Tafsir as-Saʿdī — Volumul 4

Sura Hud

Versetele 6 la 123

Versetul 6

Aceasta cuprinde orice ființă care se mișcă pe fața pământului, dintre oameni, animale de uscat ori viețuitoare marine. Allah Preaînaltul Și-a luat asupra Sa înzestrarea și hrana lor; astfel, înzestrarea lor este în grija lui Allah.

„El îi cunoaște locul statornic și locul în care este încredințată”: cunoaște locul în care aceste viețuitoare stau și se adăpostesc, precum și locul spre care se mută în plecările și întoarcerile lor și în schimbările stărilor lor.

„Toate” amănuntele stărilor lor se află „într-o Carte limpede”, în al-Lawh al-Mahfuz, care cuprinde toate întâmplările petrecute și pe cele care se vor petrece în ceruri și pe pământ. Știința lui Allah le cuprinde pe toate, Condeiul Său le-a scris, Voia Sa se împlinește asupra lor, iar Înzestrarea Sa le cuprinde. Inimile să fie, așadar, liniștite prin grija Celui care Și-a luat asupra Sa înzestrarea lor și a cuprins cu Știința Sa ființele și însușirile lor.

Versetele 7 la 8

Allah vestește că El „a creat cerurile și pământul în șase zile”, prima fiind duminică, iar ultima vineri; „iar Tronul Său era deasupra apei” în vremea când a creat cerurile și pământul, deasupra celui de-al șaptelea cer. După ce a creat cerurile și pământul, S-a ridicat deasupra Tronului Său și orânduiește lucrurile așa cum voiește, potrivit Hotărârilor predestinate și Legii Sale.

De aceea spune: „ca să vă încerce și să vadă care dintre voi este mai bun în fapte”. El a creat pentru voi tot ceea ce se află în ceruri și pe pământ ca să vă încerce prin poruncile și opririle Sale și să vadă care dintre voi este mai bun în faptă.

Al-Fudayl ibn 'Iyad, Allah să aibă milă de el, a spus: „Adică cel mai sincer și cel mai corect în faptă.” A fost întrebat: „O, Abu 'Ali, ce înseamnă cel mai sincer și cel mai corect?” El a răspuns: „Dacă fapta este sinceră, dar nu este corectă, ea nu este primită; iar dacă este corectă, dar nu este sinceră, ea nu este primită. Este primită numai când este și sinceră, și corectă. Sincera înseamnă să fie săvârșită căutând Fața lui Allah, iar corecta înseamnă să fie potrivit Legii și Sunnei.”

Acest sens este asemenea cuvintelor lui Allah: „Nu i-am creat pe jinni și pe oameni decât ca să Mă adore” [adh-Dhariyat 51:56] și: „Allah este Cel care a creat șapte ceruri și tot atâtea pământuri; Porunca Sa coboară prin ele, ca să știți că Allah are putere asupra tuturor lucrurilor și că Allah cuprinde toate lucrurile cu Știința Sa” [at-Talaq 65:12].

Allah a creat toate făpturile ca să-L adore și să-L cunoască prin Numele și Însușirile Sale și le-a poruncit aceasta. Cel care se supune și împlinește porunca este dintre cei izbânditori; cel care se întoarce este dintre cei pierduți. El îi va aduna negreșit într-un sălaș în care îi va răsplăti după felul în care au răspuns poruncilor și interdicțiilor Sale.

De aceea Allah pomenește tăgăduirea politeiștilor față de răsplată: „Dacă spui: Veți fi înviați după moarte, cei care nu cred vor spune: Aceasta nu este decât vrăjitorie vădită!” Când le vestești Învierea, ei nu te cred, ci o resping în cel mai hotărât chip și ponegresc ceea ce ai adus. Ei spun că aceasta este vrăjitorie vădită, deși ea este adevărul vădit.

„Iar dacă le amânăm pedeapsa până la un timp hotărât”, până la vremea rânduită, ei o socotesc prea târzie și spun, din neștiință și nedreptate: „Ce o ține?” În cuvintele lor se află tăgăduire, fiindcă iau întârzierea pedepsei drept dovadă că Trimisul i-ar fi mințit când i-a vestit-o. Cât de greșită este această concluzie!

„În Ziua când va veni asupra lor, nimic nu o va îndepărta de ei”, astfel încât să mai poată chibzui asupra stării lor. „Și îi va cuprinde ceea ce luau în batjocură”: pedeapsa va coborî asupra lor, după ce au luat-o atât de ușor încât erau siguri că aducătorul veștii mintea.

Versetele 9 la 11

Allah vestește despre firea omului, că el este neștiutor și nedrept. Când Allah îl face să guste o milă de la El — sănătate, înzestrare, copii și altele — apoi i-o ia, omul se lasă cuprins de deznădejde și își pierde orice speranță. Nu mai nădăjduiește în răsplata lui Allah și nu-i vine în minte că Allah i-ar putea înapoia binecuvântarea ori i-ar putea da ceva asemenea sau mai bun.

Dacă Allah îl face să guste o binecuvântare după o nenorocire care l-a atins, el se bucură peste măsură, se mândrește și își închipuie că binele va rămâne cu el. Spune: „Relele s-au dus de la mine” și se bucură de ceea ce i-a fost dat potrivit poftelor sale, lăudându-se înaintea robilor lui Allah cu binecuvântările Lui.

Aceasta îl face semeț, încrezut și plin de admirație față de sine, trufaș față de ceilalți, pe care îi disprețuiește. Ce purtare poate fi mai rea decât aceasta?

Aceasta este firea omului, afară de cel căruia Allah îi dă călăuzire și reușită, scoțându-l din această purtare urâtă și așezând în el contrariul ei. Ei sunt „cei care rabdă” în vremea strâmtorării și nu deznădăjduiesc, iar în vremea belșugului nu se bucură cu trufie; „și săvârșesc fapte bune”, dintre cele obligatorii și cele recomandate.

„Ei vor avea parte de iertare” pentru păcatele lor, prin care vor fi feriți de orice lucru de temut, „și de o răsplată mare”: câștigarea Grădinilor fericirii, în care se află tot ceea ce sufletele doresc și ceea ce desfată ochii.

Versetele 12 la 14

Allah îl mângâie pe Profetul Său Muhammad pentru tăgăduirea necredincioșilor: „Poate că ai lăsa deoparte o parte din ceea ce ți se revelează și pieptul tău s-ar strânge din pricina lui, pentru că ei spun: De ce nu i-a fost coborâtă o comoară ori de ce nu a venit cu el un înger?” Nu i se potrivește unuia ca tine ca vorbele lor să te influențeze, să te abată de la menire ori să te facă să lași deoparte o parte din Revelație.

Vorbele acestea izvorăsc din încăpățânare, nedreptate, răzvrătire, rătăcire și necunoașterea a ceea ce poate constitui dovadă și argument. Stăruie în lucrarea ta; asemenea cuvinte slabe, care nu ies decât de la cei nesăbuiți, să nu te oprească și să nu-ți strângă pieptul.

Au adus ei vreodată un argument pe care să nu-l poți respinge? Au adus împotriva mesajului tău vreo critică întemeiată, care să-i slăbească forța ori să-i micșoreze valoarea, încât să te mâhnești? Oare ție îți revine să le ceri socoteală sau să-i silești la călăuzire? „Tu ești numai un avertizator, iar Allah este Ocrotitor asupra tuturor lucrurilor”: El îi are în grijă, le înregistrează faptele și îi va răsplăti deplin.

„Sau spun ei: El l-a născocit”, adică Muhammad a născocit acest Qur'an. Allah le răspunde: „Spune: Aduceți zece sure născocite asemenea lui și chemați pe cine puteți în afară de Allah, dacă sunteți sinceri!” Dacă sunteți sinceri când susțineți că el l-a născocit, atunci aduceți-le, căci nu există între voi și el vreo deosebire în elocvența și puterea exprimării. Voi sunteți dușmanii lui cei mai hotărâți și cei mai dornici să-i zădărniciți chemarea; dacă sunteți sinceri, aduceți zece sure născocite asemenea lui.

„Dacă ei nu vă răspund” în nimic din acestea, „atunci să știți că el a fost coborât cu Știința lui Allah”, din partea lui Allah, fiindcă dovada îl susține și nu există niciun argument care să i se opună. „Și că nu există altă divinitate în afară de El”: să știți că El singur are dreptul la adorare. „Oare vă supuneți Lui?”, primind Divinitatea Lui și smerindu-vă pe deplin în adorarea Sa.

Aceste versete arată că cel care cheamă la Allah nu trebuie să fie oprit de obiecțiile și criticile oamenilor, mai ales când critica nu are nicio temelie și nu vatămă mesajul. Pieptul lui nu trebuie să se strângă, ci să aibă certitudine în ceea ce propovăduiește, să stăruie și să-și continue lucrarea.

El nu este dator să răspundă propunerilor celor care se împotrivesc și aleg ei înșiși dovezile pe care le cer; este de ajuns să statornicească dovada sănătoasă, lipsită de orice argument potrivnic, asupra tuturor problemelor și cerințelor.

Versetele mai arată că acest Qur'an este o minune prin sine: niciun om nu poate aduce ceva asemenea lui, nici zece sure asemenea lui, ba nici măcar o singură sură. Dușmanii elocvenți și iscusiți în vorbire, pe care Allah i-a provocat, nu au încercat să-i aducă ceva asemenea, fiindcă știau că nu au putere asupra acestui lucru.

Ele mai arată că printre lucrurile în care se cere cunoaștere sigură, nefiind de ajuns nici o presupunere foarte probabilă, se numără cunoașterea Qur'anului și cunoașterea Tawhidului, potrivit cuvintelor Sale: „Să știți că el a fost coborât cu Știința lui Allah și că nu există altă divinitate în afară de El.”

Versetele 15 la 16

„Celor care doresc viața acestei lumi și podoaba ei”, adică toate dorințele lor sunt mărginite la lumea aceasta și la podoabele ei: femei, fii, grămezi strânse de aur și argint, cai aleși, vite și ogoare. Ei își îndreaptă voința, râvna și lucrarea spre aceste lucruri și nu au nicio dorință pentru Viața de Apoi.

Un asemenea om nu poate fi decât necredincios; dacă ar fi credincios, credința l-ar împiedica să-și îndrepte întreaga voință spre această lume, iar credința sa și faptele bune pe care i s-a dat puterea să le săvârșească ar fi semnul dorinței sale pentru Viața de Apoi.

Pentru acești oameni nefericiți, ca și cum ar fi fost creați numai pentru această lume, „le vom răsplăti aici pe deplin faptele”, dându-le partea rânduită pentru ei în Umm al-Kitab din răsplata acestei lumi, „și nu li se va scădea nimic” din ceea ce le-a fost hotărât. Însă acesta este capătul desfătărilor lor.

„Aceștia sunt cei pentru care în Viața de Apoi nu va fi decât Focul”, în care vor rămâne veșnic; chinul nu se va opri, iar răsplata cea mare le este oprită. „Tot ceea ce au făcut aici se va risipi”: lucrările lor în această lume și strădaniile lor împotriva adevărului și a oamenilor săi vor pieri. „Și zadarnic va fi ceea ce au săvârșit”, inclusiv faptele de bine fără temelie și fără condiția credinței.

Versetul 17

Allah descrie starea Trimisului Său Muhammad și a celor care îi urmează calea, chemarea lor la religia Lui, dovezile pe care se sprijină, certitudinea lor și însușirile pe care numai ei le au. „Oare cel care se sprijină pe o dovadă limpede de la Domnul său” — Revelația trimisă de Allah, care lămurește lucrurile de seamă și aduce dovezi vădite — poate fi asemenea celorlalți?

Acea dovadă este însoțită de „o mărturie din el însuși”: mărturia firii drepte și a rațiunii sănătoase. Ea mărturisește temeinicia Revelației și a religiei Sale; rațiunea vede frumusețea ei, iar aceasta îi sporește credința.

Mai există un al treilea martor: „Cartea lui Musa”, Tawrah, pe care Allah a făcut-o „drept călăuză” pentru oameni „și milă”. Ea mărturisește adevărul acestui Qur'an și se potrivește cu el în adevărul pe care îl cuprinde. Oare cel susținut de toate aceste mărturii și dovezi ale certitudinii este asemenea celui cufundat în întuneric și neștiință, din care nu iese? Ei nu sunt egali nici înaintea lui Allah, nici înaintea robilor Săi.

„Aceștia”, cei pe care Allah i-a sprijinit să ajungă la dovezi statornice, „cred în el” cu adevărat; credința lor rodește și ei dobândesc binele acestei lumi și al Vieții de Apoi. „Iar pentru oricare grupare care nu crede în el”, din toate grupările pământului unite în respingerea adevărului, „Focul este locul făgăduit”, în care vor intra negreșit.

„Nu te îndoi de el”, nici cu cea mai mică îndoială; „acesta este adevărul de la Domnul tău, însă cei mai mulți oameni nu cred”, fie din neștiință și rătăcire, fie din nedreptate, încăpățânare și răzvrătire. Cel cu intenție bună și înțelegere sănătoasă crede negreșit în el, fiindcă vede în el tot ceea ce cheamă la credința deplină.

Versetele 18 la 22

Allah vestește că nimeni nu este mai nedrept decât cel care născocește minciuni despre Allah. Aici intră oricine Îi atribuie lui Allah un părtaș, Îl descrie cu ceea ce nu se potrivește Măreției Sale, spune despre El ceea ce El nu a spus, pretinde profeția ori născocește orice altă minciună despre Allah. Aceștia sunt cei mai nedrepți dintre oameni.

„Aceștia vor fi înfățișați Domnului lor”, ca El să-i răsplătească pentru nedreptate. Când va hotărî asupra lor pedeapsa aspră, „martorii” care au văzut născocirea și minciuna lor vor spune: „Aceștia sunt cei care au mințit despre Domnul lor. Blestemul lui Allah este asupra celor nedrepți”, un blestem neîntrerupt, fiindcă nedreptatea a devenit însușirea lor statornică și nu primește ușurare.

Apoi Allah descrie nedreptatea lor: „care îi împiedică pe oameni de la Calea lui Allah”. Ei s-au oprit pe ei înșiși de la Calea lui Allah — Calea Trimișilor la care aceștia au chemat — și i-au oprit și pe alții, devenind imami care cheamă la Foc.

„Și caută să o facă strâmbă”: se străduiesc să prezinte Calea lui Allah drept strâmbă, urâtă și rea în ochii oamenilor, ca ea să nu pară dreaptă. Ei înfrumusețează deșertăciunea și urâțesc adevărul; Allah să-i facă de rușine. „Iar ei nu cred în Viața de Apoi.”

„Aceștia nu pot scăpa de Allah pe pământ”, fiindcă se află sub Puterea și Stăpânirea Sa. „Și nu au alți ocrotitori în afară de Allah” care să îndepărteze pedeapsa ori să le aducă vreun folos; toate legăturile lor vor fi tăiate.

„Pedeapsa le va fi îndoită”, sporită și înmulțită, fiindcă ei s-au rătăcit și i-au rătăcit și pe alții. „Ei nu puteau să audă”: din pricina urii față de adevăr și a fugii de el, nu puteau asculta semnele lui Allah într-un chip folositor. Allah spune: „Ce au ei de se întorc de la Îndemn, ca niște măgari sălbatici speriați, fugind de un leu?” [al-Muddaththir 74:49-51].

„Și nici nu vedeau”, adică nu priveau cu luare-aminte și nu cugetau la cele care le-ar fi fost de folos; erau asemenea surzilor și muților care nu înțeleg.

„Aceștia sunt cei care și-au pierdut sufletele”, lipsindu-le de câștigul cel mai mare și făcându-le să merite pedeapsa cea mai aspră. „Iar ceea ce au născocit va pieri de la ei”: religia pe care o propovăduiau și o înfrumusețau se va risipi, iar divinitățile adorate în afară de Allah nu le vor folosi când vine Porunca Domnului tău.

„Fără îndoială, în Viața de Apoi ei vor fi cei mai pierduți.” Pierderea este mărginită la ei; ba chiar le revine cea mai cumplită pierdere, din pricina regretelor lor adânci, a lipsirii de răsplată și a suferinței pricinuite de pedeapsă. Cerem ocrotirea lui Allah de un asemenea sfârșit.

După ce a pomenit starea celor nefericiți, Allah descrie însușirile celor fericiți și răsplata pe care o au la El:

Versetele 23 la 24

„Cei care cred” cu inimile lor, adeverind tot ceea ce Allah le-a poruncit să creadă dintre temeliile și principiile religiei, „săvârșesc fapte bune”, ceea ce cuprinde faptele inimii, faptele mădularelor și cuvintele limbii, „și se smeresc înaintea Domnului lor”: se supun Lui și Măreției Sale, se smeresc înaintea Puterii Lui și se întorc spre El cu iubire, teamă, speranță și rugăminte.

„Aceștia” care au adunat asemenea însușiri „sunt locuitorii Paradisului și vor rămâne veșnic în el”, fiindcă nu au lăsat vreun bine poruncit fără să-l împlinească și nici vreo faptă bună fără să se grăbească la ea.

„Pilda celor două grupuri”, grupul celor nefericiți și grupul celor fericiți, este asemenea „celui orb și surd” — cei nefericiți — „și celui care vede și aude” — cei fericiți. „Sunt ei oare egali?” Nu sunt egali; dimpotrivă, deosebirea dintre ei nu poate fi descrisă. „Nu luați aminte” la faptele care vă folosesc, ca să le împliniți, și la faptele care vă vatămă, ca să le părăsiți?

Versetele 25 la 49

Comentariul versetelor 25 la 27

„L-am trimis pe Nuh”, primul dintre Trimiși, „la poporul său”, ca să-i cheme la Allah și să le oprească shirkul. El a spus: „Eu sunt pentru voi un avertizator limpede”, adică v-am lămurit ceea ce vă avertizez, într-un chip care înlătură orice neclaritate.

„Nu adorați decât pe Allah”, adică faceți adorarea sinceră numai pentru Allah și părăsiți tot ceea ce adorați în afara Lui. „Mă tem pentru voi de pedeapsa unei Zile dureroase” dacă nu-L adorați numai pe Allah și nu-mi dați ascultare.

„Mai-marii necredincioși din poporul său”, adică nobilii și conducătorii, au răspuns chemării lui Nuh cu respingere, după obiceiul oamenilor asemenea lor: ei sunt cei dintâi care resping chemarea Trimișilor.

„Nu vedem în tine decât un om asemenea nouă.” Aceasta era piedica pe care ei o invocau pentru a nu-l urma, deși tocmai aceasta era situația potrivită și nu se cuvenea altceva. Oamenii pot primi învățătura de la un om asemenea lor, îl pot întâlni și îl pot întreba despre orice lucru, spre deosebire de îngeri.

„Nu vedem să te fi urmat decât cei mai de jos dintre noi”, adică, după pretenția lor, numai oamenii cu rangul cel mai scăzut și cei neînsemnați. În realitate, cei care l-au urmat erau oamenii nobili și cu judecată, care s-au supus adevărului. Ei nu erau asemenea celor mai de jos, cărora li se spunea mai-mari: aceștia urmau orice shaytan răzvrătit, își luau pietrele și copacii drept divinități, se apropiau de ele și se prosternau înaintea lor. Se poate vedea cineva mai josnic și mai umilit decât aceștia?

„Fără să chibzuiască”, adică: te-au urmat fără chibzuință și fără să cerceteze; de îndată ce i-ai chemat, ți-au dat ascultare. Prin aceasta voiau să spună că ei nu aveau discernământ și nu știau ce făceau. Necredincioșii nu au înțeles însă că adevărul limpede este recunoscut de firea sănătoasă: de îndată ce ajunge la oamenii înțelepți, ei îl cunosc și dobândesc certitudine asupra lui. El nu este asemenea chestiunilor ascunse, care cer gândire și cercetare îndelungată.

„Nu vedem că ați avea vreun merit asupra noastră”, adică nu sunteți mai buni decât noi, încât să vă urmăm. „Dimpotrivă, vă socotim mincinoși.” Ei înșiși mințeau prin această afirmație, căci văzuseră semnele prin care Allah îl sprijinise pe Nuh și care impuneau certitudinea deplină asupra adevărului său.

Comentariul versetului 28

De aceea Nuh le-a răspuns: „O, popor al meu! Ce credeți? Dacă mă sprijin pe o dovadă limpede de la Domnul meu”, adică pe certitudine? El era trimisul desăvârșit, pildă urmată de oamenii cu judecată; lângă înțelepciunea lui, mințile celor mai iscusiți oameni păreau neînsemnate. El spunea adevărul când afirma că se sprijină pe o dovadă limpede de la Domnul său, iar această mărturie era de ajuns pentru a-i confirma sinceritatea.

„Și El mi-a dăruit o milă din partea Sa”, adică mi-a revelat, m-a trimis ca Mesager și m-a binecuvântat cu adevărată călăuzire. „Iar ea v-a fost ascunsă”, adică vă este nevăzută și vi se pare grea. „Oare vă putem sili să o primiți”, să vă constrângem să primiți ceea ce pentru noi este sigur, iar pentru voi este îndoielnic, „când voi o urâți” și sunteți atât de dornici să respingeți ceea ce am adus? Aceasta nu ne vatămă și nu ne clatină credința, iar vorbele și născocirile voastre nu ne vor opri să urmăm ceea ce credem. Ele vă îndepărtează numai pe voi de adevărul pe care îl numiți minciună. Când lucrurile au ajuns aici, nu vă putem sili să urmați Porunca lui Allah ori să primiți ceva față de care simțiți o asemenea aversiune.

Comentariul versetelor 29 la 31

„O, popor al meu! Nu vă cer pentru aceasta nicio avere”, adică nu cer plată din bunurile voastre pentru chemarea mea, ca să vi se pară apăsătoare. „Răsplata mea este numai la Allah.” Ca și cum i-ar fi cerut să-i alunge pe credincioșii lipsiți de rang social, el le-a spus: „Nu-i voi alunga pe cei care cred.” Nu se cuvine și nu mi se potrivește să fac aceasta; dimpotrivă, îi primesc, îi cinstesc și îi respect, „căci ei Îl vor întâlni pe Domnul lor”, iar El îi va răsplăti pentru credința și evlavia lor cu Grădinile plăcerii. „Însă văd că sunteți un popor neștiutor”, fiindcă îmi cereți să-i alung pe apropiații lui Allah, respingeți adevărul pentru că ei îl urmează și socotiți adevărul minciună sub pretextul că eu sunt om asemenea vouă și că noi nu am avea niciun merit asupra voastră.

„O, popor al meu! Cine mă va ajuta împotriva lui Allah dacă îi alung?”, adică cine mă va apăra de pedeapsa Sa? Alungarea lor ar atrage o pedeapsă pe care nimeni în afară de Allah nu o poate îndepărta. „Nu luați aminte” la ceea ce vă este mai folositor și nu cugetați asupra lucrurilor?

„Nu vă spun că la mine se află vistieriile lui Allah, nici că știu nevăzutul și nici nu vă spun că sunt înger.” Eu sunt numai un Trimis al lui Allah către voi, care vă binevestește și vă avertizează; în afara acestei meniri nu stăpânesc nimic. Vistieriile lui Allah nu sunt în mâna mea, ca să dau cui voiesc și să opresc de la cine voiesc. Nu cunosc nevăzutul, ca să vă spun ce se află în inimile și cugetele voastre, și nu pretind că sunt înger. Nu-mi atribui mai mult decât sunt și nici alt rang decât cel pe care mi l-a dat Allah; nu-i judec pe oameni după presupunerea mea.

„Nici nu spun despre cei pe care ochii voștri îi disprețuiesc” — credincioșii slabi pe care mai-marii necredincioși îi priveau de sus — „că Allah nu le va dărui niciun bine. Allah cunoaște cel mai bine ceea ce se află în sufletele lor.” Dacă sunt sinceri în credință, vor avea un bine mare; iar dacă nu sunt, socoteala lor este la Allah. „Dacă aș face aceasta”, spunând vreunul dintre lucrurile pomenite, „aș fi dintre cei nedrepți.” Astfel, Nuh le-a tăiat orice speranță că îi va alunga ori îi va urî pe credincioșii săraci și a continuat să-i convingă prin mijloace care îl conving pe orice om drept.

Comentariul versetelor 32 la 34

Când au văzut că el nu înceta să-i cheme și că nu obțineau de la el ceea ce cereau, au spus: „O, Nuh! Te-ai certat cu noi și ai prelungit cearta. Adu-ne ceea ce ne făgăduiești”, pedeapsa, „dacă ești dintre cei sinceri.” Cât de neștiutori și rătăciți erau când îi vorbeau astfel Profetului care îi sfătuia cu sinceritate! Dacă ar fi fost drepți, ar fi spus: O, Nuh, ne-ai sfătuit cu sinceritate și te-ai îngrijit de noi, dar ne-ai chemat la ceva care nu ne este limpede; explică-ne ca să te urmăm, iar dacă nu, îți recunoaștem totuși strădania de a ne sfătui. Acesta ar fi fost răspunsul drept al celui chemat la ceva ce nu înțelege. Ei însă mințeau, se purtau grosolan cu Profetul lor și nu aduseseră împotriva spuselor sale nici măcar un argument îndoielnic, cu atât mai puțin o dovadă.

Din neștiință și nedreptate au trecut la cererea grăbirii pedepsei, ca și cum ar fi vrut să-L pună pe Allah în neputință. Nuh le-a răspuns: „Numai Allah vi-l va aduce, dacă voiește”, adică dacă Voia și Înțelepciunea Sa cer să o trimită asupra voastră, El o va face, „și nu veți putea scăpa” de Allah; eu nu stăpânesc deloc această hotărâre. „Sfatul meu nu vă va folosi, oricât aș voi să vă sfătuiesc, dacă Allah voiește să vă ducă în rătăcire”, căci Voia Sa se împlinește. Dacă, din pricina respingerii adevărului, El voiește să vă ducă în rătăcire, atunci, oricât m-aș strădui și oricât de deplin v-aș sfătui, nu v-ar folosi cu nimic. Iar Nuh, pacea fie asupra sa, se străduise și îi sfătuise astfel. „El este Domnul vostru”, Care face cu voi ceea ce voiește și va judeca așa cum hotărăște, „și la El veți fi întorși”, iar El vă va răsplăti după fapte.

Comentariul versetului 35

Cuvintele „Sau spun ei: El l-a născocit” îl pot avea în vedere pe Nuh, deoarece contextul este relatarea lui cu poporul său. Sensul ar fi că poporul lui spunea: el a născocit minciuni despre Allah și a mințit cu privire la Revelația pe care pretinde că a primit-o. Atunci Allah i-a poruncit să spună: „Dacă l-am născocit, păcatul meu este asupra mea, iar eu sunt nevinovat de păcatele pe care le săvârșiți.” Fiecare își poartă propria povară: „Niciun purtător de povară nu va purta povara altuia” [al-An'am 6:164].

Pronumele îl poate avea în vedere și pe Profetul Muhammad, iar versetul ar fi o înserare în relatarea lui Nuh. Această istorisire nu putea fi cunoscută decât de Profeți; când Allah i-a spus-o Trimisului Său, ea a devenit un semn al adevărului mesageriei lui. Totuși, poporul său spunea că Muhammad a alcătuit singur acest Qur'an, deși știa că el nu citea și nu scria, nu plecase de la ei ca să studieze cu oamenii Scripturilor și le adusese o Carte care îi provoca să alcătuiască măcar o sură asemenea ei. Dacă după toate acestea pretindeau că a născocit-o, încăpățânarea lor era vădită și discuția nu mai folosea; se cuvenea să fie lăsați. „Dacă l-am născocit, păcatul meu este asupra mea”, adică păcatul minciunii mele, „iar eu sunt nevinovat de păcatele pe care le săvârșiți.” De ce stăruiți atunci atât să mă socotiți mincinos?

Comentariul versetului 36

„I s-a revelat lui Nuh: Nimeni din poporul tău nu va mai crede, în afara celor care au crezut deja”, căci inimile lor se împietriseră. „Nu te întrista pentru ceea ce făceau”: nu te mâhni și nu le mai da atenție lor și faptelor lor, căci Allah i-a urât pentru necredința lor și a hotărât pedeapsa lor, iar Hotărârea Sa nu poate fi respinsă.

Comentariul versetelor 37 la 39

„Fă corabia sub Ochii Noștri și după Revelația Noastră”, adică sub grija Noastră, în Văzul Nostru, potrivit Mulțumirii Noastre și îndrumării pe care ți-o revelăm. „Și nu-Mi vorbi despre cei nedrepți”, nu căuta să discuți cu Mine despre nimicirea care îi așteaptă, „căci ei vor fi înecați”: pedeapsa a devenit obligatorie, iar Hotărârea asupra lor se va împlini.

Nuh a ascultat porunca Domnului său și a început să facă arca. „Ori de câte ori treceau pe lângă el mai-marii poporului său” și vedeau ce face, „își băteau joc de el. El spunea: Dacă vă bateți joc de noi, și noi ne vom bate joc de voi așa cum vă bateți voi joc. Veți afla curând asupra cui va veni o pedeapsă care îl va acoperi de rușine și asupra cui se va coborî o pedeapsă statornică” — asupra noastră ori asupra voastră. Ei au aflat aceasta atunci când pedeapsa i-a ajuns.

Comentariul versetului 40

„Când a venit Porunca Noastră”, adică vremea hotărâtă pentru venirea pedepsei, „și cuptorul a revărsat apa”: Allah a făcut cerul să trimită ploaie în torente și a făcut să țâșnească izvoare pe tot pământul. Chiar și cuptoarele, care de obicei sunt locul focului și în care apa este cel mai puțin de așteptat, au început să reverse apa. Apele s-au întâlnit pentru o hotărâre rânduită [al-Qamar 54:11-12]. „Am spus” lui Nuh: „Ia în ea câte o pereche din fiecare specie”, câte un mascul și o femelă din fiecare soi de viețuitoare, ca speciile să dăinuiască; celelalte exemplare, în afara acestor perechi, nu puteau fi luate, fiindcă arca nu le putea purta. „Și familia ta, în afara celui împotriva căruia Cuvântul s-a rostit deja”, cei necredincioși, precum fiul său care s-a înecat, „și pe cei care cred. Dar numai puțini au crezut împreună cu el.”

Comentariul versetelor 41 la 43

Nuh le-a spus celor pe care Allah îi poruncise să-i ia: „Urcați-vă în ea! În Numele lui Allah va fi mersul și oprirea ei”, adică va porni în Numele lui Allah, se va opri în Numele lui Allah și va merge prin Porunca și Puterea Sa. „Domnul meu este Atoateiertător, Îndurător”, fiindcă ne-a iertat, a avut milă de noi și ne-a izbăvit de poporul nedrept.

Apoi Allah descrie mersul ei ca și cum l-am privi: „Ea plutea cu ei”, cu Nuh și cei urcați, „printre valuri asemenea munților”, iar Allah o ocrotea și avea grijă de cei aflați în ea. „Nuh l-a chemat pe fiul său”, când s-a urcat, chemându-l și pe el, „care stătea deoparte”, la distanță de ei: „O, fiul meu! Urcă împreună cu noi și nu fi cu necredincioșii”, ca să nu te lovească ceea ce îi va lovi pe ei.

Fiul, care nu-l credea pe tatăl său când îi spunea că nimeni nu va fi salvat în afara celor urcați în arcă, a răspuns: „Mă voi adăposti pe un munte, care mă va feri de apă”, adică voi urca pe munte și mă voi apăra prin el. Nuh a spus: „Astăzi nimeni nu este ferit de Porunca lui Allah, afară de cel de care El are milă.” Nici muntele, nici altceva nu poate apăra pe cineva; chiar dacă ar folosi toate mijloacele cu putință, nu va fi salvat dacă Allah nu-l salvează. „Un val s-a așezat între ei, iar el a fost dintre cei înecați.”

Comentariul versetelor 44 la 47

După ce Allah i-a înecat și i-a salvat pe Nuh și pe cei împreună cu el, „s-a spus: O, pământule, înghite-ți apa”, apa ieșită din tine și cea căzută asupra ta; înghite toată apa de pe suprafața ta. „O, cerule, oprește-te!” Ambele au ascultat Porunca lui Allah: pământul și-a înghițit apa, iar cerul a încetat ploaia. „Apa a scăzut”, fiind absorbită în pământ, „Porunca s-a împlinit” prin nimicirea necredincioșilor și izbăvirea credincioșilor, „corabia s-a oprit pe al-Judi”, muntele cunoscut din ținutul Mosulului, „și s-a spus: Departe cu poporul nedrept!”, fiindcă după nimicire i-au urmat blestemele și osândirile.

„Nuh L-a chemat pe Domnul său: Domnul meu! Fiul meu este din familia mea, făgăduința Ta este adevărată”, fiindcă îi spusese: „Ia în ea câte o pereche din fiecare specie și familia ta” [Hud 11:40], iar Allah nu-Și încalcă făgăduința. Poate că Nuh era cuprins de o mare milă pentru fiul său și, pentru că Allah îi făgăduise salvarea familiei, a socotit că făgăduința îi cuprinde pe toți, credincioși și necredincioși. De aceea L-a chemat astfel pe Domnul său și a lăsat hotărârea Înțelepciunii lui Allah.

Allah a spus: „O, Nuh! El nu este din familia ta” despre care ți-am făgăduit că o voi salva, „aceasta este o faptă nedreaptă”, adică această rugăminte a ta pentru salvarea unui necredincios, care nu crede în Allah și în Trimisul Său. „Nu-Mi cere ceea ce nu cunoști”, al cărui sfârșit nu-l știi, dacă este bun ori nu. „Te îndemn să nu fii dintre cei neștiutori”: îți dau acest îndemn ca să fii dintre cei desăvârșiți și să fii ferit de însușirile celor neștiutori.

Atunci Nuh a regretat adânc și a spus: „Domnul meu! Caut adăpost la Tine ca să nu-Ți cer ceea ce nu cunosc. Dacă nu mă ierți și nu ai milă de mine, voi fi dintre cei pierduți.” Iertarea și mila îl salvează pe om de pierdere. Aceasta arată că Nuh nu știa că rugămintea pentru salvarea fiului său era oprită și cuprinsă în cuvintele: „Nu-Mi vorbi despre cei nedrepți; ei vor fi înecați” [Hud 11:37]. Cele două porunci îi păruseră în conflict, iar el credea că fiul său era cuprins în cuvintele „familia ta”. După aceasta, când i s-a lămurit că fiul era dintre cei pentru care i se interzisese să se roage ori să pledeze, s-a oprit.

Comentariul versetului 48

„S-a spus: O, Nuh! Coboară cu pace de la Noi și cu binecuvântări asupra ta și asupra unor comunități care se vor naște din cei aflați cu tine”, dintre oameni și celelalte specii pe care le luase cu el. Allah i-a binecuvântat pe toți, până când au umplut toate ținuturile pământului.

„Altora le vom da să se bucure pentru un timp”, pe pământ, „apoi îi va atinge o pedeapsă dureroasă de la Noi.” Salvarea acestora nu Ne împiedică să trimitem pedeapsa asupra celor care vor deveni necredincioși după ei. Chiar dacă vor fi lăsați să se bucure puțin, după aceea vor fi cuprinși de pedeapsă.

Comentariul versetului 49

După istorisirea de mai sus, pe care nu o putea cunoaște decât cel binecuvântat cu Mesajul Său, Allah i-a spus Profetului Muhammad: „Acestea sunt vești din nevăzut pe care ți le revelăm. Nici tu și nici poporul tău nu le știați înainte”, astfel încât ei nu pot pretinde că le cunoșteai dinainte. Laudă-L și mulțumește-I lui Allah; ai răbdare și rămâi statornic în religia adevărată și pe Calea dreaptă pe care te afli și ai răbdare în chemarea oamenilor la Allah. „Sfârșitul bun este al celor evlavioși”, al celor care se păzesc de shirk și de toate păcatele. În cele din urmă vei birui asupra poporului tău, așa cum Nuh a biruit asupra poporului său.

Versetele 50 la 60

Comentariul versetelor 50 la 52

„La 'Ad” — tribul bine-cunoscut din regiunea dunelor de nisip, al-Ahqaf, în ținutul Yemenului — „l-am trimis pe fratele lor” de neam, Hud, astfel încât să poată primi ceea ce le spunea, căci îi cunoșteau sinceritatea. El le-a spus: „O, popor al meu! Adorați-L pe Allah! Nu aveți altă divinitate în afară de El. Voi nu sunteți decât născocitori de minciuni.” Le-a poruncit să-L adore numai pe Allah, i-a oprit de la adorarea altora și le-a arătat că născociseră minciuni despre Allah atunci când îi adorau pe alții și socoteau aceasta îngăduit. Le-a lămurit obligația adorării lui Allah și deșertăciunea adorării a tot ceea ce este în afara Lui.

Apoi le-a arătat că nu aveau nicio piedică pentru a primi mesajul: „O, popor al meu! Nu vă cer pentru aceasta nicio răsplată”, nicio plată din bunurile voastre pentru chemarea mea, ca să puteți spune că vreau să vă iau averile. Vă chem și vă învăț fără plată. „Răsplata mea este numai la Cel care m-a creat. Oare nu pricepeți” lucrul la care vă chem, faptul că aveți toate motivele să-l primiți și niciun motiv să-l respingeți?

„O, popor al meu! Cereți-I iertare Domnului vostru” pentru ceea ce ați săvârșit în trecut, „apoi căiți-vă înaintea Lui” cu o căință sinceră și întoarceți-vă la Allah. Dacă faceți aceasta, „El va trimite asupra voastră ploaie îmbelșugată din cer”, care va face pământul roditor și va înmulți roadele lui, „și va adăuga putere la puterea voastră”. Ei erau printre cei mai puternici dintre oameni și spuneau: „Cine este mai puternic decât noi?” [Fussilat 41:15]. Hud le-a făgăduit că, dacă vor crede, Allah le va spori puterea. „Nu vă întoarceți săvârșind păcate”, adică nu vă îndepărtați de Domnul vostru ca păcătoși, prea trufași pentru adorarea Sa și călcând hotarele Lui.

Comentariul versetelor 53 la 57

Ei au răspuns, respingându-i cuvintele: „O, Hud! Nu ne-ai adus nicio dovadă limpede.” Dacă prin dovadă înțelegeau semnul propus de ei, acesta nu era necesar pentru dovedirea adevărului; Profetului i se cere numai un semn care confirmă temeinicia mesajului său. Iar dacă voiau să spună că nu adusese niciun semn care să-i adeverească spusele, mințeau: niciun Profet nu a venit la poporul său fără ca Allah să-i dea semne suficiente pentru ca oamenii să creadă.

Chiar dacă singurul său semn ar fi fost chemarea la adorarea sinceră a lui Allah, fără părtaș, porunca fiecărei fapte bune și a fiecărei purtări frumoase, oprirea de la orice însușire josnică — shirk, fapte rușinoase, nedreptate și toate relele — împreună cu însușirile lui Hud, care nu puteau aparține decât celor mai aleși și mai sinceri oameni, toate acestea ar fi fost dovezi de ajuns ale sincerității lui. Oamenii cu rațiune și înțelegere văd că acest semn este mai mare decât simplele lucruri extraordinare pe care unii le socotesc singurele minuni.

Un alt semn al adevărului lui Hud era faptul că el, un singur om fără sprijinitori și ajutoare, își chema poporul cu glas tare și îi provoca, spunând: „Eu mă încred în Allah, Domnul meu și Domnul vostru” și: „Îl iau pe Allah drept martor, iar voi fiți martori că eu sunt nevinovat de ceea ce Îi faceți părtaș în afara Lui. Uneltiți cu toții împotriva mea și nu-mi dați niciun răgaz!” Ei erau dușmani puternici, care voiau să stingă prin orice mijloc lumina lui, dar el nu se temea de ei și nu le dădea atenție; ei erau neputincioși și nu-i puteau face rău. În aceasta sunt semne pentru oamenii care pricep.

„Nu ne vom părăsi divinitățile la cuvântul tău”, adică nu vom înceta să le adorăm numai din pricina cuvintelor tale, despre care pretindeau că nu aveau dovadă, „și nu vom crede în tine.” Astfel îi arătau Profetului Hud că nu mai putea spera în credința lor și că aveau să rătăcească mai departe, orbiți de necredință.

„Noi spunem doar că una dintre divinitățile noastre te-a lovit cu un rău”, adică te-a lovit cu nebunie, iar tu ai început să rostești vorbe de neînțeles. Slavă Celui care a pecetluit inimile nedrepților! Ei l-au coborât pe cel mai sincer dintre oameni, aducătorul celui mai adevărat mesaj, la un rang atât de jos, încât orice om înțelept s-ar rușina să repete cuvintele lor, dacă Allah nu ni le-ar fi relatat în Cartea Sa.

Hud le-a arătat cât de sigur era că nici ei, nici divinitățile lor nu-i puteau face rău: „Îl iau pe Allah drept martor, iar voi fiți martori că eu sunt nevinovat de ceea ce Îi faceți părtaș în afara Lui. Uneltiți cu toții împotriva mea”, folosiți toate mijloacele prin care credeți că îmi puteți pricinui rău, „și nu-mi dați niciun răgaz! Eu mă încred în Allah”, mă bizui pe El în toate treburile mele, „Domnul meu și Domnul vostru”: El este Creatorul tuturor, ne stăpânește pe noi și pe voi și are grijă de noi.

„Nu există viețuitoare pe care El să nu o țină de șuvița frunții.” Nicio ființă nu se mișcă și nu se oprește decât cu îngăduința Sa. Dacă v-ați aduna cu toții să-mi faceți rău, iar Allah nu v-ar da putere asupra mea, nu ați putea; iar dacă v-ar da putere, aceasta ar fi pentru o înțelepciune voită de El. „Domnul meu este pe o Cale dreaptă”: El este Drept, Echitabil, Înțelept și Vrednic de laudă în Hotărârile predestinate și legiuite, în răsplată și în pedeapsa Sa. Faptele Lui nu ies din această Cale dreaptă, pentru care este lăudat.

„Iar dacă vă întoarceți” de la chemarea mea, „eu v-am transmis ceea ce mi-a fost încredințat și cu care am fost trimis la voi”, astfel încât nu-mi mai rămâne nicio răspundere față de voi. „Domnul meu va aduce în locul vostru un alt popor” care Îl va adora fără să-I facă părtaș, „iar voi nu-I veți pricinui niciun rău.” Răul vostru se întoarce numai asupra voastră: neascultarea celor neascultători nu-L vatămă, iar ascultarea celor supuși nu-I aduce vreun folos. „Cel care săvârșește o faptă bună o face pentru sine, iar cel care săvârșește răul îl face împotriva sa” [Fussilat 41:46]. „Domnul meu veghează asupra tuturor lucrurilor.”

Comentariul versetelor 58 la 60

„Când a venit Porunca Noastră”, adică pedeapsa, prin vântul nimicitor care „nu lăsa nimic peste care trecea fără să-l prefacă în ruină” [adh-Dhariyat 51:42], „l-am salvat pe Hud și pe cei care au crezut împreună cu el, printr-o milă de la Noi, și i-am salvat de o pedeapsă aspră”, o pedeapsă uriașă și cumplită trimisă asupra lui 'Ad. Când s-a făcut dimineață, nu se mai vedeau decât locuințele lor ruinate [al-Ahqaf 46:25].

„Acela a fost poporul 'Ad”, asupra căruia Allah a trimis pedeapsa din pricina nedreptății lor. „Ei au tăgăduit semnele Domnului lor” când i-au spus lui Hud că nu le adusese nicio dovadă limpede; astfel s-a arătat că erau convinși de adevărul chemării lui, dar o respingeau cu încăpățânare. „Nu au ascultat de Trimișii Săi”: cel care nu dă ascultare unui Trimis nu dă ascultare tuturor Trimișilor, căci chemarea lor este una. „Și au urmat porunca fiecărui tiran încăpățânat”, care îi asuprea pe robii lui Allah și se împotrivea cu stăruință semnelor Sale. Ei nu au ascultat de niciun sfătuitor sincer, dar au urmat orice înșelător care le voia pierzarea. De aceea Allah i-a nimicit.

„Un blestem i-a urmărit în această lume” în toate vremurile și generațiile: vestea urâtă și faptele lor hidoase sunt pomenite, iar ei sunt osândiți; „și îi va urmări în Ziua Învierii”. „Cu adevărat, 'Ad nu a crezut în Domnul lor”, L-au tăgăduit pe Cel care i-a creat, i-a înzestrat și i-a îngrijit. „Departe cu 'Ad, poporul lui Hud!”, adică Allah să-i îndepărteze de orice bine și să-i apropie de orice rău.

Versetele 61 la 68

Comentariul versetelor 61 la 62

„La Thamud” — al doilea 'Ad, tribul bine-cunoscut care locuia în al-Hijr și în Wadi al-Qura — „l-am trimis pe fratele lor” de neam, Salih, robul și Trimisul lui Allah, care îi chema să-L adore numai pe Allah. El a spus: „O, popor al meu! Adorați-L pe Allah”, recunoașteți Unicitatea Sa și faceți adorarea sinceră numai pentru El. „Nu aveți altă divinitate în afară de El”, nici dintre locuitorii cerului, nici dintre cei ai pământului.

„El v-a făcut să vă iviți din pământ și v-a așezat pe el.” El v-a făcut urmași pe pământ, v-a dăruit binecuvântări văzute și nevăzute și v-a dat puterea să vă statorniciți aici, să zidiți, să sădiți copaci și să semănați, să cultivați după voie, să vă bucurați de foloasele lui și să-i folosiți resursele. Așa cum El nu are niciun părtaș în toate acestea, nu-I faceți părtași în adorare.

„Cereți-I iertare” pentru necredința, shirkul și păcatele săvârșite și părăsiți-le, „apoi căiți-vă înaintea Lui”, întoarceți-vă la El printr-o căință sinceră. „Domnul meu este Apropiat și Răspunde”: este aproape de cel care Îl cheamă și Îi cere, fie prin rugăminte, fie printr-o adorare; îi răspunde dându-i ceea ce cere, îi primește adorarea și îi dăruiește cea mai bună răsplată.

Să se știe că apropierea lui Allah este de două feluri: generală și specială. Apropierea generală este față de toate creaturile prin Știința Sa; ea este pomenită în cuvintele: „Noi suntem mai aproape de el decât vena gâtului său” [Qaf 50:16]. Apropierea specială este față de adoratorii Lui, de cei care Îi cer și de cei care Îl iubesc; ea este pomenită în cuvintele: „Prosternează-te și apropie-te” [al-'Alaq 96:19], în versetul de față și în cuvintele: „Când robii Mei te întreabă despre Mine, Eu sunt aproape și răspund chemării celui care Mă cheamă” [al-Baqarah 2:186]. Această apropiere aduce Mila Sa, răspunsul la rugi și împlinirea dorințelor; de aceea Numele „Apropiat” este alăturat aici Numelui „Cel care Răspunde”.

Când Profetul Salih le-a poruncit și i-a îndemnat la sinceritate față de Allah, ei au respins chemarea lui în cel mai rău chip: „O, Salih! Înainte de aceasta ne puneam mari speranțe în tine”, speram că vei fi înțelept și că ne vei aduce folos. Mărturia lor arată că îi recunoșteau purtarea frumoasă, caracterul nobil și faptul că era dintre cei mai aleși ai poporului său. Când le-a adus însă mesajul care nu se potrivea poftelor lor stricate, sensul cuvintelor lor a fost: erai bun și desăvârșit, dar acum ne-ai dezamăgit și nu mai putem aștepta niciun bine de la tine.

Temeiul obiecției lor era: „Ne oprești să adorăm ceea ce au adorat părinții noștri?” Aceasta era, în ochii lor, cea mai mare critică la adresa lui Salih: cum să pună sub semnul întrebării mințile lor și ale părinților lor rătăciți și să-i oprească să adore ceea ce nu aduce folos, nu îndepărtează rău și nu ajută cu nimic, fiind făcut din pietre, copaci și lucruri asemănătoare? El le poruncea să-I închine adorarea numai lui Allah, Domnul lor, Care nu încetase să reverse binecuvântări și favoruri asupra lor. Nu aveau nicio binecuvântare care să nu fie de la El și nimeni în afara Lui nu îndepărta răul.

„Cu adevărat, avem o îndoială tulburătoare despre lucrul la care ne chemi”, adică suntem încă neîncrezători și frământați de îndoială. Ei pretindeau că, dacă ar fi știut că mesajul este adevărat, l-ar fi urmat. Aceasta era o minciună, iar Salih le-a arătat-o.

Comentariul versetelor 63 la 65

El a spus: „O, popor al meu! Ce credeți? Dacă mă sprijin pe o dovadă limpede de la Domnul meu”, pe dovadă și certitudine, „și El mi-a dăruit o milă din partea Sa”, binecuvântându-mă cu Mesajul și Revelația, oare să vă urmez pe calea voastră, la care mă chemați? „Cine mă va ajuta împotriva lui Allah dacă nu-L ascult? Voi nu-mi sporiți decât pierderea”, nimic în afară de pagubă, nimicire și vătămare.

„O, popor al meu! Aceasta este cămila lui Allah, un semn pentru voi.” Ea avea o zi în care bea din fântână, iar ei beau toți din laptele ei, și aveau o altă zi în care beau ei din fântână. „Lăsați-o să pască pe pământul lui Allah”, căci nu sunteți răspunzători de hrana și îngrijirea ei, „și nu-i faceți niciun rău”, ologind-o, „căci vă va ajunge o pedeapsă apropiată.”

„Ei au ologit-o, iar el a spus”, Salih le-a spus: „Mai bucurați-vă trei zile în locuințele voastre. Aceasta este o făgăduință care nu va fi dezmințită”, ci se va împlini negreșit.

Comentariul versetelor 66 la 68

„Când a venit Porunca Noastră”, ca pedeapsa să se abată asupra lor, „l-am salvat pe Salih și pe cei care au crezut împreună cu el, printr-o milă de la Noi, și i-am salvat de rușinea acelei Zile”, de pedeapsă, umilire și rușine. „Domnul tău este Cel Puternic, Atotputernicul”: prin Puterea și Tăria Sa a nimicit națiunile nelegiuite și i-a salvat pe Trimișii lor și pe cei care i-au urmat.

„Strigătul i-a cuprins pe cei nedrepți”, un strigăt uriaș care le-a făcut inimile să se oprească, „iar dimineața i-a găsit zăcând fără viață în casele lor”, stinși, fără nicio mișcare. „Ca și cum nu ar fi locuit niciodată acolo”: când pedeapsa i-a ajuns, era ca și cum nu ar fi cunoscut nici bucuria vieții în locuințele lor, nici tihna de acolo, nici măcar o singură zi de desfătare. Orice desfătare i-a părăsit, iar pedeapsa neîntreruptă i-a cuprins ca și cum ar fi fost mereu cu ei. „Cu adevărat, Thamud nu a crezut în Domnul lor”, L-au tăgăduit după ce le veniseră semnele limpezi. „Departe cu Thamud!” Cât de pierduți și umiliți au fost! Căutăm adăpost la Allah de pedeapsa și rușinea acestei lumi.

Versetele 69 la 83

Comentariul versetelor 69 la 73

„Trimișii Noștri” dintre îngerii cei nobili „au venit la Ibrahim”, Khalil-ul lui Allah, „cu vestea cea bună”, vestea unui fiu. Când Allah i-a trimis să nimicească poporul lui Lut, le-a poruncit să treacă pe la Ibrahim și să-i aducă vestea despre Ishaq. Când au intrat la el, „ei au spus: Pace! El a răspuns: Pace!”, adică l-au salutat, iar el le-a răspuns. Aceasta arată legitimitatea salutului de pace, rânduiala păstrată din religia lui Ibrahim, faptul că salutul se rostește înaintea vorbirii și că răspunsul trebuie să fie mai deplin decât salutul inițial. Salutul lor era o propoziție verbală, care indică reînnoirea, iar răspunsul său era o propoziție nominală, care indică statornicia și continuitatea; deosebirea dintre ele este mare, după cum este cunoscut în limba arabă.

„Și nu a zăbovit să le aducă un vițel fript”: Ibrahim s-a grăbit spre casă și a pregătit pentru oaspeți un vițel gras, fript pe pietre încinse; l-a apropiat de ei și le-a spus: „Nu mâncați?”

„Când a văzut că mâinile lor nu ajung la el”, la mâncarea oferită, „i-a socotit străini și a simțit teamă față de ei.” A crezut că veniseră cu un rău și că voiau să-i facă ceva neplăcut; aceasta s-a petrecut înainte să afle cine erau și de ce veniseră. Ei au spus: „Nu te teme! Noi am fost trimiși la poporul lui Lut”, adică suntem Trimișii lui Allah, trimiși de El să nimicim poporul lui Lut.

„Soția lui stătea în picioare”, slujindu-i pe oaspeți, „și a râs” când a auzit starea lor și lucrul pentru care fuseseră trimiși, mirându-se. „Noi i-am binevestit pe Ishaq și, după Ishaq, pe Ya'qub.” Ea s-a mirat și a spus: „Vai mie! Să nasc eu, când sunt bătrână, iar acesta, soțul meu, este un bătrân?” Acestea erau două piedici în calea nașterii. „Acesta este cu adevărat un lucru uimitor!”

Ei au spus: „Te miri de Porunca lui Allah?” Porunca Sa nu are nimic uimitor, căci Voia Sa desăvârșită pătrunde în orice lucru și nimic nu este greu pentru Puterea Sa, mai ales în ceea ce rânduiește și împlinește pentru această casă binecuvântată. „Mila și binecuvântările lui Allah fie asupra voastră, oameni ai casei!”, adică Mila, Bunătatea și Binecuvântarea Sa să nu înceteze asupra voastră. Binecuvântarea înseamnă sporirea binelui și a binefacerii Sale și coborârea binelui dumnezeiesc asupra robului. „El este Vrednic de laudă, Glorios”: Vrednic de laudă în Însușirile Sale, fiindcă toate sunt desăvârșite, și Vrednic de laudă în Faptele Sale, fiindcă ele sunt bunătate, dărnicie, binefacere, înțelepciune, dreptate și echitate. Glorios înseamnă măreția și întinderea Însușirilor: Lui Îi aparțin Însușirile desăvârșirii, iar din fiecare Însușire a desăvârșirii Îi aparține forma cea mai deplină, mai desăvârșită și mai cuprinzătoare.

Comentariul versetelor 74 la 76

„Când teama l-a părăsit pe Ibrahim”, teama stârnită de oaspeții săi, „și i-a venit vestea cea bună” a fiului, a început atunci să discute cu Trimișii, pledând împotriva nimicirii poporului lui Lut. El le-a spus că Lut se află printre ei, iar ei au răspuns: „Noi știm mai bine cine se află acolo. Îl vom salva pe el și familia lui, în afara soției sale” [al-'Ankabut 29:32].

„Ibrahim era blând”, cu un caracter frumos, răbdător și îngăduitor, fără să se mânie din pricina neștiinței celor neștiutori; era „stăruitor în rugăciune”, smerindu-se înaintea lui Allah în toate timpurile, și „se întorcea mereu la Allah” prin cunoașterea și iubirea Lui, apropiindu-se de El și întorcându-se de la oricine în afara Lui. Din această pricină el a pledat pentru cei a căror nimicire Allah o hotărâse.

I s-a spus: „O, Ibrahim! Renunță la această” discuție, „Porunca Domnului tău a venit” cu nimicirea lor, „iar asupra lor va veni o pedeapsă care nu poate fi respinsă”. Prin urmare, discuția ta nu mai are niciun folos.

Comentariul versetelor 77 la 81

„Când Trimișii Noștri”, îngerii care plecaseră de la Ibrahim, „au venit la Lut, venirea lor l-a întristat și s-a simțit neputincios să-i apere. El a spus: Aceasta este o zi grea!” A fost cuprins de mare neliniște și grijă, pentru că știa că poporul său nu-i va lăsa în pace. Ei veniseră sub chipul unor tineri fără barbă, de o desăvârșire și frumusețe foarte mari, iar lucrul de care se temea s-a întâmplat.

„Poporul său a venit grăbit spre el”, repezindu-se și dorind să săvârșească împreună cu oaspeții lui fapta rușinoasă cu care erau obișnuiți. „Ei obișnuiau de mai înainte să săvârșească fapte rele”, o nelegiuire pe care nimeni din lume nu o săvârșise înaintea lor.

Lut a spus: „O, popor al meu! Acestea sunt fiicele mele; ele sunt mai curate pentru voi” decât oaspeții mei. Aceasta se aseamănă cu judecata lui Sulayman față de cele două femei, când a propus să taie în două copilul pentru care se certau, ca să scoată adevărul la iveală. Lut știa că fiicele sale erau ferite de ei și că ei nu aveau niciun drept asupra lor; scopul său cel mare era să îndepărteze această faptă rușinoasă cumplită.

„Temeți-vă de Allah și nu mă faceți de rușine față de oaspeții mei”, adică fie să țineți seama de teama de Allah, fie să mă respectați cu privire la oaspeții mei și să nu mă rușinați înaintea lor. „Nu se află printre voi niciun bărbat cu judecată” care să vă oprească și să vă mustre? Aceasta arată că erau lipsiți cu totul de bine și de onoare.

Ei i-au răspuns: „Știi bine că nu avem niciun drept asupra fiicelor tale și știi bine ce voim”, adică îi voim numai pe bărbați și nu avem nicio dorință pentru femei. Neliniștea lui Lut a devenit și mai mare și a spus: „De aș avea putere împotriva voastră ori de m-aș putea sprijini pe un reazem puternic”, precum un trib puternic care să vă oprească. Aceasta era cu privire la mijloacele văzute; altminteri, el se sprijinea pe Cel mai tare și mai puternic Reazem, Allah, Căruia nimeni nu-I poate sta împotrivă.

Când lucrurile au ajuns la capăt și strâmtorarea lui a devenit foarte mare, îngerii au spus: „O, Lut! Noi suntem Trimișii Domnului tău”, dezvăluindu-i cine erau ca să-l liniștească, „ei nu vor ajunge la tine”. Jibril i-a lovit cu aripa și le-a stins vederea; ei au început să-l amenințe pe Lut cu dimineața, iar îngerii i-au poruncit să plece noaptea cu familia.

„Pleacă noaptea cu familia ta”, în adâncul nopții, cu mult înainte de zori, ca să vă îndepărtați de cetate. „Nimeni dintre voi să nu privească înapoi”: grăbiți-vă să ieșiți, preocupați numai de salvare, și nu vă întoarceți spre ceea ce lăsați în urmă. „În afara soției tale; o va lovi ceea ce îi va lovi pe ei”, pedeapsa, fiindcă ea participa la păcatul poporului său și îi vestea despre oaspeții lui Lut când aceștia veneau la el. „Timpul lor hotărât este dimineața.” Ca și cum Lut ar fi dorit grăbirea pedepsei, i s-a spus: „Oare dimineața nu este aproape?”

Comentariul versetelor 82 la 83

„Când a venit Porunca Noastră”, ca pedeapsa să fie trimisă asupra lor, „am răsturnat cetățile cu susul în jos și am făcut să plouă asupra lor pietre de lut ars”, pietre din foc foarte fierbinte, „așezate una după alta”, urmărindu-i pe cei care fugeau din cetăți. „Însemnate la Domnul tău”, purtând semnul pedepsei și al mâniei. „Ele nu sunt departe de cei nedrepți” care se aseamănă poporului lui Lut prin faptele lor. Robii să se păzească să facă precum ei, ca să nu-i ajungă ceea ce i-a ajuns pe aceia.

Versetele 84 la 95

Comentariul versetelor 84 la 86

„La Madyan” — tribul bine-cunoscut care locuia în Madyan, în partea de jos a Palestinei — „l-am trimis pe fratele lor” de neam, Shu'ayb, deoarece îl cunoșteau și puteau să ia de la el învățătura. El le-a spus: „O, popor al meu! Adorați-L pe Allah! Nu aveți altă divinitate în afară de El”, adică adorați-L cu sinceritate numai pe El. Ei Îi făceau părtași lui Allah și, pe lângă shirkul lor, micșorau măsura și greutatea. De aceea i-a oprit de la aceasta, spunând: „Nu micșorați măsura și greutatea”, ci dați-le pe deplin.

„Vă văd în bunăstare”, adică vă văd bucurându-vă de multe binecuvântări, de sănătate, de avere multă și de copii. Mulțumiți-I așadar lui Allah pentru ceea ce v-a dăruit și nu tăgăduiți binecuvântarea Lui, ca să nu vă fie luată. „Dar mă tem pentru voi de pedeapsa unei Zile atotcuprinzătoare”, adică de o pedeapsă care vă va cuprinde și nu va lăsa pe niciunul dintre voi.

„O, popor al meu! Dați măsura și greutatea deplină, cu dreptate”, adică potrivit echității cu care ați dori să vi se dea și vouă. „Nu le împuținați oamenilor bunurile”, adică nu le luați nimic din bunuri prin furt, folosind măsuri și greutăți mai mici decât cele cuvenite. „Nu răspândiți stricăciune pe pământ”, căci stăruința în păcate strică religiile, credințele și viața religioasă și lumească și aduce nimicirea semănăturilor și a viețuitoarelor.

„Ceea ce rămâne de la Allah este mai bun pentru voi”, adică binele pe care Allah vi-l lasă după ce dați oamenilor drepturile lor vă este de ajuns; să nu râvniți la ceea ce nu vă este necesar și vă aduce o vătămare foarte mare. „Dacă sunteți credincioși”, atunci lucrați potrivit cerințelor credinței. „Eu nu sunt păzitor asupra voastră”, adică nu vă păzesc faptele și nu răspund pentru ele; Allah Preaînaltul este Cel care le păstrează, iar eu nu fac decât să vă vestesc mesajul cu care am fost trimis.

Comentariul versetului 87

„Ei au spus: O, Shu'ayb! Rugăciunea ta îți poruncește să părăsim ceea ce au adorat părinții noștri?” Au spus aceasta ca să-și bată joc de Profetul lor și ca să arate că nu erau dispuși să-i răspundă. Sensul cuvintelor lor era: nu există nimic care să te facă să ne oprești să săvârșim ceea ce voim cu averile noastre, în afara faptului că te rogi lui Allah și Îl adori. Dacă așa stau lucrurile, oare trebuie să părăsim, numai pentru că aceasta corespunde vederilor tale, ceea ce au adorat părinții noștri străvechi, deși nu ai nicio dovadă pentru aceasta? Cum să te urmăm și să părăsim calea părinților noștri, pe care îi socotim oameni cu minte și înțelepciune?

Tot astfel, cuvintele tale nu ne obligă să facem cu averile noastre ceea ce ne-ai poruncit: să dăm măsura și greutatea deplină și să achităm drepturile datorate din ele. Dimpotrivă, vom continua să facem ce voim, fiindcă averile sunt ale noastre și tu nu ai niciun drept să dispui de ele.

De aceea au spus, în batjocură: „Tu ești, desigur, cel blând și chibzuit!” Adică: ești tu cel cunoscut prin blândețe, demnitate și bună judecată, astfel încât să nu spui decât ceea ce este înțelept, să nu poruncești decât ceea ce este drept și să nu oprești decât de la ceea ce este rău? Prin aceasta voiau tocmai contrariul: să-l descrie drept nechibzuit și rătăcit. Sensul era: cum poți fi tu cel blând și chibzuit, iar părinții noștri cei nesăbuiți și rătăciți?

Au rostit aceasta în batjocură, vrând sensul opus, dar el nu era așa cum își închipuiau. Dimpotrivă, era cu adevărat blând și chibzuit. Rugăciunea lui îi poruncea să-i oprească să adore ceea ce adoraseră părinții lor rătăciți și să-i oprească să facă tot ce voiau cu averile lor. Rugăciunea oprește de la faptele rușinoase și de la rău; iar ce faptă rușinoasă și rea poate fi mai mare decât adorarea altcuiva în afara lui Allah, reținerea drepturilor cuvenite robilor ori furtul prin micșorarea măsurii și a greutății? Shu'ayb, pacea fie asupra lui, era într-adevăr blând și chibzuit.

Comentariul versetului 88

Shu'ayb le-a spus: „O, popor al meu! Ce credeți? Dacă mă sprijin pe o dovadă limpede de la Domnul meu”, adică dacă am certitudine și deplină încredere în adevărul mesajului cu care am venit, „și El mi-a dăruit o înzestrare bună din partea Sa”, adică Allah mi-a dat diferite feluri de avere? „Nu vreau să vă contrazic, făcând eu ceea ce vă opresc pe voi să faceți.” Nu vreau să vă opresc să folosiți măsuri și greutăți mai mici decât cele cuvenite, iar apoi să fac eu însumi aceasta, ca să fiți bănuitori față de mine. Dimpotrivă, când vă opresc de la ceva, sunt cel dintâi care se oprește.

„Nu vreau decât îndreptarea, atât cât pot”, adică nu am alt scop decât să vă îndrept starea și să vă asigur ceea ce vă este de folos; nu urmăresc niciun interes personal și mă străduiesc pentru voi după puterea mea. Fiindcă această afirmație putea să pară o laudă de sine, el a îndepărtat această impresie spunând: „Izbânda mea este numai prin Allah.” Tot binele pe care reușesc să-l fac și orice rău de care reușesc să mă feresc se datorează numai ajutorului lui Allah Preaînaltul, nu puterii și tăriei mele.

„În El mă încred”, adică pe El mă sprijin în treburile mele și am încredere că îmi este de ajuns. „Și la El mă întorc”, prin împlinirea felurilor de adorare pe care mi le-a poruncit și prin apropierea de El cu toate faptele bune. Prin aceste două lucruri se îndreaptă starea robului: căutarea ajutorului Domnului său și întoarcerea la El, după cum Preaînaltul a spus: „Adoră-L și încrede-te în El” [Hud 11:123] și: „Numai pe Tine Te adorăm și numai de la Tine cerem ajutor” [al-Fatihah 1:5].

Comentariul versetelor 89 la 90

„O, popor al meu! Împotrivirea față de mine să nu vă facă să fiți loviți”, adică opoziția și vrăjmășia voastră față de mine să nu vă poarte la păcat, astfel încât să vă lovească „ceva asemenea cu ceea ce a lovit poporul lui Nuh, poporul lui Hud ori poporul lui Salih; iar poporul lui Lut nu este departe de voi”, nici ca loc, nici ca timp.

„Cereți-I iertare Domnului vostru” pentru păcatele pe care le-ați săvârșit, „apoi căiți-vă înaintea Lui”, în restul vieții voastre, prin căință sinceră, supunere și părăsirea neascultării. „Domnul meu este Îndurător și Plin de iubire” față de cel care se căiește și se întoarce la El: îl miluiește, îl iartă, îi primește căința și îl iubește. Numele al-Wadud arată că El îi iubește pe robii Săi credincioși, iar ei Îl iubesc. El este Cel care iubește și Cel iubit.

Comentariul versetelor 91 la 93

„Ei au spus: O, Shu'ayb! Nu înțelegem mare parte din ceea ce spui.” S-au arătat dezgustați de sfaturile și îndemnurile lui și au spus că nu pricep mult din cuvintele sale, din cauza aversiunii lor față de ele. „Te vedem slab printre noi”, adică lipsit de putere și nu dintre mai-mari și căpetenii, ci dintre cei socotiți neînsemnați. „Dacă nu ar fi clanul tău”, tribul tău, „te-am ucide cu pietre. Tu nu te bucuri de cinste în ochii noștri.” Nu ai rang la noi și nu te cinstim; numai respectul pentru tribul tău ne face să te lăsăm.

El le-a răspuns cu blândețe, căutând să le înmoaie inimile: „O, popor al meu! Clanul meu este oare mai de cinste pentru voi decât Allah?” Cum de mă cruțați de dragul clanului meu, dar nu mă cruțați de dragul lui Allah, astfel încât clanul meu ajunge pentru voi mai puternic și mai de cinste decât Allah? „Pe Care L-ați aruncat înapoia voastră”, adică ați aruncat Porunca lui Allah în spatele vostru, fără să-i dați atenție și fără să vă temeți de El. „Domnul meu cuprinde ceea ce faceți.” Nicio faptă de-a voastră, nici cât greutatea unui fir de praf, nu-I este ascunsă pe pământ ori în cer, iar El vă va răsplăti deplin pentru ceea ce ați făcut.

Când încăpățânarea lor l-a istovit și nu a mai putut face nimic cu ei, a spus: „O, popor al meu! Lucrați mai departe așa cum o faceți”, rămâneți în starea și religia voastră, „iar eu voi lucra. Veți afla curând asupra cui va veni o pedeapsă care îl va acoperi de rușine” și asupra cui va coborî pedeapsa statornică, „și cine este mincinos”, eu ori voi. Ei au aflat aceasta când pedeapsa s-a abătut asupra lor. „Așteptați” ce mi se va întâmpla mie, „iar eu aștept împreună cu voi” ce vi se va întâmpla vouă.

Comentariul versetelor 94 la 95

„Când a venit Porunca Noastră”, pentru nimicirea poporului lui Shu'ayb, „l-am salvat pe Shu'ayb și pe cei care au crezut împreună cu el, printr-o milă de la Noi. Strigătul i-a cuprins pe cei nedrepți, iar dimineața i-a găsit zăcând fără viață în casele lor”: nu se auzea de la ei niciun sunet și nu se vedea nicio mișcare. „Ca și cum nu ar fi locuit niciodată acolo”, adică de parcă nu ar fi stat în locuințele lor și nu s-ar fi bucurat vreodată de plăcerile lor, până ce pedeapsa i-a ajuns. „Departe cu Madyan”, fiindcă Allah i-a nimicit și i-a acoperit de rușine, „așa cum a fost îndepărtat Thamud”. Cele două triburi au avut aceeași soartă: nimicirea și pieirea.

Shu'ayb, pacea fie asupra lui, era numit predicatorul elocvent al Profeților, pentru felul frumos în care a discutat cu poporul său. În istorisirea lui se află multe foloase și învățăminte.

Învățăminte din istorisirea lui Shu'ayb

Dintre ele: necredincioșii sunt chemați să respecte atât temeliile Islamului, cât și ramurile și legiuirile lui și sunt pedepsiți pentru încălcarea lor. Shu'ayb și-a chemat poporul la tawhid și la împlinirea măsurii și a greutății, iar amenințarea cu pedeapsa a fost legată de amândouă.

Dintre ele: micșorarea măsurii și a greutății face parte dintre păcatele mari și există temerea unei pedepse grabnice pentru cel care o săvârșește. Aceasta este o formă de furt din averile oamenilor; dacă furtul prin măsură și greutate lipsă merită această amenințare, luarea averii lor prin forță și constrângere este cu atât mai gravă.

Dintre ele: răsplata este de aceeași natură cu fapta. Cine micșorează averea oamenilor ca să-și sporească propria avere va fi pedepsit prin contrariul scopului său, iar fapta lui va duce la dispariția binelui din înzestrarea sa. De aceea Shu'ayb a spus: „Vă văd în bunăstare” [Hud 11:84], adică nu faceți ca această bunăstare să dispară prin fapta voastră.

Dintre ele: robul trebuie să fie mulțumit cu ceea ce Allah i-a dăruit, să se mulțumească cu ceea ce este halal și cu câștigurile îngăduite, care îl fac să nu aibă nevoie de ceea ce este haram și de câștigurile interzise. Aceasta este mai bine pentru el, după cum Allah a spus: „Ceea ce rămâne de la Allah este mai bun pentru voi” [Hud 11:86]. În aceasta se află binecuvântare și sporirea înzestrării, pe când recurgerea la mijloace interzise aduce micșorarea și lipsirea de binecuvântare.

Dintre ele: fapta face parte dintre cerințele și urmările imanului, fiindcă Allah a rânduit împlinirea măsurii și greutății ca efect al credinței. Aceasta arată că, atunci când fapta lipsește, imanul este deficient ori lipsește cu totul.

Dintre ele: rugăciunea a fost rânduită și Profeților de mai înainte și face parte dintre cele mai bune fapte, până acolo încât meritul și întâietatea ei asupra celorlalte fapte erau cunoscute chiar și necredincioșilor. Ea oprește de la faptele rușinoase și de la rău și este cântarul imanului și al legiuirilor lui. Împlinirea ei desăvârșește starea robului, iar neîmplinirea ei îi vatămă starea religioasă.

Dintre ele: averea cu care Allah îl înzestrează pe om, chiar dacă a pus-o sub stăpânirea lui, este un bun încredințat lui spre păstrare; omul nu are dreptul să facă din ea tot ce dorește. El trebuie să împlinească drepturile lui Allah din ea și să se ferească de câștigurile interzise de Allah și de Trimisul Său. Lucrurile nu stau așa cum susțin necredincioșii și cei asemenea lor, că averile lor le aparțin și pot face cu ele orice voiesc, fie că aceasta corespunde poruncilor lui Allah, fie că le încalcă.

Dintre ele: desăvârșirea chemării la Allah cere ca cel care cheamă să fie primul care împlinește ceea ce poruncește și primul care se oprește de la ceea ce interzice. Shu'ayb a spus: „Nu vreau să vă contrazic, făcând eu ceea ce vă opresc pe voi să faceți” [Hud 11:88], iar Allah Preaînaltul a spus: „O, voi cei care credeți! De ce spuneți ceea ce nu faceți? Este foarte urât înaintea lui Allah să spuneți ceea ce nu faceți” [as-Saff 61:2-3].

Dintre ele: menirea, calea și religia Trimișilor urmăresc îndreptarea, după putere și posibilități. Ei caută dobândirea și desăvârșirea binelui ori dobândirea a ceea ce poate fi dobândit din el, îndepărtează și micșorează stricăciunea și pun binele general înaintea binelui particular. Binele adevărat este cel prin care se îndreaptă starea robilor și se rânduiesc cum se cuvine treburile lor religioase și lumești.

Dintre ele: cine împlinește ceea ce poate din îndreptare nu este învinuit și mustrat pentru ceea ce nu poate face. Robul trebuie să îndrepte în sine și în ceilalți ceea ce se află în puterea lui.

Dintre ele: robul nu trebuie să se sprijine pe sine nici cât clipirea ochiului. El trebuie să ceară neîncetat ajutorul Domnului său, să se încreadă în El și să-I ceară izbânda. Când primește ceva din izbândă, să o atribuie Celui care i-a dăruit-o și să nu se admire pe sine, după cuvintele lui Shu'ayb: „Izbânda mea este numai prin Allah. În El mă încred și la El mă întorc” [Hud 11:88].

Dintre ele: se cuvine să-i avertizăm pe oameni, amintindu-le pedepsele care s-au abătut asupra neamurilor trecute și să amintim istorisirile pedepselor care i-au lovit pe nelegiuiți în contextul mustrării și al povățuirii. Tot astfel, când îi încurajăm și îi îndemnăm la taqwa, se cuvine să amintim cinstea pe care Allah a dăruit-o celor evlavioși.

Dintre ele: celui care se căiește de păcat îi este iertat păcatul și îi este ștearsă vina, iar Allah Preaînaltul îl iubește. Nu trebuie luată în seamă afirmația celui care spune că, atunci când robul se căiește, iertarea îi revine, dar iubirea nu se mai întoarce; căci Allah a spus: „Cereți-I iertare Domnului vostru, apoi căiți-vă înaintea Lui. Domnul meu este Îndurător și Plin de iubire” [Hud 11:90].

Dintre ele: Allah îi apără pe credincioși prin multe pricini, dintre care ei pot cunoaște unele ori pot să nu cunoască niciuna. Poate să-i apere prin tribul lor ori prin compatrioții lor necredincioși, așa cum l-a apărat pe Shu'ayb de uciderea cu pietre datorită clanului său. Nu este nicio problemă ca omul să caute să întărească acele legături prin care Islamul și musulmanii sunt apărați; uneori aceasta poate deveni chiar obligatorie, fiindcă îndreptarea este cerută potrivit puterii și posibilității.

Pe acest temei, dacă musulmanii aflați sub stăpânirea necredincioșilor ar contribui și ar lucra la instituirea unei conduceri republicane, astfel încât indivizii și popoarele să-și poată dobândi drepturile religioase și lumești, aceasta ar fi mai bună decât supunerea lor unei stăpâniri care le nimicește drepturile religioase și lumești, caută să le șteargă și îi transformă în lucrători și slujitori ai celor care o conduc. Da, dacă este cu putință ca statul să aparțină musulmanilor și ei să fie conducătorii, aceasta este soluția care se impune. Dar, când această treaptă nu este cu putință, are întâietate soluția prin care religia și viața lumească sunt apărate și ocrotite. Iar Allah știe cel mai bine.

Versetele 96 la 101

Preaînaltul spune: „L-am trimis pe Musa”, fiul lui 'Imran, „cu semnele Noastre”, care arătau adevărul mesajului cu care venise, precum toiagul, mâna și alte semne pe care Allah le-a făcut să apară prin mâinile lui Musa, pacea fie asupra lui, „și cu o dovadă limpede”, adică o dovadă vădită, asemenea soarelui.

L-am trimis „la Fir'awn și la căpeteniile sale”, adică la nobilii poporului său, fiindcă ei erau urmați, iar ceilalți mergeau după ei. Ei nu s-au supus semnelor pe care Musa li le-a arătat, așa cum a fost explicat mai devreme în Sura al-A'raf, ci „au urmat porunca lui Fir'awn, dar porunca lui Fir'awn nu era dreaptă”. Era o poruncă rătăcită și strâmbă, care nu îndemna decât la ceea ce aduce numai vătămare; de aceea nu este de mirare că, urmându-l, poporul său a ajuns la pieire.

„El își va preceda poporul în Ziua Învierii”, „și îl va duce la Foc. Ce rău este locul la care vor fi duși!” „În această lume au fost urmăriți de un blestem, iar în Ziua Învierii la fel”, adică blestemul lui Allah, al îngerilor și al tuturor oamenilor îi urmărește în această lume și în Viața de Apoi. „Ce rău este darul care le-a fost dăruit!”, adică ce rele sunt cele care s-au adunat asupra lor și i-au lovit unele după altele: pedeapsa lui Allah și blestemul din această lume și din Viața de Apoi.

După ce a pomenit istorisirile acestor națiuni cu Trimișii lor, Allah i-a spus Trimisului Său, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa: „Acestea sunt dintre veștile cetăților pe care ți le istorisim”, ca prin ele să avertizezi, să se arate adevărul mesajului tău și să fie îndemn și amintire pentru credincioși. „Unele dintre ele sunt încă în picioare”, nu au fost nimicite, iar urmele locuințelor lor mai stau în picioare; „iar altele au fost secerate”, locuințele lor au dispărut cu totul și nu a rămas nicio urmă.

„Nu Noi i-am nedreptățit” prin felurile de pedeapsă pe care le-am trimis asupra lor, „ci ei s-au nedreptățit pe ei înșiși” prin shirk, necredință și încăpățânare. „Divinitățile pe care le chemau în afara lui Allah nu le-au folosit la nimic atunci când a venit Porunca Domnului tău.” Așa se întâmplă cu oricine caută refugiu la altcineva în afară de Allah: acel lucru nu-i folosește deloc atunci când vin nenorocirile. „Ele nu le-au sporit decât pieirea”, adică pierderea și nimicirea, tocmai contrariul a ceea ce își închipuiau.

Versetul 102

„Așa este pedeapsa Domnului tău atunci când El pedepsește cetățile nedrepte”: El le nimicește și le dezrădăcinează prin pedeapsă, iar ceea ce chemau în afara lui Allah nu le folosește la nimic. „Pedeapsa Lui este dureroasă și aspră.”

Versetele 103 la 108

Comentariul versetelor 103 la 104

„În aceasta”, în ceea ce a fost pomenit despre feluritele pedepse cu care au fost loviți nelegiuiții, „se află un semn pentru cel care se teme de pedeapsa Vieții de Apoi”, adică o învățătură și o dovadă că oamenii nedreptății și ai păcatului vor avea pedeapsa acestei lumi și pedeapsa Vieții de Apoi.

Apoi Allah descrie Viața de Apoi: „Aceea este o Zi pentru care oamenii vor fi adunați”, adică vor fi adunați ca să primească răsplata. Atunci li se vor arăta Măreția, Stăpânirea, Puterea lui Allah și Dreptatea Sa uriașă, astfel încât Îl vor cunoaște cu adevărată cunoaștere. „Și o Zi la care toți vor fi martori”, adică Allah, îngerii Săi și toate creaturile vor fi martori la ea. „Noi nu o amânăm” — Ziua Învierii — „decât până la un termen hotărât”. Când se sfârșesc durata acestei lumi și toate cele pe care Allah le-a rânduit să existe în ea, El îi va muta pe oameni în Viața de Apoi și va hotărî răsplata lor, așa cum i-a supus în această lume rânduielilor shari'ah.

Comentariul versetului 105

„În Ziua când va veni” și creaturile vor fi adunate, „niciun suflet nu va vorbi decât cu îngăduința Lui”. Nici chiar Profeții cei nobili și îngerii nu vor mijloci decât cu îngăduința Sa. „Unii dintre ei”, dintre oameni, „vor fi nenorociți, iar alții fericiți”. Nenorociți vor fi cei care nu au crezut în Allah, i-au tăgăduit pe Trimișii Săi și nu I-au ascultat Porunca; fericiți vor fi credincioșii evlavioși.

Comentariul versetelor 106 la 107

„Cât despre cei nenorociți”, răsplata lor va fi rușinea, dizgrația și pedeapsa. „Ei vor fi în Foc”, cufundați în pedeapsa lui aspră. „Unde vor avea suspin și geamăt”: acestea sunt dintre cele mai urâte și cumplite sunete.

„Vor rămâne veșnic în el”, în Foc, cu această pedeapsă, „cât vor dăinui cerurile și pământul, în afară de ceea ce voiește Domnul tău”, adică vor rămâne acolo veșnic, cu excepția timpului dinaintea intrării lor în el. Aceasta este opinia majorității exegeților: excepția se referă la perioada de dinaintea intrării lor, iar după intrare vor rămâne acolo pentru totdeauna. „Domnul tău face întotdeauna ceea ce voiește”: El face tot ceea ce vrea și ceea ce Înțelepciunea Sa cere; nimeni nu poate întoarce Voia Sa.

Comentariul versetului 108

„Cât despre cei fericiți”, cei cărora le-au revenit fericirea, izbânda și câștigul, „ei vor fi în Paradis și vor rămâne veșnic în el cât vor dăinui cerurile și pământul, în afară de ceea ce voiește Domnul tău”. Apoi Allah întărește veșnicia spunând: „un dar neîntrerupt”, adică plăcerea și desfătarea aleasă pe care Allah le-o dăruiește vor fi neîntrerupte și veșnice, fără să înceteze vreodată. Îl rugăm pe Allah Cel Generos să ne facă, prin Harul Său, dintre ei.

Versetul 109

Allah îi spune Trimisului Său Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa: „Să nu fii în îndoială cu privire la ceea ce adoră aceștia”, adică să nu ai nicio îndoială că acești mushrikun urmează falsul. Ei nu au nicio dovadă revelată ori rațională; singurul lor argument îndoielnic este că „nu adoră decât așa cum au adorat părinții lor mai înainte”, adică așa cum părinții lor adoraseră.

Este cunoscut că aceasta nu este nici măcar un argument aparent, cu atât mai puțin o dovadă. Vorbele oricui în afară de Profeți au nevoie de dovadă și nu pot fi ele însele dovada, mai ales când este vorba despre asemenea oameni rătăciți, ale căror greșeli erau multe și ale căror afirmații despre temeliile religiei erau stricate. Chiar dacă toți ar fi de acord cu ele, ele ar rămâne greșite și rătăcite.

„Noi le vom da negreșit partea lor pe deplin, fără să fie micșorată”, adică le va veni neapărat partea hotărâtă pentru ei din această lume, chiar dacă este multă și chiar dacă pare plăcută. Aceasta nu arată că starea lor este bună, căci Allah dăruiește lumea atât celui pe care îl iubește, cât și celui pe care nu îl iubește, dar imanul și religia dreaptă nu le dăruiește decât celui pe care îl iubește. Omul să nu se lase înșelat nici de acordul rătăciților asupra urmării părinților lor rătăciți, nici de bunurile lumești pe care Allah li le-a dăruit.

Versetele 110 la 113

Comentariul versetelor 110 la 111

Allah Preaînaltul spune că i-a dat lui Musa Cartea, adică Tawrah, care le cerea oamenilor să fie uniți și să se pună de acord asupra poruncilor și interdicțiilor ei. Cu toate acestea, cei care pretindeau că o urmează au ajuns la deosebiri care le-au vătămat credința și unitatea religioasă. „Dacă nu ar fi fost un cuvânt rostit mai înainte de Domnul tău”, ca ei să fie lăsați până la termenul lor și pedeapsa să nu fie grăbită, „s-ar fi judecat deja între ei”, prin coborârea pedepsei asupra nedreptului. Înțelepciunea lui Allah a cerut însă ca judecata dintre ei să fie amânată până în Ziua Învierii, iar ei au rămas într-o îndoială tulburătoare.

Dacă aceasta era purtarea lor față de propria Carte, atunci nu este de mirare că o parte dintre iudei nu cred în Qur'anul pe care Allah ți l-a revelat și rămân într-o îndoială tulburătoare față de el. „Domnul tău le va răsplăti tuturor pe deplin faptele”, adică Allah va judeca negreșit între ei în Ziua Învierii, cu Dreptatea Sa, și îl va răsplăti pe fiecare după ceea ce merită. „El cunoaște bine ceea ce fac”, bine ori rău; nicio faptă, mică sau mare, nu-I este ascunsă.

Comentariul versetului 112

După ce a arătat că ei nu au rămas drepți și că aceasta le-a adus dezbinarea și neînțelegerea, Allah i-a poruncit Profetului Său Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, și credincioșilor care erau împreună cu el să rămână drepți așa cum li s-a poruncit. Ei trebuie să urmeze legiuirile rânduite de Allah, să creadă adevărurile de credință pe care El le-a vestit, să nu se abată de la acestea nici la dreapta, nici la stânga, să stăruie și să nu depășească limitele căii drepte pe care Allah le-a rânduit pentru ei.

„El vede bine ceea ce faceți”: nicio faptă de-a voastră nu-I este ascunsă și El vă va răsplăti pentru ea. În aceasta se află îndemnul de a rămâne pe calea dreaptă și avertizarea împotriva opusului ei.

Comentariul versetului 113

De aceea Allah i-a avertizat împotriva înclinării spre cei care s-au abătut de la calea dreaptă: „Nu vă înclinați spre cei care fac nedreptate.” Înclinarea înseamnă să li te alături în nedreptatea lor, să fii de acord cu ea ori să fii mulțumit de ceea ce săvârșesc. „Ca să nu vă atingă Focul”, dacă faceți aceasta. „Nu veți avea niciun ocrotitor în afară de Allah”, care să vă salveze de pedeapsa Lui ori să vă aducă ceva din răsplata Sa, „iar apoi nu veți fi ajutați”, adică pedeapsa nu va fi îndepărtată de la voi dacă vă atinge.

În acest verset se află avertizarea împotriva înclinării spre orice nedrept. Dacă această amenințare privește simpla înclinare spre cei nedrepți, participarea la nedreptatea lor, aprobarea ei ori mulțumirea față de ea, atunci cum va fi cu nedreptatea săvârșită de omul însuși? Îi cerem lui Allah să ne dăruiască ocrotire și izbăvire de nedreptate.

Versetele 114 la 115

Allah Preaînaltul poruncește împlinirea deplină a rugăciunii „la cele două capete ale zilei”, adică la începutul și la sfârșitul ei. Aici intră rugăciunile Fajr, Dhuhr și 'Asr. „Și în ceasurile apropiate ale nopții”: aici intră Maghrib și 'Isha, precum și qiyam al-layl, rugăciunea de noapte, care apropie robul de Allah Preaînaltul.

„Faptele bune șterg faptele rele”, adică aceste cinci rugăciuni și rugăciunile voluntare adăugate lor sunt dintre cele mai mari fapte bune. Pe lângă faptul că sunt bune, ele apropie de Allah și aduc răsplată; de aceea șterg și înlătură faptele rele, iar aici sunt avute în vedere păcatele mici, așa cum arată hadithurile autentice de la Profet, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa: „Cele cinci rugăciuni, o Jumu'ah până la următoarea Jumu'ah și un Ramadan până la următorul Ramadan șterg păcatele dintre ele, atâta timp cât păcatele mari sunt evitate.²⁰”

Tot astfel, sensul este precizat de versetul din Sura an-Nisa': „Dacă vă feriți de păcatele mari de la care ați fost opriți, vă vom șterge faptele rele și vă vom face să intrați într-un loc de cinste” [an-Nisa' 4:31].

„Aceasta” poate să se refere la toate cele pomenite mai înainte: obligația de a rămâne pe calea dreaptă fără depășirea hotarelor, interdicția înclinării spre cei nedrepți, porunca de a împlini rugăciunea și lămurirea faptului că faptele bune șterg faptele rele. Toate acestea sunt „o amintire pentru cei care iau aminte”: prin ele înțeleg poruncile și interdicțiile lui Allah și împlinesc îndrumările care aduc urmări bune și îndepărtează răul și consecințele neplăcute.

Aceste porunci cer însă lupta cu sufletul și răbdare. De aceea Allah a spus: „Și fii răbdător”, adică ține-ți sufletul statornic în ascultarea de Allah și oprește-l de la neascultarea Lui; stăruie în aceasta și nu-ți pierde răbdarea. „Allah nu lasă să se piardă răsplata celor care fac bine”; dimpotrivă, primește de la ei cele mai bune fapte și îi răsplătește potrivit celui mai frumos dintre lucrurile pe care le-au săvârșit. Acesta este un îndemn mare la răbdare, care însuflețește sufletul slab prin dorința de a primi răsplata lui Allah, ori de câte ori slăbește și obosește.

Versetul 116

În această Sură, Allah a pomenit nimicirea națiunilor care i-au tăgăduit pe Trimiși și a arătat că majoritatea lor se abăteau, chiar și dintre oamenii Cărților revelate. Aceasta ar fi dus la dispariția religiilor și la pierderea lor, dacă Allah nu ar fi rânduit în generațiile trecute o rămășiță de oameni virtuoși care chemau la călăuzire, opreau stricăciunea și pieirea și prin al căror folos au fost păstrate religiile. Ei erau însă foarte puțini.²¹

Rezultatul a fost doar că ei au fost salvați pentru că i-au urmat pe Trimiși și s-au ținut de religia lor. Allah a statornicit dovada Sa prin ei, pentru ca cel care piere să piară după o dovadă limpede, iar cel care trăiește să trăiască după o dovadă limpede [al-Anfal 8:42].

„Cei care au făcut nedreptate au urmat desfătarea în care fuseseră lăsați”, adică s-au ținut de traiul bun, luxul și confortul cu care se obișnuiseră și nu au dorit nimic în locul lor. „Și au fost nelegiuiți”, adică nedrepți pentru că au urmat desfătarea; de aceea au meritat pedeapsa și au fost dezrădăcinați.

În aceasta se află îndemnul ca în această Ummah să rămână oameni care îndreaptă ceea ce oamenii strică, păstrează religia lui Allah, îi cheamă pe cei rătăciți la călăuzire, rabdă vătămarea lor și îi fac să vadă după orbire. Aceasta este cea mai înaltă stare pe care o poate dori un om, iar cel care o atinge devine imam în religie, dacă fapta sa este sinceră pentru Domnul lumilor.

Versetul 117

Adică Allah nu ar nimici pe nedrept locuitorii cetăților, dacă ei sunt oameni care îndreaptă și stăruie în îndreptare. El nu-i nimicește decât atunci când săvârșesc nedreptate și dovada lui Allah a fost ridicată împotriva lor.

Se poate ca sensul să fie și acesta: Domnul tău nu ar nimici cetățile pentru nedreptatea lor trecută, dacă locuitorii lor se căiesc și își îndreaptă faptele; în acest caz Allah îi iartă și șterge nedreptatea pe care au săvârșit-o.

Versetele 118 la 119

Preaînaltul vestește că, dacă ar fi voit, i-ar fi făcut pe oameni o singură comunitate unită în religia Islamului. Aceasta nu este în afara Voinței și Puterii Sale, căci nimic nu-I este cu neputință. Înțelepciunea Sa a cerut însă ca ei să rămână în dezacord, abătându-se de la calea dreaptă și urmând drumurile care duc la Foc, fiecare văzând adevărul în ceea ce spune el și rătăcirea în spusele celuilalt.

„În afară de cei pe care Domnul tău îi miluiește.” El îi călăuzește pe aceștia la cunoașterea adevărului, la lucrarea potrivit lui și la acordul asupra lui. Lor le-a fost rânduită dinainte fericirea și au fost cuprinși de grija Domnului și de ajutorul Său. Ceilalți sunt părăsiți și lăsați în seama lor.

„Pentru aceasta i-a creat”, adică Înțelepciunea Sa a cerut să-i creeze astfel încât dintre ei să fie fericiți și nenorociți, oameni uniți și oameni dezbinați, grupul pe care Allah l-a călăuzit și grupul asupra căruia s-a adeverit rătăcirea. Prin aceasta li se arată robilor Dreptatea și Înțelepciunea Sa, se scoate la iveală binele și răul ascunse în firea omenească și se desfășoară jihadul și faptele de adorare, care nu se împlinesc și nu se îndreaptă decât prin încercări și punere la probă.

„Iar Cuvântul Domnului tău s-a împlinit: Voi umple cu siguranță Jahannam cu jinni și oameni, toți laolaltă.” Este așadar inevitabil să fie rânduite Focului făpturi care săvârșesc faptele ce duc la el.

Versetele 120 la 123

După ce a pomenit în această Sură veștile Profeților, Allah a arătat înțelepciunea acestei pomeniri: „Tot ceea ce îți istorisim din veștile Trimișilor este ca prin acestea să-ți întărim inima”, adică pentru ca inima ta să găsească liniște, să devină statornică și să rabde așa cum au răbdat Trimișii înzestrați cu hotărâre. Sufletele se liniștesc când au o pildă, se însuflețesc să săvârșească fapte și doresc să se întreacă în ele. Adevărul este întărit prin pomenirea mărturiilor și prin mulțimea celor care l-au urmat.

„Prin această Sură ți-au venit adevărul”, adică certitudinea față de care nu rămâne nicio îndoială. Cunoașterea ei este cunoașterea adevărului, cea mai mare virtute a sufletelor. „O povățuire și o amintire pentru credincioși”: prin ea sunt opriți de la lucrurile urâte și își amintesc faptele iubite de Allah, pe care apoi le împlinesc.

Cei care nu cred nu se folosesc de povățuiri și de feluritele aduceri-aminte. De aceea Allah a spus: „Spune-le celor care nu cred”, după ce dovada a fost ridicată împotriva lor: „Lucrați după puterea voastră”, rămâneți pe starea voastră și pe ceea ce faceți, „și noi vom lucra. Și așteptați” ce ni se va întâmpla, „și noi așteptăm” ce vi se va întâmpla vouă.

Allah a făcut deosebire între cele două grupuri, i-a sprijinit pe robii Săi credincioși și i-a înfrânt pe vrăjmașii Săi necredincioși. „Lui Allah Îi aparține nevăzutul cerurilor și al pământului”, adică lucrurile ascunse și nevăzute din ele. „Iar la El se întorc toate lucrurile”, faptele și făptuitorii; El va deosebi răul de bine.

„Adoră-L și încrede-te în El”, adică împlinește adorarea Lui, făcând tot ceea ce poți dintre lucrurile pe care Allah ți le-a poruncit, și încrede-te în Allah în toate acestea. „Domnul tău nu este neatent la ceea ce faceți”, fie bine, fie rău; Știința Sa cuprinde totul, iar Condeiul Său a consemnat toate acestea, iar El va judeca și va răsplăti pentru fiecare faptă.

Încheierea comentariului Surei Hud

S-a încheiat Tafsirul Surei Hud. Lauda Îi aparține lui Allah, Domnul lumilor. Allah să reverse binecuvântarea și pacea asupra lui Muhammad. Copierea sa s-a încheiat sâmbătă, 21 Rabi' al-Akhir, anul 1347 H.