Tafsir as-Saʿdī — Volumul 5

Sura ar Rad

Versetele 1 la 43

Revelată la Medina; s-a spus și că este revelată la Mecca.

Versetul 1

Allah vestește că acest Coran este alcătuit din versetele Cărții, care lămuresc tot ceea ce oamenii au nevoie să cunoască dintre temeliile și ramurile religiei. Ceea ce i-a fost coborât Trimisului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, de la Domnul său este adevărul limpede: istorisirile sale sunt adevărate, iar poruncile și interdicțiile sale sunt drepte și sprijinite de dovezi și argumente hotărâtoare.

Acela care îl cercetează și îl învață ajunge dintre cunoscătorii adevărului, iar aceasta îl obligă să împlinească ceea ce Allah iubește. „Însă cei mai mulți dintre oameni nu cred” în acest Coran, pentru că se întorc de la el fie din neștiință și lipsa de interes, fie din încăpățânare și nedreptate. De aceea cei mai mulți oameni nu primesc folosul lui, căci la ei lipsesc mijloacele prin care ar putea beneficia de el.

Versetele 2 la 4

Allah vestește că numai El are puterea creației, a cârmuirii, a stăpânirii și a autorității. Aceasta arată că numai El este vrednic de adorare și că nimeni în afară de El nu trebuie adorat.

„Allah este Cel care a înălțat cerurile”, cu măreția și întinderea lor, prin Puterea Sa mare, „fără stâlpi pe care să-i vedeți”, adică nu există sub ele stâlpi; dacă ar exista, i-ați vedea.

„Apoi”, după ce a creat cerurile și pământul, „S-a ridicat deasupra Tronului”, deasupra Tronului Său măreț, care este cea mai înaltă dintre toate făpturile, într-un chip potrivit Măreției și Desăvârșirii Sale.

„El a supus soarele și luna” pentru folosul oamenilor, al vitelor și al semănăturilor lor. „Fiecare”, atât soarele, cât și luna, „aleargă” sub Cârmuirea Celui Atotputernic, Atotștiutor, „până la un termen hotărât”, pe o cale rânduită, fără zăbavă și fără oprire, până la venirea termenului.

Atunci Allah va strânge această lume și va muta făpturile în Viața de Apoi, locuința veșnică. El va înfășura cerurile și le va schimba, iar pământul îl va schimba. Soarele și luna vor fi înfășurate și adunate laolaltă, apoi vor fi aruncate în Foc, pentru ca aceia care le-au adorat să vadă că ele nu meritau să fie adorate. Ei vor fi cuprinși de cea mai mare părere de rău, iar necredincioșii vor afla că au fost mincinoși.

„El cârmuiește toate lucrurile și lămurește semnele.” Allah a unit aici Puterea creației cu Puterea poruncii. Allah Preaînaltul S-a ridicat deasupra Tronului stăpânirii și cârmuiește toate treburile lumii de sus și ale lumii de jos.

El creează și dăruiește hrana, îi îmbogățește pe unii și îi sărăcește pe alții, îi ridică pe unii și îi coboară pe alții, îi cinstește pe unii și îi umilește pe alții. Iartă greșelile, îndepărtează strâmtorarea și face ca Hotărârea Sa să se împlinească la vremurile cunoscute de El dinainte și pe care Condeiul Său le-a scris. El îi trimite pe îngerii cei nobili să împlinească lucrurile pe care li le-a încredințat.

El le coboară trimișilor Săi Cărțile dumnezeiești și lămurește ceea ce oamenii au nevoie să cunoască dintre legi, hotărâri, porunci și interdicții. Le deslușește și le lămurește amănunțit. „Ca voi să aveți certitudinea întâlnirii cu Domnul vostru”, prin semnele din lumea înconjurătoare și prin semnele coranice pe care vi le-a arătat. Mulțimea, claritatea și limpezimea dovezilor sunt dintre mijloacele dobândirii certitudinii în toate cele dumnezeiești, îndeosebi în marile temelii ale credinței, precum Învierea, ridicarea morților și scoaterea lor din morminte.

Se știe, de asemenea, că Allah este Preaînțelept și nu creează nimic în zadar, nici nu lasă făpturile fără poruncă și fără răspundere. Așa cum a trimis mesageri și a coborât Cărțile Sale, cu porunci și interdicții pentru robi, tot astfel îi va muta negreșit într-o locuință în care vor fi răsplătiți: cei care au făcut bine vor primi cea mai bună răsplată, iar cei care au făcut rău vor fi răsplătiți potrivit faptelor lor rele.

„El este Cel care a întins pământul”, adică l-a creat pentru robii Săi, l-a făcut larg, binecuvântat și potrivit locuirii și a așezat în el toate cele de care au nevoie pentru trai.

„Și a pus pe el munți statornici”, munți mari, ca pământul să nu se clatine cu locuitorii săi. Dacă nu ar fi munții, pământul s-ar cutremura cu ei, fiindcă se află pe un curent de apă și nu are statornicie ori stabilitate decât prin munții neclintiți pe care Allah i-a făcut asemenea unor țăruși.

„Și râuri” care îi adapă pe oameni, vitele și semănăturile lor și prin care El scoate mult bine dintre copaci, culturi și roade. De aceea spune: „Din toate roadele a pus pe el câte două feluri”, adică două soiuri din toate cele de care oamenii au nevoie.

„Și face ca noaptea să acopere ziua”: lumea se întunecă, iar fiecare făptură se întoarce la adăpostul său și se odihnește după osteneala și strădania zilei. Când făpturile și-au împlinit nevoia de somn, ziua vine peste noapte, iar ele se trezesc și se răspândesc pentru treburile și muncile lor.

Allah spune: „Prin Mila Sa a făcut pentru voi noaptea și ziua, ca să vă odihniți în ea și să căutați din Harul Său, și poate că veți fi recunoscători.” [al-Qasas, 28:73]

„În aceasta sunt semne” dumnezeiești „pentru oamenii care cugetă” la ele, le cercetează și înțeleg ceea ce arată: Acela care le-a creat, le cârmuiește și le rânduiește treburile este Allah, în afara Căruia nu există altă divinitate vrednică de adorare. El este Cunoscătorul nevăzutului și al celor văzute, Cel Milostiv, Îndurător; El are putere asupra tuturor lucrurilor, este Preaînțelept în tot ceea ce face și vrednic de laudă pentru ceea ce a creat și a rânduit. Binecuvântat și Preaînalt este El.

Printre semnele desăvârșirii Puterii Sale și ale minunăției creației Sale se află faptul că El a făcut „pe pământ ținuturi învecinate”, iar în ele se găsesc copaci și plante de feluri diferite, „grădini de viță-de-vie, semănături și palmieri”, precum și alte plante. Dintre palmieri, unii sunt „crescuți mai mulți din aceeași rădăcină”, adică mai mulți copaci ies dintr-o singură rădăcină, iar alții sunt „câte unul”, fiecare copac având propria rădăcină. Cu toate acestea, ei „sunt udați cu aceeași apă” și cresc pe același pământ.

„Iar Noi le facem pe unele mai bune decât altele la gust”, precum și la culoare, folos și savoare. Astfel, o bucată de pământ poate fi bună și poate face să crească iarbă multă, plante, copaci și semănături, în vreme ce o altă bucată, alipită de ea, poate să nu producă nimic și să nu rețină apă. O a treia poate reține apa, dar să nu facă să crească plante, iar alta poate face să crească semănături și copaci, însă nu iarbă și cele asemenea ei. Tot astfel, roadele sunt diferite: unele sunt dulci, altele amare, iar altele se află între acestea două.

Oare aceste deosebiri provin numai din natura pământului și a apei sau se petrec prin Hotărârea Celui Atotputernic, Îndurător? „În aceasta sunt semne pentru oamenii care pricep”, adică pentru aceia care au o minte ce-i conduce la ceea ce le folosește și îi face să înțeleagă îndrumările, poruncile și interdicțiile lui Allah. Cât despre cei nepăsători și lipsiți de pricepere, ei rătăcesc orbește în întunericul abaterii lor, nu găsesc o cale, nu sunt călăuziți către Domnul lor și nu înțeleg nimic din ceea ce El le-a revelat.

Versetul 5

Cuvintele „Dacă te miri” pot însemna: dacă te miri de Măreția lui Allah și de mulțimea dovezilor Unicității Sale, atunci și mai vrednică de mirare este tăgăduirea Învierii de către necredincioși. Ei spun: „Oare, după ce vom fi țărână, vom fi noi creați din nou?”, socotind cu totul improbabil și cu neputință ca Allah să-i readucă la viață după ce au devenit țărână.

Din neștiința lor, ei au asemănat Puterea Creatorului cu puterea făpturilor. Văzând că făpturile nu pot face aceasta, au socotit că nici Creatorul nu poate, dar au uitat că Allah i-a creat prima dată pe când nu erau nimic.

Cuvintele pot însemna și: dacă te miri de tăgăduirea Învierii, atunci aceasta este într-adevăr uimitoare. Omului i se lămuresc semnele și vede în ele dovezile hotărâtoare ale Învierii, asupra cărora nu există îndoială, apoi totuși o tăgăduiește. Însă aceasta nu este de mirare din partea „celor care nu cred în Domnul lor” și tăgăduiesc Unicitatea Sa, deși ea este cel mai limpede și mai vădit dintre lucruri.

„Aceștia sunt cei care vor avea lanțuri la gât”, lanțuri care îi împiedică să primească îndrumarea. Ei au fost chemați la iman, dar nu au crezut; li s-a arătat călăuzirea, dar nu au urmat-o. De aceea inimile și cugetele lor au fost întoarse de la adevăr, ca răsplată pentru faptul că nu au crezut prima dată. „Și aceștia sunt locuitorii Focului, în care vor rămâne veșnic”, fără să mai iasă vreodată din el.

Versetul 6

Allah vestește despre neștiința celor care nu cred în Trimisul Său și Îi fac asociați. Ei au fost povățuiți, dar nu au luat aminte; dovada a fost statornicită împotriva lor, dar nu s-au supus, ci au tăgăduit pe față. Ei au luat îngăduința pe care le-o arăta Allah, Unicul, Cel care supune totul, și faptul că nu le grăbea pedeapsa drept dovadă că ar urma adevărul. De aceea cereau să li se grăbească pedeapsa și spuneau: „O, Allah! Dacă acesta este adevărul de la Tine, atunci fă să plouă peste noi pietre din cer ori adu-ne o pedeapsă dureroasă!” [al-Anfal, 8:32]

„Deși înaintea lor au trecut pedepse pilduitoare”, adică pedepsele lui Allah care au coborât asupra neamurilor necredincioase. De ce nu cugetă la starea lor și nu-și părăsesc neștiința?

„Domnul tău este plin de iertare față de oameni, în pofida nedreptății lor.” El continuă să le dăruiască binecuvântări, să reverse asupra lor Bunătatea și Iertarea Sa, deși ei săvârșesc răul, iar neascultările lor urcă spre El. Ei nu-L ascultă, iar El îi cheamă la căință; săvârșesc păcate, iar El nu-i lipsește de binecuvântările și Bunătatea Sa. Dacă se căiesc, ei devin dintre cei iubiți de El, căci Allah îi iubește pe cei care se căiesc și pe cei care se curățesc. Dacă nu se căiesc, El îi încearcă prin nenorociri, ca să-i curețe de păcate.

Allah spune: „Spune: O, robii Mei care ați întrecut măsura împotriva voastră înșivă! Nu deznădăjduiți de Mila lui Allah. Allah iartă toate păcatele. El este Atoateiertătorul, Îndurătorul.” [az-Zumar, 39:53]

„Dar Domnul tău este și aspru la pedeapsă” pentru cel care stăruie în păcat și refuză căința, cererea de iertare și întoarcerea la Cel Atotputernic, Atoateiertător. Oamenii să se ferească de pedeapsa Sa asupra nelegiuiților, căci pedeapsa Lui este dureroasă și aspră: „Așa este pedeapsa Domnului tău când pedepsește cetățile care sunt nedrepte. Pedeapsa Lui este dureroasă și aspră.” [Hud, 11:102]

Versetul 7

Necredincioșii îți cer, o, Muhammad, semne pe care le aleg ei și spun: „De ce nu i-a fost coborât un semn de la Domnul său?”, folosind aceasta ca scuză pentru a nu-i răspunde Trimisului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa. Tu ești însă numai un avertizator și nu stăpânești nimic; Allah este Cel care coboară semnele.

Allah l-a sprijinit deja cu dovezi limpezi, care nu sunt ascunse oamenilor înzestrați cu pricepere și prin care acela care caută adevărul poate fi călăuzit. Cât despre necredinciosul care, din nedreptate și neștiință, cere de la Allah anumite semne, cererea lui este falsă și născocită. Orice semn i-ar veni, el nu ar crede și nu s-ar supune, fiindcă refuzul lui nu se datorează lipsei dovezilor pentru adevărul credinței, ci poftelor și dorințelor sale.

„Iar fiecare popor are un călăuzitor”, adică un chemător care îi cheamă la călăuzire: trimișii și urmașii lor, care au dovezi și argumente ce arată adevărul îndrumării pe care o aduc.

Versetele 8 la 11

Allah ne vestește despre cuprinderea Științei Sale, despre Pătrunderea Sa și despre faptul că nimic nu-I este ascuns. El știe „ce poartă fiecare femelă”, deopotrivă la oameni și la celelalte viețuitoare.

El știe „ce micșorează pântecele”, adică ceea ce se pierde din conținutul lor, fie prin moartea fătului, fie prin micșorarea ori dispariția lui, și „ce sporesc ele”, atunci când pântecele se măresc și feții din ele cresc. „Iar fiecare lucru are la El o măsură”: nimic nu se petrece mai devreme sau mai târziu, nu sporește și nu scade decât potrivit Înțelepciunii și Științei Sale.

El este „Cunoscătorul nevăzutului și al celor văzute”, „Cel Mare” în Ființa, Numele și Atributele Sale, „Cel Preaînalt” deasupra tuturor făpturilor Sale prin Ființa, Puterea și Stăpânirea Sa.

„Este totuna pentru El”, în Știința, Auzul și Vederea Sa, „dacă unul dintre voi își ascunde cuvântul ori îl rostește cu glas tare, dacă se ascunde noaptea”, rămânând într-un loc tăinuit. Expresia „ori umblă pe față ziua” este explicată aici prin intrarea omului, în timpul zilei, în adăpostul său². Acest adăpost este un loc în care omul se ascunde: interiorul casei sale, o peșteră, o grotă ori ceva asemănător.

„Fiecare om are îngeri care se succed”, venind unul după altul noaptea și ziua, „înaintea și în urma lui și îl păzesc din Porunca lui Allah”. Ei îi păzesc trupul și sufletul de aceia care vor să-i facă rău și îi scriu faptele, rămânând mereu cu el. Pe lângă aceasta, Știința lui Allah îl cuprinde. Allah i-a trimis pe acești păzitori asupra oamenilor, astfel încât nimic din stările și faptele lor să nu rămână ascuns ori uitat.

„Allah nu schimbă starea unui popor”, schimbând binecuvântarea, bunăstarea și traiul plăcut, „până când oamenii nu schimbă ceea ce se află în sufletele lor”, trecând de la iman la necredință, de la ascultare la neascultare ori de la recunoștință pentru binecuvântări la trufie din pricina lor. Atunci Allah le ia binecuvântările.

Tot astfel, dacă oamenii își schimbă starea de păcat și trec la ascultarea lui Allah, Allah le schimbă nenorocirea în binecuvântare, fericire, bucurie și Milă.

„Iar când Allah voiește un rău pentru un popor”, o pedeapsă, o greutate ori un lucru pe care îl urăsc, Voia Sa trebuie negreșit să se împlinească: „nimeni nu-l poate îndepărta” și nimeni nu-i poate apăra de el. „Și ei nu au în afară de El niciun ocrotitor” care să le cârmuiască treburile, să le aducă ceea ce iubesc și să îndepărteze ceea ce urăsc. Să se ferească, așadar, de stăruință în ceea ce Allah urăște, ca să nu-i lovească pedeapsa ce nu poate fi îndepărtată de la oamenii nelegiuiți.

Versetele 12 la 13

„El este Cel care vă arată fulgerul, spre teamă și nădejde”: teama de trăsnete, de nimicire și de alte vătămări care pot lovi semănăturile și cele asemenea lor, dar și nădejdea binelui și a folosului adus de ploaie. El „ridică norii grei”, încărcați cu multă apă, prin care oamenii și pământul primesc folos.

„Tunetul Îl preamărește cu laudă.” Tunetul este glasul care se aude din nori și îi înfricoșează pe oameni. El este supus Domnului său și Îl preamărește cu laudă, „iar îngerii, de teama Lui”, Îl preamăresc și Îl laudă, temându-se de Puterea și Măreția Sa.

„El trimite trăsnetele”, focul care iese din nori, „și lovește cu ele pe cine voiește” dintre robii Săi, potrivit Voii Sale. Totuși, ei „se ceartă despre Allah”, în vreme ce „El este neînduplecat în Puterea Sa”, adică are o Putere și o Tărie uriașă. Orice voiește, El împlinește; nimic nu-I este greu și nimeni nu-I poate scăpa.

De vreme ce numai El trimite ploaia și norii în care se află temeiul hranei lor, numai El cârmuiește toate lucrurile, iar marile făpturi de care oamenii se tem Îi sunt supuse, și de vreme ce Allah este atotputernic, numai El este vrednic de adorare, fără niciun asociat.

Versetul 14

Numai lui Allah „I se cuvine chemarea adevărată”, adică adorarea Lui Singur, fără asociat, rugăciunea sinceră îndreptată numai către El și cererea numai de la El. Numai Lui trebuie să-I fie adresată chemarea, iar teama, nădejdea, iubirea, dorința, evlavia și întoarcerea trebuie îndreptate numai spre El, fiindcă Dumnezeirea Lui este adevărată, iar dumnezeirea tuturor celorlalți este falsă.

„Aceia pe care ei îi cheamă în afara Lui”, dintre idoli și rivalii pe care îi socotesc asociați ai lui Allah, „nu le răspund cu nimic”. Ei nu le răspund celor care îi cheamă și îi adoră nici într-un lucru mic, nici într-unul mare, nici în privința acestei lumi, nici în privința Vieții de Apoi.

Ei sunt „asemenea celui care își întinde palmele spre apă” aflată departe, la care mâinile sale nu pot ajunge, „ca ea să-i ajungă la gură”. Setea cumplită îl face să-și întindă mâinile spre apa îndepărtată, dar „ea nu-i va ajunge”. Așa este starea necredincioșilor care cheamă alte divinități în afara lui Allah: acestea nu le vor răspunde deloc și nu le vor aduce niciun folos în clipa celei mai mari nevoi. Ei înșiși sunt lipsiți, iar aceia pe care îi cheamă sunt tot lipsiți; nu stăpânesc nici cât greutatea unui fir de praf în ceruri ori pe pământ, nu au nicio parte la stăpânirea lor, iar Allah nu are printre ei niciun ajutor.

„Chemarea necredincioșilor nu este decât rătăcire”, din pricina falsității celor pe care îi cheamă în afara lui Allah. Adorarea și rugăciunea lor sunt zadarnice, fiindcă mijlocul devine zadarnic atunci când scopul este fals. Allah este Singurul Stăpân adevărat; de aceea adorarea Lui este adevărată, iar folosul ei rămâne în această lume și în Viața de Apoi.

Asemănarea chemării altuia în afara lui Allah cu omul care își întinde mâinile spre apă, sperând ca apa să-i ajungă la gură, este una dintre cele mai desăvârșite pilde, fiindcă un lucru cu neputință este asemănat cu altul asemenea lui. După cum acesta este cu neputință, tot astfel este și lucrul asemănat cu el. Legarea unui lucru de o condiție imposibilă este una dintre cele mai elocvente forme de negare, așa cum Allah spune: „Porțile cerului nu li se vor deschide și nu vor intra în Paradis până când cămila nu va trece prin urechea acului.” [al-A'raf, 7:40]

Versetul 15

Tot ceea ce cuprind cerurile și pământul este supus Domnului său și se prosternează înaintea Lui „de voie ori fără voie”. De voie se prosternează și se supun credincioșii, prin alegerea lor. Fără voie se prosternează aceia care se trufesc față de adorarea Domnului lor, însă firea și starea lor îi dezmint, iar umbrele tuturor făpturilor se prosternează „dimineața și seara”, la începutul și la sfârșitul zilei. Fiecare lucru se prosternează potrivit stării sale, așa cum Allah spune: „Nu există nimic care să nu-L preamărească prin laudă, însă voi nu înțelegeți preamărirea lor.” [al-Isra, 17:44]

De vreme ce toate făpturile se prosternează Domnului lor, de voie ori fără voie, El este adevărata Divinitate vrednică de adorare, iar dumnezeirea tuturor celorlalți este falsă. De aceea Allah arată falsitatea acesteia și aduce dovada împotriva ei, spunând:

Versetul 16

Spune-le politeiștilor care Îi fac lui Allah asociați dintre idoli, îi iubesc așa cum trebuie iubit Allah și le dedică felurite acte de adorare: oare ați ajuns atât de lipsiți de minte încât v-ați luat în afara Lui ocrotitori cărora le dăruiți adorarea, deși ei nu o merită și „nu au putere să-și aducă nici folos, nici rău”? Voi vă întoarceți de la Ocrotirea Celui căruia Îi aparțin cele mai desăvârșite Nume și Atribute, Cel care stăpânește viii și morții, în Mâna Căruia se află creația și porunca, folosul și răul.

Adorarea numai a lui Allah și adorarea celor pe care oamenii Îi asociază lui Allah nu sunt deopotrivă, după cum orbul nu este asemenea celui care vede și întunericurile nu sunt asemenea luminii.

Dacă ei au vreo îndoială și Îi fac asociați lui Allah pretinzând că aceia creează așa cum creează El și fac ceea ce face El, îndepărtează această îndoială prin dovada că Allah Singur este Dumnezeul adevărat. Spune-le: „Allah este Creatorul tuturor lucrurilor.” Este cu neputință ca un lucru să se creeze pe sine și tot cu neputință ca el să apară fără un creator. Trebuie deci să aibă un Creator care l-a adus la existență, fără asociat în creație, căci El este „Unicul, Cel care supune totul”.

Unicitatea și puterea de a supune totul Îi aparțin numai lui Allah. Fiecare făptură are deasupra ei altă făptură care o supune, iar deasupra acesteia se află alta, până când întreaga stăpânire ajunge la Unicul, Cel care supune totul. Astfel, puterea de a supune totul și Unicitatea sunt nedespărțite și Îi aparțin numai lui Allah. Judecata minții limpezi arată, așadar, că tot ceea ce este chemat în afara lui Allah nu are nicio parte în creație, iar adorarea lui este falsă.

Versetul 17

Allah aseamănă călăuzirea pe care a coborât-o Trimisului Său pentru viața inimilor și a sufletelor cu apa pe care o coboară pentru viața trupurilor. Folosul larg și indispensabil al călăuzirii este asemenea folosului larg și indispensabil al ploii. Inimile care poartă călăuzirea în măsuri diferite sunt asemenea văilor prin care curge apa: valea mare, care cuprinde multă apă, este asemenea inimii care cuprinde multă știință, iar valea mică, ce primește puțină apă, este asemenea inimii care primește puțină știință.

Îndoielile și poftele aflate în inimi atunci când adevărul ajunge la ele sunt asemenea spumei care plutește deasupra apei ori spumei care se ridică deasupra metalelor topite în foc pentru curățare și pentru facerea podoabelor ori a lucrurilor de folos. Spuma rămâne o vreme deasupra apei, tulburând-o și murdărind-o, apoi dispare, iar apa curată și metalul curat, care le folosesc oamenilor, rămân.

Tot astfel, prin dovada sănătoasă și hotărârea puternică, inima respinge și combate neîncetat îndoielile și poftele până când ele dispar, iar inima rămâne curată și limpede, nepăstrând decât ceea ce le folosește oamenilor: știința adevărului, punerea lui mai presus de orice și dorirea lui. Falsitatea dispare și este ștearsă de adevăr: „Falsitatea este sortită pieirii.” [al-Isra, 17:81] „Astfel dă Allah pildele”, ca adevărul să se deosebească de falsitate și călăuzirea de rătăcire.

Versetul 18

După ce a deosebit limpede adevărul de falsitate, Allah a arătat că oamenii sunt de două feluri: cei care Îi răspund Domnului lor, cărora le-a pomenit răsplata, și cei care nu-I răspund, cărora le-a pomenit pedeapsa.

„Cei care Îi răspund Domnului lor” sunt aceia ale căror inimi se supun științei și imanului și ale căror trupuri se conformează poruncilor și interdicțiilor, potrivindu-se cu ceea ce Domnul lor voiește de la ei. Ei „vor avea ceea ce este mai bun”: cea mai bună stare și cea mai mare răsplată. Au cele mai bune însușiri și moravuri, iar în această lume și în Viața de Apoi vor primi ceea ce niciun ochi nu a văzut, nicio ureche nu a auzit și nicio inimă omenească nu și-a închipuit.

Cât despre aceia care nu-I răspund după ce El le-a dat pildele și le-a lămurit adevărul, ei nu vor avea o stare bună. Dacă ar stăpâni tot aurul, argintul și celelalte bogății de pe pământ și încă pe atât, le-ar da pentru a scăpa de pedeapsa Zilei Învierii, însă nu li s-ar primi. Dar cum ar putea ei să aibă toate acestea?

Ei „vor avea parte de o socoteală rea”, o socoteală ce va cuprinde toate faptele rele pe care le-au săvârșit și toate drepturile lui Allah și ale robilor pe care le-au neglijat. Totul a fost scris și păstrat împotriva lor: „Vai nouă! Ce fel de carte este aceasta, de nu lasă nimic, nici mic, nici mare, fără să-l cuprindă?” Ei vor găsi înaintea lor tot ceea ce au făcut, iar Domnul tău nu nedreptățește pe nimeni. [al-Kahf, 18:49]

După această socoteală rea, „adăpostul lor va fi Gheena”, care cuprinde toate felurile de pedeapsă: foame cumplită, sete dureroasă, foc arzător, fructele copacului Zaqqum, frig amar, dari', hrana amară și spinoasă, și toate celelalte pedepse pomenite de Allah. „Și ce rău așternut este!”, adică locul în care se vor așeza și vor rămâne veșnic.

Versetele 19 la 24

Allah arată deosebirea dintre oamenii științei și ai faptei și cei aflați la opusul lor. Cel care știe că ceea ce a fost coborât de la Domnul său este adevărul, îl înțelege și lucrează potrivit lui nu este asemenea orbului care nu recunoaște adevărul și nu-l împlinește. Deosebirea dintre ei este precum deosebirea dintre cer și pământ. Omul trebuie să cugete care dintre cele două tabere are starea mai bună și sfârșitul mai bun, apoi să-i dea întâietate și să-i urmeze calea.

Nu fiecare om cugetă la ceea ce îi folosește ori îl vatămă. „Numai cei înzestrați cu minte iau aminte”, adică oamenii cu o rațiune sănătoasă și o gândire desăvârșită, cei aleși dintre fiii lui Adam. Însușirile lor sunt cele pe care Allah le pomenește aici.

Ei „își împlinesc legământul față de Allah”, legământul pe care El l-a luat de la ei și li l-a impus, împlinindu-și îndatoririle față de El în chip desăvârșit, complet și sincer. Din desăvârșirea împlinirii face parte faptul că „nu rup înțelegerea” prin care s-au legat față de Allah. Aceasta cuprinde toate legămintele, înțelegerile, jurămintele și făgăduințele solemne de adorare. Omul nu ajunge dintre cei înzestrați cu minte cărora li s-a făgăduit marea răsplată decât dacă le împlinește deplin și nu le slăbește ori desface.

Ei „păstrează legăturile pe care Allah a poruncit să fie păstrate”. Această poruncă are caracter general și cuprinde orice legătură a cărei păstrare a fost poruncită: imanul în Allah și în Trimisul Său, iubirea față de Allah și față de Trimis, supunerea deplină și exclusivă față de El, fără asociat, ascultarea Trimisului, păstrarea legăturilor cu tatăl și mama prin bunătate în cuvânt și faptă, fără a le arăta nerecunoștință ori neascultare, păstrarea legăturilor de rudenie prin binefacere în cuvinte și fapte și grijă față de soți, tovarăși și slujitori, dându-le deplin drepturile religioase și lumești.

Pricina care îl face pe om să păstreze aceste legături este teama de Allah și teama de Ziua Socotelii. „Se tem de Domnul lor”, iar teama de întâlnirea cu El îi oprește să îndrăznească la neascultare ori să neglijeze ceea ce El le-a poruncit, temându-se de pedeapsă și nădăjduind răsplata.

Ei „rabdă” în împlinirea poruncilor, în ferirea de cele interzise și în primirea Hotărârii dureroase a lui Allah fără cârtire. Ei trebuie să rabde „căutând Fața Domnului lor”, nu pentru un scop stricat. Răbdarea folositoare este aceea prin care robul își înfrânează sufletul căutând Mulțumirea Domnului, apropierea de El și răsplata Sa. Ea este proprie credincioșilor.

Răbdarea obișnuită, prin care omul urmărește să-și arate tăria și să se mândrească, se găsește atât la drepți, cât și la nelegiuiți, la credincioși și la necredincioși. Nu aceasta este răbdarea vrednică de laudă.

Ei „împlinesc rugăciunea” cu stâlpii, condițiile și desăvârșirile ei, pe dinafară și pe dinăuntru. „Cheltuiesc în taină și pe față din ceea ce le-am dăruit.” Aceasta cuprinde cheltuielile obligatorii, precum zakah și ispășirile, și cheltuielile recomandate, făcute după nevoie, în taină și pe față.

Ei „îndepărtează răul prin bine”. Când cineva le face rău prin cuvânt ori faptă, nu răspund cu același rău, ci prin bunătate: dăruiesc celui care îi lipsește, îl iartă pe cel care îi nedreptățește, păstrează legătura cu cel care o rupe și fac bine celui care le face rău. Dacă astfel răspund celui care îi vatămă, cum vor răspunde celui care nu le face rău?

Cei înzestrați cu aceste însușiri nobile „vor avea cea mai bună urmare a Locuinței”: Grădinile Edenului, în care vor rămâne veșnic, fără să iasă și fără să dorească să plece, fiindcă nu vor vedea nimic mai bun. Acolo se află toate desfătările și bucuriile dorite de suflete.

Din desăvârșirea bucuriei face parte faptul că vor intra împreună cu cei drepți dintre părinții și urmașii lor, bărbați și femei, precum și cu soții ori soțiile lor, cu semenii, tovarășii și cei iubiți. Îngerii vor intra la ei pe fiecare poartă, îi vor felicita pentru siguranță și pentru cinstea pe care Allah le-a dăruit-o, spunând: „Pace asupra voastră”, adică ați primit siguranța și salutul de pace din partea lui Allah, sunteți feriți de orice lucru neplăcut și ați dobândit tot ceea ce iubiți.

„Pentru că ați răbdat.” Răbdarea voastră v-a adus în această stare binecuvântată și în aceste grădini frumoase. „Ce minunată este urmarea Locuinței!” Acela care poartă grija sufletului său și îi cunoaște valoarea trebuie să se străduiască pentru a dobândi măcar o parte din însușirile celor înzestrați cu minte, ca poate să ajungă în această Locuință dorită de toate inimile, unde se găsesc toate plăcerile și bucuriile. Pentru aceasta să se străduiască și să se întreacă oamenii.

Versetul 25

După ce a pomenit starea oamenilor Paradisului, Allah arată că oamenii Focului au starea opusă. Ei rup legământul lui Allah după ce El l-a întărit prin trimișii Săi. Nu răspund prin supunere, ci prin întoarcere și ruperea legământului.

Ei taie legăturile pe care Allah a poruncit să fie păstrate: nu păstrează legătura dintre ei și Domnul lor prin iman și fapte bune, nu păstrează legăturile de rudenie și nu împlinesc drepturile cerute de la ei. Dimpotrivă, răspândesc stricăciune pe pământ prin necredință, păcate, abaterea oamenilor de la Calea lui Allah și căutarea strâmbării ei.

„Asupra lor este blestemul”, adică îndepărtarea și osândirea din partea lui Allah, a îngerilor Săi și a robilor credincioși. „Și ei vor avea cea mai rea Locuință”: Gheena și pedepsele ei dureroase.

Versetul 26

Numai Allah lărgește hrana și dăruiește cu îmbelșugare cui voiește și tot El o restrânge și o dă în măsură mică cui voiește. Necredincioșii se bucură de viața lumească și sunt mulțumiți de ea până acolo încât neglijează Viața de Apoi, iar aceasta se datorează lipsei lor de judecată.

„Dar viața lumească, pe lângă Viața de Apoi, nu este decât o desfătare trecătoare”: un lucru neînsemnat, de care omul se bucură puțină vreme, care apoi îi părăsește pe cei atașați de el și le lasă în urmă o suferință îndelungată.

Versetele 27 la 29

Allah vestește despre cei care nu cred în semnele Sale și se poartă cu încăpățânare față de Trimis, cerându-i anumite lucruri și spunând că, dacă li s-ar aduce un semn, ar crede. Allah le răspunde: „Allah îl duce în rătăcire pe cine voiește și îl călăuzește spre El pe cel care se întoarce cu căință” și caută Mulțumirea Lui. Călăuzirea și rătăcirea nu se află în mâinile lor, ca să le lege de semnele pe care le cer. Mai mult, ei mint: „Chiar dacă am coborî la ei îngerii, morții le-ar vorbi și am aduna toate lucrurile înaintea lor, tot nu ar crede, afară numai dacă Allah ar voi. Însă cei mai mulți dintre ei sunt neștiutori.” [al-An'am, 6:111]

Trimisului nu-i revine să aducă semnul anume pe care îl cer. Dacă le aduce un semn îndestulător pentru a dovedi adevărul mesajului său, scopul a fost atins. Aducerea unui asemenea semn le este chiar mai folositoare decât semnul cerut, fiindcă dacă el ar veni potrivit cererii lor, iar ei tot nu ar crede, pedeapsa le-ar fi grăbită.

Apoi Allah descrie semnul credincioșilor: inimile lor „se liniștesc prin pomenirea lui Allah”, neliniștea și tulburarea dispar, iar în locul lor vin bucuria și desfătarea. „Cu adevărat, prin pomenirea lui Allah se liniștesc inimile.” Aceasta este firea lor: inimile nu găsesc liniște adevărată decât în pomenirea lui Allah. Nimic nu le aduce o desfătare mai mare, nimic nu le este mai dorit și mai dulce decât iubirea Creatorului, apropierea de El și cunoașterea Lui. Pe măsura în care Îl cunoaște și Îl iubește pe Allah, inima Îl pomenește mai mult.

Acest lucru este valabil dacă prin pomenirea lui Allah se înțelege dhikr-ul robului: preamărirea, mărturisirea Unicității, proclamarea Măreției Sale și cele asemenea. S-a spus și că pomenirea lui Allah este Cartea Sa, pe care a coborât-o drept aducere-aminte pentru credincioși. Atunci liniștea inimilor prin pomenirea lui Allah înseamnă că, atunci când cunosc sensurile și hotărârile Coranului, inimile se încred în ele, fiindcă ele arată adevărul limpede, sprijinit de dovezi și argumente.

Inimile nu dobândesc liniște decât prin certitudine și știință, iar acestea se găsesc deplin și desăvârșit în Cartea lui Allah. Cât despre celelalte cărți care nu sunt întemeiate pe ea, inimile nu găsesc în ele liniște, ci rămân tulburate din pricina contradicțiilor dintre dovezile și hotărârile lor: „Dacă ar fi fost de la altcineva decât Allah, ar fi găsit în el multe nepotriviri.” [an-Nisa', 4:82] Această deosebire este cunoscută numai de cei bine înrădăcinați în Cartea lui Allah, care o cercetează împreună cu celelalte științe. Ei văd marea deosebire dintre ea și celelalte științe.

„Cei care cred și săvârșesc fapte bune” cred din toată inima în Allah, în îngerii Săi, în Cărțile Sale, în trimișii Săi și în Ziua de Apoi, apoi își confirmă imanul prin fapte bune. Acestea cuprind faptele inimii, precum iubirea, teama și nădejdea în Allah, și faptele trupului, precum rugăciunea și celelalte.

Ei „vor avea Tuba și un loc frumos de întoarcere”, adică o stare bună și o întoarcere frumoasă în Ziua Învierii, prin Mulțumirea și Cinstirea lui Allah în această lume și în Viața de Apoi. Ei vor primi odihnă deplină și liniștea desăvârșită. Tuba este și numele unui copac din Paradis, sub umbra căruia un călăreț merge o sută de ani fără să o străbată³, așa cum se arată în hadithurile autentice.

Versetul 30

Allah îi spune Profetului Său Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa: „Astfel te-am trimis” la poporul tău, ca să-i chemi la adevărata călăuzire, „la un neam înaintea căruia au trecut alte neamuri” cărora le-am trimis mesageri. Tu nu ești primul trimis, ca ei să socotească straniu mesajul tău, și nu vorbești de la tine; le reciți Revelația lui Allah, care curăță inimile și sufletele.

Cu toate acestea, poporul tău „nu crede în Cel Milostiv”. Ei nu au primit Mila și Bunătatea Sa — dintre care cea mai mare este trimiterea ta ca Mesager și coborârea Cărții — cu mulțumire și recunoștință, ci cu tăgăduire. De ce nu iau învățătură de la neamurile de dinainte care și-au tăgăduit trimișii și pe care Allah le-a pedepsit pentru păcatele lor?

„Spune: El este Domnul meu; nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de El.” Aceasta cuprinde cele două feluri de tawhid: Tawhid ar-Rububiyyah și Tawhid al-Uluhiyyah. El este Domnul meu, Cel care m-a crescut și mi-a revărsat binecuvântările Sale de când m-a creat, și El este Dumnezeul meu. „În El îmi pun încrederea” în toate treburile mele, „și la El mă întorc cu căință”, adică Lui Îi închin toate actele mele de adorare și spre El mă întorc cu toate nevoile.

Versetul 31

Allah arată aici superioritatea Nobilului Coran asupra tuturor Cărților revelate. Dacă ar exista un Coran prin care munții ar fi mutați din loc, pământul ar fi despicat în grădini și râuri și morții ar fi făcuți să vorbească, acesta ar fi Coranul de față. „Toate lucrurile Îi aparțin lui Allah”, iar El aduce semnele potrivit Înțelepciunii Sale. Ce-i face deci pe necredincioși să ceară semne anume? Oare ei sau altcineva stăpânesc ceva din această treabă?

„Oare cei care cred nu știu că, dacă Allah ar fi voit, i-ar fi călăuzit pe toți oamenii?” Să știe, așadar, că Allah poate să-i călăuzească pe toți, însă nu aceasta este Voia Sa. El îl călăuzește pe cine voiește și îl duce în rătăcire pe cine voiește.

„Nenorociri vor continua să-i lovească pe cei care nu cred, din pricina faptelor lor.” Ei nu iau aminte și nu se lasă povățuiți. Allah trimite asupra lor nenorociri una după alta, care îi lovesc în casele lor ori aproape de ele, dar ei stăruie în necredință, „până când va veni Făgăduința lui Allah” prin coborârea unei pedepse necurmate, de la care nu există scăpare. „Cu adevărat, Allah nu-Și încalcă Făgăduința.” Aceasta este o amenințare și un avertisment că ceea ce El le-a făgăduit pentru necredința, încăpățânarea și nedreptatea lor va veni negreșit.

Versetul 32

Allah îi spune Trimisului Său pentru a-l întări și mângâia: „Au fost luați în derâdere trimiși și înaintea ta.” Tu nu ești primul pe care oamenii îl tăgăduiesc și îl vatămă. „Eu le-am dat răgaz celor care nu credeau” în trimișii lor, până când au socotit că nu vor fi pedepsiți, „apoi i-am prins” cu toate felurile de pedeapsă. „Și cum a fost pedeapsa Mea!” A fost o pedeapsă aspră și un chin dureros.

Aceia care nu cred în tine și te iau în derâdere să nu fie amăgiți de răgazul Nostru. Ei au o pildă în neamurile dinainte și să se ferească să nu-i lovească același sfârșit.

Versetele 33 la 34

Oare Cel care veghează asupra fiecărui suflet și asupra a ceea ce agonisește și îl răsplătește în această lume și în Viața de Apoi cu dreptate și echitate — adică Allah — poate fi asemenea unuia care nu face aceasta? Totuși, ei I-au făcut lui Allah asociați, deși El este Unicul, Cel de care depind toate, fără asociat, egal ori seamăn.

Spune-le, dacă sunt sinceri: „Numiți-i!”, ca să se cunoască ce sunt. „Ori Îl vestiți despre ceva ce El nu cunoaște pe pământ?” El este Cunoscătorul nevăzutului și al celor văzute. Dacă El nu cunoaște vreun asociat al Său, se știe astfel că pretenția existenței lui este falsă. Voi sunteți asemenea celui care pretinde că Îl înștiințează pe Allah despre un asociat pe care El nu-l cunoaște, iar aceasta este cea mai falsă dintre falsități.

„Sau sunt doar cuvinte de suprafață?”, adică pretenția voastră nu este decât un cuvânt pe care îl rostiți, fără realitate. În adevăr, nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de Allah și nicio făptură nu merită vreun fel de adorare.

„Ba celor care nu cred le-a fost împodobită uneltirea lor”, adică necredința, shirk-ul și tăgăduirea semnelor Sale pe care le-au născocit. „Și au fost opriți de la Cale”, de la Calea dreaptă care duce la Allah și la Paradisul Său. „Acela pe care Allah îl duce în rătăcire nu are niciun călăuzitor”, fiindcă nimeni nu stăpânește ceva din această treabă.

„Ei vor avea pedeapsă în viața lumească, iar pedeapsa Vieții de Apoi este și mai grea” decât pedeapsa acestei lumi, prin asprimea și veșnicia ei. „Ei nu vor avea niciun apărător împotriva lui Allah” care să-i apere de pedeapsa Sa. Când El o trimite asupra lor, nimeni nu o poate îndepărta.

Versetul 35

Cei cu taqwa sunt aceia care se feresc de ceea ce Allah le-a interzis și nu neglijează ceea ce El le-a poruncit. Aceasta este descrierea și realitatea Paradisului făgăduit lor: pe sub el curg râuri de miere, vin, lapte și apă. Ele curg fără șanțuri și udă grădinile și copacii care poartă toate felurile de roade.

„Roadele și umbra lui sunt veșnice.” Aceasta va fi destinația celor care au taqwa. „Iar urmarea necredincioșilor este Focul.” Cât de limpede este deosebirea dintre cele două urmări!

Versetul 36

Aceia pe care Allah i-a binecuvântat cu Scriptura și cu știința ei se bucură de ceea ce ți-a fost coborât, cred în el și se bucură de armonia dintre Cărți și de felul în care ele se confirmă una pe alta. Aceștia sunt credincioșii dintre oamenii celor două Scripturi.

Dintre grupările necredincioase care luptă împotriva adevărului, unii tăgăduiesc o parte din Coran și nu cred în ea: „Acela care este călăuzit este călăuzit numai spre folosul său, iar acela care rătăcește rătăcește numai spre paguba sa.” [az-Zumar, 39:41] Tu ești numai un avertizator care cheamă la Allah.

„Spune: Mi s-a poruncit numai să-L ador pe Allah și să nu-I fac niciun asociat”, adică să-I închin numai Lui adorarea. „La El chem și la El este întoarcerea mea”: la El mă voi întoarce, iar El mă va răsplăti pentru chemarea la Religia Sa și pentru strădania de a împlini ceea ce mi-a poruncit.

Versetul 37

Am coborât acest Coran drept o Judecată în limba arabă: bine alcătuit, hotărâtor, în cea mai limpede și mai elocventă dintre limbi, astfel încât să nu rămână îndoială ori confuzie, numai el să fie urmat, fără compromisuri, iar poftele celor lipsiți de știință, care i se împotrivesc și îl contrazic, să nu fie urmate.

De aceea Allah l-a avertizat pe Trimisul Său — deși era ocrotit de greșeală, ceea ce este o mare binecuvântare de la Allah — pentru ca Ummah să intre și ea sub această hotărâre: „Dacă le-ai urma poftele după știința care a venit la tine”, știința limpede care te oprește să le urmezi poftele, „nu ai avea împotriva lui Allah niciun ocrotitor” care să-ți aducă ceea ce dorești „și niciun apărător” care să îndepărteze ceea ce urăști.

Versetele 38 la 39

Tu nu ești primul mesager trimis oamenilor, ca ei să socotească straniu mesajul tău. „Am trimis mesageri și înaintea ta și le-am dat soții și urmași.” Dușmanii tăi să nu te mustre pentru soții și copii, căci și frații tăi dintre trimiși i-au avut. De ce te-ar mustra pentru aceasta, când știu că trimișii de dinainte au fost la fel, dacă nu din pricina scopurilor lor stricate?

Dacă îți cer un anumit semn, tu nu stăpânești această treabă. „Niciunui mesager nu i-a fost dat să aducă un semn decât cu Îngăduința lui Allah”, iar Allah nu îngăduie aceasta decât la timpul pe care l-a hotărât. „Fiecare termen are o hotărâre scrisă” și nu poate fi grăbit ori întârziat. Faptul că ei cer grăbirea semnelor ori a pedepsei nu-L obligă pe Allah să grăbească ceea ce a scris pentru mai târziu, deși El face tot ceea ce voiește.

„Allah șterge ori întărește ceea ce voiește” dintre hotărâri. Ștergerea și schimbarea se referă la altele decât ceea ce Allah a cunoscut din veșnicie și a scris cu Condeiul Său. În acea scriere nu se petrece nicio schimbare, căci este cu neputință să existe vreo lipsă în Știința lui Allah. De aceea spune: „Iar la El se află Mama Cărții”, adică al-Lawh al-Mahfuz, Tabla Păstrată, obârșia și temeiul tuturor lucrurilor, din care se ramifică celelalte scrieri.

Schimbarea și ștergerea se pot petrece în lucrurile ramificate, precum faptele oamenilor din timpul zilei și al nopții, scrise de îngeri. Allah creează cauze pentru întărirea ori ștergerea lor, dar acestea nu ies din ceea ce este scris în al-Lawh al-Mahfuz. El a făcut evlavia, păstrarea legăturilor și faptele bune pricini pentru viață lungă și hrană îmbelșugată, iar păcatele pricini pentru pierderea binecuvântării din hrană și din viață.

El a făcut luarea măsurilor de protecție împotriva primejdiilor mortale și a vătămărilor o pricină a siguranței, iar expunerea la pericole o pricină a rănirii și a pagubei. Allah cârmuiește toate lucrurile prin Puterea și Voia Sa, iar ceea ce cârmuiește nu iese niciodată din ceea ce El a știut și a scris mai înainte în al-Lawh al-Mahfuz.

Versetele 40 la 41

Allah Preaînaltul îi spune Profetului Său Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa: Nu grăbi venirea asupra lor a pedepsei care le-a fost făgăduită. Dacă ei stăruie în răzvrătirea și necredința lor, ceea ce li s-a făgăduit trebuie negreșit să-i ajungă. Fie că Noi îți arătăm în această lume pedeapsa pe care le-am făgăduit-o, ca ochii tăi să se bucure văzând-o, fie că îți luăm sufletul înainte ca ea să-i lovească, aceasta nu este treaba ta. „Asupra ta este numai vestirea”, adică lămurirea adevărului pentru făpturi, „iar asupra Noastră este socoteala”. Noi vom cere socoteală făpturilor pentru obligațiile pe care le-au împlinit ori le-au neglijat, apoi le vom răsplăti sau le vom pedepsi.

Apoi Allah îi amenință pe necredincioși: „Oare nu văd ei că Noi venim asupra pământului, micșorându-l de la margini?” S-a spus că aceasta înseamnă nimicirea celor care tăgăduiesc și stârpirea nelegiuiților. S-a spus și că înseamnă cucerirea ținuturilor politeiștilor și împuținarea averilor și a oamenilor lor, iar despre sensul ei au mai fost spuse și alte lucruri.

Sensul care pare mai potrivit — iar Allah știe cel mai bine — este că Allah face ca ținuturile acestor necredincioși să fie cucerite și pustiite, iar nenorocirile se abat asupra marginilor lor ca avertisment, înainte ca micșorarea să ajungă până la ei și Allah să-i lovească printr-o nenorocire pe care nimeni nu o poate îndepărta. De aceea spune: „Allah hotărăște și nimeni nu-I poate întoarce Hotărârea”. Aceasta cuprinde atât Hotărârea Sa religioasă, cât și Hotărârea Sa universală și cea a răsplătirii.

Hotărârile pe care le dă Allah se află la culmea înțelepciunii și a desăvârșirii; în ele nu există nicio lipsă. Ele sunt întemeiate pe echitate, dreptate și pe ceea ce este vrednic de laudă, de aceea nimeni nu le poate întoarce și nimeni nu poate găsi vreo cale de a le contesta. Hotărârile altora pot fi în acord cu adevărul ori se pot abate de la el. „Iar El este Grabnic la socoteală”, așa că nu cereți grăbirea pedepsei, căci tot ceea ce trebuie să vină este aproape.

Versetele 42 la 43

„Au uneltit și cei de dinaintea lor” împotriva trimișilor lor și împotriva adevărului pe care aceștia l-au adus, însă uneltirea lor nu le-a folosit la nimic și nu le-a împlinit scopul, fiindcă ei luptau împotriva lui Allah și I se împotriveau. „Însă toată uneltirea Îi aparține lui Allah”: nimeni nu poate unelti decât cu Îngăduința Sa și sub Voia și Hotărârea Sa. Dacă ei uneltesc împotriva Religiei Sale, uneltirea li se va întoarce împotrivă și nu le va aduce decât dezamăgire și părere de rău.

Allah „știe ceea ce agonisește fiecare suflet”, adică îi cunoaște gândurile și preocupările, precum și toate faptele sale văzute și ascunse. Uneltirea face negreșit parte din ceea ce agonisește sufletul, de aceea ea nu-I este ascunsă lui Allah. Ei nu pot născoci vreo uneltire prin care să vatăme adevărul și pe oamenii lui ori să-și aducă vreun folos. „Iar necredincioșii vor afla cui îi va aparține sfârșitul bun în Viața de Apoi”: lor ori trimișilor. Este bine cunoscut că urmarea bună le aparține celor cu taqwa, care se feresc de necredință și de faptele ei, nu necredincioșilor.

„Cei care nu cred spun: Tu nu ești un trimis”, tăgăduindu-te pe tine și mesajul cu care ai fost trimis. Spune-le, atunci când îți cer un martor: „Allah este de ajuns ca Martor între mine și voi.” Mărturia Sa se află în Cuvântul, Fapta și Încuviințarea Sa. Cuvântul Său este ceea ce Allah i-a revelat celui mai sincer dintre făpturile Sale, confirmând prin el că este Trimisul Său.

Mărturia prin Fapta Sa constă în faptul că Allah l-a sprijinit pe Trimisul Său și i-a dăruit o victorie care depășea puterea lui, a companionilor și a urmașilor săi; aceasta este mărturia lui Allah prin faptă și sprijin. Cât despre mărturia prin Încuviințarea Sa, Trimisul a vestit, din partea lui Allah, că este trimis de El și că Allah le-a poruncit oamenilor să-l urmeze. Acela care îl urmează primește Mulțumirea și Cinstirea lui Allah, iar acela care nu-l urmează are parte de Foc și Mânie; averea și sângele acestuia îi sunt îngăduite Trimisului.

Allah a încuviințat aceste afirmații. Dacă el ar fi născocit ceva și I-ar fi atribuit lui Allah o minciună, Allah l-ar fi pedepsit fără întârziere.

„Precum și acela care are știința Scripturii.” Aceasta îi cuprinde pe toți învățații oamenilor celor două Scripturi. Ei depun mărturie în favoarea Trimisului. Aceia dintre ei care au crezut în el și au urmat adevărul au rostit pe față mărturia pe care erau datori să o dea. Cât despre acela care o ascunde, faptul că Allah vestește că el are o mărturie pe care o tăinuiește este mai puternic decât dacă ar rosti-o el însuși. Dacă nu ar avea nicio mărturie, ar răspunde cu dovezi că nu are nimic de mărturisit; tăcerea lui arată că ascunde o mărturie.

Allah a poruncit să fie chemați drept martori oamenii Scripturii pentru că ei sunt oamenii acestui domeniu și îl cunosc mai bine decât alții. Mărturia se cere numai de la acela care cunoaște lucrul mai bine. Nu la fel stau lucrurile cu cei străini de această știință, precum politeiștii arabi neștiutori și alții asemenea lor: nu era niciun folos în a le cere mărturia, fiindcă nu aveau nici experiență și nici cunoaștere. Iar Allah știe cel mai bine.

Încheierea tafsirului Surei ar-Ra'd

Aici se încheie tafsirul Surei ar-Ra'd. Toată lauda I se cuvine lui Allah, Domnul lumilor.