor care s-au nedreptățit pe ei înșiși și vi s-a arătat limpede cum am procedat cu ei”, adică ați văzut feluritele pedepse care i-au lovit când au tăgăduit semnele clare. „Și v-am dat pilde”, pilde limpezi care nu lasă în inimă nici cea mai mică îndoială. Totuși, acele semne nu v-au folosit; v-ați întors de la ele și ați stăruit în falsitatea voastră, până când lucrurile au ajuns aici și ați sosit în Ziua în care nicio scuză mincinoasă nu va fi de folos.

„Ei au uneltit”, adică cei care i-au tăgăduit pe trimiși au uneltit și și-au folosit voința și puterea împotriva lor, „iar uneltirea lor era cunoscută de Allah”. El a cuprins-o cu Știința și Puterea Sa, iar uneltirea lor s-a întors împotriva lor. Uneltirea rea nu-l cuprinde decât pe acela care o face.

„Chiar dacă uneltirea lor era în stare să mute munții.” Uneltirea necredincioșilor împotriva trimișilor și a adevărului pe care aceștia l-au adus era atât de uriașă, încât, prin mărimea ei, munții bine înfipți ar fi putut fi clintiți din locurile lor. Ei au născocit o uneltire foarte mare, a cărei măsură nu poate fi cuprinsă, însă Allah le-a întors vicleșugul asupra lor.

Aici intră fiecare uneltire a celor care li se împotrivesc trimișilor, prin care vor să sprijine falsitatea ori să nimicească adevărul. Ideea este că uneltirea lor nu le-a folosit la nimic, nu I-a făcut lui Allah niciun rău și nu i-a vătămat decât pe ei înșiși.

Versetele 47 la 52

Allah Preaînaltul spune: „Să nu crezi nicidecum că Allah Își va încălca Făgăduința dată trimișilor Săi” privind izbăvirea lor și a urmașilor lor, fericirea acestora, precum și nimicirea dușmanilor lor, dezamăgirea lor în această lume și pedepsirea lor în Viața de Apoi. Aceasta trebuie negreșit să se împlinească, fiindcă este Făgăduința Celui Sincer, rostită prin cei mai sinceri dintre făpturi - trimișii. Este cea mai adevărată dintre vestiri și se potrivește cu Înțelepciunea dumnezeiască, cu Legile Sale neschimbătoare și cu judecata sănătoasă.

Nimic nu-L poate face pe Allah neputincios, fiindcă „Allah este Atotputernic, Stăpân al Răzbunării”. Dacă voiește să Se răzbune pe cineva, acela nu-I poate scăpa și nu-L poate face neputincios. Aceasta va fi în Ziua Învierii.

„În Ziua când pământul va fi schimbat cu un alt pământ, iar cerurile la fel.” Cerurile vor fi schimbate cu alte ceruri. Aceasta este o schimbare a însușirilor, nu a esenței. În Ziua Învierii, pământul va fi întins și netezit asemenea unei piei, iar munții și toate semnele de pe el vor fi îndepărtate. Va deveni o întindere dreaptă și netedă, în care nu vei vedea nicio adâncitură și nicio ridicătură. Cerul va fi asemenea aramei topite din pricina grozăviei acelei Zile, apoi Allah Preaînaltul îl va strânge cu Mâna Sa Dreaptă.

„Și toți se vor înfățișa”, adică făpturile vor ieși din morminte în Ziua Învierii și se vor aduna într-un loc în care nimic din ele nu-I va fi ascuns lui Allah. Se vor înfățișa „înaintea lui Allah, Cel Unic, Atotstăpânitorul”: Cel Unic în Măreția, Numele, Atributele și Faptele Sale mărețe; Cel care supune toate lumile, fiindcă ele se află cu totul sub Stăpânirea și Cârmuirea Sa. Niciuna nu se mișcă și nu rămâne nemișcată decât cu Îngăduința Sa.

„În Ziua aceea îi vei vedea pe răufăcători”, aceia a căror trăsătură era fărădelegea și mulțimea păcatelor, „legați împreună în lanțuri”. Răufăcătorii care au săvârșit același fel de fărădelege vor fi legați împreună cu lanțuri de foc, apoi vor fi mânați spre pedeapsă în cea mai urâtă, mai înfricoșătoare și mai cumplită înfățișare.

„Veșmintele lor vor fi din smoală”, din pricina puterii cu care focul se aprinde în ele, a fierbințelii și a mirosului lor rău, „iar Focul le va acoperi fețele”, partea cea mai nobilă a trupurilor. Focul le va înconjura fețele și le va arde din toate părțile; cu atât mai mult celelalte părți ale trupului.

Aceasta nu este o nedreptate din partea lui Allah față de ei, ci răsplata pentru ceea ce au săvârșit și au agonisit. De aceea spune: „pentru ca Allah să răsplătească fiecare suflet după ceea ce a agonisit”, bine ori rău, cu dreptate și echitate, fără nicio nedreptate.

„Cu adevărat, Allah este Grabnic la socoteală.” Allah spune de asemenea: „Socoteala oamenilor s-a apropiat, iar ei se întorc nepăsători.” [al-Anbiya', 21:1] Sensul poate fi și că Allah este Grabnic în socotire: El va încheia socoteala tuturor făpturilor într-un singur ceas, așa cum le dăruiește hrana și le cârmuiește pe toate în aceeași clipă. Nicio treabă nu-L abate de la alta, iar acest lucru nu-I este greu.

După ce a oferit în acest Coran explicații depline și limpezi, Allah îl laudă spunând: „Acesta este un mesaj pentru oameni”, adică un mesaj prin care ei ajung la cele mai înalte trepte și la cele mai alese demnități, fiindcă el cuprinde principiile, ramurile lor și toate științele de care robii au nevoie.

„Ca ei să fie avertizați prin el”, datorită avertismentelor împotriva faptelor rele și veștilor despre pedeapsa pe care Allah le-a pregătit-o celor care le săvârșesc; „să știe că El este o singură Divinitate”, fiindcă în Coran sunt prezentate felurite dovezi și argumente ale Dumnezeirii și Unicității Sale, până când această cunoaștere ajunge la treapta certitudinii.

„Și ca oamenii priceperii să ia aminte”, adică oamenii cu minți depline să-și amintească ceea ce le folosește și să-l împlinească, precum și ceea ce le dăunează și să-l părăsească. Prin aceasta, ei devin oameni ai priceperii și ai pătrunderii. Prin Coran le sporesc cunoștințele și înțelegerea și le sunt luminate gândurile, deoarece primesc Coranul în prospețimea și curăția lui. Coranul nu cheamă decât la cele mai înalte purtări și fapte și nu aduce dovezi decât prin cele mai puternice și mai limpezi argumente. Dacă omul cu minte urmează această temelie, va urca necontenit și va dobândi fiecare însușire vrednică de laudă. Toată lauda I se cuvine lui Allah, Domnul lumilor.

Încheierea tafsirului Surei Ibrahim

Aici se încheie tafsirul Surei Ibrahim al-Khalil, pacea și binecuvântarea fie asupra sa.