Tafsir as-Saʿdī — Volumul 4

Sura Yunus

Versetele 1 la 109

Revelată la Mecca

Versetele 1 la 2

Allah Preaînaltul spune: „Alif. Lam. Ra. Acestea sunt versetele Cărții pline de înțelepciune.” Acesta este Qur'anul, care cuprinde înțelepciunea și judecățile; versetele sale arată adevărurile Imanului, poruncile și interdicțiile Legii, pe care tuturor oamenilor le revine să le accepte și să li se supună cu mulțumire și ascultare.

Cu toate acestea, cei mai mulți se întorc și nu cunosc. Ei se miră „că Noi i-am revelat unui bărbat dintre ei: Previne-i pe oameni” de pedeapsa lui Allah și amintește-le Semnele Sale; „și dă-le vestea bună celor care cred” cu credința sinceră „că vor avea la Domnul lor o răsplată de cinste pentru sinceritatea lor”, adică o răsplată bogată, strânsă pentru ei la Domnul lor datorită faptelor drepte și sincere pe care le-au trimis înainte.

Necredincioșii s-au mirat de acest bărbat măreț, iar mirarea i-a împins la necredință. „Necredincioșii spun” despre el: „Acesta este, cu adevărat, un vrăjitor vădit”, adică vrăjitoria lui este limpede pentru oricine, după pretenția lor.

Aceasta dovedește nechibzuința și încăpățânarea lor. Ei s-au mirat de un lucru în care nu era nimic de mirare; mirarea adevărată este neștiința lor și necunoașterea propriului folos. Cum să nu creadă în nobilul Trimis pe care Allah l-a trimis dintre ei, iar ei îl cunoșteau pe deplin? Au respins chemarea lui și s-au străduit să-i nimicească religia, însă Allah Își desăvârșește Lumina, chiar dacă necredincioșii urăsc aceasta.

Versetele 3 la 4

Allah Preaînaltul Își lămurește Domnia, Dumnezeirea și măreția: „Domnul vostru este Allah, Cel care a creat cerurile și pământul în șase zile”, deși putea să le creeze într-o singură clipă. În aceasta se află Înțelepciunea dumnezeiască, fiindcă El este blând în faptele Sale.

Din Înțelepciunea Sa face parte că le-a creat cu adevăr și pentru adevăr, ca să fie cunoscut prin Numele și Însușirile Sale și să I se dedice numai Lui adorarea.

„Apoi”, după crearea cerurilor și a pământului, „S-a înălțat deasupra Tronului” cu o înălțare potrivită măreției Sale. El „rânduiește toate lucrurile” în lumea de sus și în cea de jos: dă moartea și viața, coboară înzestrările, face ca zilele de izbândă și de încercare să se succeadă între oameni, îndepărtează vătămarea de cei loviți și răspunde cererii celor care Îl cheamă. Toate rânduirile coboară de la El și urcă spre El; toate făpturile sunt supuse puterii Sale și se pleacă măreției și stăpânirii Lui.

„Nu există niciun mijlocitor decât după îngăduința Lui.” Nimeni, chiar dacă ar fi cea mai aleasă făptură, nu poate veni să mijlocească până când Allah nu îi îngăduie. El nu îngăduie decât celui de care este mulțumit, iar El nu este mulțumit decât de oamenii Ikhlasului și Tawhidului.

„Acesta”, Cel cu asemenea Însușiri, „este Allah, Domnul vostru”: Cel a Cărui Dumnezeire cuprinde toate Însușirile desăvârșirii și a Cărui Domnie cuprinde toate Însușirile faptelor Sale. „Așadar adorați-L”, dedicându-I toate felurile de adorare pe care le puteți împlini. „Oare nu luați aminte?” Dovezile arată că numai El merită adorarea și lauda, Stăpânul măreției și al cinstirii.

După ce a pomenit hotărârea Sa universală, adică rânduirea tuturor lucrurilor, și hotărârea Sa religioasă, adică Legea care cuprinde o singură țintă — adorarea numai a Lui, fără partener —, Allah pomenește hotărârea răsplătirii, adică răsplătirea faptelor după moarte.

„La El este întoarcerea voastră, a tuturor”, adică vă va aduna după moartea voastră la vremea hotărâtă, într-o zi cunoscută. „El începe creația, apoi o repetă.” Cel care poate începe creația poate și să o refacă. Cel care vede începutul creației, apoi tăgăduiește repetarea ei, are o judecată stricată: tăgăduiește unul dintre două lucruri asemănătoare, deși îl afirmă pe cel care dovedește aceasta cu atât mai mult. Aceasta este dovada rațională clară a Învierii.

Apoi El pomenește dovada transmisă: „Făgăduința lui Allah este adevărată”, adică făgăduința Lui trebuie să se împlinească. „Pentru a-i răsplăti cu dreptate pe cei care cred” în inimile lor în tot ceea ce Allah le-a poruncit să creadă „și săvârșesc fapte drepte” cu mădularele lor, împlinind obligațiile și faptele recomandate. Îi răsplătește pentru Iman și fapte cu o răsplată pe care a lămurit-o robilor și despre care i-a vestit că niciun suflet nu știe ce bucurii le sunt ascunse.

„Cei care nu cred” în versetele lui Allah și tăgăduiesc Trimișii Săi „vor avea o băutură din apă clocotită”, atât de fierbinte încât le frige fețele și le taie măruntaiele, „și o pedeapsă dureroasă” din toate felurile de chin, „pentru că nu credeau”, adică din pricina necredinței și nedreptății lor. Allah nu i-a nedreptățit, ci ei înșiși s-au nedreptățit.

Versetele 5 la 6

După ce Și-a statornicit Domnia și Dumnezeirea, Allah pomenește dovezile raționale din univers care arată aceasta și arată desăvârșirea Numelor și Însușirilor Sale: soarele, luna, cerurile și pământul și toate felurile de făpturi din ele. El vestește că ele sunt semne „pentru un popor care cunoaște” și „pentru un popor care se teme de El”.

Știința conduce la recunoașterea semnificației lor și la deducerea dovezilor pe calea cea mai directă. Evlavia naște în inimă dorință pentru bine și teama de rău, iar acestea izvorăsc din dovezi și argumente, din știință și certitudine.

Simpla creare a acestor făpturi în chipul lor arată desăvârșirea Puterii, Științei și Vieții lui Allah Preaînaltul și faptul că El este Qayyum. Precizia, măiestria, frumusețea și creația aleasă din ele arată desăvârșirea Înțelepciunii lui Allah, frumusețea creației Sale și lărgimea Științei Sale.

Foloasele și binefacerile din ele — precum faptul că a făcut soarele strălucire și luna lumină, prin care se dobândesc foloase necesare vieții, precum și alte foloase — arată Mila lui Allah Preaînaltul, grija Sa față de robi și lărgimea bunătății și binefacerii Sale. Deosebirile dintre ele arată Voința lui Allah, care se împlinește negreșit.

Toate acestea arată că numai El merită adorarea, iubirea și lauda, Stăpânul măreției și al cinstirii și al însușirilor mărețe. Nădăjduirea și teama nu trebuie îndreptate decât spre El, iar invocația sinceră nu trebuie închinată altcuiva dintre făpturile stăpânite de El, care au nevoie de Allah în toate treburile lor.

Aceste versete îndeamnă și încurajează cugetarea asupra făpturilor lui Allah și cercetarea lor pentru a trage învățătură. Prin aceasta, înțelegerea se lărgește, Imanul și judecata sporesc, iar rațiunea se întărește. Neglijarea ei înseamnă nesocotirea poruncii lui Allah, închiderea căii spre sporirea credinței și încremenirea minții și a cugetării.

Versetele 7 la 8

„Cei care nu nădăjduiesc să Ne întâlnească”, adică nu râvnesc la întâlnirea cu Allah, care este cea mai mare dorință și cea mai înaltă speranță a celor ce nădăjduiesc. Ei se întorc de la ea și poate chiar o tăgăduiesc. „Sunt mulțumiți de viața lumească” în locul Vieții de Apoi „și se simt în siguranță în ea”, adică se sprijină pe ea și o fac țelul ultim al dorințelor și ținta lor.

Ei caută viața lumească și aleargă după plăcerile ei pe orice cale care li se deschide. Își îndreaptă voința, gândirea, cugetele și faptele spre ea, ca și cum ar fi creați pentru a rămâne în ea și ca și cum ea nu ar fi o locuință de trecere în care călătorii își adună provizii pentru locuința statornică, spre care se îndreaptă cei dintâi și cei de pe urmă și pentru ale cărei plăceri și bucurii lucrează cei care izbutesc.

„Precum și cei nepăsători față de semnele Noastre”: ei nu trag folos nici din versetele Qur'anului, nici din semnele universului și ale sufletelor. Îndepărtarea de dovadă atrage după sine îndepărtarea și nepăsarea față de adevărul pe care ea îl arată.

„Aceștia”, cei cu asemenea însușiri, „vor avea Focul drept adăpost”, adică locuința și sălașul lor, din care nu vor ieși, „pentru ceea ce agoniseau” din necredință, Shirk și felurite păcate.

Versetele 9 la 10

După ce a pomenit pedeapsa lor, Allah pomenește răsplata celor supuși. „Cei care cred și săvârșesc fapte drepte”, adică au adunat Imanul și împlinirea cerințelor sale dintre faptele drepte ale inimii și ale mădularelor, săvârșite cu sinceritate și potrivit învățăturii Trimisului.

„Vor fi călăuziți de Domnul lor prin credința lor.” Prin Imanul lor dobândesc cea mai mare răsplată: călăuzirea. Allah îi învață ceea ce le folosește, le dăruiește ajutorul de a împlini faptele născute din călăuzire și îi călăuzește să cugete la semnele Sale. În această lume îi călăuzește spre Calea Dreaptă și îi îndrumă pe ea, iar în Locuința Răsplătirii spre drumul care duce la Grădinile plăcerii.

De aceea spune: „Pe sub ei vor curge râuri” fără încetare „în Grădinile plăcerii”. El le-a numit astfel fiindcă ele cuprind plăcerea desăvârșită: bucuria, veselia și fericirea inimii; vederea Celui Milostiv, auzirea Cuvintelor Sale, buna Sa plăcere și apropierea Lui; întâlnirea celor iubiți și a fraților și bucuria de a fi împreună cu ei; glasurile încântătoare, melodiile plăcute și priveliștile voioase; plăcerea trupului prin felurite mâncăruri, băuturi, căsătorii și toate celelalte lucruri pe care sufletele nu le cunosc, care nu au trecut prin mintea nimănui și pe care descrierile nu le pot cuprinde.

„Invocația lor acolo va fi: Slavă Ție, Allah!”, adică adorarea lor acolo: începutul ei este Tasbih pentru Allah și declararea Lui mai presus de orice lipsă, iar sfârșitul ei este lauda lui Allah. Ei au fost scutiți de îndatoriri în Locuința Răsplătirii, dar le-a rămas cea mai desăvârșită plăcere, mai aleasă decât mâncărurile gustoase: pomenirea lui Allah, prin care inimile găsesc liniște și sufletele se bucură. Ea este pentru ei asemenea respirației, fără povară și greutate.

Salutul dintre ei, la întâlniri și vizite, este „Pace!”: un cuvânt ferit de vorbă deșartă și de păcat, descris prin pace. S-a spus în explicația cuvintelor „Invocația lor acolo va fi: Slavă Ție, Allah!” până la sfârșitul versetului că, atunci când oamenii Grădinii doresc mâncare, băutură sau altele, spun: „Slavă Ție, Allah!”, iar acestea le sunt aduse pe loc. Când termină, spun: „Laudă lui Allah, Domnul lumilor!”

Versetul 11

Aceasta ține de Blândețea și binefacerea Lui față de robii Săi. Dacă le-ar grăbi răul atunci când săvârșesc faptele care îl atrag și le-ar trimite de îndată pedeapsa, așa cum le grăbește binele atunci când săvârșesc faptele care îl atrag, „sorocul lor ar fi împlinit”, adică pedeapsa i-ar nimici.

Însă Allah Preaînaltul le dă răgaz și nu-i neglijează, trecând peste multe dintre drepturile Sale. Dacă Allah i-ar lua la socoteală pe oameni pentru nedreptatea lor, nu ar lăsa pe fața pământului nicio făptură.

În aceasta intră și omul care, atunci când se mânie pe copiii, familia sau averea lui, poate face împotriva lor o invocație care, dacă ar fi primită, i-ar pierde și i-ar aduce cea mai mare vătămare. Allah este însă Blând și Preaînțelept.

„Însă îi lăsăm pe cei care nu nădăjduiesc să Ne întâlnească”, adică nu cred în Viața de Apoi și de aceea nu se pregătesc pentru ea și nu lucrează ceea ce i-ar salva de pedeapsa lui Allah, „să rătăcească orbi în răzvrătirea lor”. Ei se zbat tulburați, nu sunt călăuziți spre drum și nu primesc ajutor pentru a găsi cea mai dreaptă dovadă. Aceasta este pedeapsa nedreptății lor și a necredinței în semnele lui Allah. Răzvrătirea lor este falsul prin care au trecut dincolo de hotarele adevărului.

Versetul 12

Aceasta este o vestire despre firea omului așa cum este ea. Când este atins de un rău, precum boala sau nenorocirea, se străduiește în invocație și Îi cere lui Allah în toate stările sale — în picioare, așezat și culcat —, stăruind în invocație ca Allah să-i îndepărteze necazul. „Dar când îndepărtăm de la el necazul său, trece mai departe ca și cum nu Ne-ar fi chemat pentru necazul care l-a atins”, adică stăruie în nepăsarea lui, întors de la Domnul său, ca și cum necazul care l-a atins și pe care Allah i l-a îndepărtat nu ar fi existat. Ce nedreptate poate fi mai mare decât aceasta? El Îi cere lui Allah să-i împlinească nevoia, iar când Allah i-o împlinește, nu mai ia seama la dreptul Domnului său, ca și cum Allah nu ar avea niciun drept asupra lui. Aceasta este amăgirea lui Shaytan, care i-a înfățișat drept frumos ceea ce rațiunile sănătoase și firile curate socotesc urât și respingător. „Astfel le sunt împodobite celor care întrec măsura faptele pe care le săvârșeau”, adică celor care trec dincolo de hotar.

Versetele 13 la 14

Allah Preaînaltul vestește că a nimicit generațiile trecute din pricina nedreptății și necredinței lor, după ce Trimișii le-au adus dovezile limpezi, adevărul s-a vădit, iar ei nu s-au supus și nu au crezut. Atunci a coborât asupra lor pedeapsa Sa, care nu poate fi îndepărtată de niciun popor nelegiuit ce încalcă hotarele lui Allah. Aceasta este rânduiala Lui pentru toate națiunile.

„Apoi v-am făcut urmași pe pământ după ei, ca să vedem cum veți lucra.” Dacă luați aminte și învățați din soarta celor de dinaintea voastră, urmați semnele lui Allah și credeți în Trimișii Săi, veți fi izbăviți în această lume și în Viața de Apoi. Dacă însă săvârșiți aceleași fapte ca nedrepții de dinaintea voastră, vă va lovi ceea ce i-a lovit pe ei. Cel care avertizează a înlăturat orice scuză.

Versetele 15 la 17

Allah pomenește încăpățânarea celor care nu credeau în Trimisul Său Muhammad. Când li se recitau versetele limpezi ale lui Allah, care lămureau adevărul, ei se întorceau de la ele și cereau, cu încăpățânare, îndrăzneală și nedreptate: „Adu un alt Qur'an decât acesta sau schimbă-l!” Allah să-i osândească! Cât de mare era îndrăzneala lor față de Allah, nedreptatea și respingerea versetelor Sale!

Allah i-a poruncit nobilului Său Trimis să le spună: „Nu mi se cuvine să-l schimb de la mine însumi”, adică nu-mi este îngăduit și nici nu mi se potrivește să fac aceasta; eu sunt doar un Trimis și nu stăpânesc deloc lucrul acesta. „Eu nu urmez decât ceea ce îmi este revelat” și nu pot face altfel, fiind un rob căruia i s-a poruncit. „Dacă nu L-aș asculta pe Domnul meu, mă tem de pedeapsa unei Zile cumplite.”

Acestea sunt cuvintele celei mai alese făpturi și atitudinea sa față de porunca și Revelația Domnului său. Cum rămâne atunci cu acești oameni nechibzuiți și rătăciți, care au unit neștiința cu rătăcirea, nedreptatea cu încăpățânarea, pretențiile îndărătnice cu încercarea de a-L arăta neputincios pe Domnul lumilor? Oare nu se tem ei de pedeapsa unei Zile cumplite?

Dacă pretind că ținta lor este ca adevărul să se arate prin semnele cerute de ei, ei mint. Allah le-a arătat deja semne prin care alții au crezut, iar El este Cel care trimite semnele pe care le voiește, potrivit Înțelepciunii Sale dumnezeiești și Milei Sale față de robi.

„Spune: Dacă Allah ar fi voit, nu vi l-aș fi recitat, iar El nu vi l-ar fi făcut cunoscut. Am trăit printre voi o viață întreagă înainte de el”, adică înainte să vi-l recit și să ajungeți să-l cunoașteți; el nu mi-a trecut prin gând și nu mi-a venit în minte. „Oare nu pricepeți” că înainte de aceasta nu am venit cu nimic asemănător și nu am rostit nimic de felul acesta?

Am trăit întreaga viață printre voi și mă cunoașteți deplin: știți că sunt un om fără știință de carte, care nu citește și nu scrie și care nu a studiat și nu a învățat de la nimeni. Cu toate acestea, v-am adus această Carte măreață, pe care cei mai elocvenți și mai învățați oameni nu o pot egala. Cum aș fi putut să o născocesc de la mine? Nu este aceasta o dovadă hotărâtoare că ea este Revelație de la Cel Preaînțelept, Vrednic de toată lauda?

Dacă v-ați folosi gândirea și rațiunea și ați cugeta la starea mea și la această Carte, ați ajunge la o certitudine lipsită de orice îndoială că ea este adevărul, iar dincolo de adevăr nu este decât rătăcire. Dacă totuși stăruiți cu încăpățânare în necredință, sunteți negreșit nedrepți.

„Cine este mai nedrept decât cel care născocește o minciună despre Allah sau tăgăduiește semnele Sale?” Dacă aș fi născocit-o, aș fi fost cel mai nedrept dintre oameni, nu aș fi izbândit niciodată, iar starea mea adevărată nu v-ar fi rămas ascunsă. Eu v-am adus însă semnele lui Allah, iar voi nu ați crezut în ele. Voi sunteți, așadar, nedrepți și cauza voastră se va destrăma negreșit, iar voi nu veți izbândi atâta vreme cât rămâneți astfel.

Cuvintele „cei care nu nădăjduiesc să Ne întâlnească spun” arată că ceea ce i-a împins spre această încăpățânare a fost lipsa credinței în întâlnirea cu Allah. Cel care nădăjduiește să-L întâlnească pe Allah se supune neapărat acestei Cărți și crede în ea, fiindcă intenția lui este dreaptă.

Versetul 18

„Ei”, politeiștii care nu credeau în Trimisul lui Allah, „adoră în afara lui Allah ceea ce nici nu-i vatămă, nici nu le folosește”. Aceste divinități false nu au puterea să le aducă nici cel mai mic folos și nici să îndepărteze de la ei cea mai mică vătămare.

„Și spun”, fără nicio dovadă: „Aceștia sunt mijlocitorii noștri la Allah”, adică îi adoră ca să-i apropie de Allah și să mijlocească pentru ei înaintea Lui. Aceasta este însă ceva născocit și inventat de ei. Allah le respinge cuvintele: „Spune: Îi vestiți oare lui Allah ceva ce El nu cunoaște în ceruri și pe pământ?”

Allah este Atotștiutor, iar Știința Lui cuprinde tot ce este în ceruri și pe pământ. El v-a vestit că nu are partener și că nu există altă divinitate alături de El. Pretindeți voi, politeiștilor, că El ar avea parteneri în ceruri sau pe pământ? Îi vestiți un lucru ascuns de El, dar cunoscut vouă? Voi sunteți mai știutori sau Allah? Poate exista un cuvânt mai mincinos decât acesta, care presupune că acești oameni rătăciți, neștiutori și nechibzuiți ar ști mai mult decât Domnul lumilor?

Orice om cu mintea întreagă ajunge la concluzia dreaptă doar cugetând la această afirmație și se încredințează că ea este falsă și zadarnică. „Slavă Lui! El este mai presus de ceea ce ei Îi asociază.” Allah este Preacurat și mai presus de a avea vreun partener ori egal. El este Allah, Unul, Unicul, Cel de care toate depind. Nu există altă divinitate în ceruri ori pe pământ. Tot ceea ce este adorat în afara Lui, în lumea de sus sau în cea de jos, este fals potrivit rațiunii, Revelației și firii sănătoase.

Aceasta este fiindcă Allah este Adevărul, iar ceea ce ei cheamă în afara Lui este falsul. Cu adevărat, Allah este Cel Preaînalt, Cel Măreț [Luqman 31:30].

Versetele 19 la 20

„Oamenii nu au fost decât o singură comunitate”, unită în religia adevărată. Apoi s-au deosebit, iar Allah a trimis Trimișii cu vești bune și avertizări și a coborât împreună cu ei Cartea, ca să judece între oameni în cele asupra cărora se deosebeau.

„Dacă nu ar fi fost un cuvânt hotărât mai înainte de Domnul tău”, prin care păcătoșilor li s-a dat răgaz și pedeapsa pentru păcatele lor nu le-a fost grăbită, „s-ar fi judecat între ei” prin izbăvirea credincioșilor și nimicirea necredincioșilor. Astfel s-ar fi făcut despărțirea dintre ei în cele asupra cărora se deosebeau. Însă Allah a voit să-i încerce, punându-i pe unii la probă prin alții, pentru ca cei sinceri să se deosebească de mincinoși.

Ei, mincinoșii încăpățânați, „spun: De ce nu i-a fost coborât un semn de la Domnul lui?” Se refereau la semnele anume pe care le cereau, precum atunci când au spus: „De ce nu i-a fost trimis un înger, ca să fie împreună cu el prevenitor?” [al-Furqan 25:7] și când au cerut un izvor, grădini, râuri, bucăți de cer căzute, venirea lui Allah și a îngerilor, o casă din aur sau înălțarea la cer, însoțită de o carte pe care s-o citească [al-Isra' 17:90-93].

„Spune” atunci când îți cer un semn: „Nevăzutul Îi aparține numai lui Allah.” El îi cuprinde pe toți oamenii prin Știința Sa și le rânduiește treburile potrivit cunoașterii Sale despre stările lor și marii Sale Înțelepciuni. Nimeni altcineva nu poate hotărî rânduiala, dovada, scopul ori temeiul ei. „Așteptați, așadar; și eu aștept împreună cu voi”, adică fiecare dintre noi așteaptă să vadă ce soartă va avea celălalt, potrivit cu ceea ce merită. Așteptați și veți vedea cine va avea sfârșitul cel mai bun.

Versetul 21

Când îi facem pe oameni să guste o milă după o nenorocire care i-a atins — precum sănătate după boală, bogăție după sărăcie sau siguranță după frică —, ei uită necazul care i-a lovit și nu-I mulțumesc lui Allah pentru ușurare și milă. Dimpotrivă, stăruie în răzvrătire și uneltire.

De aceea Allah spune: „iată-i uneltind împotriva semnelor Noastre”, adică se străduiesc prin fals să zădărnicească adevărul. „Spune: Allah este mai grabnic în uneltire.” Uneltirea rea nu se întoarce decât împotriva autorilor ei; ceea ce caută va cădea asupra lor și nu vor scăpa de răspundere. Îngerii scriu ceea ce fac, Allah le ține socoteala tuturor faptelor, apoi îi va răsplăti pe deplin pentru ele.

Versetele 22 la 23

După ce a pomenit regula generală despre felul în care se poartă oamenii când mila vine după nenorocire și ușurarea după greutate, Allah dă un exemplu care o confirmă: starea lor pe mare, când aceasta se frământă și ei se tem de urmări.

„El este Cel care vă face să călătoriți pe uscat și pe mare”, prin mijloacele de transport pe care vi le-a pus la dispoziție și spre folosirea cărora v-a călăuzit. „Când sunteți în corăbii”, pe mare, „iar ele plutesc cu ei purtate de un vânt bun”, potrivit dorinței lor, fără tulburare ori greutate, și ei se simt în siguranță, „vine asupra lor un vânt năprasnic”, care suflă cu putere, „valurile îi lovesc din toate părțile și cred că sunt cuprinși”, adică socotesc că sunt pierduți.

Atunci orice legătură a inimii cu făpturile se rupe și ei cunosc că nimeni nu-i poate izbăvi din această greutate în afara lui Allah Singur. Îl cheamă, dedicându-I numai Lui religia, și își iau un angajament ferm: „Dacă ne izbăvești din aceasta, vom fi negreșit dintre cei mulțumitori.”

„Dar când îi izbăvește, iată-i săvârșind nedreptate pe pământ fără drept.” Ei uită greutatea, invocația și angajamentul ferm pe care l-au făcut și Îi asociază lui Allah pe cei despre care recunoscuseră că nu-i pot izbăvi de necaz și nu pot îndepărta vătămarea. De ce nu-I dedică lui Allah adorarea în vreme de ușurare, așa cum au făcut în vreme de greutate?

Această nedreptate se întoarce împotriva lor. De aceea spune: „O, oameni! Nedreptatea voastră este numai împotriva sufletelor voastre. Este o plăcere trecătoare a vieții lumești.” Tot ceea ce puteți nădăjdui prin nedreptatea voastră și prin îndepărtarea de adorarea exclusivă a lui Allah este să dobândiți un folos lumesc neînsemnat și o poziție care va înceta curând și va rămâne în trecut, după care le veți părăsi împotriva voinței voastre. „Apoi la Noi este întoarcerea voastră” în Ziua Învierii „și vă vom vesti ceea ce săvârșeați.” Aceasta este cea mai aspră avertizare împotriva stăruinței în aceste fapte.

Versetul 24

Aceasta este una dintre cele mai frumoase pilde și descrie întocmai starea acestei lumi. Omul poate dobândi plăcerile, poftele, rangurile și celelalte podoabe ale ei și poate înflori — dacă într-adevăr înflorește — pentru puțină vreme. Când bunurile lumești ajung la culme, ele încep curând să scadă și dispar ori moare cel care le-a dobândit și le lasă în urmă. El rămâne cu mâinile goale, iar inima îi este plină de grijă, tristețe și regret.

Ea este asemenea „apei pe care o coborâm din cer. Prin ea se amestecă și cresc plantele pământului”, adică pământul dă la iveală toate soiurile frumoase de plante, „din care mănâncă oamenii”, precum cerealele și fructele, „și animalele”, precum feluritele ierburi.

„Când pământul își ia podoaba și se înfrumusețează”, adică se îmbracă în podoabe, încântă privirile, îi desfată pe cei care se plimbă prin el și este un semn pentru cei care înțeleg; ei văd o priveliște minunată, plină de verde, galben, alb și alte culori. „Iar locuitorii lui cred că au putere asupra lui”, adică nădăjduiesc că starea aceasta va continua și va dăinui, fiindcă aceasta este dorința și capătul năzuințelor lor.

În timp ce se află astfel, „porunca Noastră vine asupra lui noaptea sau ziua și îl facem miriște, ca și cum ieri nu ar fi înflorit”, adică de parcă nu ar fi existat. Aceasta este o pildă exactă a stării lumii acesteia. „Astfel lămurim semnele”, dând pilde care le fac limpezi și ușor de înțeles, „pentru un popor care cugetă”, adică pentru cei care își folosesc mințile în ceea ce le aduce folos.

Celui nepăsător, care întoarce spatele adevărului, versetele nu-i folosesc, iar lămurirea nu-i îndepărtează îndoielile. După ce a descris lumea aceasta și ceea ce se alege din desfătarea ei, Allah pomenește Viața de Apoi, pentru ca oamenii să năzuiască spre ea.

Versetele 25 la 26

Allah îi cheamă pe toți robii Săi la Casa Păcii și îi îndeamnă să o caute, iar pentru călăuzire îi alege pe cei pe care îi voiește. Aceasta este Bunătatea și Harul Său, iar Allah alege pentru Mila Sa pe cine voiește. Aceasta este Dreptatea și Înțelepciunea Lui, iar nimeni nu mai are vreo scuză după ce El a lămurit și a trimis Trimișii.

Allah numește Grădina „Casa Păcii” fiindcă este ferită de orice neajuns și lipsă. Plăcerile ei sunt desăvârșite și complete, veșnice și frumoase din toate punctele de vedere. Cum Allah îi cheamă pe robii Săi la Casa Păcii, este ca și cum inimile ar tânji spre ea și ar dori să cunoască faptele care conduc acolo; de aceea El le pomenește.

„Cei care fac bine vor avea cea mai bună răsplată și ceva pe deasupra.” Ei fac bine în adorarea Creatorului, adorându-L cu conștiința că El îi vede și fiind pe deplin sinceri în robia față de El. Împlinesc, pe cât pot, toate actele de adorare și fac tot binele cu putință robilor lui Allah, prin cuvânt și faptă: dăruiesc averi, le oferă ajutor prin efortul propriu, poruncesc binele, opresc răul, îl învață pe cel neștiutor, îl sfătuiesc pe cel nepăsător și împlinesc alte binefaceri.

Aceștia sunt cei care fac bine. Pentru ei este „cea mai bună răsplată”, Grădina desăvârșită în frumusețe, „și ceva pe deasupra”: privirea la nobila Față a lui Allah, auzirea Cuvintelor Sale, dobândirea Bunei Sale plăceri și bucuria apropierii de El. Astfel vor primi tot ceea ce poate fi dorit și cerut.

Apoi Allah arată cum este îndepărtată orice vătămare de la ei: „Nici întunecime, nici umilire nu le vor acoperi chipurile”, adică niciun rău nu-i va lovi în vreun fel. Când omul este lovit de rău, urmele se văd pe chipul său, care se schimbă și se întunecă. Despre aceștia însă, Allah spune: „Vei recunoaște pe chipurile lor strălucirea fericirii” [al-Mutaffifin 83:24]. „Aceștia sunt locuitorii Grădinii și vor rămâne veșnic în ea”, fără să se mute, să plece sau să se schimbe.

Versetul 27

După ce i-a pomenit pe locuitorii Grădinii, Allah îi pomenește pe locuitorii Focului și vestește că ceea ce au agonisit în lume sunt fapte rele care aduc Mânia lui Allah: toate felurile de necredință și păcat. „Vor avea drept răsplată a unei fapte rele una asemenea ei”, o răsplată rea pe măsura relelor pe care le-au săvârșit.

„Iar umilirea îi va acoperi”: inimile lor vor fi cuprinse de umilire și de frica pedepsei lui Allah. Nimeni nu o va îndepărta de la ei și nimeni nu-i va ocroti. Umilirea lăuntrică se va răsfrânge asupra înfățișării lor, întunecându-le chipurile.

„Chipurile lor vor fi ca și cum ar fi acoperite cu bucăți din întunericul nopții. Aceștia sunt locuitorii Focului și vor rămâne veșnic în el.” Cât de mare este deosebirea dintre cele două grupuri! În Ziua aceea, unele chipuri vor fi strălucitoare, privind spre Domnul lor, iar altele vor fi posomorâte, știind că o nenorocire zdrobitoare le va lovi [al-Qiyamah 75:22-25]. Unele chipuri vor fi luminoase, râzând și vesele; altele vor fi acoperite de praf și întunecime. Aceștia sunt necredincioșii nelegiuiți ['Abasa 80:38-42].

Versetele 28 la 30

„În Ziua când îi vom aduna pe toți”, adică vom strânge toate făpturile la vremea rânduită a socotelii și îi vom aduce laolaltă pe politeiști și pe cei pe care îi adorau în afara lui Allah. „Le vom spune celor care au asociat: Rămâneți la locurile voastre, voi și partenerii voștri!”, adică rămâneți acolo pentru a fi judecați și pentru ca hotărârea dintre voi și ei să fie vestită.

„Apoi îi vom despărți unii de alții”, atât cu trupurile, cât și cu inimile. Astfel, între ei se va ivi dușmănie cumplită după ce în această lume le arătaseră iubire curată. Iubirea și alianța lor se vor preface în ură și vrăjmășie. Partenerii lor se vor dezice de ei și vor spune: „Nu pe noi ne-ați adorat”, căci ei Îl declară pe Allah mai presus de orice partener și egal.

„Allah este de ajuns ca martor între noi și voi; noi nu am știut nimic despre adorarea voastră.” Nu v-am poruncit aceasta și nu v-am chemat la ea; voi l-ați adorat pe cel care v-a chemat, iar acela era Shaytan. Allah spune în altă parte: „Oare nu v-am poruncit, copii ai lui Adam, să nu-l adorați pe Shaytan? El vă este un dușman vădit” [Ya-Sin 36:60].

Allah mai spune că, în Ziua când îi va aduna pe toți, îi va întreba pe îngeri dacă ei au fost adorați, iar îngerii vor răspunde: „Slavă Ție! Tu ești Ocrotitorul nostru, nu ei. Dimpotrivă, ei îi adorau pe jinni, iar cei mai mulți credeau în ei” [Saba' 34:40-41].

Îngerii nobili, Profeții, apropiații lui Allah și cei asemenea lor se vor dezice în Ziua Învierii de cei care i-au adorat și vor nega că i-ar fi chemat vreodată să-i adore; iar ei vor spune adevărul. Atunci politeiștii vor simți o căință de nedescris și vor cunoaște grozăvia faptelor trimise înainte și a relelor săvârșite. Li se va arăta că au născocit minciuni despre Allah: adorarea lor nu le-a folosit, cei pe care îi adorau au dispărut din preajma lor, iar toate legăturile și mijloacele de ajutor le-au fost tăiate.

De aceea Allah spune: „Acolo”, în Ziua aceea, „fiecare suflet va cunoaște ceea ce a trimis înainte”, adică va cunoaște adevărata natură a faptelor și a agoniselii sale. Apoi va urma răsplata: fiecare om va fi răsplătit după faptele sale; dacă au fost bune, va primi bine, iar dacă au fost rele, va fi pedepsit. „Ei vor fi aduși înapoi la Allah, adevăratul lor Stăpân, iar născocirile lor vor dispărea din preajma lor.” Credința lor că făceau bine asociindu-I parteneri lui Allah și că cei adorați în afara Lui le vor folosi ori vor îndepărta pedeapsa va pieri cu totul.

Versetele 31 la 33

Spune-le acestor oameni care Îi asociază lui Allah parteneri pentru care El nu a coborât nicio dovadă, folosind împotriva lor ceea ce recunosc despre unicitatea Domniei Sale ca argument pentru ceea ce neagă din unicitatea Dumnezeirii: „Cine vă înzestrează din cer și de pe pământ?” Cine coboară înzestrarea din cer, scoate din pământ toate felurile de hrană și vi le pune la dispoziție?

„Cine stăpânește auzul și văzul?” Cine le-a creat și cine le stăpânește? Aceste două binefaceri sunt pomenite anume pentru a indica și binefacerile mai mici prin cele mai înalte, datorită importanței și folosului lor. „Cine scoate viul din mort”, precum feluritele plante și copaci din semințe și sâmburi, credinciosul din necredincios, pasărea din ou și altele asemenea, „și scoate mortul din viu”, săvârșind contrariul celor pomenite?

„Cine rânduiește lucrurile” în lumea de sus și în cea de jos, prin toate felurile de rânduire dumnezeiască? Dacă îi întrebi despre acestea, „vor spune: Allah”, fiindcă le recunosc pe toate și știu că Allah nu are partener în niciunul dintre lucrurile pomenite. „Spune: Oare nu vă temeți?” Oare nu-L adorați numai pe El, cu sinceritate și fără partener, părăsind rivalii și idolii pe care îi adorați în afara Lui?

„Acesta este Allah, adevăratul vostru Domn”, Divinitatea care singură este adorată pe drept și vrednică de toată lauda, Domnul care poartă grija întregii creații și revarsă asupra ei toate felurile de binefaceri. „Ce se află dincolo de adevăr dacă nu rătăcirea?”

El este singurul Creator și singurul Rânduitor. Oamenii nu au nicio binefacere care să nu vină de la El; nimeni în afara Lui nu le aduce binele și nu îndepărtează răul. Ale Lui sunt cele mai frumoase Nume și Însușirile mărețe și desăvârșite; El este Stăpânul Măreției și al Cinstirii.

„Cum de sunteți abătuți” de la adorarea Celui care are aceste Însușiri spre adorarea unui lucru lipsit de existență adevărată, care nu-și poate aduce lui însuși nici folos, nici vătămare, nici moarte, nici viață și nici înviere? Acela nu stăpânește nici cât un fir de praf, nu are nicio parte în Stăpânirea lui Allah și nu poate mijloci decât cu Îngăduința Lui. Să piară cel care Îi asociază parteneri și vai celor care nu cred! Ei și-au pierdut rațiunea, după cum și-au pierdut religia, și sunt pierduți în lumea aceasta și în Viața de Apoi.

De aceea Allah spune despre ei: „Astfel s-a împlinit Cuvântul Domnului tău împotriva celor nelegiuiți: ei nu vor crede”, după ce le-a arătat semnele limpezi și dovezile strălucitoare. În aceasta este o lecție pentru cei înzestrați cu înțelegere, un îndemn pentru cei care se tem de Allah și o călăuzire pentru toți oamenii.

Versetele 34 la 36

Allah arată neputința divinităților politeiștilor și faptul că ele nu au nicio însușire care să le facă vrednice să fie luate drept divinități împreună cu El. „Spune: Este vreunul dintre partenerii voștri care începe creația, apoi o repetă?” Întrebarea cuprinde negarea: niciunul dintre ei nu poate începe creația și apoi s-o repete; ei sunt prea slabi și neputincioși pentru aceasta.

„Spune: Allah începe creația, apoi o repetă”, fără partener și fără ajutor. „Cum de sunteți abătuți?” Cum vă puteți întoarce de la adorarea Celui care este Unic în începerea și repetarea creației spre adorarea celor care nu pot crea nimic, ci sunt ei înșiși creați?

„Spune: Este vreunul dintre partenerii voștri care călăuzește la adevăr”, prin explicarea și limpezirea lui, prin insuflarea lui în inimi ori prin ajutorul acordat oamenilor să-l urmeze? „Spune: Allah călăuzește la adevăr”, El Singur, prin dovezi și argumente, prin inspirație, prin ajutor și prin înlesnirea urmării Căii Drepte.

„Oare Cel care călăuzește la adevăr este mai vrednic să fie urmat sau cel care nu găsește calea decât dacă este el însuși călăuzit?” Din pricina neștiinței și rătăcirii lor, aceștia, pe care îi socotesc parteneri ai lui Allah, nu pot călăuzi și nici nu se pot călăuzi singuri, dacă nu primesc călăuzire. „Ce este cu voi? Cum judecați?” Ce v-a dus la această judecată falsă și la gândul că ar fi potrivit să fie adorat cineva alături de Allah, după ce dovada a arătat limpede că nimeni nu merită adorarea în afara lui Allah Singur?

După ce s-a lămurit că divinitățile lor nu au nicio însușire și nicio putere care să le facă vrednice de adorare alături de Allah, ci au însușiri ale neputinței care exclud Dumnezeirea, din ce pricină au fost luate drept divinități? Răspunsul este că Shaytan i-a făcut omului să-i pară frumos cel mai urât fals și cea mai cumplită rătăcire, până când oamenii s-au obișnuit cu ele și le-au socotit adevăr, deși nu sunt nimic.

De aceea Allah spune că cei care cheamă parteneri în afara Lui nu urmează decât bănuiala și nu fac decât să mintă [Yunus 10:66]. În realitate, ei nu urmează parteneri ai lui Allah, fiindcă Allah nu are parteneri nici potrivit rațiunii, nici potrivit Revelației. Ei urmează doar bănuiala, iar bănuiala nu poate înlocui adevărul sigur [an-Najm 53:28].

Îi numesc divinități și îi adoră alături de Allah, deși „nu sunt decât niște nume pe care voi și strămoșii voștri le-ați dat, fără ca Allah să fi coborât vreo dovadă pentru ele” [an-Najm 53:23]. „Allah cunoaște deplin ceea ce fac” și îi va răsplăti pentru aceasta cu o pedeapsă aspră.

Versetele 37 la 41

„Acest Qur'an nu putea fi alcătuit de cineva în afara lui Allah”, adică nu este cu putință și nici nu se poate închipui ca acest Qur'an să fi fost născocit și pus pe seama lui Allah. El este Cartea măreață de care falsul nu se poate apropia nici dinainte, nici din urmă, o Revelație de la Cel Preaînțelept, Vrednic de laudă [Fussilat 41:42].

Dacă toți oamenii și jinnii s-ar aduna ca să aducă ceva asemenea acestui Qur'an, nu ar putea, chiar dacă s-ar ajuta unii pe alții [al-Isra' 17:88]. El este Cartea rostită de Domnul lumilor. Cum ar putea o făptură să rostească o carte asemenea ei ori măcar să se apropie? Cuvintele arată măreția Celui care le-a rostit și Însușirile Sale.

Dacă ar exista cineva care să-L egaleze pe Allah în Măreție și în Însușirile desăvârșite, atunci s-ar putea închipui că acela ar aduce ceva asemănător Qur'anului. Iar dacă am presupune că cineva I-ar atribui în chip mincinos o carte Domnului lumilor, Allah s-ar grăbi să-l lovească printr-o pedeapsă aspră.

Allah a coborât însă această Carte ca Milă pentru lumi și ca dovadă care nu mai lasă nimănui vreo scuză. A coborât-o „confirmând ceea ce a fost înaintea ei” dintre Cărțile dumnezeiești, fiind în armonie cu ele și adeverind ceea ce ele au mărturisit și au vestit despre coborârea ei; lucrurile s-au petrecut după cum ele vestiseră.

Ea este „lămurirea Cărții”, adică lămurirea celor îngăduite și oprite, a rânduielilor religioase și universale și a vestirilor adevărate. „Nu este nicio îndoială în ea; ea vine de la Domnul lumilor.” Nu există în ea nicio îndoială; este adevăr sigur, coborât de la Domnul lumilor, Cel care poartă grija tuturor făpturilor prin Harul Său.

Una dintre cele mai însemnate forme ale grijii Sale pentru ei este coborârea acestei Cărți, care vorbește despre folosul lor religios și lumesc și cuprinde toate însușirile nobile și faptele bune.

„Sau spun ei”, necredincioșii, din încăpățânare și ură: „L-a născocit”, adică Muhammad l-a inventat și I l-a atribuit în chip mincinos lui Allah? „Spune-le”, obligându-i să aducă ceva asemenea dacă pot — caz în care pretenția lor ar putea fi adevărată, iar altminteri este falsă —: „Aduceți o Sură asemenea lui și chemați pe cine puteți în afara lui Allah, dacă spuneți adevărul.”

Chemați-i să vă ajute să aduceți o Sură asemenea Qur'anului. Acest lucru este însă cu neputință. Dacă ar fi fost posibil, ei și-ar fi vestit puterea și ar fi adus ceva asemănător. Fiindcă nu au putut, s-a lămurit falsitatea cuvintelor lor și lipsa oricărei dovezi.

Ceea ce i-a făcut să nu creadă în Qur'an, care cuprinde adevărul mai presus de care nu există alt adevăr, este că nu l-au înțeles. Dacă l-ar fi înțeles așa cum trebuie, s-ar fi smerit și ar fi crezut. Până atunci nu venise încă asupra lor împlinirea pedepsei cu care fuseseră amenințați. Necredința lor este de același fel ca necredința celor de dinainte. De aceea Allah spune: „Tot astfel au tăgăduit și cei de dinaintea lor. Privește care a fost sfârșitul nedrepților”: o nimicire deplină, care nu a cruțat pe nimeni dintre ei.

Să se ferească, așadar, acești oameni să stăruie în necredință, ca să nu-i lovească ceea ce a lovit națiunile necredincioase și osândite. Versetul arată că omul trebuie să fie chibzuit în toate treburile și să nu se grăbească să primească ori să respingă ceva înainte să-l înțeleagă pe deplin.

„Printre ei sunt unii care vor crede în el”, în Qur'an și în ceea ce cuprinde, „și alții care nu vor crede. Domnul tău îi cunoaște cel mai bine pe cei care răspândesc stricăciune.” Ei sunt cei care nu cred din încăpățânare, nedreptate și răutate; Allah îi va răsplăti pentru stricăciunea lor cu cea mai aspră pedeapsă.

„Dacă te tăgăduiesc”, continuă-ți chemarea; tu nu răspunzi de socoteala lor, nici ei de socoteala ta; fiecare răspunde pentru fapta sa. „Spune: Fapta mea este a mea, iar fapta voastră este a voastră. Voi sunteți nevinovați de ceea ce fac eu, iar eu sunt nevinovat de ceea ce faceți voi.” Este asemenea cuvintelor lui Allah: „Cine săvârșește fapte drepte o face spre folosul său, iar cine săvârșește rău o face împotriva sa” [al-Jathiyah 45:15].

Versetele 42 la 44

Allah vestește despre o parte dintre cei care nu credeau în Trimis și în mesajul adus de el: „Printre ei sunt unii care te ascultă.” Ei îl ascultau pe Profet când recita Revelația, nu căutând călăuzirea, ci doar ca spectatori, tăgăduind și căutând greșeli. O asemenea ascultare nu folosește și nu conduce la niciun bine. Nu este de mirare că ușa izbânzii li s-a închis și au fost lipsiți de folosul ascultării.

De aceea Allah spune: „Poți tu oare să-i faci pe surzi să audă, chiar dacă ei nu pricep?” Această întrebare statornicește negația: nu-i poți face pe surzi să audă, fiindcă ei nu aud nimic din ceea ce li se spune, chiar dacă se strigă tare; cu atât mai mult când, pe lângă aceasta, nu au înțelegere.

Dacă nu este cu putință să-l faci să audă pe surdul care nu pricepe ceea ce i se spune, cu atât mai puțin îi poți face pe acești necredincioși să audă într-un chip care să le aducă folos. Cât privește auzirea dovezii care le înlătură scuza, ei au auzit deja ceea ce statornicește dovada lui Allah împotriva lor. Astfel, una dintre cele mai importante căi de dobândire a cunoașterii, ascultarea vestirilor transmise, le-a fost închisă.

Apoi Allah vestește că și o altă cale a cunoașterii le-a fost închisă: vederea. „Printre ei sunt unii care privesc spre tine”, dar privirea nu le folosește și ei nu trag folos din cercetarea stării tale. Așa cum nu poți călăuzi orbul care nu vede, tot astfel nu-i poți călăuzi pe aceștia. Dacă mintea, auzul și vederea lor — mijloacele prin care se dobândesc cunoașterea și înțelegerea realităților — nu lucrează, ce cale le mai rămâne spre adevăr?

Cuvintele „Printre ei sunt unii care privesc spre tine” arată că privirea la Profet, la călăuzirea, caracterul, faptele și mesajul lui este una dintre cele mai mari dovezi ale sincerității sale și ale temeiniciei celor aduse de el. Pentru cel înzestrat cu vedere aceasta este de ajuns și nu mai are nevoie de altă dovadă.

„Allah nu-i nedreptățește pe oameni cu nimic.” El nu le adaugă la faptele rele și nu le micșorează faptele bune. „Ci oamenii se nedreptățesc pe ei înșiși”: adevărul vine la ei, însă nu-l primesc, iar după aceea Allah îi pedepsește pecetluindu-le inimile, auzul și vederea.

Versetul 45

Allah vestește cât de repede se va sfârși lumea aceasta. Când îi va aduna pe oameni într-o Zi asupra căreia nu este nicio îndoială, li se va părea că au rămas în lume doar puțină vreme și că nu au gustat nici bucurie, nici suferință. Se vor recunoaște între ei așa cum se recunoșteau în lume.

În Ziua aceea, cei care s-au temut de Allah vor fi câștigători, iar cei care au tăgăduit întâlnirea cu Allah vor fi pierduți. Ei nu au fost călăuziți spre Calea Dreaptă și religia adevărată, astfel că au pierdut binecuvântările și au meritat să intre în Foc.

Versetul 46

Nu te întrista, o, Trimisule, pentru acești necredincioși și nu cere grăbirea pedepsei lor. Pedeapsa pe care le-am pregătit-o va veni negreșit: fie în această lume, astfel încât o vei vedea cu ochii tăi și te vei bucura văzând-o, fie în Viața de Apoi, după moarte.

Ei se vor întoarce la Allah, iar El îi va vesti despre ceea ce săvârșeau. Allah le-a numărat faptele, deși ei le-au uitat, și El este Martor asupra tuturor lucrurilor. Aceasta este o avertizare aspră pentru ei și o mângâiere pentru Trimis, pe care poporul său l-a tăgăduit cu încăpățânare.

Versetele 47 la 49

„Fiecărei comunități” dintre cele trecute „i-a fost trimis un Trimis”, care i-a chemat la Tawhidul lui Allah și la urmarea religiei Sale. „Când vine Trimisul lor” cu semnele, o parte crede, iar alta nu crede. Allah judecă între ei cu dreptate, îi izbăvește pe credincioși și îi nimicește pe necredincioși.

„Și nu sunt nedreptățiți”: nu sunt pedepsiți înainte ca Trimisul să fie trimis și dovada să fie lămurită, nici nu sunt pedepsiți pentru fapte pe care nu le-au săvârșit. Cei care nu cred în tine, o, Muhammad, să se ferească să se poarte asemenea acelor națiuni osândite, ca să nu-i lovească ceea ce i-a lovit pe aceia.

Ei nu trebuie să socotească că pedeapsa întârzie și să spună: „Când se va împlini această făgăduință, dacă spuneți adevărul?” Prin această cerere îl nedreptățeau pe Profet, fiindcă el nu stăpânea nimic din acel lucru; lui îi revenea numai să transmită mesajul și să-l lămurească oamenilor.

Cât despre socoteala și trimiterea pedepsei asupra lor, acestea Îi aparțin numai lui Allah. El o trimite când vine vremea hotărâtă și rânduită potrivit Înțelepciunii Sale dumnezeiești. Când acel soroc vine, nu-l pot întârzia nici măcar un ceas și nici nu-l pot grăbi. Necredincioșii să se ferească, așadar, să ceară grăbirea pedepsei lui Allah, fiindcă, atunci când ea vine, nu poate fi îndepărtată de poporul nelegiuit [cf. al-An'am 6:147].

Versetele 50 la 52

„Spune: Ce credeți? Dacă pedeapsa Lui vine asupra voastră noaptea”, în vreme ce dormiți, „sau ziua”, în vreme ce sunteți nepăsători, „ce parte din ea doresc nelegiuiții să grăbească?” Ce bine s-ar putea afla în ea, încât să ceară grăbirea ei? Cât de rea este pedeapsa pe care o cer mai devreme!

„Oare abia după ce se va împlini veți crede în ea?” Credința nu mai folosește când pedeapsa lui Allah s-a împlinit. Atunci când vor pretinde că au crezut, li se va spune spre mustrare: „Acum credeți”, în vremea greutății și a durerii, „după ce mai înainte cereați să fie grăbită?”

Aceasta este rânduiala lui Allah cu robii Săi: îi iartă dacă Îi cer iertare înainte să vină pedeapsa; când pedeapsa a venit, credința nu mai folosește. Allah spune despre Fir'awn că, atunci când era pe punctul de a se îneca, a zis: „Cred că nu există altă divinitate decât Cel în care cred copiii lui Isra'il și sunt dintre cei supuși” [Yunus 10:90]. I s-a răspuns: „Acum crezi, după ce mai înainte nu te-ai supus și ai fost dintre cei care răspândesc stricăciune?” [Yunus 10:91].

Allah spune și: „Credința lor, după ce au văzut pedeapsa Noastră, nu le-a mai fost de niciun folos. Aceasta este rânduiala lui Allah care a trecut asupra robilor Săi” [Ghafir 40:85]. Aici El spune: „Oare abia după ce se va împlini veți crede în ea? Acum credeți, după ce mai înainte cereați să fie grăbită?” Adică acum pretindeți că aveți credință¹⁸. Aceasta este ceea ce mâinile voastre au trimis înainte și ceea ce voi înșivă ați cerut să fie grăbit.

„Apoi li se va spune celor care au săvârșit nedreptate”, când vor fi răsplătiți pentru faptele lor în Ziua Învierii: „Gustați pedeapsa veșnică”, pedeapsa în care veți rămâne pentru totdeauna, fără niciun răgaz, nici măcar cât un ceas. „Sunteți oare răsplătiți pentru altceva decât pentru ceea ce agoniseați” din necredință, tăgăduire și păcat?

Versetele 53 la 56

Allah îi spune Profetului Său: „Ei te întreabă: Este acesta adevărul?” Necredincioșii întreabă din încăpățânare, nu pentru a căuta lămurirea și călăuzirea. Adică: este adevărat că oamenii vor fi adunați și înviați după moarte pentru Ziua hotărâtă și că vor fi răsplătiți pentru faptele lor — cei care au făcut bine cu bine, iar cei care au făcut rău cu pedeapsa?

„Spune”, jurând că este adevăr și arătând dovada limpede: „Da, pe Domnul meu! Este adevărul” și nu există nicio îndoială ori neclaritate în el. „Și nu veți putea scăpa” de Allah. El vă va învia negreșit. Așa cum a început crearea voastră când nu erați nimic, tot astfel vă va crea din nou, ca să vă răsplătească pentru faptele voastre.

„Dacă fiecare suflet care a săvârșit nedreptate”, prin necredință și păcat, „ar stăpâni tot ceea ce este pe pământ” din aur, argint și alte averi, ca să se răscumpere de pedeapsa lui Allah, „l-ar da drept răscumpărare”. Aceasta nu i-ar folosi cu nimic. Folosul și vătămarea, răsplata și pedeapsa vor fi numai după fapte, drepte ori rele.

„Își vor ascunde căința când vor vedea pedeapsa.” Nedrepții vor regreta ceea ce au făcut, însă va fi prea târziu. „Se va judeca între ei cu dreptate”, cu o dreptate desăvârșită, în care nu există nedreptate sau lipsă de echitate în niciun fel.

„Cu adevărat, ale lui Allah sunt toate cele din ceruri și de pe pământ.” El le cârmuiește prin hotărârile Sale religioase și universale și va judeca între ele, răsplătindu-le după fapte. De aceea spune: „Cu adevărat, făgăduința lui Allah este adevărată, însă cei mai mulți dintre ei nu știu.” Din această pricină nu se pregătesc pentru întâlnirea cu Allah și pot ajunge chiar să n-o creadă, deși există atâtea dovezi hotărâtoare, transmise și raționale.

„El dă viață și dă moarte”, adică El este Unicul care dispune de aducerea la viață și de moarte, precum și de toate celelalte feluri de orânduire; El nu are niciun părtaș în aceasta. „Iar la El veți fi întorși” în Ziua Învierii, când vă va răsplăti pentru faptele voastre, bune ori rele.

Versetele 57 la 58

Allah Preaînaltul îi îndeamnă pe oameni să se îndrepte spre această Carte nobilă, pomenind însușirile ei frumoase, de care ei au neapărată nevoie: „O, oameni! A venit la voi un îndemn de la Domnul vostru”, care vă povățuiește și vă avertizează cu privire la faptele ce aduc mânia lui Allah și atrag pedeapsa Sa; vă previne asupra lor prin lămurirea urmelor și a urmărilor lor rele.

„O vindecare pentru ceea ce se află în piepturi”: acest Qur'an vindecă bolile poftelor, care îl împiedică pe rob să se supună Legii, și bolile îndoielilor, care vatămă știința sigură. El cuprinde îndemnuri, încurajări și avertismente, făgăduințe și amenințări, prin care în inimi iau naștere dorința de bine și teama de rău.

Când inima găsește în Qur'an dorința de bine și teama de rău, iar aceste două stări cresc pe măsură ce sensurile lui îi sunt aduse iar și iar înainte, ea ajunge să pună ceea ce voiește Allah înaintea voii sufletului, iar ceea ce Îl mulțumește pe Allah îi devine robului mai iubit decât propria poftă.

Tot astfel, dovezile și argumentele pe care Allah le-a înfățișat în chipuri felurite și le-a lămurit în cea mai aleasă exprimare înlătură îndoielile care vatămă adevărul. Prin ele inima ajunge la cele mai înalte trepte ale certitudinii.

Când inima se însănătoșește de boală și îmbracă veșmântul sănătății, toate mădularele o urmează: ele se îndreaptă prin îndreptarea ei și se strică prin stricarea ei.

„O călăuzire și o milă pentru credincioși”: călăuzirea este cunoașterea adevărului și lucrarea potrivit lui, iar mila este binele, binefacerea și răsplata din această viață și din cea viitoare pe care le dobândește cel călăuzit prin Qur'an. Călăuzirea este cel mai măreț mijloc, iar mila este cea mai deplină țintă și dorință; însă el nu este călăuzire și milă decât pentru credincioși.

Dacă robul dobândește călăuzirea și primește mila născută din ea, dobândește fericirea, izbândirea, câștigul, reușita, bucuria și veselia.

De aceea Allah Preaînaltul le-a poruncit credincioșilor să se bucure de acestea: „Spune: Prin Harul lui Allah”, adică prin Qur'an, cea mai mare binecuvântare și cel mai mare har dăruit robilor, „și prin Mila Sa”, adică prin religie, credință, adorarea lui Allah, iubirea și cunoașterea Lui; „pentru acestea să se bucure! Ele sunt mai bune decât tot ceea ce strâng” din bunurile și desfătările lumii.

Binecuvântarea religiei, care este legată de fericirea acestei lumi și a Vieții de Apoi, nu poate fi comparată cu tot ceea ce cuprinde lumea, fiindcă aceasta din urmă este trecătoare și se va sfârși curând.

Allah le poruncește să se bucure de Harul și Mila Sa pentru că această bucurie aduce liniște sufletului, însuflețire, mulțumire față de Allah, putere și dorință aprinsă pentru știință și credință; ea îl îndeamnă pe rob să le sporească. Aceasta este bucuria lăudată, spre deosebire de bucuria pentru poftele și plăcerile lumii ori pentru deșertăciune, care este osândită.

Allah relatează cuvintele pe care poporul lui Qarun i le-a adresat acestuia: „Nu te bucura peste măsură, căci Allah nu-i iubește pe cei care se bucură peste măsură” [al-Qasas 28:76]. Iar despre cei care se bucură de deșertăciunea lor, potrivnică mesajului Trimișilor, spune: „Când Trimișii lor le-au adus dovezile limpezi, ei s-au bucurat de știința pe care o aveau” [Ghafir 40:83].

Versetele 59 la 60

Allah îi mustră pe politeiștii care au oprit ceea ce El a îngăduit și au îngăduit ceea ce El a oprit.

„Vedeți voi ceea ce Allah a coborât pentru voi ca înzestrare” din feluritele animale îngăduite, pe care El vi le-a dăruit ca hrană și milă; „iar voi ați făcut o parte oprită și o parte îngăduită?” Spune-le, mustrând această faptă stricată: „Allah v-a îngăduit aceasta sau născociți minciuni despre Allah?” Se știe că Allah nu le-a dat îngăduință; astfel se vădește că mint.

„Ce cred cei care născocesc minciuni despre Allah că se va întâmpla în Ziua Învierii?” Ce își închipuie ei că le va face Allah prin pedeapsă? Allah spune: „În Ziua Învierii îi vei vedea pe cei care au mințit despre Allah cu fețele înnegrite” [az-Zumar 39:60].

„Allah este plin de Har față de oameni” și le dăruiește multe binecuvântări, „însă cei mai mulți dintre ei nu sunt mulțumitori”: fie nu mulțumesc pentru binecuvântare, fie o folosesc pentru nesupunere, fie opresc o parte din ea și resping Harul lui Allah față de robii Săi. Puțini sunt cei mulțumitori, care recunosc binecuvântarea, Îl laudă pe Allah pentru ea și o folosesc în ascultarea Lui.

Acest verset este o dovadă pentru principiul potrivit căruia toate mâncărurile sunt îngăduite, afară de cele a căror oprire este statornicită printr-un text, fiindcă Allah i-a mustrat pe cei care au oprit înzestrarea dăruită robilor Săi.

Versetul 61

Allah Preaînaltul vestește că El veghează, privește și cunoaște toate stările robilor, mișcările și repausul lor. În aceasta se află un îndemn de a fi conștienți neîncetat de privirea Lui.

„În orice stare te-ai afla”, adică în orice împrejurare religioasă sau lumească te-ai găsi, „orice ai recita din Qur'an”, pe care Allah ți l-a revelat, „și orice faptă ați săvârși”, mică ori mare, „Noi suntem Martori asupra voastră când vă cufundați în ea”, din clipa când o începeți și cât timp o împliniți.

Amintiți-vă, așadar, că Allah vă vede în toate faptele voastre; săvârșiți-le cu sinceritate și strădanie și feriți-vă de tot ceea ce El urăște. El vă privește și știe ceea ce arătați și ceea ce ascundeți.

„Domnului tău nu-I scapă nici măcar greutatea unui fir de praf, pe pământ ori în cer”: nimic nu se ascunde Științei, Auzului, Vederii și Cunoașterii Sale. „Și nimic mai mic sau mai mare decât aceasta nu există fără să fie într-o Carte limpede”: Știința Sa îl cuprinde, iar Condeiul Său îl înscrie.

Allah alătură adesea aceste două trepte ale Hotărârii și Predestinării: Știința Sa care cuprinde toate lucrurile și înscrierea a tot ceea ce se petrece. El spune: „Oare nu știi că Allah cunoaște ceea ce este în cer și pe pământ? Toate acestea sunt într-o Carte; acest lucru Îi este ușor lui Allah” [al-Hajj 22:70].

Versetele 62 la 64

Allah ne vestește despre apropiații și iubiții Săi, despre faptele, însușirile și răsplata lor. „Apropiații lui Allah nu vor avea nicio teamă” față de viitor și de spaimele care îi așteaptă, „și nu se vor întrista” pentru ceea ce a trecut, fiindcă nu vor fi săvârșit decât fapte drepte. Odată ce teama și întristarea sunt înlăturate, li se statornicesc siguranța, fericirea și binele mult pe care nu-l cunoaște decât Allah.

Apoi îi descrie: „cei care cred” în Allah, îngerii Săi, Cărțile Sale, Trimișii Săi, Ziua de Apoi și Predestinarea, cu binele și răul ei, și care își adeveresc credința prin Taqwa, împlinind poruncile și ferindu-se de opriri.

Oricine este credincios și are Taqwa este un apropiat al lui Allah. „Pentru ei sunt vești bune în viața acestei lumi și în Viața de Apoi.” Veștile bune din această lume cuprind lauda frumoasă, iubirea credincioșilor, visele bune și bunătatea pe care Allah i-o arată robului, înlesnindu-i cele mai bune fapte și cele mai frumoase însușiri și îndepărtând de el însușirile rele.

În Viața de Apoi, primele vești bune le primesc credincioșii la moarte, când îngerii coboară la ei: „Nu vă temeți și nu vă întristați, ci primiți vestea bună a Grădinii care v-a fost făgăduită” [Fussilat 41:30]. Apoi, în mormânt, primesc vestea bunei plăceri a lui Allah și a desfătărilor veșnice. În Ziua de Apoi vor primi vestea desăvârșită a intrării în Grădinile plăcerii și a izbăvirii de pedeapsa dureroasă.

„Cuvintele lui Allah nu pot fi schimbate”: tot ceea ce Allah făgăduiește este adevărat și nu poate fi schimbat ori înlocuit, fiindcă El este Adevărat în cuvânt, iar nimeni nu se poate împotrivi Voinței și Hotărârii Sale.

„Aceasta este izbânda cea mare”, fiindcă ea cuprinde izbăvirea de tot ceea ce este temut și dobândirea a tot ceea ce este căutat și iubit. Adevărata izbândă este numai a oamenilor credinței și Taqwei. Pe scurt, veștile bune cuprind toate bunătățile și răsplătirile pe care Allah le-a legat, în această lume și în Viața de Apoi, de credință și Taqwa; de aceea El a vorbit în chip general, fără să le restrângă.

Versetul 65

Nu lăsa să te întristeze cuvintele celor care nu cred în tine, prin care urmăresc să te ponegrească pe tine și religia ta. Ele nu le vor aduce cinste și nu-ți vor face niciun rău.

„Întreaga putere Îi aparține lui Allah”: El o dăruiește cui voiește și nu o dăruiește cui nu voiește. Allah spune: „Cel care dorește puterea să știe că toată puterea Îi aparține lui Allah” [Fatir 35:10]; să o caute, așadar, prin ascultarea Lui, căci după aceea spune: „La El urcă vorbele bune, iar fapta dreaptă le înalță.”

Se știe că tu Îl asculți pe Allah; puterea și cinstea îți vor veni ție și celor care te urmează de la El: „Puterea Îi aparține lui Allah, Trimisului Său și credincioșilor” [al-Munafiqun 63:8].

„El este Cel care aude totul, Atotștiutorul”: Auzul Său cuprinde toate glasurile și nimic nu-I este ascuns; Știința Sa cuprinde toate cele văzute și nevăzute. Nici greutatea unui fir de praf de pe pământ ori din cer, nici ceva mai mic sau mai mare nu-I scapă.

Allah aude ceea ce spui tu și ceea ce spun vrăjmașii tăi despre tine și cunoaște toate acestea în amănunt. Să-ți fie, așadar, de ajuns că Allah știe și îți poartă de grijă; celui care se teme de Allah, El îi este de ajuns.

Versetele 66 la 67

Allah ne vestește că ale Lui sunt toate cele din ceruri și de pe pământ. El singur le-a creat și le stăpânește, iar toate făpturile sunt robii Săi. El le orânduiește prin hotărârile și legile pe care le voiește. Toate sunt supuse lui Allah și se află sub Stăpânirea Lui; de aceea nu merită nicio formă de adorare și nu-I sunt părtași sub niciun aspect.

„Ce urmează cei care cheamă, în afara lui Allah, așa-ziși părtași?” Ei urmează numai o presupunere care nu poate ține locul adevărului. „Ei nu fac decât să mintă”, născocind în această privință. Dacă ar fi sinceri când spun că aceștia sunt părtașii lui Allah, să arate măcar o însușire prin care ar merita cât greutatea unui fir de praf din adorare; însă nu vor putea niciodată.

Există printre ei cineva care a creat ceva, a dăruit vreo înzestrare, stăpânește vreo făptură ori orânduiește noaptea și ziua, pe care Allah le-a pus în slujba oamenilor?

„El este Cel care a făcut pentru voi noaptea, ca să vă odihniți în ea”, prin somn și repaus, datorită întunericului care acoperă fața pământului; dacă ar rămâne mereu lumină, oamenii nu s-ar putea liniști. „Și ziua luminoasă”: El a făcut-o luminoasă, ca oamenii să vadă, să-și caute câștigul și să se îngrijească de folosul religiei și al lumii lor.

„În acestea sunt semne pentru oamenii care ascultă” Revelațiile lui Allah căutând să înțeleagă, să primească și să fie călăuziți, nu ascultând cu încăpățânare și respingere. Ei văd aici dovada că numai Allah merită adorarea, că El este Dumnezeul adevărat, iar divinitatea oricărui lucru din afara Lui este falsă; El este Cel Plin de bunătate, Îndurător, Atotștiutor și Preaînțelept.

Versetele 68 la 70

Allah ne vestește despre minciuna politeiștilor împotriva Domnului lumilor: „Ei spun: Allah Și-a luat un fiu.” El Se declară mai presus de aceasta: „Mărire Lui!”, adică este cu desăvârșire mai presus de ceea ce spun nedrepții, atribuindu-I lipsuri.

Apoi lămurește falsitatea pretenției lor prin mai multe dovezi. Întâi: „El este Cel lipsit de orice nevoie”, deplin independent în toate privințele. Dacă este cu desăvârșire lipsit de nevoie, pentru ce Și-ar lua un fiu? Ar face-o din nevoie? Aceasta contrazice deplina Sa bogăție, căci nimeni nu-și ia un fiu decât dintr-o lipsă.

A doua dovadă: „Ale Lui sunt cele din ceruri și cele de pe pământ.” Această formulare cuprinde fără excepție toate ființele din ceruri și de pe pământ: toate sunt făpturi și robi ai Săi. Însușirea aceasta generală înlătură ideea că ar avea un fiu printre ele, fiindcă fiul este de același fel cu tatăl său, iar un pretins fiu al lui Dumnezeu nu ar putea fi făptură și rob. Stăpânirea lui Allah asupra tuturor lucrurilor înlătură, așadar, pretenția că El ar avea un fiu.

A treia dovadă: „Nu aveți nicio dovadă pentru aceasta.” Aveți vreo dovadă ori vreun argument că Allah are un fiu? Dacă ar fi avut o dovadă, ar fi adus-o atunci când El i-a provocat, însă nu au putut. Astfel s-a vădit falsitatea cuvintelor lor și faptul că vorbesc fără știință. „Spuneți despre Allah ceea ce nu știți?” Aceasta este una dintre cele mai grave fapte oprite.

„Cei care născocesc minciuni despre Allah nu vor izbândi”: ei nu-și vor atinge ținta și nu vor dobândi ceea ce caută. Se vor bucura puțin de necredința și minciuna lor în această lume, apoi se vor întoarce la Allah, iar El îi va face să guste pedeapsa aspră pentru necredința lor. „Nu Allah i-a nedreptățit, ci ei înșiși s-au nedreptățit” [Al 'Imran 3:117].

Versetele 71 la 73

Allah îi spune Profetului Său: recită poporului tău istorisirea lui Nuh și chemarea lui către poporul său. El i-a chemat la Allah vreme îndelungată și a rămas între ei o mie de ani fără cincizeci; totuși chemarea nu le-a sporit decât răzvrătirea. S-au săturat de el și nu-l mai puteau îndura, însă el nu a slăbit și nu a încetat să-i cheme.

El le-a spus: „O, popor al meu! Dacă șederea mea printre voi și amintirea semnelor lui Allah vi se par prea grele”, adică dacă rămânerea mea printre voi, aducerea aminte a ceea ce vă folosește și dovezile limpezi ale lui Allah vă apasă, iar voi vreți să-mi faceți rău ori să respingeți adevărul, „atunci eu mă încred în Allah”. Mă bizui pe El să îndepărteze răul îndreptat împotriva mea și a chemării mele; această încredere este oastea și arma mea. Aduceți tot ceea ce puteți din oameni și arme.

„Hotărâți-vă planul”, uniți-vă cu toții, fără ca vreunul dintre voi să rămână în urmă și fără să cruțați vreun efort, „voi și părtașii voștri”, pe care îi adorați și îi luați ca aliați în afara lui Allah, Domnul lumilor. „Și planul vostru să nu vă rămână nelămurit”: să nu fiți tulburați în privința lui și să nu-l ascundeți, ci împliniți-l pe față. „Apoi înfăptuiți împotriva mea ceea ce ați hotărât” din pedeapsă și rău, „și nu-mi dați niciun răgaz”, nici măcar un ceas.

Aceasta este o dovadă hotărâtoare și un semn mare al temeiniciei și adevărului chemării sale. El era singur, fără neam care să-l apere și fără oștire la care să se adăpostească. Totuși, a început discuția cu poporul său arătând nechibzuința credințelor lor, stricăciunea religiei lor și slăbiciunea zeilor lor. Ei nutreau împotriva lui dușmănie și ură mai mari decât munții înalți și erau oameni puternici și agresivi.

Cu toate acestea le-a spus: adunați-vă voi, părtașii voștri și toți cei pe care îi mai puteți chema, pregătiți toate uneltirile și apoi săvârșiți-le împotriva mea dacă puteți. Ei nu au izbutit să facă nimic; astfel s-a vădit că el era sincer, iar ei mințeau în pretențiile lor.

„Dacă vă întoarceți” de la chemarea mea, nu aveți nicio pricină să o faceți, fiindcă s-a lămurit că nu vă întoarceți de la deșertăciune spre adevăr, ci de la adevărul susținut de toate dovezile spre deșertăciunea a cărei falsitate a fost dovedită.

În plus, „eu nu v-am cerut nicio răsplată” pentru chemarea mea ori pentru primirea ei, ca să puteți spune că am venit să vă iau averile și de aceea refuzați. „Răsplata mea este numai la Allah”; eu nu caut răsplata de la nimeni în afara Lui. Și nu vă poruncesc ceva pe care eu însumi să nu-l fac; dimpotrivă, „mi s-a poruncit să fiu dintre cei supuși Lui”, iar eu sunt cel dintâi care împlinește ceea ce vă poruncesc.

„Ei l-au tăgăduit”, deși îi chemase noaptea și ziua, în taină și pe față; chemarea lui nu i-a făcut decât să fugă și mai mult de adevăr. „Noi l-am izbăvit pe el și pe cei care erau cu el în corabie”, pe care îi poruncisem să o construiască sub privirea Noastră [cf. Hud 11:37]. I-am spus: „Când va clocoti cuptorul, ia în ea câte o pereche din fiecare fel, familia ta — afară de cei împotriva cărora s-a rostit Hotărârea — și pe cei care cred” [Hud 11:40], iar el a făcut aceasta.

Apoi Allah a poruncit cerului să verse apă din belșug și a făcut pământul să izbucnească în izvoare; apele s-au întâlnit pentru o poruncă deja hotărâtă [cf. al-Qamar 54:12]. „L-am purtat pe o corabie făcută din scânduri și cuie” [al-Qamar 54:13], care plutea sub privirea Noastră.

„I-am făcut urmași” pe pământ după nimicirea necredincioșilor. Allah i-a binecuvântat urmașii și a făcut ca numai ei să rămână, apoi i-a răspândit pe pământ. „Și i-am înecat pe cei care au tăgăduit semnele Noastre”, după ce ele li se lămuriseră și dovada fusese statornicită.

„Privește, dar, care a fost sfârșitul celor avertizați”: nimicire, înjosire și blestemul necurmat al generațiilor de după ei; ori de câte ori sunt pomeniți, oamenii îi învinuiesc și îi osândesc. Să se ferească acești necredincioși ca nu cumva să-i lovească nimicirea, înjosirea și pedeapsa care i-au lovit pe aceia.

Versetul 74

„Apoi, după el”, după Nuh, „am trimis Trimișii la popoarele lor”, adică la popoarele lor necredincioase, ca să le cheme la călăuzire și să le avertizeze cu privire la ceea ce le-ar aduce pieirea.

„Ei le-au adus dovezile limpezi”: fiecare Profet a fost sprijinit în chemarea sa prin semne care dovedeau adevărul mesajului adus. „Însă nu aveau să creadă în ceea ce tăgăduiseră mai înainte.” Când Trimisul a venit la ei, s-au grăbit să nu creadă; Allah i-a pedepsit, pecetluindu-le inimile și împiedicându-i să creadă după ce credința le fusese cu putință. El spune: „Le vom întoarce inimile și privirile, pentru că nu au crezut în ea prima oară” [al-An'am 6:110].

„Astfel pecetluim inimile celor care întrec măsura”: punem asupra lor o pecete, astfel încât niciun bine să nu intre în ele. Allah nu i-a nedreptățit; ei înșiși s-au nedreptățit prin tăgăduirea adevărului când acesta a venit și prin respingerea lor de la început.

Versetele 75 la 78

„Apoi, după ei”, după Trimișii pe care Allah i-a trimis popoarelor necredincioase și osândite, „l-am trimis pe Musa” ibn 'Imran, cel căruia Cel Milostiv i-a vorbit nemijlocit, unul dintre Trimișii hotărâți și dintre marii îndrumători luați drept pildă, cărora le-au fost revelate Legi mărețe și cuprinzătoare. Împreună cu el l-am trimis pe fratele său „Harun”, ca ajutor.

I-am trimis „cu semnele Noastre”, care dovedeau adevărul mesajului lor: Tawhidul lui Allah și oprirea adorării oricui în afara Lui, „la Fir'awn și dregătorii lui”, căpeteniile și mai-marii stăpânirii sale, fiindcă oamenii de rând îi urmau.

„Însă ei s-au purtat cu trufie” față de semne, pe nedrept și din îngâmfare, după ce se convinseseră de ele, „și au fost un popor nelegiuit”: nelegiuirea și necredința erau însușirile lor statornice.

„Când adevărul le-a venit de la Noi” — cel mai măreț adevăr, venit de la Allah, înaintea Măreției Căruia se supune întreaga creație, Domnul lumilor care își copleșește făpturile cu binefaceri — ei l-au respins și nu l-au primit. „Au spus: Acesta este, fără îndoială, vrăjitorie vădită.” Allah să-i osândească! Nu s-au mulțumit să întoarcă spatele și să tăgăduiască, ci l-au socotit cea mai rea deșertăciune, vrăjitoria, a cărei esență este amăgirea și închipuirea. L-au numit vrăjitorie vădită, deși era adevărul limpede.

De aceea Musa i-a mustrat pentru respingerea adevărului, pe care nu-l respinge decât cel mai nelegiuit om: „Spuneți aceasta despre adevăr după ce a venit la voi?”, adică îl numiți vrăjitorie vădită? „Este aceasta vrăjitorie?” Cercetați-l și cercetați ceea ce cuprinde, iar atunci veți ști cu certitudine că este adevărul.

„Vrăjitorii nu vor izbândi” nici în această lume, nici în Viața de Apoi. Așteptați și veți vedea cui îi aparține sfârșitul bun, cine izbândește și prin mâna cui vine biruința. Mai târziu au aflat, și tuturor li s-a făcut limpede, că Musa a fost cel care a izbândit și a biruit în această lume și în Viața de Apoi.

Ei i-au răspuns lui Musa, încercând să-i respingă cuvintele printr-un argument care nu le infirmă: „Ați venit la noi ca să ne abateți de la ceea ce i-am găsit urmând pe strămoșii noștri?”, adică de la politeism și adorarea altora în afara lui Allah, ca să ne porunciți să-L adorăm numai pe Allah, fără părtaș? Ei au luat credințele strămoșilor rătăciți drept dovadă și prin ele au respins adevărul adus de Musa.

Cuvintele Sale, „Și ca măreția în țară să vă aparțină vouă doi?”, înseamnă: ați venit ca să deveniți conducători și să ne scoateți din țara noastră? Aceste cuvinte erau o înșelătorie prin care voiau să-i amăgească pe cei neștiutori, să-i ațâțe împotriva lui Musa și să-i împiedice să creadă în el.

Acesta nu este argument și nici dovadă. Cel care cunoaște adevărata stare a lucrurilor și are pătrundere știe că un argument nu poate fi respins decât printr-o dovadă. Când cineva aduce adevărul, iar mesajul său este întâmpinat cu asemenea obiecții slabe, aceasta arată neputința celui care le rostește de a respinge mesajul adus de potrivnicul său. Dacă ar fi avut dovadă și argument temeinic, le-ar fi adus, fără să se refugieze în presupuneri despre intenția și ținta celuilalt, fie că acuzația ar fi adevărată sau nu.

Oricine îl cunoștea pe Musa și cunoștea chemarea lui știa că el nu urmărea măreția pe pământ. Ținta lui și a celorlalți Trimiși era călăuzirea oamenilor și arătarea lucrurilor care le folosesc.

Adevărul despre ei era chiar ceea ce au spus: „Noi nu vom crede în voi.” Au refuzat din trufie și încăpățânare, nu fiindcă mesajul lui Musa și Harun ar fi fost fals ori fiindcă ar fi avut vreo îndoială cu privire la el. Pricina era numai nedreptatea, dușmănia și dorința de măreție — tocmai ceea ce le atribuiseră lui Musa și Harun.

Versetele 79 la 82

Fir'awn a spus, înfruntând adevărul adus de Musa și urmărind să se impună¹⁹ în fața dregătorilor săi și a poporului său: „Aduceți-mi orice vrăjitor priceput”, adică pe toți cei iscusiți și bine deprinși cu vrăjitoria. El a trimis oameni prin cetățile Egiptului, care i-au adus vrăjitori de felurite categorii și trepte.

„Când vrăjitorii au venit” ca să se întreacă cu Musa, acesta le-a spus: „Aruncați ceea ce aveți de aruncat!” Nu le-a hotărât ce să facă, fiindcă era sigur de biruință și nu se temea nici de ei, nici de ceea ce aduseseră.

„Când au aruncat” funiile și toiegele lor, ele au părut șerpi care se mișcau. Musa a spus: „Ceea ce ați adus este vrăjitorie”, adică aceasta este vrăjitorie adevărată și mare; însă, oricât de mare ar fi, „Allah o va nimici. Allah nu îndreaptă lucrarea celor care răspândesc stricăciune”, fiindcă ei caută prin ea să sprijine deșertăciunea împotriva adevărului, iar ce stricăciune poate fi mai mare?

Aceasta cuprinde orice om care răspândește stricăciune și orice lucrare ori uneltire a sa: fapta lui va fi zădărnicită și va pieri. Chiar dacă uneori pare să izbândească, ea va sfârși prin a se destrăma și a pieri.

Cât despre cei care îndreaptă lucrurile, căutând Fața lui Allah prin fapte și mijloace folositoare, poruncite de El, Allah le îndreaptă lucrările, le înalță și le face să sporească neîncetat. Musa și-a aruncat toiagul, iar acesta a înghițit tot ceea ce născociseră; vrăjitoria lor a fost zădărnicită, iar deșertăciunea lor a pierit.

„Allah statornicește adevărul prin Cuvintele Sale, chiar dacă nelegiuiții urăsc aceasta.” Când adevărul li s-a făcut limpede, vrăjitorii au căzut în prosternare. Fir'awn i-a amenințat că îi va răstigni și le va tăia mâinile și picioarele, dar ei nu au luat seama la aceasta și au rămas statornici în credință.

Cât despre Fir'awn, dregătorii și adepții lor, niciunul nu a crezut; au stăruit, rătăcind orbește în răzvrătirea lor.

Versetul 83

„Nu au crezut în Musa decât niște tineri din poporul său”, adică o parte dintre tinerii copiilor lui Isra'il, care au rămas statornici în fața fricii, fiindcă credința se înrădăcinase în inimile lor. Se temeau că Fir'awn și dregătorii lor îi vor supune încercării și îi vor abate de la religie.

„Fir'awn era semeț pe pământ”, avea puterea și stăpânirea; nu este de mirare că se temeau de represaliile lui. În plus, „era dintre cei care întrec orice hotar”, depășind măsura în răzvrătire și dușmănie.

Înțelepciunea — iar Allah știe cel mai bine — pentru care nu au crezut în Musa decât tinerii poporului său este aceea că tinerii primesc mai ușor adevărul și îl urmează mai repede. Cei vârstnici crescuseră în necredință, iar credințele false rămase în inimile lor îi îndepărtau de adevăr mai mult decât pe alții.

Versetele 84 la 86

Musa și-a povățuit poporul la răbdare și i-a amintit mijlocul prin care puteau dobândi aceasta: „Dacă ați crezut în Allah”, lucrați așa cum se cuvine credincioșilor; „atunci încredeți-vă în El, dacă sunteți cu adevărat supuși Lui”, bizuiți-vă pe El, întoarceți-vă spre El și cereți-I ajutorul.

Ei s-au supus și au spus: „În Allah ne încredem. Domnul nostru, nu ne face pricină de încercare pentru poporul nedrept”, adică nu le da putere asupra noastră, ca să ne silească să părăsim credința ori să ne biruie, amăgindu-se astfel și spunând: dacă aceștia ar fi urmat adevărul, nu ar fi fost biruiți.

„Și izbăvește-ne, prin Mila Ta, de poporul necredincios”, ca să fim feriți de răul lor și să ne putem ține de religia noastră, împlinindu-i rânduielile pe față, fără ca cineva să ni se împotrivească ori să ne oprească.

Versetele 87 la 89

Când persecuția lui Fir'awn și a poporului său împotriva copiilor lui Isra'il s-a înăsprit și ei căutau cu stăruință să-i abată de la religie, Allah le-a revelat lui Musa și fratelui său: „Pregătiți pentru poporul vostru case în Egipt”, adică porunciți-le să-și pregătească locuințe în care să se poată ascunde.

„Faceți din casele voastre locuri de rugăciune”, fiindcă nu puteau împlini Rugăciunea în lăcașurile de cult deschise tuturor. „Împliniți Rugăciunea”, căci ea vă va ajuta în toate treburile, „și dă-le credincioșilor vestea cea bună” a ajutorului, sprijinului și biruinței religiei lor. Cu adevărat, odată cu greutatea vine ușurarea; cu adevărat, odată cu greutatea vine ușurarea. Când apăsarea se mărește și lucrurile devin tot mai grele, Allah aduce izbăvirea și ușurarea.

Când Musa a văzut împietrirea inimilor lui Fir'awn și ale dregătorilor săi și întoarcerea lor de la adevăr, s-a rugat împotriva lor, iar Harun a spus amin la rugăciunea sa.

Musa a spus: „Domnul nostru! I-ai dăruit lui Fir'awn și dregătorilor lui podoabă”, cu care se înfrumusețau: bijuterii, haine, case împodobite, călărituri alese și slujitori, „și averi” din belșug, „în viața acestei lumi, ca să-i rătăcească pe oameni de la Calea Ta”. Ei folosesc aceste averi numai pentru a-i abate pe oameni de la Calea Ta; s-au rătăcit și îi rătăcesc și pe alții.

„Domnul nostru, nimicește-le averile”, ia-le de la ei, fie nimicindu-le, fie prefăcându-le în pietre fără folos, „și înăsprește-le inimile, ca să nu creadă până când nu vor vedea pedeapsa dureroasă”. Musa a spus aceasta din mânie pentru că ei încălcaseră hotarele sfinte ale lui Allah, răspândiseră stricăciune printre robii Săi și îi opriseră de la Calea Lui. Din cunoașterea desăvârșită a Domnului său, el știa că Allah îi va pedepsi pentru faptele lor închizându-le ușa credinței.

Allah a spus: „Rugăciunea voastră a fost primită.” Aceasta arată că Musa se ruga, iar Harun spunea amin; cel care spune amin are parte la rugăciune împreună cu cel care o rostește.

„Rămâneți amândoi statornici”, rămâneți statornici în religia voastră și continuați chemarea, „și nu urmați calea celor care nu știu”, adică drumul celor neștiutori și rătăciți, care s-au abătut de la Calea Dreaptă și urmează drumurile ce duc spre Foc.

Allah i-a poruncit lui Musa să plece noaptea cu copiii lui Isra'il și i-a vestit că vor fi urmăriți. Fir'awn a trimis vestitori prin cetăți ca să adune oștirile și a spus despre Musa și copiii lui Isra'il: „Aceștia sunt o ceată mică; ei ne-au stârnit mânia, iar noi suntem cu toții prevăzători” [ash-Shu'ara' 26:54-56].

Fir'awn și-a adunat oștirile de aproape și de departe și i-a urmărit cu ură și dușmănie, pornind să-i asuprească pe Musa și pe poporul său și să răspândească răul pe pământ. Când asuprirea ajunge la o asemenea treaptă și păcatul se înrădăcinează astfel, așteaptă pedeapsa.

Versetele 90 la 93

„I-am trecut pe copiii lui Isra'il prin mare.” Când Musa a ajuns la mare, Allah i-a revelat să o lovească cu toiagul. El a lovit-o și s-au deschis douăsprezece drumuri, pe care copiii lui Isra'il au trecut, iar Fir'awn și oștirile lui au intrat în mare urmărindu-i.

Când Musa și poporul său au ieșit cu toții din mare, iar Fir'awn și oștirile sale se aflau în mijlocul ei, Allah a poruncit mării să se închidă peste ei; toți s-au înecat sub privirile copiilor lui Isra'il.

Când Fir'awn a început să se înece și a fost sigur că va pieri, el a spus: „Cred că nu există altă divinitate decât Cel în care cred copiii lui Isra'il”, adică Allah, Dumnezeul adevărat, în afara Căruia nu există altă divinitate, „iar eu sunt dintre cei supuși”, dintre cei care se supun religiei lui Allah și mesajului adus de Musa.

Allah lămurește că această credință nu i-a folosit în acea stare: „Acum crezi” și îl adeverești pe Trimisul lui Allah, „după ce mai înainte nu te-ai supus”, săvârșind cu îndrăzneală păcate, necrezând și mințind, „și ai fost dintre cei care răspândesc stricăciune?” Credința de acum nu-ți folosește.

Aceasta este rânduiala lui Allah: când necredincioșii ajung într-o stare care îi silește să creadă, credința nu le folosește, fiindcă este credința întemeiată pe ceea ce văd cu ochii, asemenea credinței celui înviat. Folositoare este numai credința în nevăzut.

„Astăzi îți vom salva trupul, ca să fii un semn pentru cei de după tine.” Tâlcuitorii au spus că frica pe care copiii lui Isra'il o aveau față de Fir'awn era atât de mare, încât aproape nu puteau crede că s-a înecat și s-au îndoit de aceasta. Allah a poruncit mării să-i arunce trupul pe un loc înalt, ca el să fie pentru ei învățătură și semn.

„Cu adevărat, mulți oameni sunt nepăsători față de semnele Noastre.” Semnele trec iar și iar pe lângă ei, dar ei nu trag folos, fiindcă nu le dau atenție. În schimb, cel înzestrat cu minte și cu inima atentă vede în semnele lui Allah cea mai puternică dovadă a adevărului vestit de Trimiși.

„I-am așezat pe copiii lui Isra'il într-un sălaș bun”, în locuințele poporului lui Fir'awn, și le-am lăsat moștenire țara și ținutul lor. „Și i-am înzestrat cu lucruri bune”, mâncare, băutură și celelalte bunătăți.

„Ei nu s-au dezbinat” cu privire la adevăr „până când le-a venit știința”, care cerea unirea și înțelegerea. Însă s-au asuprit unii pe alții, iar mulți dintre ei au urmat pofte și scopuri potrivnice adevărului; astfel, dezbinarea s-a răspândit mult între ei.

„Domnul tău va judeca între ei, în Ziua Învierii, cu privire la lucrurile în care se deosebeau”, prin Judecata Sa dreaptă, izvorâtă din Știința desăvârșită și Puterea atotcuprinzătoare.

Aceasta este boala la care sunt expuși oamenii religiei adevărate: dacă Shaytan nu reușește să-i facă să i se supună părăsind cu totul religia, se străduiește să-i ațâțe unii împotriva altora, să arunce între ei dușmănie și ură. Din aceasta se nasc deosebiri care îi fac să se declare unii pe alții rătăciți și să poarte ranchiună, ceea ce îl bucură pe Iblis.

Domnul lor este Unul, Trimisul lor este unul, religia lor este una și interesele lor obștești sunt aceleași. De ce s-ar dezbina într-un chip care îi desparte și îi slăbește, le rupe legăturile, le risipește atâtea foloase religioase și lumești și face să se piardă atâtea dintre cele ce țin de religia lor?

Te rugăm, o, Allah, să fii Blând cu robii Tăi credincioși, să-i unești, să vindeci dezbinarea dintre ei, să-i aduni pe cei apropiați și pe cei depărtați, o, Stăpân al Măreției și al Cinstei!

Versetele 94 la 95

Allah îi spune Profetului Său Muhammad: „Dacă ești în îndoială cu privire la ceea ce ți-am revelat”, dacă este adevărat ori nu, „întreabă-i pe cei care citesc Scriptura de dinaintea ta”, adică pe oamenii echitabili ai Cărții și pe învățații statornici; ei îți vor confirma adevărul celor vestite și potrivirea lor cu ceea ce au ei.

Dacă se spune: mulți dintre oamenii Cărții — poate chiar cei mai mulți dintre ei, iudeii și creștinii — nu au crezut în Trimisul lui Allah, l-au înfruntat și i-au respins chemarea; totuși Allah i-a poruncit Trimisului Său să-i ia drept martori și a făcut mărturia lor dovadă a adevărului celor aduse de el. Cum se înțelege aceasta? Răspunsul are mai multe laturi:

Prima: când mărturia este atribuită unui grup, unei școli ori unei țări, sunt avuți în vedere numai oamenii drepți și sinceri dintre ei. Ceilalți nu sunt luați în seamă, chiar dacă sunt mai numeroși, fiindcă mărturia se întemeiază pe dreptate și adevăr. Această condiție s-a împlinit prin credința multor rabini și învățați ai lor, precum 'Abdullah ibn Salam și însoțitorii lui, precum și a multora care au primit Islamul în vremea Profetului, a califilor de după el și mai târziu.

A doua: mărturia oamenilor Cărții în favoarea Trimisului se întemeiază pe cartea lor, Tawrah, despre care pretind că o urmează. Dacă în Tawrah se află ceea ce se potrivește cu Qur'anul, îl adeverește și mărturisește temeinicia lui, atunci, chiar dacă toți, de la cel dintâi până la cel din urmă, s-ar uni să tăgăduiască aceasta, tăgăduirea lor nu ar vătăma cu nimic mesajul adus de Trimis.

A treia: Allah i-a poruncit Trimisului Său să invoce mărturia oamenilor Cărții asupra adevărului mesajului adus. El a făcut aceasta pe față și a vestit-o înaintea tuturor. Se știe că mulți dintre ei erau dintre cei mai dornici să zădărnicească chemarea Trimisului Muhammad. Dacă ar fi avut ceva prin care să respingă cele pomenite de Allah, l-ar fi arătat și l-ar fi făcut cunoscut. Pentru că nu s-a petrecut nimic de felul acesta, neputința dușmanului de a respinge și recunoașterea celui care a răspuns chemării sunt dintre cele mai puternice dovezi ale adevărului și temeiniciei acestui Qur'an.

A patra: cei mai mulți dintre oamenii Cărții nu au respins chemarea Trimisului, ci cei mai mulți au răspuns și s-au supus de bună voie. Trimisul a fost trimis într-o vreme în care cei mai mulți dintre oamenii religioși de pe pământ erau oameni ai Cărții; nu a trecut mult până când cei mai mulți locuitori ai Shamului, Egiptului, Irakului și ai ținuturilor învecinate — locuri în care religia oamenilor Cărții era bine înrădăcinată — au primit Islamul.

Nu au rămas decât conducătorii care au ales întâietatea lumească în locul adevărului, cei care i-au urmat dintre oamenii de rând neștiutori și cei care poartă numai numele de creștini, precum europenii apuseni, care în realitate nu cred în Viața de Apoi și nu aparțin niciunei religii revelate. Ei își revendică apartenența la religia lui Mesia pentru a-și întări stăpânirea și a-și masca falsitatea, așa cum știe cel care îi cunoaște și vede limpede starea lor.

Iar cuvintele Sale: „Adevărul a venit la tine” înseamnă: adevărul în care nu există îndoială sub niciun aspect, „de la Domnul tău, așa că nu fi dintre cei care se îndoiesc.” Acest sens este asemenea cuvintelor lui Allah: „Aceasta este o Carte care ți-a fost coborâtă; să nu fie în pieptul tău nicio neliniște din pricina ei” [al-A'raf 7:2].

„Și să nu fii dintre cei care tăgăduiesc semnele lui Allah, căci ai fi dintre cei pierduți.” În acest pasaj Allah interzice două lucruri: îndoială și șovăială cu privire la acest Qur'an, apoi, mai grav decât acestea, tăgăduirea lui, deși el cuprinde semnele limpezi ale lui Allah, care nu pot fi respinse în niciun chip.

Allah a arătat că urmarea acestei tăgăduiri este pierderea: lipsirea de orice câștig, prin pierderea răsplății din această lume și din Viața de Apoi și prin dobândirea pedepsei în amândouă. Interzicerea unui lucru cuprinde porunca împlinirii opusului său; prin urmare, aici se află porunca de a crede deplin în Qur'an, de a avea inima liniștită prin el, de a-l învăța și de a lucra potrivit lui.

Prin aceasta, robul ajunge dintre cei care izbutesc, care dobândesc cele mai înalte țeluri, cele mai alese dorințe și cele mai desăvârșite virtuți, iar pierderea este îndepărtată de la ei.

Versetele 96 la 97

„Cei împotriva cărora Cuvântul Domnului tău s-a adeverit”, adică aceia care sunt dintre cei rătăciți, osândiți Focului, și asupra cărora trebuie să se împlinească ceea ce Allah a hotărât și a rânduit, „nu vor crede, chiar dacă le-ar veni orice semn”. Semnele nu le sporesc decât răzvrătirea și rătăcirea.

Allah nu i-a nedreptățit, ci ei s-au nedreptățit pe ei înșiși când au respins adevărul prima dată când le-a venit. Drept pedeapsă, Allah le-a pecetluit inimile, auzul și văzul; ei nu vor crede până când nu vor vedea pedeapsa dureroasă cu care au fost amenințați.

Atunci vor ști cu certitudine că lucrul pe care l-au urmat era rătăcire, iar ceea ce le-au adus Trimișii era adevărul. Însă va fi într-un timp în care credința nu le mai folosește; în acea Zi, dezvinovățirea celor nedrepți nu le va fi de folos și nici nu li se va cere să caute mulțumirea lui Allah. Semnele îi folosesc numai celui care are o inimă vie ori ascultă cu atenție și cu inima trează.

Versetul 98

„De ce nu a existat nicio cetate” dintre cetățile care i-au tăgăduit pe Trimiși, „care să fi crezut”, când a văzut pedeapsa, „iar credința ei să-i fi fost de folos?” Niciuneia nu i-a folosit credința după ce a văzut pedeapsa. Allah a spus despre Fir'awn: „Cred că nu există altă divinitate decât Cel în care cred copiii lui Isra'il, iar eu sunt dintre cei supuși.” I s-a spus: „Acum crezi, după ce mai înainte nu te-ai supus și ai fost dintre cei care răspândesc stricăciune?” [Yunus 10:90-91].

Allah mai spune: „Când au văzut pedeapsa Noastră, au spus: Credem numai în Allah și nu credem în ceea ce Îi făceam părtași. Dar credința lor, când au văzut pedeapsa Noastră, nu le-a mai fost de folos. Aceasta este rânduiala lui Allah față de robii Săi” [Ghafir 40:84-85]. Și: „Când moartea vine la unul dintre ei, el spune: Domnul meu, întoarce-mă, ca să fac bine în ceea ce am lăsat” [al-Mu'minun 23:99-100].

Înțelepciunea este limpede: credința silită nu este credința adevărată, iar dacă lucrul care l-a silit să creadă — pedeapsa — ar fi îndepărtat, omul s-ar întoarce la necredință.

„Afară de poporul lui Yunus? Când ei au crezut”, după ce au văzut pedeapsa, „am îndepărtat de la ei pedeapsa rușinii în viața acestei lumi și le-am dat să se bucure pentru un timp.” Aceasta este o excepție de la rânduiala generală. Ea are o înțelepciune cunoscută de Cunoscătorul nevăzutului și al văzutului, dar care nu a ajuns la noi și pe care înțelegerea noastră nu o poate cuprinde.

Allah spune în altă parte: „Yunus a fost dintre Trimiși... L-am trimis la o sută de mii sau chiar mai mulți. Ei au crezut, iar Noi le-am dat să se bucure pentru un timp” [as-Saffat 37:139, 147-148]. Poate că înțelepciunea este că ceilalți oameni nimiciți s-ar fi întors, dacă ar fi fost trimiși înapoi, la ceea ce le fusese oprit; despre poporul lui Yunus, Allah știe cel mai bine că credința lor va dăinui, iar ei au rămas cu adevărat statornici în ea. Allah știe cel mai bine.

Versetele 99 la 100

Allah îi spune Profetului Său Muhammad: „Dacă Domnul tău ar fi voit, toți cei de pe pământ ar fi crezut, cu toții”, căci El ar fi putut să le insufle credința și să așeze evlavia în inimile lor; El are putere asupra acestui lucru. Însă Înțelepciunea Sa a cerut ca unii dintre ei să fie credincioși, iar alții necredincioși.

„Oare tu îi vei sili pe oameni până când vor fi credincioși?” Tu nu poți face aceasta și nu se află în puterea ta; nimeni, în afară de Allah, nu are puterea aceasta.

„Niciun suflet nu poate să creadă decât cu voia lui Allah”, adică prin voința și hotărârea Sa, prin îngăduința Sa care ține de predestinare și de Lege. Pe cel dintre creaturi care este pregătit să primească aceasta și în care credința poate crește, Allah îl sprijină și îl călăuzește. „Iar El pune necurăția”, adică răul și rătăcirea, „asupra celor care nu înțeleg”, care nu primesc poruncile și opririle lui Allah și nu dau ascultare sfaturilor și îndemnului Său.

Versetele 101 la 103

Allah Preaînaltul îi cheamă pe robii Săi să privească la ceea ce se află în ceruri și pe pământ. Este vorba despre a privi cu luare-aminte, a cugeta la cele cuprinse în ele și a desprinde învățături; în acestea se află semne pentru un popor care crede și învățături pentru cei care au certitudine. Ele arată că numai Allah este Cel adorat și lăudat, Stăpânul Măreției, al Cinstei, al Numelor mărețe și al Însușirilor desăvârșite.

„Însă semnele și avertismentele nu folosesc unui popor care nu crede”, fiindcă ei nu trag folos din semne, din pricina întoarcerii lor de la ele și a împotrivirii lor.

„Oare așteaptă ei altceva decât zile asemenea celor ale oamenilor care au trecut înaintea lor?” După ce semnele lui Allah s-au făcut limpezi, cei care nu cred nu mai pot aștepta decât nimicirea și pedeapsa asemenea celor dinaintea lor, fiindcă au săvârșit aceleași fapte, iar rânduiala lui Allah se aplică celor dintâi și celor de pe urmă.

„Spune: Așteptați! Și eu sunt împreună cu voi dintre cei care așteaptă.” Veți afla cui îi aparține sfârșitul bun și izbăvirea în această lume și în Viața de Apoi. Acestea le aparțin numai Trimișilor și celor care îi urmează. De aceea Allah spune: „Apoi îi izbăvim pe Trimișii Noștri și pe cei care cred” de greutățile și nenorocirile acestei lumi și ale Vieții de Apoi.

„Astfel, este un drept asupra Noastră să-i izbăvim pe credincioși.” Allah Și-a luat asupra Sa această obligație. Ea cuprinde și ocrotirea celor care cred; Allah îi apără pe credincioși, iar robul dobândește izbăvirea de lucrurile neplăcute potrivit măsurii credinței sale.

Versetele 104 la 106

Allah îi spune Profetului Său Muhammad, conducătorul Trimișilor, imamul celor evlavioși și cel mai ales dintre cei care au certitudine: „O, oameni! Dacă sunteți în îndoială cu privire la religia mea”, adică dacă vă aflați în îndoială și nehotărâre, eu nu mă îndoiesc de ea, ci am știință sigură că ea este adevărul și că ceea ce chemați în afară de Allah este deșertăciune. Pentru aceasta am dovezi și argumente limpezi.

De aceea a spus: „Eu nu-i ador pe cei pe care îi adorați voi în afară de Allah” dintre rivali, idoli și alții, fiindcă ei nu creează, nu înzestrează și nu orânduiesc nimic. Ei sunt creați și supuși, fără nimic care să ceară adorarea lor.

„Ci Îl ador pe Allah, Cel care vă ia sufletele.” El este Allah care v-a creat, vă dă moartea și apoi vă va învia ca să vă răsplătească pentru fapte. El este Cel vrednic de adorare, de Rugăciune, de smerenie și de prosternare. „Și mi s-a poruncit să fiu dintre credincioși.”

„Să-ți îndrepți fața numai către religie, fiind drept-credincios”, adică să-I închini sincer lui Allah faptele văzute și ascunse, să împlinești toate legiuirile religiei, îndreptându-te numai spre Allah și întorcându-te de la tot ceea ce este în afara Lui. „Și să nu fii dintre politeiști”, nici în starea lor și nici împreună cu ei.

„Nu chema în afară de Allah ceea ce nu-ți poate fi de folos și nici nu-ți poate dăuna.” Aceasta descrie orice lucru creat: el nu folosește și nu vatămă prin sine; Cel care aduce folos și vătămare este numai Allah Preaînaltul. „Dacă ai face aceasta”, chemând în afară de Allah ceva care nu folosește și nu vatămă, „ai fi dintre cei nedrepți”, care se vatămă pe ei înșiși prin nimicirea lor. Această nedreptate este shirkul, precum spune Allah: „Shirkul este o nedreptate uriașă” [Luqman 31:13].

El era cel mai ales dintre creaturi; totuși, dacă ar fi chemat pe altcineva împreună cu Allah, ar fi fost dintre politeiștii nedrepți. Cu atât mai mult se aplică aceasta altora.

Versetul 107

Acesta este unul dintre cele mai mărețe argumente că numai Allah este vrednic de adorare. El este Cel care aduce folos și vătămare, dăruiește și oprește. Dacă te atinge cu un rău, precum sărăcia, boala ori altceva asemenea, „nimeni în afară de El nu-l poate îndepărta”. Dacă toate creaturile s-ar uni să folosească cuiva, nu i-ar folosi decât prin ceea ce Allah i-a scris; iar dacă s-ar uni să-i facă rău, nu i-ar putea dăuna cu nimic dacă Allah nu ar voi aceasta.

„Iar dacă îți voiește un bine, nimeni nu poate respinge Harul Său”, adică niciuna dintre creaturi nu poate opri Harul și Bunătatea Lui. Allah spune: „Mila pe care Allah o deschide oamenilor nu o poate opri nimeni, iar ceea ce El oprește nu poate trimite nimeni după El” [Fatir 35:2].

„El îl face să ajungă la cine voiește dintre robii Săi”, alegând pentru Mila Sa pe cine voiește dintre creaturi; Allah este Stăpânul Harului măreț. „El este Atoateiertătorul”, Cel care iartă toate greșelile și îi dă robului reușita de a urma mijloacele iertării; când robul le împlinește, Allah îi iartă păcatele mari și mici. „Îndurătorul”, a Cărui Milă cuprinde orice lucru și a Cărui Bunătate ajunge la tot ceea ce există, nimic neputându-se lipsi de Bunătatea Sa nici cât o clipire.

Când robul cunoaște prin dovada hotărâtoare că Allah este Unicul care dăruiește binefacerile și îndepărtează nenorocirile, dăruiește cele bune și înlătură relele și necazurile, iar nicio creatură nu stăpânește nimic din acestea decât dacă Allah face să se întâmple prin mâna ei, el dobândește certitudinea că Allah este Adevărul, iar ceea ce ei cheamă în afara Lui este deșertăciune. După această dovadă limpede, Allah spune:

Versetele 108 la 109

„Spune”, o, Trimisule, după ce dovada s-a limpezit: „O, oameni! Adevărul a venit la voi de la Domnul vostru”, adică vestea adevărată, sprijinită de dovezi, asupra căreia nu există îndoială, v-a venit de la Domnul vostru. Una dintre cele mai mari dovezi ale purtării Sale de grijă este că v-a coborât acest Qur'an, în care se află lămurirea tuturor lucrurilor, felurite porunci, adevăruri privitoare la Allah și virtuți alese.

Aceasta este una dintre cele mai mărețe forme ale îndrumării și bunătății Sale față de voi: El a despărțit limpede călăuzirea de rătăcire, astfel încât nu a mai rămas vreo îndoială ori neclaritate.

„Cel care se călăuzește”, urmând călăuzirea lui Allah, cunoscând adevărul, înțelegându-l și dându-i întâietate asupra celorlalte lucruri, „se călăuzește numai pentru sine”. Allah nu are nevoie de robii Săi; rodul faptelor lor se întoarce numai asupra lor.

„Iar cel care se rătăcește” de la călăuzire, întorcându-se de la cunoașterea adevărului ori de la lucrarea potrivit lui, „se rătăcește numai împotriva sa” și nu-L vatămă pe Allah cu nimic. „Eu nu sunt păzitor asupra voastră”, nu țin socoteala faptelor voastre și nu vă cer socoteală pentru ele; eu sunt numai un avertizator limpede, iar Allah este Păzitorul vostru. Luați seama, așadar, la voi înșivă în vremea răgazului.

„Urmează ceea ce ți se revelează”, prin știință, faptă, purtare și chemare la el. „Și ai răbdare” în aceasta, căci aceasta este cea mai înaltă răbdare, iar sfârșitul ei este lăudat. Nu slăbi și nu te lăsa cuprins de plictiseală, ci stăruie și rămâi statornic „până când Allah va judeca” între tine și cei care te tăgăduiesc. „El este Cel mai bun dintre judecători”: Judecata Sa cuprinde dreptatea desăvârșită și echitatea deplină, pentru care I se cuvine laudă.

Profetul a împlinit porunca Domnului său și a rămas statornic pe Calea Dreaptă, până când Allah a făcut religia Sa să biruie toate celelalte religii și i-a dăruit biruință asupra dușmanilor săi prin sabie și suliță, după ce mai întâi îl făcuse biruitor asupra lor prin dovadă și argument. Lui Allah I se cuvin lauda și mulțumirea așa cum se potrivesc Măreției, Desăvârșirii și Bunătății Sale nemărginite.

S-a încheiat tafsirul Surei Yunus. Toată lauda Îi aparține lui Allah, Domnul lumilor.