Tafsir as-Saʿdī — Volumul 5

Sura an Nahl

Versetele 1 la 128

Revelată la Mecca

Versetele 1 la 2

Allah confirmă că ceea ce a făgăduit este aproape și întărește certitudinea că se va împlini: „Porunca lui Allah este aproape, așadar nu căutați să o grăbiți.” Ea va veni negreșit, iar tot ceea ce urmează să vină este aproape.

„Slavă Lui și Preaînalt este El deasupra celor pe care ei I-i fac părtași!”, precum un copil, o soție, un egal și toate celelalte lucruri pe care politeiștii I le atribuiau, deși nu se potrivesc cu Măreția și Desăvârșirea Sa.

După ce S-a declarat mai presus de ceea ce Îi atribuie dușmanii Săi, Allah pomenește Revelația pe care o coboară asupra profeților Săi și pe care oamenii trebuie să o creadă, întrucât ea arată Atributele desăvârșite ale lui Allah: „El îi coboară pe îngeri cu Revelația”, cea prin care inimile primesc viață, „la Porunca Sa, asupra cui voiește dintre robii Săi”, asupra aceluia despre care El știe că este potrivit să-I poarte Mesajul.

Temelia și miezul chemării tuturor trimișilor sunt: „Avertizați că nu există altă divinitate în afară de Mine, așadar temeți-vă de Mine!” Chemarea se întemeiază pe cunoașterea lui Allah, pe afirmarea Unicității Sale prin Atributele Măreției, care sunt Atributele Dumnezeirii, și pe adorarea numai a Lui, fără niciun părtaș. Cu acest mesaj Allah a coborât Cărțile Sale și i-a trimis pe trimișii Săi. El a rânduit ca toate legile revelate să cheme la aceasta, să îndemne la ea și să lupte împotriva celor care o combat și i se împotrivesc. Allah prezintă apoi dovezile și argumentele acestui adevăr.

Versetele 3 la 9

Această sură este numită Sura Binecuvântărilor. La începutul ei, Allah pomenește Binecuvântările de temelie, iar la sfârșitul ei pomenește Binecuvântările care le desăvârșesc pe cele dintâi.

Allah ne spune că a creat cerurile și pământul „cu adevăr”, pentru ca oamenii să cugete la ele, să recunoască Măreția Creatorului lor și Atributele Sale desăvârșite și să știe că El le-a făcut locuință pentru robii Săi, care Îl adoră prin îndeplinirea îndatoririlor și a Legilor pe care le-a coborât prin trimișii Săi.

De aceea Se declară mai presus de părtașii pe care I-i atribuie politeiștii: „Preaînalt este El deasupra celor pe care ei I-i fac părtași!” El este adevărata Divinitate și nu se cuvine ca oamenii să adore, să iubească și să se smerească înaintea altcuiva în afară de El.

După ce a pomenit crearea cerurilor și a pământului, Allah pomenește ceea ce se află în ele, începând cu cea mai nobilă dintre făpturi, omul: „El l-a creat pe om dintr-o picătură de sămânță.” Apoi l-a făcut să crească și să treacă prin etapele dezvoltării până când a devenit un om deplin, cu mădulare și puteri lăuntrice și văzute. I-a dăruit Binecuvântări îmbelșugate, iar când omul a ajuns la deplinătatea trupească și mintală, s-a umplut de mândrie și admirație de sine și a devenit „un potrivnic vădit”.

Se poate ca sensul să fie acela că omul ajunge să se certe cu Domnul său, să-I fie nerecunoscător, să se împotrivească trimișilor Săi și să respingă Revelațiile Sale. El uită începutul creației sale și Binecuvântările lui Allah asupra lui, apoi folosește acele Binecuvântări în păcat.

Se poate și ca sensul să fie că Allah l-a creat dintr-o picătură, apoi l-a trecut prin etapele dezvoltării până când a devenit o ființă cu rațiune, în stare să se exprime, să cugete, să-și formeze păreri, să argumenteze și să discute. Așadar omul să-I mulțumească Domnului său, Cel care l-a ridicat de la o stare în care nu avea nicio putere și i-a dăruit toate aceste capacități, pe care omul nu ar fi putut să și le dea singur.

„Și a creat vitele pentru voi”, adică le-a creat pentru folosul, trebuințele și binele vostru. Printre marile foloase se află faptul că „în ele aveți veșminte călduroase”: din lâna, părul și pieile lor faceți haine, așternuturi și corturi. „Și alte foloase” în afara celor pomenite, „iar din ele mâncați”.

„În ele este frumusețe pentru voi când le aduceți înapoi seara și când le scoateți la pășune dimineața”, adică atunci când se întorc seara la locurile lor și când pleacă dimineața la pășune. Frumusețea lor nu le aduce lor niciun folos; voi sunteți cei care vă împodobiți prin ele, așa cum vă împodobiți prin hainele, copiii și averile voastre și vă bucurați de acestea.

„Ele vă poartă poverile” și vă poartă chiar pe voi „spre ținuturi la care nu ați putea ajunge decât cu mare trudă”. Allah vi le-a supus: pe unele le călăriți, iar pe altele așezați poverile pe care doriți să le duceți în țări depărtate și regiuni îndepărtate. „Cu adevărat, Domnul vostru este Cel Plin de bunătate și Îndurător”, fiindcă v-a supus lucrurile de care aveți nevoie. Lui I se cuvine laudă pe măsura Măreției Feței Sale, a Puterii Sale și a dărniciei și bunătății Sale nemărginite.

„Și a creat caii, catârii și măgarii” și vi i-a supus „ca să-i călăriți și spre podoabă”. Uneori îi folosiți pentru trebuințe, precum călăria, iar alteori pentru frumusețe și podoabă. Mâncarea nu este pomenită, fiindcă este interzisă carnea catârilor și a măgarilor, iar caii nu sunt folosiți de obicei drept hrană; chiar se interzice sacrificarea lor pentru hrană atunci când există teama că vor dispărea. Totuși, este statornicit în cele două Sahih-uri că Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, a îngăduit consumul cărnii de cal⁵.

„Și El creează ceea ce voi nu știți”, adică lucruri care urmau să apară după coborârea Coranului: mijloace de transport pe uscat, pe mare și prin aer, pe care oamenii le folosesc pentru propriul folos și pentru trebuințele lor. Ele nu sunt pomenite pe nume, fiindcă Allah nu pomenește în Cartea Sa decât ceea ce oamenii cunoșteau atunci ori ceva asemănător. Dacă ar fi pomenit ceva fără asemănare în vremea lor, ei nu l-ar fi cunoscut și nu ar fi înțeles sensul. De aceea l-a cuprins într-o formulare generală, care include ceea ce cunoșteau și ceea ce nu cunoșteau.

La fel se întâmplă cu Binecuvântările Paradisului: Allah pomenește pe nume lucruri pe care le cunoaștem ori cărora le vedem ceva asemănător, precum palmierii, strugurii și rodiile, iar ceea ce nu are asemănare pentru noi este pomenit în general: „În ele se află câte două feluri din fiecare rod.” [ar-Rahman, 55:52] Tot astfel, aici pomenește mijloace de transport cunoscute atunci - cai, catâri, măgari, cămile și corăbii - iar pe celelalte le cuprinde în cuvintele: „Și El creează ceea ce voi nu știți”.

După ce a pomenit drumurile văzute și mijloacele cu care oamenii călătoresc pe ele, Allah pomenește Calea lăuntrică ce duce la El: „Lui Allah Îi revine să arate Calea dreaptă”, calea cea mai scurtă și mai directă care duce la Allah și la Cinstirea Sa.

Cât despre calea abătută în credințe și fapte, ea cuprinde tot ceea ce se împotrivește Căii drepte, îl rupe pe om de Allah și îl conduce spre locuința pierzării. Cei călăuziți urmează Calea dreaptă cu Îngăduința Domnului lor, iar cei abătuți urmează căile rătăcite. „Dacă ar fi voit, v-ar fi călăuzit pe toți”, însă pe unii i-a călăuzit prin Bunătatea și Harul Său, iar pe alții nu i-a călăuzit, potrivit Înțelepciunii și Dreptății Sale.

Versetele 10 la 11

Cei care cugetă înțeleg din aceasta desăvârșirea Puterii lui Allah, Cel care coboară apa din norii moi și ușori, și desăvârșirea Milei Sale, fiindcă a așezat în nori multă apă din care oamenii beau, își adapă turmele și își udă ogoarele. Prin ea cresc roade îmbelșugate și se ivesc Binecuvântări mari.

Versetul 12

Allah v-a supus toate acestea pentru folosul vostru și pentru împlinirea numeroaselor voastre trebuințe, astfel încât nu vă puteți lipsi de ele. Noaptea dormiți și vă odihniți, iar ziua ieșiți să vă căutați hrana și să urmăriți folosul religiei și al vieții voastre lumești.

De la soare și lună vine lumina care folosește copacilor, semănăturilor și plantelor, înlătură umezeala și risipește frigul care ar putea vătăma pământul și trupurile oamenilor, pe lângă multe alte trebuințe legate de existența soarelui și a lunii.

Soarele, luna și stelele sunt podoaba cerului; prin ele oamenii se orientează în întunericul uscatului și al mării, cunosc orele și socotesc timpul. În toate acestea sunt semne de feluri și însemnătăți diferite, pentru cei care au minți pe care le folosesc la cugetare și cercetare. Pentru aceasta au fost înzestrați cu minte: ca să înțeleagă ceea ce văd și aud, spre deosebire de cei nepăsători, care nu dobândesc din vedere mai mult folos decât animalele lipsite de rațiune.

Versetul 13

Tot ceea ce Allah a creat pentru robii Săi și a răspândit pe fața pământului - animale, copaci, plante și altele - are culori, soiuri și foloase felurite. În aceasta se află un semn al Puterii desăvârșite a lui Allah, al Dărniciei Sale nemărginite și al Harului Său îmbelșugat. El arată că nimeni nu trebuie adorat în afară de El, fără niciun părtaș.

Semnul este pentru „oamenii care iau aminte”, adică pentru cei care își amintesc cunoștințele folositoare și cugetă la lucrurile asupra cărora Allah îi cheamă să reflecte, astfel încât să înțeleagă dovezile care arată spre El.

Versetul 14

Numai El, fără niciun părtaș, „v-a supus marea” și a pregătit-o să vă ofere felurite foloase: „ca să mâncați din ea carne proaspătă”, adică peștii de diferite soiuri prinși din mare, „și să scoateți din ea podoabe pe care le purtați”, care adaugă frumusețe frumuseții voastre.

„Vezi corăbiile despicând-o”, adică despicând cu prorele lor valurile uriașe. Ele vă poartă dintr-un ținut în altul împreună cu călătorii, proviziile și mărfurile prin care căutați hrana și Harul lui Allah. Toate acestea sunt pentru ca să-I mulțumiți Celui care vi le-a supus și vi le-a pregătit și să-L lăudați pe Allah pentru Binecuvântările Sale. Lui Allah I se cuvin toată lauda și toată mulțumirea: El le-a dăruit oamenilor pentru binele și folosul lor mai mult decât cer și doresc și le-a dat din tot ceea ce cer. Noi nu-L putem lăuda după cum I se cuvine; El este așa cum S-a lăudat pe Sine Însuși.

Versetele 15 la 16

Pentru robii Săi, Allah „a așezat pe pământ munți bine înfipți”, munți uriași, ca pământul să nu se miște și să nu se clatine cu oamenii aflați pe el. Astfel, ei pot să lucreze pământul, să clădească și să umble pe el.

Prin Mila Sa, Allah a creat în pământ râuri pe care le face să curgă de la un ținut îndepărtat spre altul care are mare nevoie de apă, ca oamenii să primească apa pentru ei, pentru turme și pentru semănături. Unele râuri curg pe fața pământului, iar altele sunt sub pământ. Oamenii ajung la ele săpând până la apa pe care Allah le-a supus-o, apoi o scot cu găleți și alte unelte.

Prin Mila Sa, Allah a creat pe pământ drumuri care leagă ținuturile îndepărtate, „poate că vă veți călăuzi” spre ele. Poți găsi chiar un ținut înconjurat de munți, dar Allah a făcut trecători și căi prin care oamenii ajung acolo.

Versetele 17 la 23

După ce a pomenit marile lucruri pe care le-a creat și Binecuvântările uriașe pe care le-a dăruit, Allah arată că nimeni nu-I seamănă, iar El nu are egal ori rival. „Oare Cel care creează” toate aceste lucruri și face tot ceea ce voiește „este asemenea celui care nu creează” nimic, fie mic, fie mare? „Nu luați voi aminte?” Nu recunoașteți că numai Cel care poate crea merită întreaga adorare? Așa cum El este Unic în creație și cârmuire, tot astfel este Unic în Dumnezeirea Sa și numai El merită să fie adorat.

Așa cum nu a avut niciun părtaș când v-a creat pe voi și celelalte făpturi, nu-I așezați părtași sau rivali în adorare, ci faceți ca adorarea voastră să fie curată numai pentru El.

„Dacă ați număra Binecuvântările lui Allah, nu le-ați putea socoti”, cu atât mai puțin ați putea să mulțumiți cum se cuvine pentru ele. Binecuvântările Sale asupra robilor, cele văzute și cele ascunse, sunt la fel de numeroase ca răsuflările și clipele lor. Aici intră toate Binecuvântările pe care oamenii le cunosc și cele pe care nu le cunosc, precum și nenorocirile pe care El le îndepărtează de la ei. Ele sunt mai multe decât pot fi socotite.

„Cu adevărat, Allah este Atoateiertător, Îndurător.” El este mulțumit cu puțina voastră mulțumire, deși Binecuvântările Sale sunt atât de multe. După cum Mila Sa este vastă, Dărnicia Sa îi cuprinde pe toți, iar Iertarea Sa le este oferită tuturor, tot astfel Știința Sa îi cuprinde pe toți.

„Allah știe ceea ce ascundeți și ceea ce dezvăluiți”, spre deosebire de aceia adorați în afara Lui. Aceștia „nu creează nimic”, fie mic, fie mare, „ci ei înșiși sunt creați”. Cum ar putea crea când ei înșiși au nevoie să fie creați de Allah?

Pe lângă aceasta, ei nu au niciun Atribut desăvârșit, nici știință și nici altceva. „Ei sunt morți, fără viață”: nu aud, nu văd și nu înțeleg nimic. Se cuvine oare ca asemenea lucruri să fie luate drept divinități alături de Domnul lumilor? Cât de lipsite de înțelepciune sunt mințile politeiștilor și cât de rătăcite și stricate sunt judecățile lor!

Ei socotesc egali pe acela care este lipsit din toate punctele de vedere, nu are niciun atribut desăvârșit și nu poate face nimic și pe Cel desăvârșit în toate privințele, Căruia Îi aparțin toate Atributele desăvârșirii în chipul cel mai mare și deplin. El are Știința care cuprinde totul, Puterea nemărginită și Mila vastă care umple întregul univers. Lui I se cuvin toată lauda și toată Slava, căci El are Forța și Măreția pe care niciuna dintre făpturile Sale nu le poate cuprinde.

„Dumnezeul vostru este un Dumnezeu Unic.” El este Allah, Unicul, Cel de care depind toate făpturile, Care nu naște și nu este născut și Căruia nimeni nu-I este asemenea. Oamenii credinței și ai rațiunii Îl cinstesc și se tem de El în inimile lor, Îl iubesc foarte mult și Îi dăruiesc toate actele trupești și materiale de adorare pe care le pot face. Toate actele inimii lor sunt îndreptate către El și toate faptele trupurilor lor sunt săvârșite pentru El. Ei Îl laudă prin afirmarea celor mai frumoase Nume și Atribute ale Sale și a Faptelor Sale mărețe.

„Cât despre cei care nu cred în Viața de Apoi, inimile lor tăgăduiesc” acest adevăr măreț pe care nu-l respinge decât cel mai neștiutor și încăpățânat dintre oameni: Unicitatea lui Allah, Tawhidul. „Iar ei sunt trufași”, adică se socotesc prea mari ca să-L adore.

„Fără îndoială, Allah știe ceea ce ascund și ceea ce dezvăluie” dintre faptele rele. „Cu adevărat, El nu-i iubește pe cei trufași”, ci îi urăște cu cea mai mare ură și îi va răsplăti după faptele lor: „Cei care se trufesc față de adorarea Mea vor intra în Iad umiliți.” [Ghafir, 40:60]

Versetele 24 la 29

Allah ne spune cât de aprig respingeau politeiștii Revelația Sa. „Când li se spune: Ce a coborât Domnul vostru?”, adică atunci când sunt întrebați despre Coran și Revelație, cea mai mare Binecuvântare dăruită de Allah robilor Săi: ce spuneți despre ea, o prețuiți și o recunoașteți sau o tăgăduiți cu nerecunoștință și încăpățânare? Răspunsul lor este cel mai rău și mai lipsit de înțelepciune: „Povești ale celor de demult”.

Ei pretindeau că Revelația este o minciună născocită de Muhammad despre Allah și că nu este decât un șir de povestiri despre cei dintâi, transmise din generație în generație, unele adevărate și altele false. Aceasta a fost părerea lor și la ea i-au chemat și pe urmașii lor. De aceea își vor purta propria povară și povara tuturor celor care îi urmează până în Ziua Învierii.

„Și o parte din poverile celor pe care i-au rătăcit fără știință”, adică din povara urmașilor orbi care nu aveau altă știință decât ceea ce îi chemau aceștia să creadă. Ei vor purta păcatul lucrului la care i-au chemat. În schimb, acela care a avut știința își va purta propria povară a păcatului, fiindcă a știut ceea ce știau și ei. „Cât de rea este povara lor!”, povara grea a propriilor păcate și a păcatelor celor pe care i-au rătăcit.

„Au uneltit și cei de dinaintea lor” împotriva trimișilor lor și au născocit felurite vicleșuguri ca să respingă mesajul. Din uneltirile lor au clădit palate uriașe. „Însă Allah a lovit temeliile clădirii lor”, adică a nimicit lucrul chiar de la rădăcină, „iar acoperișul a căzut peste ei de deasupra”. Ceea ce au uneltit a devenit însăși pedeapsa lor, iar pedeapsa a venit asupra lor dintr-o parte pe care nu o așteptau. Ei credeau că uneltirea le va fi de folos și îi va ocroti, însă tocmai lucrul clădit de ei și temeliile lui mincinoase au devenit pricina pedepsei.

Aceasta este o pildă frumoasă despre felul în care Allah nimicește uneltirile dușmanilor Săi. După ce hotărăsc să respingă ceea ce au adus trimișii, ei cugetă și născocesc principii și reguli clădite pe fals, la care se întorc ca să combată adevărul adus de trimiși. Se folosesc și de vicleșuguri ca să-i vatăme pe trimiși și pe urmașii lor. Însă uneltirea devine nenorocirea lor, iar planul lor pricina pieirii, fiindcă „uneltirea rea nu-l cuprinde decât pe cel care o face”. [Fatir, 35:43]

Aceasta este starea lor în lumea aceasta; pedeapsa Vieții de Apoi este însă și mai umilitoare. „Apoi, în Ziua Învierii, El îi va acoperi de rușine”: îi va face de ocară înaintea tuturor oamenilor și le va dezvălui minciunile și născocirile împotriva Lui. Va spune: „Unde sunt părtașii Mei pentru care vă împotriveați?”, adică pentru care vă luptați împotriva lui Allah și a oamenilor Săi și susțineați că sunt părtașii Lui.

Când vor fi întrebați astfel, nu vor avea alt răspuns decât să-și recunoască rătăcirea și încăpățânarea: „Ei au dispărut dinaintea noastră”, și vor mărturisi împotriva lor înșiși că au fost necredincioși. „Cei cărora li s-a dăruit știința”, învățații devotați, vor spune: „Cu adevărat, astăzi rușinea și răul sunt asupra necredincioșilor.” Aceasta arată virtutea învățaților: ei rostesc adevărul în lumea aceasta și îl vor rosti în Ziua Învierii, iar cuvintele lor au greutate înaintea lui Allah și a făpturilor Sale.

Allah ne spune apoi ce li se va întâmpla la moarte și în Ziua Învierii: „cei cărora îngerii le iau sufletele pe când ei se nedreptățesc pe ei înșiși”, într-o stare în care au săvârșit multă nedreptate și răzvrătire. Este cunoscut ceea ce îi așteaptă pe nelegiuiți în Ziua Învierii: felurite pedepse, rușine și umilire.

„Atunci ei se vor supune” și vor tăgădui ceea ce adorau în afara lui Allah, spunând: „Noi nu făceam niciun rău.” Li se va răspunde: „Ba da! Cu adevărat, Allah știe bine ceea ce făceați.” Tăgăduirea nu le va folosi. Într-una dintre etapele Zilei Învierii, ei vor tăgădui faptele săvârșite în această lume, crezând că astfel vor scăpa. Când însă mădularele lor vor mărturisi împotriva lor și faptele vor deveni vădite, vor recunoaște și vor mărturisi. Ei nu vor intra în Iad până când nu-și vor recunoaște păcatele.

Când intră pe porțile Iadului, cei care au săvârșit același fel de fapte trec prin poarta potrivită lor. „Cât de rea este locuința celor trufași!” Ea este focul Iadului, locuința întristării și a regretului, locul nenorocirii, durerii, strâmtorării, chinului și Mâniei Celui Viu, Celui care Se susține pe Sine și susține toate făpturile. Pedeapsa dureroasă nu le va fi micșorată și nici ușurată, nici măcar pentru o zi, fiindcă Domnul Îndurător Se va îndepărta de ei și îi va face să guste chinul cel greu.

Versetele 30 la 32

După ce a pomenit ceea ce spun necredincioșii despre Revelație, Allah ne spune ce spun cei cu taqwa. Ei recunosc și afirmă că ceea ce Allah a coborât este o Binecuvântare mare și un bine nemărginit dăruit robilor Săi. Ei primesc cu bucurie Binecuvântarea, I se supun lui Allah și Îi mulțumesc, apoi o învață și lucrează potrivit ei.

„Pentru cei care fac bine”, adorându-L pe Allah și purtându-se frumos cu robii Săi, „este bine în această lume”: hrană îmbelșugată, viață plăcută, liniște, siguranță și bucurie. „Iar Locuința Vieții de Apoi este mai bună” decât lumea aceasta și toate plăcerile și lucrurile ei dorite. Bucuria acestei lumi este mică, amestecată cu necazuri și se sfârșește repede, spre deosebire de bucuria Vieții de Apoi. De aceea Allah spune: „Cât de minunată este locuința celor cu taqwa!”

Aceasta este formată din „Grădinile Edenului, în care vor intra și pe sub care curg râuri. În ele vor avea tot ceea ce voiesc.” Orice își vor dori și orice vor cere le va fi dăruit în chipul cel mai desăvârșit și deplin. Nu vor putea cere vreo bucurie care să le aducă desfătare și plăcere nemărginită fără ca ea să le fie dată. Allah îi va îndemna chiar să ceară feluri de bucurie care nu le-au trecut vreodată prin minte.

Binecuvântat este Cel a Cărui Dărnicie nu se sfârșește și al Cărui Belșug nu are hotar. Nimic nu-I este asemenea în Esența, Atributele și Faptele Sale, în felul în care se văd urmările acestor Atribute și în Măreția Stăpânirii și Cârmuirii Sale.

„Astfel îi răsplătește Allah pe cei cu taqwa”, care se tem de Mânia și Pedeapsa Sa prin împlinirea îndatoririlor inimii, trupului și limbii, privitoare la dreptul Său și la drepturile robilor Săi și prin părăsirea lucrurilor pe care Allah li le-a interzis.

Îngerii le iau sufletele în timp ce stăruie în această taqwa și sunt „curați”, lipsiți de orice cusur ori murdărie care le-ar putea atinge și slăbi credința. Inimile lor sunt mulțumite cu cunoașterea și iubirea lui Allah, limbile Îl pomenesc și Îl laudă necontenit, iar mădularele le sunt ocupate cu ascultarea și întoarcerea spre El.

Îngerii le spun: „Pace vouă!”, adică vouă vi se cuvine salutul deplin și siguranța de orice rău, căci de acum sunteți ocrotiți de tot ceea ce v-ar putea neplăcea. „Intrați în Paradis pentru ceea ce obișnuiați să faceți”, prin credința voastră în Allah și supunerea față de Porunca Sa. Faptele bune sunt cauza, temeiul și mijlocul intrării în Paradis și al salvării de Iad, iar oamenii au putut săvârși aceste fapte numai prin Harul și Mila lui Allah, nu prin puterea și tăria lor.

Versetele 33 la 34

Allah întreabă: oare acești oameni, cărora le-au venit Revelațiile, dar nu au crezut, și care au fost povățuiți, dar nu au luat aminte, așteaptă „să vină îngerii la ei” ca să le ia sufletele la moarte, „ori să vină Porunca Domnului tău”, adică pedeapsa pe care au ajuns să o merite?

„La fel au făcut și cei de dinaintea lor”: au tăgăduit și nu au crezut până când a venit pedeapsa asupra lor. „Nu Allah i-a nedreptățit” atunci când i-a pedepsit, „ci ei înșiși s-au nedreptățit”. Ei fuseseră creați ca să-L adore pe Allah, pentru a dobândi Mulțumirea Sa și intrarea în Paradis, însă s-au nedreptățit, au părăsit scopul pentru care fuseseră creați și s-au expus umilinței necontenite și nenorocirii veșnice.

„Urmările rele ale faptelor lor i-au lovit”, adică pedeapsa izvorâtă din faptele lor, „iar lucrul de care își băteau joc i-a cuprins”. Când trimișii le vorbeau despre pedeapsă, ei o batjocoreau și râdeau de cei care îi avertizau, iar apoi tocmai lucrul batjocorit i-a înconjurat.

Versetul 35

Politeiștii au încercat să-și îndreptățească politeismul prin Voința lui Allah. Ei spuneau că, dacă Allah nu ar fi voit, nu I-ar fi așezat părtași și nu ar fi declarat oprite fără Porunca Sa unele dintre animalele pe care El le îngăduise, precum bahirah, wasilah, ham și altele asemenea.

Acesta era un argument fals. Dacă ar fi fost adevărat, Allah nu i-ar fi pedepsit pe cei de dinaintea lor atunci când I-au așezat părtași și nu i-ar fi lovit cu cea mai aspră pedeapsă. Dacă I-ar fi plăcut fapta lor, nu i-ar fi pedepsit. Scopul lor nu era decât să respingă ceea ce aduseseră trimișii.

Ei știau foarte bine că nu aveau înaintea lui Allah nicio îndreptățire. Allah le dăduse porunci și interdicții, le înlesnise să facă ceea ce le poruncise și le dăruise puterea și voința din care izvorăsc faptele lor. A invoca Voința și Hotărârea dumnezeiască drept scuză era, așadar, un fals vădit.

Fiecare om știe prin simțurile și judecata sa firească faptul că poate face ceea ce voiește, fără ca nimeni să-l împiedice. Ei au unit astfel necredința în Allah și în trimișii Săi cu respingerea unei concluzii pe care o confirmă rațiunea și simțurile.

„Oare le revine trimișilor altceva decât vestirea limpede?”, vestirea care ajunge la inimă și nu mai lasă nimănui nicio scuză înaintea lui Allah. Dacă trimișii le-au transmis Poruncile și interdicțiile Domnului lor, iar ei au folosit Hotărârea dumnezeiască drept scuză ca să nu răspundă chemării, atunci trimișii nu au putere asupra acestui lucru; socoteala lor este la Allah.

Versetele 36 la 37

Allah ne spune că dovada Sa a fost adusă tuturor comunităților și că nu a existat nicio comunitate, dintre cele dintâi ori cele de mai târziu, fără ca Allah să fi trimis în ea un trimis. Toți trimișii au fost de acord asupra unei singure chemări și a unei singure religii: adorarea numai a lui Allah, fără niciun părtaș. „Adorați-L pe Allah și feriți-vă de Taghut.”

Comunitățile s-au împărțit în două categorii, potrivit felului în care au răspuns ori nu chemării trimișilor. „Dintre ei au fost unii pe care i-a călăuzit Allah”: ei i-au urmat pe trimiși prin știință și faptă. „Iar printre ei au fost unii asupra cărora s-a împlinit rătăcirea”: ei au urmat calea abaterii.

„Călătoriți așadar prin pământ” cu trupurile și cu inimile voastre „și priviți cum a fost sfârșitul celor care au tăgăduit”. Veți vedea lucruri uimitoare: nu veți găsi pe niciunul care a tăgăduit fără ca sfârșitul lui să fi fost pieirea.

Chiar dacă stărui pentru călăuzirea lor și depui toată strădania în acest scop, Allah nu-l călăuzește pe acela pe care îl duce în rătăcire. Chiar dacă ar fi folosite toate mijloacele, nimeni în afară de Allah nu l-ar putea călăuzi. „Iar ei nu vor avea niciun ajutor” care să-i apere de Pedeapsa lui Allah și să-i ferească de Asprimea Sa.

Versetele 38 la 40

Allah ne spune despre politeiștii care îl tăgăduiau pe Trimisul Său că ei „au jurat pe Allah cu cele mai puternice jurăminte ale lor”, adică au depus jurăminte întărite și solemne, tăgăduind ceea ce Allah a vestit și pretinzând că El nu-i va învia pe morți și nu-i poate readuce la viață după ce s-au prefăcut în țărână. Allah îi dezminte: „Ba da!” El îi va învia și îi va aduna într-o Zi asupra căreia nu există nicio îndoială. „Este o Făgăduință adevărată care Îi revine”: El nu o încalcă și nu o schimbă, „însă cei mai mulți oameni nu știu”. Din pricina marii lor neștiințe, ei tăgăduiesc învierea și răsplătirea.

Apoi Allah arată înțelepciunea răsplătirii și a învierii: „Ca să le lămurească lucrul asupra căruia se deosebeau”, fie că este vorba despre chestiuni mari ori mici; El le va arăta și le va lămuri adevărul. „Și pentru ca cei care nu au crezut să știe că au fost mincinoși”, atunci când vor vedea că faptele lor s-au prefăcut în pricini de regret amar și că divinitățile pe care le chemau alături de Allah nu le-au folosit cu nimic când a venit Porunca Domnului tău. Ei vor vedea ceea ce adorau devenind vreascuri pentru Gheena; soarele și luna vor fi înfășurate, iar stelele se vor risipi. Celor care le adorau li se va arăta limpede că acestea erau robi supuși și că aveau nevoie de Allah în toate împrejurările.

Acest lucru nu este greu ori anevoios pentru Allah. Când voiește un lucru, îi spune: „Fii!”, și el este, fără împotrivire și fără refuz; lucrul se împlinește întocmai așa cum El a voit și a dorit.

Versetele 41 la 42

Allah ne spune despre virtutea credincioșilor care au fost puși la încercare: „Celor care au emigrat pentru Allah”, adică pe Calea Sa și căutând Mulțumirea Sa, „după ce au fost nedreptățiți” prin vătămare și încercare din partea neamului lor, care îi ispitea să se întoarcă la necredință și politeism. Ei și-au părăsit patria și pe cei iubiți și s-au mutat pentru ascultarea Celui Milostiv.

Allah le-a făgăduit două răsplăți. Cea grabnică, în lumea aceasta, este hrana îmbelșugată și traiul plăcut, pe care le-au văzut cu ochii lor după ce au emigrat: și-au biruit dușmanii, au cucerit ținuturi și au dobândit din ele prăzi însemnate, ajungând astfel înstăriți. Allah le-a dăruit bine în această lume. „Iar răsplata Vieții de Apoi”, pe care le-a făgăduit-o prin cuvintele Trimisului Său, este mai bună și „mai mare” decât răsplata lumii acesteia, așa cum spune Allah: „Cei care au crezut, au emigrat și s-au străduit pe Calea lui Allah cu averile și viețile lor au un rang mai înalt la Allah; ei sunt cei care izbutesc. Domnul lor le dă vestea bună a unei Mile din partea Sa, a Bunei Sale Plăceri și a unor Grădini în care vor avea o fericire statornică. Vor rămâne acolo veșnic. Cu adevărat, la Allah este o răsplată imensă.” [at-Tawbah, 9:20-22]

„Dacă ar ști”, adică dacă ar avea cunoașterea sigură a răsplății pe care Allah o păstrează pentru cei care cred în El și emigrează pentru El, niciunul dintre ei nu ar rămâne în urmă.

Allah îi descrie apoi pe apropiații Săi: „Ei sunt cei care rabdă” în împlinirea Poruncilor și părăsirea interdicțiilor Sale, în primirea Hotărârii Sale chiar și atunci când este dureroasă și în îndurarea vătămării și a încercărilor pe Calea Lui. „Și se încred în Domnul lor”: se bizuie pe El pentru a împlini ceea ce El iubește, nu pe ei înșiși. Astfel dobândesc izbânda și treburile lor se îndreaptă, fiindcă răbdarea și încrederea în Allah sunt temelia reușitei în toate lucrurile. Nimeni nu pierde vreun bine decât din lipsa de răbdare și de stăruință în ceea ce i se cere ori din pricină că nu se încrede în Allah și nu se bizuie pe El.

Versetele 43 la 44

Allah îi spune Profetului Său Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa: „Nu am trimis înaintea ta decât bărbați”, adică tu nu ești ceva nemaivăzut printre trimiși. Înaintea ta nu am trimis îngeri, ci bărbați deplini, nu femei, „cărora le-am revelat” Legile și Hotărârile ce țin de Harul și Bunătatea Sa față de robi; ei nu au adus nimic din partea lor.

„Întrebați-i așadar pe oamenii Pomenirii, dacă nu știți” veștile celor dintâi și aveți îndoieli dacă Allah a trimis bărbați. Întrebați-i pe oamenii științei despre aceasta, pe cei cărora le-au fost coborâte Scripturile și dovezile limpezi și care le-au cunoscut și înțeles. La toți este statornicit faptul că Allah nu a trimis decât bărbați cărora le-a revelat, dintre locuitorii cetăților.

Sensul general al acestui verset cuprinde lauda învățaților și arată că cea mai înaltă știință este cunoașterea Cărții coborâte de Allah. Allah le-a poruncit celor care nu știu să se întoarcă la ei în toate împrejurările. În aceasta se află confirmarea dreptății și lauda lor, fiindcă Allah a poruncit ca ei să fie întrebați și fiindcă, prin întrebare, cel neștiutor scapă de răspundere. Aceasta arată că Allah le-a încredințat Revelația și Cuvântul Său coborât și că li se poruncește să se curățească și să dobândească însușirile desăvârșirii.

Cei mai aleși dintre oamenii Pomenirii sunt cunoscătorii acestui Coran măreț. Ei sunt cu adevărat oamenii Pomenirii și sunt mai vrednici decât alții de acest nume. De aceea Allah spune: „Iar Noi ți-am coborât Pomenirea”, adică acest Coran în care sunt pomenite toate lucrurile de care au nevoie robii în treburile văzute și ascunse ale religiei și ale vieții lor lumești, „pentru ca tu să le lămurești oamenilor ceea ce le-a fost coborât”. Aceasta cuprinde lămurirea cuvintelor lui și lămurirea sensurilor lui.

„Și pentru ca ei să cugete” la el și să scoată din comorile și științele lui potrivit pregătirii lor și felului în care se îndreaptă spre el.

Versetele 45 la 47

Allah îi înspăimântă aici pe necredincioșii care săvârșesc felurite păcate, amintindu-le că pedeapsa poate veni asupra lor pe neașteptate, fără ca ei să-și dea seama. Poate veni de deasupra lor ori de sub picioarele lor, prin surparea pământului și alte asemenea lucruri; poate veni în timp ce merg de colo-colo și își văd de treburi, fără să se gândească deloc la ea; sau poate veni atunci când așteaptă și se tem că va sosi.

În niciuna dintre aceste stări nu-I pot scăpa lui Allah. Ei se află sub Stăpânirea Sa, iar frunțile lor sunt în Mâna Lui.

Domnul vostru este însă Cel Plin de bunătate, Îndurător. El nu grăbește pedeapsa păcătoșilor, ci le dă răgaz, le dăruiește sănătate și le trimite hrană, deși ei Îl ofensează pe El și îi vatămă pe apropiații Săi. Cu toate acestea, El le deschide porțile căinței, îi cheamă să părăsească faptele rele care le aduc vătămare și le făgăduiește, în schimbul acestui lucru, cea mai aleasă cinste și iertarea păcatelor săvârșite.

Păcătosul să se rușineze așadar înaintea Domnului său: Binecuvântările lui Allah coboară necontenit asupra lui, iar păcatele sale se ridică necontenit la Domnul său. Să știe că Allah dă răgaz, dar nu-l lasă pe nelegiuit să-I scape; iar când îl apucă, îl apucă asemenea Celui Atotputernic, Capabil de toate. Să se căiască înaintea lui Allah și să se întoarcă la El în toate treburile sale, căci El este Cel Plin de bunătate, Îndurător.

Să se grăbească spre Mila Sa atotcuprinzătoare și spre Marea Sa Bunătate și să urmeze căile care duc la Harul Domnului Îndurător, temându-se de El și străduindu-se să facă ceea ce El iubește și Îi este plăcut.

Versetele 48 la 50

„Oare nu au privit ei”, adică aceia care se îndoiesc de Unicitatea, Măreția și Desăvârșirea Domnului lor, „la toate lucrurile pe care le-a creat Allah”, la toate făpturile Sale, „ale căror umbre se întorc spre dreapta și spre stânga, prosternându-se înaintea lui Allah”? Toate se prosternează înaintea Domnului lor și se smeresc înaintea Măreției și Maiestății Sale, fiind umilite, supuse Stăpânirii Sale și ținute sub Porunca Sa. Frunțile lor sunt în Mâna lui Allah și sub Cârmuirea Lui.

„Înaintea lui Allah se prosternează toate cele din ceruri și toate vietățile de pe pământ”, oameni și animale deopotrivă, „precum și îngerii”. Îngerii sunt pomeniți în mod aparte după pomenirea generală a tuturor făpturilor, datorită virtuții și firii lor nobile și a numeroaselor lor acte de adorare. „Fără ca ei să se trufească”: ei nu socotesc că este mai prejos de ei să-L adore, în ciuda numărului, măreției și puterii lor, așa cum spune Allah: „Mesia nu va socoti niciodată că este mai prejos de el să fie rob al lui Allah, și nici îngerii apropiați.” [an-Nisa', 4:172]

„Ei se tem de Domnul lor, Care este deasupra lor.” După ce i-a lăudat pentru ascultarea și supunerea lor necontenită față de Allah, El îi laudă pentru teama lor de Allah, Care este deasupra lor prin Esența Sa, prin Atotputernicia Sa și prin desăvârșirea Atributelor Sale. Ei sunt dedesubtul Lui, smeriți și supuși.

„Și fac ceea ce li se poruncește”: orice le poruncește Allah Preaînaltul, ei împlinesc de bunăvoie Porunca Sa.

Prosternarea făpturilor înaintea lui Allah este de două feluri. Primul fel este prosternarea silită, care dovedește Atributele Desăvârșirii și Măreției Sale; aceasta cuprinde toate făpturile: credincioși și necredincioși, drepți și păcătoși, oameni și animale. Al doilea este prosternarea de bunăvoie, care se aplică numai apropiaților Săi și robilor credincioși dintre îngeri și dintre celelalte făpturi.

Versetele 51 la 55

Allah poruncește aici să fie adorat numai El, fără niciun părtaș, fiindcă El este Singurul care dăruiește binecuvântările și nu există altă divinitate în afară de El.

„Nu luați două divinități”, adică nu-I atribuiți un părtaș în dumnezeire, de vreme ce „El este o singură Divinitate”, Unul în Atributele Sale mărețe și fără pereche în toate Faptele Sale. Așa cum El este Unul în Esența, Numele, Atributele și Faptele Sale, tot astfel trebuie să-L adorați numai pe El. De aceea spune: „Așadar numai de Mine să vă temeți”: împliniți Poruncile Mele și feriți-vă de interdicțiile Mele, fără să asociați cu Mine pe vreuna dintre făpturile Mele, fiindcă ele se află sub Stăpânirea lui Allah.

„Ale Lui sunt toate cele din ceruri și de pe pământ, iar numai Lui I se cuvine supunerea necontenită”, adică numai lui Allah I se cuvin devotamentul, adorarea și smerenia în toate timpurile. Oamenilor li se cere să fie sinceri față de Allah și să-I fie robi adevărați.

„Oare vă veți teme de altcineva în afară de Allah”, dintre locuitorii cerurilor și ai pământului? Ei nu au puterea de a vă vătăma ori de a vă aduce vreun folos. Numai Allah dăruiește și revarsă Bunătate.

„Orice binecuvântare aveți”, văzută ori ascunsă, „este de la Allah” și nimeni altcineva nu are vreo parte în ea. „Iar când vă atinge nenorocirea”, precum sărăcia, boala sau greutatea, „numai către El strigați după ajutor”: vă ridicați vocile chemându-L și rugându-L stăruitor, fiindcă știți că nimeni în afară de El nu îndepărtează răul și greutatea. Numai El vă dăruiește ceea ce iubiți și îndepărtează de la voi ceea ce urâți. De aceea nimeni în afară de El nu merită adorarea.

Mulți oameni se nedreptățesc însă pe ei înșiși, tăgăduind Binecuvântările dăruite de Allah. Când El îi salvează din greutate, ei ajung, în vreme de ușurare, să-I atribuie drept părtași unele dintre făpturile Sale neputincioase. „Ca să arate nerecunoștința pentru ceea ce le-am dăruit”, adică pentru faptul că i-am salvat din necaz și greutate.

„Bucurați-vă pentru o vreme”, adică pentru puțină vreme, de această lume, „căci veți afla curând” urmările necredinței voastre.

Versetele 56 la 60

Allah ne spune despre neștiința și nedreptatea politeiștilor și despre minciunile pe care le-au născocit împotriva Lui. Ei le rânduiau idolilor lor, care nu aveau știință, nu puteau aduce niciun folos și nici respinge vreo vătămare, o parte din hrană și Binecuvântările pe care Allah li le dăruise. Foloseau hrană dăruită de El pentru a-I așeza părtași și pentru a se apropia de idolii ciopliți.

Allah spune în altă parte: „Ei I-au rânduit lui Allah o parte din ceea ce El a creat dintre roade și vite și au spus: Aceasta este pentru Allah — după pretenția lor — iar aceasta este pentru părtașii noștri. Ceea ce era pentru părtașii lor nu ajungea la Allah, iar ceea ce era pentru Allah ajungea la părtașii lor. Cât de rău judecă ei!” [al-An'am, 6:136]

„Veți fi întrebați negreșit despre minciunile pe care le născociți”, iar lor li se va spune: „Allah v-a poruncit aceasta ori născociți minciuni împotriva lui Allah?” Și: „Ce cred despre Ziua Învierii cei care născocesc minciuni împotriva lui Allah?” [Yunus, 10:60] Allah îi va pedepsi aspru pentru aceasta.

„Ei Îi atribuie lui Allah fiice”, fiindcă îi descriau pe îngerii apropiați de Allah drept fiicele Sale, „iar pentru ei înșiși aleg ceea ce doresc”, adică fii, deoarece urau nespus să aibă fiice.

„Când unuia dintre ei i se aduce vestea [nașterii] unei fete, chipul lui se întunecă” din pricina necazului care îl lovise, „și este plin de mâhnire”. Este cuprins de amărăciune și tristețe când primește vestea unei fiice, până acolo încât se rușinează de semenii săi și se ascunde de oameni din pricina acestei vești rele. Apoi cugetă, potrivit gândirii sale stricate, ce să facă cu fiica despre a cărei naștere fusese înștiințat.

„Să o păstreze în umilință”, adică să o lase să trăiască, fără să o omoare, și să îndure ceea ce socotea el a fi rușine și înjosire, „ori să o îngroape în țărână”, adică să o îngroape de vie? Aceasta se referă la uciderea fetelor nou-născute, pentru care Allah i-a condamnat pe politeiști.

„Cât de rău judecă ei!” Îi atribuie lui Allah ceea ce nu se potrivește cu Maiestatea Sa, pretinzând că El ar avea copii. Nu s-au oprit însă aici, ci I-au atribuit ceea ce socoteau mai prejos dintre cele două, și anume fiice, pe care ei înșiși le disprețuiau și le urau. Cum au putut să-I atribuie aceasta lui Allah? Cât de rea a fost judecata lor!

Fiindcă aceasta era una dintre însușirile rele pe care dușmanii Săi politeiști I le atribuiau, Allah spune: „Cei care nu cred în Viața de Apoi au însușirile rele”, adică însușiri de lipsă și nedesăvârșire, „iar lui Allah Îi aparțin Însușirile cele mai înalte”. Aceasta cuprinde fiecare Însușire a Desăvârșirii: orice desăvârșire există, Allah este Cel mai vrednic de ea, fără ca desăvârșirea Sa să fie însoțită de vreo lipsă.

Lui Îi aparțin Însușirile cele mai înalte în inimile apropiaților Săi: preamărire, respect, iubire, întoarcere către El și cunoaștere a Lui. „El este Atotputernicul”, Cel care supune toate lucrurile și Căruia I se supun toate făpturile, „Preaînțeleptul”, Cel care așează fiecare lucru la locul potrivit. El nu poruncește și nu face decât lucruri pentru care merită să fie lăudat și preamărit, datorită Desăvârșirii dumnezeiești cuprinse în ele.

Versetul 61

După ce a pomenit minciunile născocite de nelegiuiți împotriva Lui, Allah pomenește aici desăvârșirea Blândeții și Răbdării Sale. „Dacă Allah i-ar lua pe oameni la socoteală pentru nedreptatea lor”, nici mai mult, nici mai puțin, „nu ar mai lăsa pe pământ nicio vietate”, fiindcă i-ar nimici pe cei care săvârșesc păcatul și, odată cu ei, toate celelalte făpturi și animale. Urmările rele ale păcatelor pot duce la nimicirea roadelor și a vieților.

„Însă El le dă răgaz până la un termen hotărât”: nu grăbește pedeapsa lor până la vremea rânduită, Ziua Învierii. „Iar când le sosește termenul, ei nu-l pot întârzia nici măcar un ceas și nici nu-l pot grăbi.” Să se păzească așadar cât timp se află în vremea răgazului, înainte de a sosi timpul în care nu va mai exista niciun răgaz.

Versetele 62 la 63

Allah ne spune că politeiștii „Îi atribuie lui Allah ceea ce urăsc pentru ei înșiși”, adică fiice și însușiri respingătoare. Aici intră și asocierea altora cu Allah prin îndreptarea unor acte de adorare către făpturi care sunt robi ai lui Allah. Așa cum ei ar urî ca robii lor, făpturi asemenea lor, să le fie părtași la ceea ce Allah le-a dăruit drept hrană, cum pot să-I atribuie lui Allah părtași dintre robii Săi?

Pe lângă această faptă foarte gravă, „limbile lor rostesc minciuna că lucrurile cele mai bune vor fi ale lor”, adică pretind că vor avea o stare bună în lumea aceasta și în Viața de Apoi. Allah respinge această pretenție: „Fără îndoială, pentru ei este Focul și ei vor fi grăbiți spre el”, adică vor fi împinși în el, vor rămâne acolo și nu vor ieși niciodată.

Allah îi arată apoi Trimisului Său că el nu este primul trimis care a fost tăgăduit: „Pe Allah! Am trimis și comunităților de dinaintea ta”, chemându-le să afirme Unicitatea lui Allah, „însă Shaytan le-a împodobit faptele”. Ele i-au tăgăduit pe trimiși și au pretins că drumul urmat de ele era adevărul care le-ar fi salvat de orice rău, iar chemarea trimișilor era contrariul acestuia.

Când Shaytan le-a împodobit faptele, a devenit ocrotitorul lor; l-au ascultat, l-au urmat și l-au luat drept aliat: „Îl veți lua pe el și pe urmașii săi drept aliați în locul Meu, deși ei vă sunt dușmani? Cât de rău schimb pentru nelegiuiți!” [al-Kahf, 18:50]

„Iar pentru ei este o pedeapsă dureroasă” în Viața de Apoi, fiindcă au părăsit alianța cu Cel Milostiv și s-au mulțumit cu alianța lui Shaytan. De aceea merită acea pedeapsă umilitoare.

Versetele 64 la 65

Comentariul versetului 65

În aceasta este un semn pentru oamenii care ascultă Povața și Îndemnul lui Allah și înțeleg de aici că numai El merită să fie adorat și că niciun act de adorare nu trebuie îndreptat către altcineva în afară de El. El este Cel care dăruiește Binecuvântarea prin coborârea ploii și prin scoaterea tuturor felurilor de plante.

El este Capabil de toate, iar Cel care dă viață pământului după ce acesta a fost mort este Capabil să-i readucă la viață pe cei morți. Cel care dăruiește toate aceste binefaceri este Stăpânul Milei nemărginite și al Dărniciei imense.

Versetele 66 la 67

„Cu adevărat, și în vite”, pe care Allah vi le-a supus, „se află o învățătură pentru voi”, prin care aflați Puterea desăvârșită și Bunătatea nemărginită a lui Allah. El vă dă să beți din pântecele lor, care cuprind hrana mistuită și sânge; dintre acestea iese lapte curat, neamestecat cu murdărie și plăcut celor care îl beau, fiindcă are gust bun, potolește setea și hrănește.

Poate aceasta să fie altceva decât lucrarea Puterii dumnezeiești, și nu simpla lucrare a naturii? Ce lucru din natură poate preface nutrețul pe care îl mănâncă animalele și apa pe care o beau, fie ea dulce ori sărată, într-un lapte curat și plăcut celor care îl beau?

Allah a așezat pentru robii Săi numeroase foloase în roadele curmalilor și ale viței-de-vie: felurite alimente mâncate crude ori gătite, proaspete ori păstrate, precum și mâncarea și băutura făcute din zeamă sau din roadele puse la înmuiat. Tot dintre ele își făceau băutura amețitoare, care fusese îngăduită mai înainte; apoi Allah a abrogat îngăduirea tuturor băuturilor amețitoare și le-a înlocuit cu lucruri bune, precum nabidh, o băutură făcută din curmale și alte roade puse la înmuiat, și cu alte băuturi gustoase și îngăduite. De aceea, unii au spus că prin „sakar” se înțeleg aici mâncarea și băutura plăcute; această interpretare este mai potrivită decât cea dintâi.

„Cu adevărat, în aceasta este un semn pentru oamenii care pricep” Puterea desăvârșită a lui Allah: El scoate hrana din copaci asemenea unor bucăți de lemn, iar aceștia dau roade gustoase. Așa cum îi cuprinde pe toți robii Săi cu Mila Sa și le pune această hrană la îndemână, El este singura Divinitate care merită adorarea, fiindcă numai El face toate acestea.

Versetele 68 la 69

În crearea acestei albine mărunte se află un semn. Allah a inspirat-o și a învățat-o în acest chip minunat; i-a arătat locurile unde își poate găsi hrana, apoi se întoarce la stupii pe care albinele îi clădesc în felul în care Allah le-a învățat.

Apoi din pântecele lor iese această miere plăcută, cu felurite culori potrivit ținuturilor și locurilor în care albinele și-au găsit hrană. În ea se află vindecare pentru oameni de multe boli. Aceasta arată Grija desăvârșită a lui Allah și Bunătatea Sa desăvârșită față de robii Săi și faptul că nimeni în afară de El nu trebuie iubit și chemat.

Versetul 70

Allah ne spune că El îi creează pe oameni, apoi îi trece prin etapele vieții una după alta. După ce își împlinesc termenul hotărât, El le ia sufletele, iar pe unii îi lasă să trăiască până când sunt „întorși la cea mai neputincioasă vârstă”, adică la cea mai rea stare la care poate ajunge omul.

Trupul lui slăbește și sănătatea i se înrăutățește, până când chiar și mintea, care este miezul omului, slăbește tot mai mult. Ajunge să uite tot ceea ce știa, iar mintea lui devine asemenea minții unui copil. De aceea Allah spune: „Astfel încât nu mai știu nimic după ce au avut știință. Cu adevărat, Allah este Atotștiutor, Atotputernic.”

Știința și Puterea lui Allah cuprind toate lucrurile, inclusiv etapele vieții prin care omul trece una după alta, așa cum spune Allah: „Allah este Cel care v-a creat în slăbiciune, apoi după slăbiciune v-a dăruit putere, iar după putere a rânduit slăbiciune și căruntețe. El creează ceea ce voiește și El este Atotștiutorul, Atotputernicul.” [ar-Rum, 30:54]

Versetul 71

Acesta este unul dintre argumentele pentru Unicitatea lui Allah și pentru urâțenia politeismului. Așa cum toți oamenii au în comun faptul că sunt creați și primesc hrană, Allah „i-a favorizat pe unii dintre voi față de alții în ceea ce privește hrana”. Pe unii i-a făcut oameni liberi și bogați, iar pe alții i-a făcut robi ai acestora, fără să stăpânească nimic din averea lumii.

Așa cum stăpânii, pe care Allah i-a favorizat cu hrană, „nu sunt dispuși să-și împartă cele primite cu robii pe care îi stăpânesc” și socotesc imposibil ca robii să fie egali cu ei, tot astfel cei pe care îi faceți părtași lui Allah sunt robi care nu stăpânesc nici măcar greutatea unui atom. Cum puteți atunci să-i faceți părtași lui Allah? Poate fi aceasta altceva decât cea mai mare nedreptate și nerecunoștință față de Binecuvântarea lui Allah?

De aceea spune: „Oare Binecuvântarea lui Allah o tăgăduiesc?” Dacă ar fi recunoscut Binecuvântarea și ar fi atribuit-o Celui care a dăruit-o, nu I-ar fi făcut lui Allah niciun părtaș.

Versetele 72 la 76

Allah ne vorbește aici despre marile Binecuvântări pe care le dăruiește robilor Săi. El le-a făcut soții pentru ca ei să găsească liniște la ele și le-a dăruit, prin soțiile lor, copii și nepoți, de care se bucură, care îi ajută, le împlinesc trebuințele și le sunt de folos în multe chipuri. Le-a dăruit de asemenea o hrană bună și curată, din toate felurile de mâncare și băutură, precum și alte Binecuvântări văzute, mai multe decât ar putea număra vreodată.

„Oare vor crede ei în fals și vor tăgădui Binecuvântarea lui Allah?”, adică vor crede în lucruri false care înainte nu existau, apoi Allah le-a creat, și care nu pot face ori crea nimic, nu pot dărui hrană și nu stăpânesc nimic? Sensul este general și cuprinde tot ceea ce este adorat în afară de Allah: toate acestea sunt false. Cum pot politeiștii să le ia drept obiecte ale adorării în afară de Allah?

Ei tăgăduiesc Binecuvântările lui Allah, le neagă și le folosesc pentru a nu-I da ascultare și pentru a nu crede în El. Poate fi aceasta altceva decât cea mai rea nedreptate, ticăloșie și nechibzuință?

„Ei adoră în afară de Allah lucruri care nu stăpânesc pentru ei nicio hrană din ceruri și de pe pământ și care nu au nicio putere.” Allah arată aici neștiința și nedreptatea politeiștilor. Ei adoră, în afară de El, divinități pe care le socotesc părtași ai lui Allah, deși acestea nu pot dărui nicio hrană din ceruri ori de pe pământ. Nu coboară ploaia sau hrană, nu fac să crească plante din pământ, nu au nicio stăpânire asupra cerurilor și a pământului și nici nu ar putea face vreunul dintre aceste lucruri, chiar dacă ar voi. Cineva care nu stăpânește un lucru poate totuși să aibă forță și capacitatea de a-i ajuta pe cei aflați în legătură cu el; aceste divinități însă nici nu stăpânesc, nici nu au putere.

Aceasta este descrierea divinităților lor. Cum pot să le socotească egale cu Allah ori să le asemene cu Cel căruia Îi aparține Stăpânirea cerurilor și a pământului și Căruia Îi aparțin întreaga Stăpânire, toată Lauda și toată Puterea? De aceea Allah spune: „Nu-I dați așadar lui Allah asemănări”, făcând egalitate între El și făpturile Sale. „Cu adevărat, Allah știe, iar voi nu știți.” Nu trebuie așadar să vorbim despre El fără știință, ci trebuie să ascultăm pildele pe care El le dă.

Allah dă două pilde despre El și despre cei adorați în afara Lui. Prima este pilda unui rob care nu se stăpânește nici măcar pe el însuși și nu are nicio avere lumească, și a unui om liber și bogat, căruia Allah i-a dăruit o hrană bună din toate felurile de avere. Acesta este darnic și îi place să le dăruiască altora, așa că cheltuiește pe ascuns și pe față. Pot fi cei doi egali? Nu, nu sunt egali, cu toate că amândoi sunt făpturi și nu este imposibil ca două făpturi să fie socotite egale.

Dacă ei nu sunt egali, cum ar putea un rob creat, care nu are stăpânire, putere ori capacitate și care este lipsit și dependent în toate privințele, să fie egal cu Domnul, Creatorul și Stăpânul tuturor lumilor, Cel Capabil de toate? De aceea Allah Se laudă pe Sine, iar toate felurile de laudă Îi aparțin numai Lui: „Toată lauda I se cuvine lui Allah.”

Este ca și cum s-ar spune: dacă lucrurile stau astfel, de ce politeiștii le-au făcut pe divinitățile lor egale cu Allah? El răspunde: „Însă cei mai mulți dintre ei nu știu.” Dacă ar fi avut știință adevărată, nu ar fi îndrăznit să săvârșească această faptă cumplită a politeismului.

A doua pildă este cea a „doi bărbați: unul dintre ei este mut”, nu aude și nu vorbește, „nu are putere asupra niciunui lucru”, mic ori mare, „și este o povară pentru stăpânul său”. Stăpânul lui îl slujește, iar el nu poate să-i fie de folos stăpânului său și nici să se ajute pe sine; este lipsit în toate privințele.

Este el egal cu acela care poruncește dreptatea și urmează Calea dreaptă, ale cărui cuvinte sunt drepte și ale cărui fapte sunt bune? După cum cei doi nu sunt egali, tot astfel cel adorat în afară de Allah, care nu se poate îngriji de sine în niciun chip și care, dacă Allah nu l-ar îngriji, nu ar putea face nimic pentru sine, nu poate fi un egal și un rival al Celui care rostește numai adevărul și face numai ceea ce este vrednic de laudă.

Versetul 77

Allah este Singurul care cunoaște tainele cerurilor și ale pământului. Nimeni în afară de El nu cunoaște lucrurile ascunse și tainele. Aici intră și cunoașterea Ceasului: nimeni nu știe când va veni în afară de Allah.

Când va veni, el nu va fi „decât ca o clipire din ochi ori chiar mai aproape”. Atunci oamenii se vor ridica din morminte în Ziua Învierii, iar pentru cei care își doresc răgaz prilejul va fi trecut. „Cu adevărat, Allah este Capabil de toate.” Întrucât Puterea Sa cuprinde totul, învierea morților nu este nicidecum ceva uimitor.

Versetul 78

El este Singurul care dăruiește aceste Binecuvântări: „Allah v-a scos din pântecele mamelor voastre fără ca voi să știți nimic” și fără să puteți face ceva, apoi „v-a dăruit auzul, văzul și inimile”. Aceste trei puteri sunt pomenite în mod deosebit datorită importanței lor, fiindcă ele sunt cheia oricărei științe și nimeni nu poate dobândi știința decât prin una dintre ele.

Cât despre toate celelalte simțuri și puteri ale trupului, văzute și ascunse, tot El le-a dăruit și le-a făcut să crească în oameni treptat, până când fiecare a ajuns la deplinătatea sa.

Toate acestea sunt pentru ca ei să-I mulțumească lui Allah, folosind în ascultarea față de El puterile trupești pe care El le-a dăruit. Acela care le folosește în alte scopuri va avea împotriva sa dovada acestor Binecuvântări și le va fi răspuns în cel mai rău chip.

Versetul 79

Credincioșii sunt cei care trag folos din Semnele lui Allah și cugetă la lucrurile pe care El le-a făcut semne ce arată către El. În schimb, atunci când ceilalți privesc, o fac cu nepăsare și neatenție.

Semnul din păsări este că Allah le-a creat în așa fel încât să poată zbura. Apoi le-a supus acest aer ușor ca să poată zbura prin el și a așezat în ele puterea de mișcare prin care pot face aceasta. Acest lucru arată Înțelepciunea Sa desăvârșită, Știința Sa nemărginită, Grija Sa dumnezeiască față de toate făpturile și Puterea Sa desăvârșită. Binecuvântat este Allah, Domnul lumilor.

Versetele 80 la 83

Allah le amintește robilor Săi Binecuvântările Sale și le cere să-I mulțumească și să le recunoască. „Allah a făcut pentru voi din casele voastre locuri de odihnă”, adică locuințe, palate și altele asemenea, care vă păzesc de căldură și frig, vă ascund pe voi, pe copiii și bunurile voastre și în care amenajați încăperi pentru diferite trebuințe. În ele vă păstrați averile și familiile, pe lângă multe alte foloase văzute.

„Și v-a făcut, din pieile vitelor, corturi”, fie din pielea însăși, fie din ceea ce crește pe ea, precum lâna ori părul, „pe care le găsiți ușoare în ziua călătoriei și în ziua așezării voastre”. Ele sunt ușor de purtat când călătoriți și când vă opriți în locuri unde nu vreți să rămâneți. Vă păzesc de căldură, frig și ploaie și vă ocrotesc bunurile și poverile de ploaie.

„Iar din lâna, părul fin și părul lor”, care provin de la vite, v-a dat „lucruri de folos”. Aici intră toate lucrurile făcute din ele: vase, așternuturi, îmbrăcăminte, pături și altele asemenea. „Și bunuri pentru o vreme”: vă bucurați de ele și trageți folos din ele în lumea aceasta. Acestea se numără printre lucrurile pe care Allah i-a făcut pe robii Săi în stare să le producă.

„Allah a făcut pentru voi, din ceea ce a creat”, adică din lucruri la crearea cărora voi nu ați avut nicio parte, „umbra”: umbra copacilor, munților, dealurilor și a altor lucruri. „V-a făcut adăposturi în munți”, adică peșteri în care vă apărați de căldură, frig, ploaie și dușmani.

„Și v-a dat veșminte care vă păzesc de căldură.” Frigul nu este pomenit aici fiindcă a fost amintit la începutul acestei sure, acolo unde sunt pomenite Binecuvântările de temelie, cele de care omul are neapărat nevoie. Spre sfârșitul surei sunt pomenite Binecuvântările care le desăvârșesc pe cele dintâi. Apărarea de frig este o Binecuvântare de temelie și o necesitate, de aceea a fost pomenită la început: „Și a creat vitele pentru voi; în ele aveți veșminte călduroase și alte foloase.” [an-Nahl, 16:5]

„Și zale care vă păzesc în luptă”, adică veșminte care vă apără în vreme de luptă și război, precum platoșele, cămășile de zale și alte asemenea lucruri. Astfel Își desăvârșește El Binecuvântările asupra voastră, dăruindu-vă binefaceri care nu pot fi numărate.

Când vă amintiți Binecuvântările lui Allah și le vedeți copleșindu-vă din toate părțile, se cuvine „să vă supuneți” Măreției Sale, să împliniți Poruncile Lui și să folosiți Binecuvântările în ascultarea Celui care le-a dăruit. Mulțimea Binecuvântărilor este unul dintre motivele care îi fac pe oameni să-I mulțumească mai mult și să-L laude pe Allah pentru ele, însă nelegiuiții stăruie în răzvrătire și încăpățânare.

De aceea Allah spune despre ei: „Dacă ei se întorc” de la Allah și de la ascultarea față de El, după ce le-au fost amintite Binecuvântările și Semnele Sale, „ție îți revine numai vestirea limpede”. Nu ție îți revine să-i călăuzești; ție ți se cere numai să-i povățuiești, să le aduci aminte, să-i avertizezi și să-i înspăimânți.

După ce ai împlinit ceea ce ți se cere, socoteala lor Îi revine lui Allah. Ei văd Binecuvântările Sale și cunosc Binefacerile Lui, însă le tăgăduiesc și sunt nerecunoscători. „Iar cei mai mulți dintre ei sunt necredincioși” și nu este niciun bine în ei. Din pricina gândirii lor stricate și a intențiilor lor rele, succesiunea Semnelor nu le este de folos; ei vor vedea însă cum îl răsplătește Allah pe fiecare tiran încăpățânat, nerecunoscător față de Binecuvântările Sale și răzvrătit împotriva lui Allah și a trimișilor Săi.

Versetele 84 la 87

Allah ne spune aici despre starea celor necredincioși în Ziua Învierii: nicio scuză nu le va fi primită, pedeapsa nu le va fi ușurată, părtașii lor se vor dezice de ei, iar ei își vor mărturisi propria necredință și minciunile născocite împotriva lui Allah.

„În Ziua în care vom ridica din fiecare comunitate un martor”, care va mărturisi împotriva ei despre faptele ei și despre răspunsul dat celui care a chemat-o la Călăuzirea adevărată. Martorii pe care Allah îi va ridica sunt cei mai sinceri și mai drepți dintre martori: trimișii. După ce își vor da mărturia, se va rosti judecata.

„Celor care nu au crezut nu li se va îngădui să se dezvinovățească”, fiindcă orice scuză ar aduce, după ce falsitatea lucrului pe care l-au urmat a devenit sigură, va fi o scuză neîntemeiată, care nu le va fi de niciun folos. Dacă vor cere să fie trimiși înapoi în lume ca să îndrepte lucrurile, nu li se va răspunde, iar scuza nu le va fi primită.

Dimpotrivă, pedeapsa aspră va fi grăbită asupra lor, nu le va fi ușurată și nu li se va da răgaz din clipa în care o vor vedea. Aceasta, fiindcă ei nu vor avea fapte bune. Faptele lor rele vor fi cercetate și numărate, le vor fi arătate, vor fi siliți să le recunoască și vor fi acoperiți de rușine.

„Când politeiștii își vor vedea părtașii” în Ziua Învierii și își vor da seama că aceștia au fost falși și că nu vor putea tăgădui, „vor spune: Domnul nostru, aceștia sunt părtașii noștri, pe care îi chemam în afară de Tine”. Ei nu au nicio putere să le fie de folos ori să mijlocească pentru ei. Politeiștii înșiși vor recunoaște falsitatea acelor părtași, se vor lepăda de ei, iar între ei și părtașii lor se vor arăta dușmănia și ura.

„Atunci aceia le vor răspunde”, adică așa-numiții părtași le vor spune: „Cu adevărat, voi sunteți mincinoși!” Voi ne-ați socotit părtași ai lui Allah și ne-ați adorat în afara Lui, însă noi nu v-am poruncit să faceți aceasta și nu am pretins că merităm să fim socotiți divini. Vina vă aparține vouă.

Atunci ei se vor supune lui Allah și Hotărârii Sale și vor recunoaște că merită pedeapsa. „Iar ceea ce obișnuiau să născocească va pieri de la ei.” Ei vor intra în Iad, iar inimile lor se vor umple de ură față de ei înșiși și de laudă față de Domnul lor, fiindcă vor fi pedepsiți numai potrivit faptelor lor.

Versetul 88

Ei au răspândit stricăciune prin propria necredință, prin tăgăduirea Versetelor lui Allah, prin lupta împotriva trimișilor Săi, prin împiedicarea oamenilor de la Calea lui Allah și prin faptul că au devenit chemători la rătăcire. De aceea merită o pedeapsă înmulțită, așa cum și-au înmulțit păcatele și au răspândit stricăciune pe pământul lui Allah.

Versetul 89

După ce a pomenit mai înainte că va ridica din fiecare comunitate un martor, Allah pomenește aici același lucru și îl deosebește dintre ei pe acest Trimis nobil.

„Te vom aduce pe tine martor împotriva acestora”, adică împotriva comunității tale, ca să mărturisești despre binele și răul lor. Aceasta ține de desăvârșirea Dreptății lui Allah Preaînaltul: fiecare trimis va mărturisi despre comunitatea sa, fiindcă el cunoaște mai bine decât alții faptele comunității sale, este mai drept și mai milostiv decât să mărturisească împotriva lor altceva decât ceea ce merită.

Aceasta este asemenea Cuvântului lui Allah: „Astfel v-am făcut o comunitate dreaptă, ca să fiți martori asupra oamenilor, iar Trimisul să fie martor asupra voastră.” [al-Baqarah, 2:143]

Allah mai spune: „Cum va fi când vom aduce din fiecare comunitate un martor și te vom aduce pe tine martor împotriva acestora? În Ziua aceea, cei care nu au crezut și nu i-au dat ascultare Trimisului vor dori ca pământul să fie nivelat peste ei.” [an-Nisa', 4:41-42]

„Și ți-am coborât Cartea ca lămurire pentru toate lucrurile”: în principiile și ramurile religiei, în Hotărârile celor două lumi și în tot ceea ce le este necesar robilor. Ea le lămurește pe toate în cuvinte limpezi, până într-atât încât Allah repetă în ea lucrurile importante de care oamenii au nevoie în orice vreme. Le repetă prin cuvinte și forme diferite și prin dovezi felurite, pentru ca ele să se statornicească în inimi și să rodească binele potrivit statorniciei lor. Allah folosește cuvinte puține, limpezi și cuprinzătoare, care conțin numeroase sensuri. Privește, de pildă, versetul care urmează și ceea ce cuprinde el dintre porunci și opriri, care nu pot fi numărate.

Întrucât acest Coran este o lămurire pentru toate lucrurile, el este Dovada lui Allah împotriva tuturor robilor. El nu-i mai lasă celui nedrept nicio scuză. Musulmanii au dobândit folos prin el, căci el este „călăuzire” pentru ei, prin care sunt călăuziți în toate treburile religiei și ale vieții lor, și „milă” prin care dobândesc tot binele acestei lumi și al Vieții de Apoi.

Călăuzirea este ceea ce îi face să dobândească știința folositoare și faptele drepte, iar mila este răsplata care rezultă din acestea în lumea aceasta și în Viața de Apoi: buna stare a inimii, liniștea și desăvârșirea minții - care nu poate fi desăvârșită decât prin sensurile Coranului, cele mai înalte dintre sensuri -, faptele bune, purtările frumoase, hrana îmbelșugată, biruința asupra dușmanilor prin cuvânt și faptă, dobândirea Bunei Plăceri a lui Allah și a Paradisului Său, în care sunt binecuvântări veșnice pe care nimeni nu le cunoaște în afară de Domnul Îndurător.

Versetul 90

Dreptatea pe care Allah o poruncește cuprinde dreptatea în privința drepturilor Sale și a drepturilor robilor Săi. Dreptatea înseamnă împlinirea deplină a acestor drepturi, prin îndeplinirea a ceea ce Allah a făcut obligatoriu dintre îndatoririle legate de avere și de trup și dintre cele care le reunesc pe amândouă, fie că este vorba despre drepturile Lui, fie despre drepturile robilor Săi, precum și purtarea cu oamenii pe temeiul dreptății depline.

Oricine are o autoritate trebuie să-și împlinească îndatorirea față de aceia care se află sub autoritatea sa. Aceasta îi privește deopotrivă pe conducător, pe judecător, pe reprezentanții conducătorului și pe reprezentanții judecătorului. Dreptatea este ceea ce Allah le-a poruncit în Cartea Sa și prin cuvintele Trimisului Său, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, și le-a poruncit să o urmeze.

Din dreptatea în relațiile dintre oameni fac parte cumpărarea și vânzarea, precum și toate celelalte tranzacții. Ea cere împlinirea tuturor îndatoririlor și obligațiilor, fără a lipsi pe nimeni de dreptul său și fără înșelăciune, amăgire ori nedreptate.

Dreptatea este obligatorie, iar binefacerea este o virtute recomandată. Ea înseamnă să le aduci oamenilor folos prin avere, prin faptele trupului, prin știință și prin toate celelalte mijloace prin care le poți fi de folos. Aici intră chiar și bunătatea față de animale, atât față de cele a căror carne este îngăduită, cât și față de celelalte.

Allah a pomenit în mod deosebit dăruirea către rude, deși aceasta intră în sensul general al binefacerii, pentru a întări dreptul lor și a îndemna la împlinirea lui, deoarece legăturile cu ele trebuie păstrate și față de ele trebuie arătată bunătate. Sunt cuprinse toate rudele, apropiate și îndepărtate; cu cât legătura de rudenie este mai apropiată, cu atât dreptul la binefacere este mai mare.

„Și oprește de la necuviință”: aceasta este fiecare păcat mare pe care Legea și firea sănătoasă îl socotesc respingător, precum asocierea de parteneri lui Allah, uciderea fără drept, preacurvia, furtul, admirația de sine, trufia, disprețuirea oamenilor și alte fapte urâte.

În „fapta rea” intră fiecare păcat legat de drepturile lui Allah Preaînaltul, iar în „asuprire” intră fiecare încălcare a drepturilor oamenilor, fie că privește viețile, averile ori onoarea lor.

Acest verset este cuprinzător pentru toate poruncile și toate opririle; nu există nimic care să rămână în afara lui. El este o temelie la care se întorc toate chestiunile de amănunt. Orice lucru care cuprinde dreptate, binefacere ori dăruire către rude intră în ceea ce Allah a poruncit, iar orice lucru care cuprinde necuviință, faptă rea ori asuprire intră în ceea ce Allah a oprit.

Prin aceasta este cunoscută frumusețea și bunătatea celor poruncite de Allah, precum și urâțenia și răul celor oprite de El. Toate cuvintele și faptele oamenilor sunt cântărite cu această măsură. Binecuvântat este Cel care a așezat în Cuvântul Său călăuzire, vindecare, lumină și deosebirea dintre bine și rău în toate lucrurile.

De aceea spune: „El vă povățuiește” prin ceea ce vă lămurește în Cartea Sa, poruncindu-vă ceea ce vă aduce binele și oprindu-vă de la ceea ce vă vatămă, „pentru ca voi să luați aminte” la povața Lui și să o înțelegeți. Dacă luați aminte și înțelegeți, veți lucra potrivit ei și veți dobândi o fericire după care nu mai este nefericire.

După ce a poruncit ceea ce este obligatoriu prin temeliile Legii, Allah poruncește apoi împlinirea lucrurilor pe care robul și le-a făcut singur obligatorii.

Versetele 91 la 92

Aceasta cuprinde tot ceea ce robul Îi făgăduiește Domnului său dintre actele de adorare, legămintele și jurămintele pe care le face, atunci când împlinirea lor este o faptă dreaptă. Cuprinde și legămintele dintre el și altcineva, precum înțelegerea dintre două părți într-o tranzacție ori făgăduința pe care omul o face altuia și prin care se obligă. În toate acestea el trebuie să-și împlinească făgăduința dacă poate.

De aceea Allah a oprit încălcarea legămintelor: „și nu vă încălcați jurămintele după ce le-ați întărit, făcându-L pe Allah Garant pentru voi”, prin pomenirea Numelui Său în legământ. Nu vă este îngăduit să nu împliniți lucrul pentru care L-ați făcut pe Allah Garant, căci aceasta ar însemna lipsa de venerare și de respect față de El, după ce cealaltă parte a primit jurământul și s-a mulțumit cu această întărire prin care L-ați făcut pe Allah Garant.

După cum celălalt s-a încrezut în tine și a avut o părere bună despre tine, împlinește ceea ce ai spus și ai întărit. „Cu adevărat, Allah știe ceea ce faceți” și îl va răsplăti pe fiecare pentru fapta lui, potrivit intenției și scopului său.

Nu fiți, prin încălcarea legămintelor, asemenea celei mai urâte pilde, care arată cel mai limpede nechibzuința celui care își încalcă legământul: femeia care toarce un fir puternic, iar după ce acesta a devenit trainic, așa cum voia, îl desface și îl rupe în șuvițe. S-a ostenit să-l toarcă, apoi să-l destrame și nu a câștigat decât dezamăgire, oboseală, nechibzuință și minte slabă. Tot astfel este cel care își încalcă legământul: nedrept, nesăbuit și lipsit de religie și demnitate.

„Făcându-vă jurămintele mijloc de înșelare între voi doar pentru că un neam este mai numeros decât altul.” Nu se cuvine să jurați și să încheiați un legământ, apoi să căutați prilejul de a-l încălca: când cel care a dat legământul este slab, îl împlinește deoarece nu are altă alegere, nu din respect pentru legământ și jurământ; iar când ajunge puternic și vede un câștig lumesc în încălcarea jurământului, îl încalcă fără să țină seama de Legământul lui Allah și de jurământul făcut în Numele Lui.

Toate acestea înseamnă urmarea poftelor și punerea lor înaintea celor cerute de Allah și a celor cerute de demnitatea omenească și de purtarea sănătoasă, numai pentru că o parte este mai numeroasă și mai puternică decât alta.

Aceasta este o încercare de la Allah prin care vă pune la probă. El creează împrejurările prin care oamenii sunt încercați, pentru a se arăta cine este sincer și credincios cuvântului său și cine este nelegiuit și ticălos.

„Iar în Ziua Învierii El vă va lămuri negreșit lucrurile asupra cărora vă deosebeați”, îl va răsplăti pe fiecare pentru faptele sale și îl va face de rușine pe cel care a trădat.

Versetul 93

„Dacă Allah ar fi voit”, i-ar fi adunat pe toți oamenii asupra călăuzirii și i-ar fi făcut „o singură comunitate”. Însă numai El are Puterea de a-i călăuzi pe oameni ori de a-i duce în rătăcire. Călăuzirea și ducerea în rătăcire fac parte dintre Faptele Sale, legate de Știința și Înțelepciunea Sa. Prin Harul Său, El dăruiește călăuzirea celui care o merită și, prin Dreptatea Sa, o oprește de la cel care nu o merită.

„Iar voi veți fi întrebați negreșit despre ceea ce făceați”, bine ori rău, apoi El vă va răsplăti pentru aceasta în chipul cel mai deplin și mai drept.

Versetul 94

Nu vă faceți jurămintele, legămintele și făgăduințele supuse poftelor voastre, împlinindu-le ori încălcându-le după cum voiți. Dacă faceți aceasta, picioarele voastre vor aluneca după ce fuseseră bine statornicite pe Calea cea Dreaptă și „veți gusta răul”, adică pedeapsa care vă va întrista și chinui, „pentru că ați abătut de la Calea lui Allah”, rătăcind voi înșivă și făcându-i și pe alții să rătăcească. „Și veți avea o pedeapsă cumplită”, sporită pentru voi.

Versetele 95 la 97

Allah îi avertizează aici pe robii Săi să nu încalce legămintele și jurămintele pentru lucrurile neînsemnate ale lumii. „Nu vindeți Legământul lui Allah pentru un preț neînsemnat” pe care îl dobândiți prin încălcarea lui și prin neîmplinirea făgăduinței.

„Cu adevărat, ceea ce se află la Allah” dintre răsplățile acestei lumi și ale Vieții de Apoi pentru cel care pune mai presus Buna Sa Plăcere și își împlinește făgăduința făcută lui Allah „este mai bun pentru voi” decât câștigul lumesc neînsemnat, „dacă ați ști”.

Puneți, așadar, ceea ce rămâne înaintea a ceea ce piere. Tot ceea ce aveți voi, oricât de mult ar fi, „se va sfârși” și va pieri, iar „ceea ce se află la Allah este veșnic”, așa cum El este Veșnic, și nu va înceta ori pieri niciodată. Nu este înțelept cel care pune lucrul pieritor și neînsemnat înaintea celui veșnic și prețios.

Aceasta este asemenea Cuvintelor lui Allah Preaînaltul: „Însă voi puneți mai presus viața acestei lumi, deși Viața de Apoi este mai bună și mai trainică.” [al-A'la, 87:16-17] Și: „Iar ceea ce se află la Allah este mai bun pentru cei evlavioși.” [Al 'Imran, 3:198]

Aici se află îndemnul la renunțarea la lucrurile lumești, mai ales la renunțarea obligatorie: aceea de a părăsi lucrurile care vatămă, îl abat pe om de la cele poruncite de Allah și ajung să fie puse înaintea drepturilor Lui. Această renunțare este obligatorie.

Printre lucrurile care îl ajută pe rob să renunțe la lume este să compare în mintea lui plăcerile și poftele ei cu bunătățile Vieții de Apoi. El va vedea între ele o deosebire care îl va face să pună mai presus ceea ce este mai înalt. Renunțarea lăudată nu înseamnă ca omul să-și petreacă tot timpul în acte de adorare limitate la ritualuri, precum rugăciunea, postul și pomenirea lui Allah.

Omul nu devine cu adevărat neatașat de lume până când nu împlinește, după putință, toate faptele lăuntrice și văzute pe care Legea le-a poruncit și tot ceea ce poate din chemarea oamenilor la Allah și la Religia Sa prin cuvânt și faptă. Adevărata renunțare la lume înseamnă să nu dorești ceea ce nu aduce folos religiei ori vieții și să dorești și să urmărești tot ceea ce este folositor.

„Îi vom răsplăti negreșit pe cei răbdători” în ascultarea de Allah, în părăsirea neascultării față de El și în dezvățarea sufletelor lor de poftele lumești care le vatămă religia, „potrivit celor mai bune fapte pe care le-au săvârșit”. Fiecare faptă bună este răsplătită de zece ori până la șapte sute de ori și chiar de multe ori mai mult. Allah nu lasă să se piardă răsplata celor care fac binele.

De aceea El pomenește răsplata celor care fac binele în această lume și în Viața de Apoi: „Pe cel care face o faptă dreaptă, bărbat ori femeie, și este credincios” - imanul este condiția valabilității și primirii faptelor drepte. O faptă nici nu poate fi numită dreaptă dacă nu este întemeiată pe iman. Imanul care îndeamnă la faptele bune este imanul statornic, care rodește faptele trupului, atât obligatorii, cât și recomandate.

Pe cel care reunește imanul și fapta dreaptă, „îl vom face negreșit să trăiască o viață bună”, așezând în inima lui liniște și împăcare, astfel încât să nu ia aminte la ceea ce l-ar tulbura, și dăruindu-i o hrană îngăduită și bună de unde nici nu se așteaptă.

„Și îi vom răsplăti negreșit”, în Viața de Apoi, „potrivit celor mai bune fapte pe care le-au săvârșit”, cu felurite plăceri pe care niciun ochi nu le-a văzut, nicio ureche nu le-a auzit și care nu s-au ivit vreodată în inima unui om. Allah îi dăruiește, așadar, binele acestei lumi și binele Vieții de Apoi.

Versetele 98 la 100

Când voiești să citești Cartea lui Allah - cea mai nobilă și mai înaltă dintre cărți, în care se află vindecarea inimilor și multă știință -, Shaytan arată cea mai mare stăruință în a-l vătăma pe rob atunci când acesta începe o faptă dreaptă. El caută să-l abată de la scopurile și înțelesurile acelor fapte.

Calea de a fi ferit de răul lui este întoarcerea la Allah și căutarea adăpostului la El împotriva răului său. Cititorul să spună: „A'udhu billahi min ash-Shaytan ir-rajim” - caut adăpost la Allah de Shaytan cel alungat -, cugetând la sensul acestor cuvinte, sprijinindu-se în inima sa pe Allah pentru ca El să-l îndepărteze pe Shaytan, luptându-se din răsputeri împotriva șoaptelor și gândurilor lui rele și căutând cel mai puternic mijloc de a-l respinge: recurgerea la iman și punerea încrederii în Allah.

Shaytan „nu are nicio putere” ori stăpânire „asupra celor care cred și își pun încrederea în Domnul lor”, numai în El, fără asociat. Allah îndepărtează de credincioșii care își pun încrederea în El răul lui Shaytan, astfel încât acesta nu are asupra lor nicio putere ori stăpânire.

El are putere și stăpânire „numai asupra celor care îl iau drept aliat”: ei îl iau drept aliat prin faptul că se întorc de la Allah, încep să-l asculte pe Shaytan și se alătură oștirii lui. Ei sunt cei care îi dau stăpânire asupra lor, iar el îi îndeamnă la păcate și îi conduce spre Foc.

Versetele 101 la 102

Allah ne vestește că aceia care nu cred în acest Coran caută ceea ce își închipuie că ar fi o dovadă pentru afirmația lor că el este născocit. Allah Preaînțeleptul hotărăște legi și înlocuiește o hotărâre cu alta, prin Înțelepciunea și Mila Sa. Când au văzut aceasta, ei l-au defăimat pe Trimis, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, și ceea ce a adus el și au spus: „Tu ești doar un născocitor!”

Allah a spus: „Însă cei mai mulți dintre ei nu știu”. Ei sunt neștiutori și nu au cunoștință despre Domnul lor ori despre Legea Lui. Este știut că defăimarea venită de la un neștiutor, fără știință, nu are nicio greutate, căci judecata asupra unui lucru izvorăște din cunoașterea lui și a aspectelor sale care merită laudă ori critică.

De aceea Allah a pomenit Înțelepciunea Sa în aceasta și a spus: „Spune: Duhul cel Sfânt” - Jibril, pacea fie asupra sa, trimisul dintre îngeri, care este mai presus de orice cusur, trădare ori boală - „l-a coborât de la Domnul tău cu adevărul”. El l-a coborât în adevăr, iar conținutul său este adevăr în vestiri, porunci și opriri. Nimeni nu-l poate critica printr-o dovadă sănătoasă, căci, odată știut că el este adevărul, se știe că tot ceea ce i se împotrivește este fals.

„Pentru a-i întări pe cei care cred”: versetele lui au fost coborâte unul după altul, din vreme în vreme, iar adevărul a ajuns neîncetat, treptat, la inimile lor, până când imanul lor a devenit mai statornic decât munții neclintiți. Ei știu că el este adevărul. Când Allah dă o hotărâre, apoi o abrogă, ei știu că a înlocuit-o cu una asemenea ei ori cu una mai bună pentru ei și că orice abrogare se face potrivit Înțelepciunii dumnezeiești și rațiunii sănătoase.

„Și drept călăuzire și bună vestire pentru musulmani”: el îi călăuzește spre realitățile lucrurilor, deosebind adevărul de falsitate și călăuzirea de rătăcire, și le vestește o răsplată frumoasă în care vor rămâne veșnic. Coborârea lui treptată este mai puternică în călăuzire și bună vestire și are un efect mai mare decât dacă ar fi coborât deodată, căci atunci oamenii nu s-ar fi putut concentra asupra lui în întregime.

Allah cobora o hotărâre, iar uneori mai multe; după ce ei le înțelegeau, cugetau la ele, le cunoșteau sensul și le cuprindeau pe deplin, El cobora altceva asemenea lor, și tot astfel. Prin aceasta, Companionii au ajuns la culmea desăvârșirii: stările și purtările lor s-au schimbat, iar ei au dobândit purtări, obiceiuri și fapte prin care i-au întrecut pe cei dintâi și pe cei de pe urmă.

De aceea, se cuvine cu atât mai mult ca aceia care vin după ei să se formeze prin știința lui, să se împodobească prin purtările la care el cheamă, să-i caute lumina în întunericurile rătăcirii și neștiinței și să-l ia drept călăuză în toate treburile lor. Astfel li se vor îndrepta atât treburile religiei, cât și cele ale vieții.

Versetele 103 la 105

Allah ne vestește despre cuvintele politeiștilor care nu credeau în Trimisul Său: „Îl învață doar un om”, adică îl învață această Carte pe care a adus-o. Omul la care făceau aluzie vorbea o limbă străină, „pe când aceasta” - Coranul - „este limba arabă limpede”. Cum ar putea fi adevărat ceea ce spuneau?

Mincinosul rostește minciuna fără să cugete la ceea ce decurge din ea. Cuvintele lui ajung astfel să cuprindă asemenea contradicții și stricăciuni, încât simpla cugetare asupra lor este de ajuns pentru a le respinge.

„Pe cei care nu cred în Semnele lui Allah”, deși acestea arată limpede adevărul, ci le tăgăduiesc și nu le primesc, „Allah nu-i va călăuzi” când le vine călăuzirea. Ei o resping, iar pedeapsa lor este lipsirea de ea și părăsirea lor de către Allah. „Iar ei vor avea”, în Viața de Apoi, „o pedeapsă dureroasă”.

„Numai cei care nu cred în Semnele lui Allah”, precum aceia care se împotrivesc cu încăpățânare Trimisului Său după ce le-a venit dovada limpede, „născocesc minciuna”: născocirile și minciunile vin de la ei. „Ei sunt mincinoșii”, adică ei sunt mincinoșii adevărați, iar această descriere li se potrivește mai mult decât oricui altcuiva.

În ceea ce-l privește pe Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, care crede în Semnele lui Allah și se smerește înaintea Domnului său, este cu neputință să mintă despre Allah și să-I atribuie cuvinte pe care El nu le-a rostit. Dușmanii lui l-au acuzat de minciună, însă ceea ce i-au atribuit lui li se potrivește lor înșiși. Allah i-a dat în vileag și le-a arătat faptele rușinoase. A Lui este toată lauda.

Versetele 106 la 109

Allah ne vestește despre starea respingătoare a celor care nu cred în El după ce au crezut, care orbesc după ce au văzut și se întorc la rătăcire după ce au fost călăuziți. Ei își deschid piepturile necredinței, mulțumiți și împăcați cu ea, și astfel atrag Mânia mare a Domnului Îndurător. Când Mânia Lui este atrasă, nimeni nu o poate respinge, iar toate făpturile se vor mânia pe cei asupra cărora ea s-a coborât.

„Și vor avea o pedeapsă cumplită”, de cea mai mare asprime, pe lângă faptul că va fi veșnică și neîntreruptă.

„Aceasta pentru că au iubit viața acestei lumi mai mult decât Viața de Apoi”: ei s-au întors de la Viața de Apoi și au căutat câștigul neînsemnat al lumii, alergând după el și renunțând la binele Vieții de Apoi. Când au ales necredința în locul imanului, Allah i-a lipsit de călăuzire și nu i-a călăuzit, deoarece necredința devenise o însușire statornică a lor.

El le-a pecetluit inimile, astfel încât niciun bine să nu intre în ele, și le-a pecetluit auzul și văzul, astfel încât nimic folositor să nu ajungă prin ele la inimi. Nepăsarea i-a înconjurat și au întâlnit eșecul din toate părțile. Au fost lipsiți de Mila lui Allah care cuprinde toate lucrurile, deoarece ea le-a venit, dar au respins-o, și le-a fost înfățișată, dar nu au primit-o.

„Fără îndoială, în Viața de Apoi ei vor fi cei pierduți”: în Ziua Învierii își vor pierde sufletele, averile și familiile, vor pierde desfătarea veșnică și vor atrage asupra lor pedeapsa dureroasă.

Aceasta nu se aplică celui silit și constrâns să rostească necredința, în vreme ce inima lui rămâne statornică în iman și dorește imanul. Asupra lui nu este nicio vină și niciun păcat. Celui silit și constrâns îi este îngăduit să rostească un cuvânt al necredinței.

Aceasta arată că vorbele celui silit să rostească divorțul, să elibereze un rob, să încheie o vânzare ori o cumpărare și alte lucruri asemenea nu sunt luate în seamă și nu se întemeiază pe ele nicio hotărâre a Legii. Dacă, în caz de constrângere, nu există pedeapsă pentru rostirea cuvântului necredinței, cu atât mai mult aceasta se aplică lucrurilor mai puțin grave.

Versetele 110 la 111

Cu adevărat, Domnul tău, care îi ocrotește pe robii Săi sinceri prin bunătatea și binecuvântările Sale, este Atoateiertător și Îndurător față de cei care au emigrat pe Calea Lui, părăsindu-și casele și averile pentru a căuta Buna Plăcere a lui Allah, după ce fuseseră supuși încercării și prigoniți ca să se întoarcă la necredință, dar au stăruit în imanul lor și și-au păstrat certitudinea.

Apoi ei s-au străduit împotriva dușmanilor lui Allah, căutând să-i aducă în Religia Lui prin cuvânt și faptă, și au răbdat statornic în aceste acte de adorare care sunt grele pentru cele mai multe suflete.

Acestea sunt dintre cele mai mari mijloace prin care este dobândită cea mai înaltă răsplată și cel mai mare dar: Iertarea lui Allah pentru păcatele mici și mari, care cuprinde izbăvirea de toate lucrurile urâte, și Mila Sa vastă, prin care dobândesc binele, iar treburile religiei și ale vieții lor se îndreaptă.

Ei vor avea Mila lui Allah în Ziua Învierii, când „fiecare suflet va veni apărându-se pe sine”, fiecare spunând: „Eu însumi, eu însumi!”, fără să se îngrijească de altcineva. În Ziua aceea, fiecare va avea nevoie disperată chiar și de cea mai mică fărâmă de bine.

„Fiecărui suflet i se va da pe deplin ceea ce a agonisit”, bine ori rău, „și ei nu vor fi nedreptățiți”: nimic nu se va adăuga la faptele lor rele și nimic nu se va scădea din faptele lor bune. „Astăzi niciun suflet nu va fi nedreptățit cu nimic și nu veți fi răsplătiți decât pentru ceea ce făceați.” [Ya-Sin, 36:54]

Versetele 112 la 113

Această cetate este Mecca cea venerată, care era în siguranță și liniște, fără ca cineva să fie tulburat în ea. Oamenii din Jahiliyyah o venerau atât de mult, încât unul dintre ei îl putea întâlni acolo pe ucigașul tatălui ori fratelui său, dar nu-l tulbura, în ciuda puternicei solidarități tribale și mândrii arabe care existau între ei.

Ea a dobândit astfel o siguranță deplină, cum nu dobândise nicio altă cetate. A primit și hrana din belșug. Deși era un ținut fără ogoare și fără pomi, Allah îi înlesnea hrana care venea spre ea din toate locurile.

Apoi le-a venit un Trimis dintre ei, a cărui cinste și sinceritate le erau bine cunoscute. El i-a chemat la cele mai desăvârșite purtări și i-a oprit de la toate lucrurile rele. Însă ei l-au tăgăduit și au fost nerecunoscători pentru Binecuvântarea pe care Allah le-o dăruise.

Allah i-a făcut atunci să guste contrariul lucrurilor de care se bucuraseră: i-a făcut să guste foametea aspră, contrariul belșugului, și frica, contrariul siguranței. Aceasta s-a întâmplat din pricina faptelor, necredinței și nerecunoștinței lor. „Nu Allah i-a nedreptățit, ci ei înșiși s-au nedreptățit.” [an-Nahl, 16:33]

Versetele 114 la 118

Allah le poruncește robilor Săi să mănânce din animalele, cerealele, roadele și celelalte lucruri pe care El li le-a dăruit drept hrană, „îngăduită și bună”, adică purtând aceste două însușiri: să nu fie dintre lucrurile pe care Allah le-a oprit și să nu fi fost dobândită printr-un mijloc neîngăduit ori ceva asemănător. Bucurați-vă, așadar, de ceea ce Allah a creat pentru voi, fără risipă și fără întrecerea măsurii.

„Și fiți recunoscători pentru Binecuvântarea lui Allah” prin recunoașterea ei cu inimile, lăudarea lui Allah pentru ea și folosirea ei în ascultarea de Allah, „dacă numai Lui Îi aduceți adorare”, adică dacă sunteți sinceri față de El în adorare. Nu mulțumiți, așadar, nimănui altuia și nu-L uitați pe Dăruitorul binecuvântărilor.

„El v-a oprit numai” lucrurile care vă vatămă, pentru a vă ocroti de rău. Printre acestea se află „mortăciunea”, care cuprinde tot ceea ce a murit fără a fi înjunghiat în chipul poruncit, cu excepția lăcustelor și a peștelui.

Apoi „sângele”, adică sângele vărsat la înjunghiere; în privința celui care rămâne în vene și în carne nu este nicio greutate. Și „carnea de porc”, deoarece este spurcată și necurată; aici intră carnea, grăsimea și toate părțile porcului.

Și „animalul asupra căruia a fost pomenit alt nume decât cel al lui Allah”, precum animalul înjunghiat pentru idoli, morminte și altele asemenea, deoarece scopul acelei înjunghieri este asocierea de parteneri lui Allah.

„Însă cel care este silit de nevoie” să mănânce unul dintre lucrurile oprite, dintr-o nevoie grabnică și de teamă că va pieri dacă nu mănâncă, nu are niciun păcat, cu condiția să nu dorească neascultarea și să nu întreacă măsura. Să nu caute lucrul oprit când nu are nevoie de el, să nu părăsească lucrul îngăduit pentru cel oprit și să nu mănânce mai mult decât îi este de neapărată trebuință. În aceste condiții, lucrurile pomenite îi sunt îngăduite.

„Nu spuneți, potrivit minciunii rostite de limbile voastre: Acesta este îngăduit și acesta este oprit”, adică nu declarați din partea voastră lucrurile îngăduite ori oprite, născocind minciună despre Allah și atribuindu-I cuvinte pe care nu le-a rostit.

„Cu adevărat, cei care născocesc minciuni despre Allah nu vor izbândi” nici în această lume, nici în Viața de Apoi. Allah îi va face negreșit de rușine. Chiar dacă au parte de o desfătare în această lume, aceasta este „o desfătare neînsemnată”, iar sfârșitul lor este Focul și „vor avea o pedeapsă dureroasă”.

Prin Harul Său, Allah ne-a oprit numai lucrurile necurate, ca să ne ocrotească de tot ceea ce este respingător. Însă iudeilor le-a oprit lucruri bune care mai înainte le fuseseră îngăduite, din pricina nedreptății lor și drept pedeapsă pentru ei, după cum a fost istorisit în Sura al-An'am.

Allah spune: „Iar iudeilor le-am oprit toate animalele cu copita nedespicată și le-am oprit grăsimea vitelor și a oilor, în afară de cea care se află pe spatele ori pe măruntaiele lor sau este amestecată cu oasele. Astfel i-am răsplătit pentru răzvrătirea lor și Noi spunem adevărul.” [al-An'am, 6:146]

Versetul 119

Allah îi îndeamnă aici pe robii Săi la căință și îi cheamă să se întoarcă la El. El ne vestește despre cel care săvârșește răul „din neștiință”, adică neștiind urmările pe care păcatul le atrage asupra lui. Chiar dacă săvârșește păcatul cu voia sa, cunoștința din inima lui scade negreșit în clipa săvârșirii lui.

Dacă apoi se căiește și se îndreaptă, părăsind păcatul, regretându-l și săvârșind fapte drepte, Allah îl iartă și are milă de el. Îi primește căința și îl readuce la starea sa de mai înainte, ori îl ridică la o stare chiar mai bună.

Versetele 120 la 123

Allah ne vestește despre binecuvântările pe care le-a dăruit prietenului Său apropiat Ibrahim, pacea fie asupra sa, și despre felul în care l-a ales pentru virtuți înalte și însușiri desăvârșite.

„Cu adevărat, Ibrahim a fost un model de credință”, adică un conducător care a reunit toate însușirile bune; el era o călăuză și era el însuși călăuzit. Era „supus cu devotament lui Allah”, adică stăruia în ascultarea Domnului său și era sincer numai față de El.

Era „drept-credincios”: se îndrepta spre Allah cu iubire, căință și robie adevărată și se întorcea de la tot ceea ce se afla în afara Lui. „Și nu a fost dintre politeiști” nici în cuvânt, nici în faptă și în nicio stare, căci el era conducătorul celor care împlinesc Tawhidul.

„El era recunoscător pentru Binecuvântările Lui”: Allah îi dăruise binele acestei lumi și binecuvântări văzute și nevăzute, iar el mulțumea pentru ele.

Urmarea acestor însușiri înalte a fost că „Allah l-a ales”, l-a deosebit prin Prietenia Sa apropiată, l-a făcut dintre cei aleși ai făpturilor Sale și dintre robii apropiați Lui, „și l-a călăuzit pe o Cale Dreaptă” în știința și faptele sale. El a cunoscut adevărul și l-a pus mai presus de toate celelalte lucruri.

„I-am dăruit bine în această lume”: hrană îmbelșugată, o soție frumoasă, urmași drepți și purtări frumoase. „Iar în Viața de Apoi va fi negreșit dintre cei drepți”, care vor avea o treaptă înaltă și o apropiere foarte mare de Allah.

Una dintre cele mai mari virtuți ale lui este că Allah i-a revelat conducătorului omenirii și celui mai desăvârșit dintre oameni ca el și comunitatea lui să urmeze religia lui Ibrahim și să-l ia drept pildă.

Versetul 124

„Sabatul a fost rânduit”, adică a fost făcut obligatoriu, „numai pentru cei care s-au deosebit cu privire la el”, după ce s-au abătut de la ziua de vineri. Aceștia sunt iudeii, iar deosebirea lor a fost pricina pentru care li s-a făcut obligatorie respectarea și venerarea Sabatului. Altminteri, adevărata virtute este a zilei de vineri, spre care Allah a călăuzit această Ummah.

„Cu adevărat, Domnul tău va judeca între ei în Ziua Învierii cu privire la lucrurile asupra cărora se deosebeau” și le va lămuri cine a avut dreptate și cine a greșit, cine merită răsplata și cine merită pedeapsa.

Versetul 125

Chemarea ta către toți oamenii, musulmani și necredincioși, la Calea cea Dreaptă a Domnului tău - care cuprinde știința folositoare și fapta dreaptă - să fie „cu înțelepciune”: fiecăruia să i se vorbească potrivit stării lui, puterii sale de înțelegere și măsurii în care primește și se supune.

Chemarea la Islam trebuie să fie întemeiată pe știință, nu pe neștiință. Ea începe cu lucrurile cele mai importante, apoi cu cele care le urmează ca importanță, cu lucrurile care sunt mai limpezi minții, mai ușor de înțeles și mai apropiate de primirea deplină. Chemarea se face cu bunătate și blândețe.

Dacă cel chemat răspunde acestei căi întemeiate pe înțelepciune, acesta este lucrul dorit. Dacă nu, chemătorul trece la povață frumoasă: poruncirea binelui și oprirea răului însoțite de îndemn și avertizare. El pomenește și numără foloasele pe care le dobândește cel care împlinește poruncile și vătămările care îl lovesc pe cel care săvârșește lucrurile oprite.

El poate arăta cinstea celui care urmează Religia lui Allah și umilința celui care nu o urmează, poate descrie răsplata pe care Allah a pregătit-o în această lume și în Viața de Apoi pentru cei ascultători și pedeapsa pe care a pregătit-o în ambele lumi pentru cei neascultători.

Dacă cel chemat socotește că lucrul pe care îl urmează este adevărul ori dacă el cheamă la falsitate, chemătorul la Islam discută cu el „în chipul cel mai bun”. Acestea sunt căile care, potrivit minții sănătoase și textelor Revelației, sunt cele mai potrivite pentru a-l face să răspundă.

Din aceasta face parte folosirea dovezii pe care el o socotește adevărată, căci aceasta este mai aproape de atingerea scopului. Discuția nu trebuie să ducă la ceartă ori la schimb de insulte, care ar nimici scopul și nu ar aduce niciun folos. Scopul este călăuzirea oamenilor la adevăr, nu simpla lor înfrângere în dispută și altele asemenea.

„Cu adevărat, Domnul tău îl cunoaște cel mai bine pe cel care s-a rătăcit de la Calea Sa”: El cunoaște pricina care l-a dus la rătăcire, cunoaște faptele care izvorăsc din ea și îl va răsplăti pentru ele. „Și îi cunoaște cel mai bine pe cei călăuziți”: El știe că ei sunt potriviți pentru călăuzire, așa că i-a călăuzit, apoi i-a binecuvântat și i-a ales.

Versetele 126 la 128

Allah spune aici, îngăduind dreptatea, dar recomandând generozitatea și binefacerea: „Dacă pedepsiți” pe cel care v-a vătămat prin cuvânt ori faptă, „pedepsiți în aceeași măsură în care ați fost vătămați”, fără să întreceți această măsură și fără să faceți mai mult decât vi s-a făcut.

„Însă, dacă răbdați”, vă opriți de la răsplătirea răului și iertați vătămarea, „aceasta este mai bine pentru cei răbdători” decât răzbunarea, căci ceea ce se află la Allah este mai bun pentru voi și are o urmare mai bună. Allah Preaînaltul spune în altă parte: „Iar acela care iartă și îndreaptă lucrurile își are răsplata la Allah.” [ash-Shura, 42:40]

Apoi Allah îi poruncește Trimisului Său, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, să rabde în chemarea oamenilor la Allah, să ceară Ajutorul Lui în aceasta și să nu se bizuie pe sine însuși.

„Rabdă, iar răbdarea ta nu este decât cu ajutorul lui Allah”, căci El este Cel care te ajută la aceasta și te face statornic. „Nu te întrista pentru ei” dacă îi chemi și vezi că nu răspund chemării tale, deoarece o asemenea întristare nu-ți aduce niciun folos.

„Și nu fi mâhnit”, tulburat ori apăsat, „din pricina uneltirilor lor”, deoarece uneltirea lor se va întoarce împotriva lor, iar tu ești dintre cei care au taqwa și fac binele.

Allah este cu cei care au taqwa și fac binele, prin Ajutorul, Călăuzirea și Sprijinul Său. Ei sunt aceia care se feresc de necredință și păcate și fac bine în adorarea lui Allah: Îl adoră ca și cum L-ar vedea și, chiar dacă ei nu-L văd, El îi vede. Ei fac bine și față de oameni, străduindu-se să le aducă folos pe toate căile. Îi cerem lui Allah să ne facă dintre cei care au taqwa și fac binele.

Încheierea tafsirului Surei an-Nahl

Aici se încheie tafsirul Surei an-Nahl. Toată lauda și mulțumirea I se cuvin lui Allah.