Tafsir as-Saʿdī — Volumul 4

Sura at Tawbah

Versetele 93 la 129

„Au venit cei dintre beduini care aduceau scuze, ca să li se îngăduie” să nu participe la Jihad, adică aceia care fuseseră nepăsători și neglijenți în privința pornirii. Din pricina firii lor aspre, a puținei rușini și a credinței slabe, ei nu s-au sfiit să ceară îngăduință. Cât despre cei dintre ei care i-au mințit pe Allah și pe Trimisul Său, aceștia au rămas acasă fără să aducă vreo scuză. Este posibil și ca expresia „cei care aduceau scuze” să-i desemneze pe cei cu o scuză adevărată, care au venit la Trimis ca să li se îngăduie, căci obiceiul lui era să accepte scuza celui care avea o scuză.

Cei care i-au mințit pe Allah și pe Trimisul Său au mințit atunci când au pretins credința. Credința le-ar fi cerut să pornească, dar ei nu au împlinit ceea ce ea presupunea și au rămas acasă. De aceea Allah îi amenință: „Pe cei necredincioși dintre ei îi va lovi o pedeapsă dureroasă” în această lume și în Viața de Apoi.

Allah îi amintește apoi pe cei care au scuze adevărate: „Nu este vină asupra celor slabi”, adică asupra celor slabi la trup și asupra celor fără vedere, care nu au puterea să pornească la luptă; „nici asupra bolnavilor”. Aceasta cuprinde toate bolile care îl împiedică pe om să pornească la Jihad, precum șchiopătatul, orbirea, febra, pleurizia, paralizia și altele asemenea. „Nici asupra celor care nu găsesc ce să cheltuiască”, adică nu găsesc provizii și nici animale de călărit cu care să ajungă la țintă.

Nu este vină asupra lor, cu condiția să fie sinceri față de Allah și față de Trimisul Său: să fie adevărați în credință, să aibă intenția sinceră și hotărârea că, dacă ar fi putut, ar fi pornit la Jihad, și să facă tot ceea ce pot pentru a-i îndemna și a-i încuraja pe alții la el.

„Nu este nicio cale de învinuire împotriva celor care fac bine”, adică împotriva celui care împlinește drepturile lui Allah și drepturile robilor Săi. Dacă robul face bine în ceea ce poate, este scutit de ceea ce nu poate împlini. Din acest verset se deduce principiul că acela care face bine altuia, persoanei sau averii lui, iar din binefacerea sa rezultă o lipsă sau o pagubă, nu este răspunzător, fiindcă este un binefăcător, iar împotriva binefăcătorilor nu există cale de învinuire. În schimb, cel care nu face bine sau lucrează necorespunzător, precum cel neglijent, este răspunzător.

„Allah este Atoateiertător, Îndurător.” Prin iertarea și mila Sa, El îi iartă pe cei neputincioși și, pentru intenția lor hotărâtă, le dă răsplata celor care pot și împlinesc fapta.

„Și nici asupra celor care, atunci când au venit la tine ca să le găsești animale de călărit”, dar la tine nu se găsea nimic pe care să-i urci, iar tu le-ai spus, cerându-ți scuză: „Nu găsesc pe ce să vă urc”, „ei s-au întors cu ochii revărsând lacrimi de tristețe, pentru că nu găseau ce să cheltuiască”. Nu aveau putință, deși erau dornici să participe, și au arătat tristețea și suferința pe care Allah le-a descris. Nu este vină asupra lor.

Odată ce sunt scutiți de vină, se aplică principiul de bază: acela care intenționează binele, are hotărârea neclintită și se străduiește să facă ceea ce poate, dar nu izbutește, are rangul celui care a împlinit fapta în întregime.

„Calea de învinuire este numai împotriva celor care îți cer îngăduința deși sunt bogați”, adică au puterea de a porni și nu au nicio scuză. Ei „s-au mulțumit să fie împreună cu cele rămase în urmă”, precum femeile, copiii și cei asemenea lor. S-au mulțumit cu această stare numai fiindcă Allah „le-a pecetluit inimile”: binele nu mai pătrunde în ele, iar ei nu mai văd ceea ce le folosește în religie și în lume. „Așa că ei nu știu”, drept pedeapsă pentru ceea ce au săvârșit.

Versetele 94 la 96

După ce a arătat că ipocriții bogați au rămas în urmă fără scuză, Allah vestește că ei își vor aduce scuze când credincioșii se vor întoarce din expediție. „Spune: Nu vă aduceți scuze! Nu vă vom crede”, adică nu vom primi scuzele voastre mincinoase. „Allah ne-a vestit deja despre voi”, iar El spune adevărul. Scuzele lor nu mai folosesc, fiindcă se împotrivesc celor pe care Allah i le-a vestit Trimisului Său, iar cuvântul lui Allah este adevărul cel mai înalt.

„Allah și Trimisul Său vor vedea faptele voastre” în această lume. Fapta este cumpăna care deosebește adevărul de minciună, pe când simpla vorbă nu dovedește nimic. „Apoi veți fi întorși la Cunoscătorul celor nevăzute și al celor văzute”, Căruia nimic nu-I este ascuns, „iar El vă va vesti ceea ce obișnuiați să faceți” din bine și din rău și vă va răsplăti prin dreptatea sau harul Său, fără să vă nedreptățească nici cât greutatea unui atom.

Să se știe că păcătosul se poate afla în trei situații. Cuvintele și scuza lui pot fi primite atât în aparență, cât și în realitate, iar el poate fi iertat, ca și cum n-ar fi păcătuit. Sau poate fi pedepsit pentru păcatul său, inclusiv printr-o sancțiune disciplinară efectivă. Sau poate fi lăsat în pace, fără a fi pedepsit efectiv pentru ceea ce a făcut. Aceasta este situația pomenită aici în privința ipocriților: scuza lor nu este primită, iar purtarea lor ticăloasă și faptele lor rele au fost dovedite. Această a treia situație este cea pe care Allah a poruncit-o în privința ipocriților: „Ei vă vor jura pe Allah, când vă veți întoarce la ei, ca să-i lăsați în pace. Lăsați-i în pace”, adică nu-i mustrați, nu-i biciuiți și nu-i ucideți.

„Căci sunt o murdărie”, adică sunt ticăloși și prea neînsemnați pentru ca pedepsirea sau mustrarea lor să aducă vreun folos. Pedeapsa Vieții de Apoi le este de ajuns: „adăpostul lor va fi Iadul, drept răsplată pentru ceea ce agoniseau”.

„Ei vă jură ca să fiți mulțumiți de ei.” Scopul lor nu este numai să-i lăsați în pace, ci vor și să fiți mulțumiți de ei, ca și cum n-ar fi făcut nimic rău. „Chiar dacă voi sunteți mulțumiți de ei, Allah nu este mulțumit de poporul nelegiuit.” Credincioșii nu trebuie să fie mulțumiți de cei față de care Allah nu este mulțumit, ci să urmeze mulțumirea și mânia Domnului lor.

Cugetați la faptul că Allah spune „nu este mulțumit de poporul nelegiuit”, nu „nu este mulțumit de ei”. Prin aceasta se arată că ușa căinței rămâne deschisă: dacă ei sau alții se căiesc, Allah le primește căința și este mulțumit de ei. Dacă stăruie în nelegiuire, Allah nu este mulțumit de ei, fiindcă au ales asocierea de parteneri lui Allah, ipocrizia și păcatul, care Îl mânie, în locul credinței și ascultării pe care El le voiește pentru ei.

Pe scurt, ipocriții care au rămas în urmă fără scuză își aduceau scuze ca musulmanii să-i lase în pace, să fie mulțumiți de ei și să le primească pretextele. Primirea scuzelor și mulțumirea față de ei nu sunt cu putință. Cât despre îndepărtarea de ei, credincioșii trebuie să se îndepărteze de ei așa cum se îndepărtează de orice lucru murdar și respingător.

Aceste versete afirmă că Allah vorbește, deoarece El spune: „Allah ne-a vestit deja despre voi.” Ele afirmă și faptele Sale voite, legate de Voința și Puterea Sa. Prin cuvintele „Allah și Trimisul Său vor vedea faptele voastre”, El vestește că le va vedea după ce se vor petrece. Ele afirmă, de asemenea, că Allah este mulțumit de binefăcători și că este mâniat pe poporul nelegiuit.

Versetele 97 la 99

„Beduinii”, adică locuitorii deșertului și ai pustiului, „sunt mai înverșunați în necredință și ipocrizie” decât locuitorii orașelor, între care se găsesc, de asemenea, necredință și ipocrizie. Aceasta se explică prin mai multe lucruri. Ei cunosc mai puțin învățăturile religiei, faptele și hotărârile Legii, de aceea sunt „mai predispuși la necunoașterea hotarelor celor pe care Allah le-a coborât Trimisului Său”: temeliile credinței și hotărârile poruncilor și interdicțiilor.

Locuitorii orașelor au mai multe prilejuri să cunoască aceste hotare. Din această cunoaștere dobândesc concepții corecte și o dorință mai puternică de a săvârși faptele bune pe care le cunosc. În deșert acestea lipsesc. Locuitorii orașelor sunt mai blânzi și mai dispuși să răspundă celui care cheamă la bine; ei petrec mai mult timp în preajma credincioșilor și au mai multe legături cu ei. De aceea sunt, în general, mai apropiați de bine. În ambele medii se găsesc credincioși, necredincioși și ipocriți, dar asprimea și duritatea sunt mai puternice la beduini.

Beduinii sunt și mai legați de averi și mai zgârciți cu ele. Unii „socotesc ceea ce cheltuiesc” ca Zakah sau pentru calea lui Allah „drept o pierdere”, adică o pagubă care le micșorează averea. Ei nu urmăresc răsplata, nu urmăresc prin ea Fața lui Allah și cheltuiesc numai cu mare neplăcere.

„Și așteaptă să se abată asupra voastră nenorocirile.” Din dușmănie și ură față de credincioși, ei așteaptă ca schimbările vremurilor și calamitățile să-i lovească. Însă răul așteptat de ei se va întoarce asupra lor: „Asupra lor să se abată nenorocirea!” Credincioșii vor vedea înfrângerea dușmanilor și vor avea sfârșitul cel bun. „Allah este Atoateauzitor, Atotștiutor”: El cunoaște intențiile și faptele lor, fie sincere, fie altfel.

Nu toți beduinii sunt vrednici de mustrare. Printre ei sunt unii care „cred în Allah și în Ziua de Apoi”, fiind astfel feriți de necredință și ipocrizie, și lucrează potrivit credinței. Ei „socotesc ceea ce cheltuiesc drept mijloace de apropiere de Allah”, căutând răsplata și voind Fața lui Allah, „și de dobândire a rugăciunilor Trimisului”, adică invocațiile și rugăciunile sale de binecuvântare pentru ei.

Allah arată folosul rugăciunii Trimisului: „Cu adevărat, aceasta este o apropiere pentru ei.” Ea îi apropie de Allah, le sporește averile și le aduce binecuvântare. „Allah îi va face să intre în mila Sa” împreună cu robii Săi drepți. „Allah este Atoateiertător, Îndurător”: El iartă păcatele mari ale celor care se căiesc și îi cuprinde pe robi în mila Sa atotcuprinzătoare, iar pe credincioși îi deosebește cu mila care îi ajută să împlinească binele, îi ferește de păcat și le dăruiește felurite răsplăți îmbelșugate.

Versetul arată că printre beduini, asemenea locuitorilor orașelor, se găsesc oameni lăudați și oameni mustrați. Allah nu-i mustră pentru simplul fapt că trăiesc în deșert, ci pentru părăsirea poruncilor Sale. El arată și că necredința și ipocrizia cresc sau scad, slăbesc ori se întăresc, după împrejurări.

Tot de aici se vede meritul științei. Cel lipsit de știință este mai aproape de rău decât cel cunoscător. Allah i-a mustrat pe beduini ca fiind mai înverșunați în necredință și ipocrizie și a arătat drept cauză faptul că sunt mai predispuși la necunoașterea hotarelor revelate Trimisului.

Cea mai folositoare știință este cunoașterea hotarelor celor coborâte de Allah Trimisului Său, atât în temeliile religiei, cât și în ramurile ei: hotarele credinței, Islamului, ihsanului, evlaviei, izbăvirii, ascultării, dreptății, menținerii legăturilor de rudenie, binefacerii, necredinței, ipocriziei, nelegiuirii, neascultării, adulterului, băuturilor amețitoare, cametei și ale altora asemenea. Prin cunoașterea lor, omul poate împlini ceea ce este poruncit și poate părăsi ceea ce este oprit; totodată, poate îndemna la cele dintâi și le poate opri pe cele din urmă.

Credinciosul trebuie să împlinească drepturile care îi revin cu inima deschisă și sufletul liniștit, privind cheltuirea drept un câștig, nu drept o pierdere.

Versetul 100

Cei dintâi sunt aceia din această Ummah care i-au precedat pe ceilalți în credință, Hijrah, Jihad și statornicirea religiei lui Allah. Dintre ei sunt Muhajirun: „cei care au fost scoși din casele și averile lor, căutând har de la Allah și buna Sa plăcere, sprijinind cauza lui Allah și pe Trimisul Său. Aceștia sunt cei sinceri” [al-Hashr 59:8].

Dintre ei sunt Ansar: „cei care, înaintea lor, se statorniciseră în cămin și în credință; ei îi iubesc pe cei care au făcut Hijrah la ei și nu simt în inimile lor nicio invidie pentru ceea ce li s-a dat acestora, ci îi pun mai presus de ei înșiși chiar dacă ei înșiși se află în nevoie” [al-Hashr 59:9].

„Și cei care i-au urmat cu binefacere”, în credințe, vorbe și fapte. Aceștia sunt cei feriți de mustrare, care au dobândit lauda cea mai înaltă și cea mai aleasă cinste de la Allah. „Allah este mulțumit de ei”, iar mulțumirea Lui este mai mare decât desfătările Paradisului, „iar ei sunt mulțumiți de El”.

„El le-a pregătit Grădini pe sub care curg râuri”, care udă grădinile bogate și livezile strălucitoare, „în care vor rămâne veșnic, pentru totdeauna”. Ei nu doresc să plece și nu caută vreo schimbare, fiindcă primesc tot ceea ce doresc și găsesc tot ceea ce cer. „Aceasta este marea izbândă”: dobândesc orice lucru dorit și plăcut sufletelor, orice desfătare a duhurilor și inimilor și orice plăcere a trupurilor, iar orice rău este îndepărtat de la ei.

Versetul 101

Printre beduinii din jurul Medinei sunt ipocriți, iar dintre oamenii Medinei sunt alții asemenea lor. „Au stăruit cu îndârjire în ipocrizie”, adică au continuat în ea, au deprins-o și au sporit în răzvrătire. „Tu nu-i cunoști”, nu le cunoști persoanele ca să-i pedepsești sau să-i tratezi potrivit ipocriziei lor, din marea înțelepciune pe care Allah a așezat-o în aceasta.

„Noi îi cunoaștem. Îi vom pedepsi de două ori.” Este posibil ca expresia să păstreze sensul ei direct: o pedeapsă în această lume și alta în Viața de Apoi. În lume, ei au parte de griji, tristețe și amărăciune când credincioșii primesc biruința și izbânda; în Viața de Apoi îi așteaptă pedeapsa Focului - ce rău sălaș! Este posibil și ca sensul să fie intensificarea pedepsei, adică înmulțirea și repetarea ei. „Apoi vor fi întorși la o pedeapsă cumplită.”

Versetele 102 la 103

„Și sunt alții”, dintre locuitorii Medinei și ai împrejurimilor ei, precum și din celelalte ținuturi musulmane, „care și-au recunoscut păcatele”: le-au mărturisit, au regretat și s-au străduit să se căiască de ele și să se curețe de urmele lor. „Ei au amestecat o faptă dreaptă cu alta rea.”

Fapta nu poate fi dreaptă decât atunci când robul are temelia Tawhidului și credința care îl scoate din necredință și Shirk, căci aceasta este condiția primirii oricărei fapte drepte. Aceștia au amestecat faptele drepte cu fapte rele: au săvârșit unele fapte oprite și au neglijat unele obligații, dar și-au recunoscut starea și au nădăjduit că Allah îi va ierta.

„Poate că Allah Se va întoarce spre ei cu iertare.” Tawbah lui Allah față de rob are două înțelesuri: mai întâi, El îi dă robului ajutorul de a se căi; apoi îi primește căința după ce acesta se căiește. „Allah este Atoateiertător, Îndurător”, având Iertarea și Mila de care nicio făptură nu este lipsită și fără de care nici lumea de sus, nici lumea de jos nu pot dăinui. Dacă Allah i-ar lua pe oameni la socoteală pentru nedreptatea lor, n-ar mai lăsa pe pământ nicio vietate.

Allah spune: „Allah ține cerurile și pământul să nu se abată, iar dacă s-ar abate, nimeni după El nu le-ar putea ține. El este Blând, Atoateiertător” [Fatir 35:41]. Prin iertarea Sa, păcătoșii care s-au nedreptățit și și-au petrecut viața în fapte rele, dacă se întorc și se căiesc chiar și cu puțin înainte de moarte, sunt iertați, iar faptele lor rele sunt șterse.

Versetul arată că omul care amestecă faptele, își recunoaște păcatul și regretă, dar nu împlinește o căință desăvârșită, se află între teamă și speranță, fiind însă mai aproape de izbăvire. Cel care își amestecă faptele, dar nu recunoaște și nu regretă ceea ce a făcut, ci stăruie în păcate, dă cele mai mari motive de teamă că pedeapsa îl va ajunge.

Allah îi spune Trimisului Său și oricărui conducător care vine după el, poruncindu-i ceea ce îi curăță pe credincioși și le desăvârșește credința: „Ia din averile lor o milostenie”, adică Zakah obligatorie, „prin care să-i cureți” de păcate și de însușirile josnice „și să-i purifici”, adică să-i faci să crească în bine și să le sporești însușirile bune, faptele drepte și răsplata din această lume și din Viața de Apoi, făcându-le totodată averile să crească.

„Și roagă-te pentru ei”, adică fă invocații pentru credincioși în general și mai ales atunci când îți încredințează Zakah averilor lor. „Rugăciunea ta este o liniște pentru ei”, adică aduce inimilor lor tihnă și veste bună. „Allah este Atoateauzitor”: aude invocația ta și îi răspunde; „Atotștiutor”: cunoaște stările și intențiile robilor și îl răsplătește pe fiecare potrivit faptei și intenției sale.

Profetul a împlinit porunca lui Allah: le poruncea să dea Zakah și trimitea colectorii săi să o strângă. Când cineva îi aducea milostenia, Profetul făcea invocație pentru el și cerea binecuvântare¹³.

Versetul dovedește obligativitatea Zakah pentru toate averile. Aceasta este limpede în cazul bunurilor destinate comerțului, fiindcă ele sunt averi care cresc și prin care se dobândește câștig; este drept ca o parte din ele să-i ajute pe săraci, prin ceea ce Allah a poruncit drept Zakah.

În afara mărfurilor comerciale, dacă averea este dintre cele care cresc, precum cerealele, roadele ori animalele crescute pentru sporirea turmei, lapte și prăsilă, Zakah este obligatorie. Dacă nu este astfel, Zakah nu este obligatorie, fiindcă bunul păstrat pentru folosința personală nu are statutul averii pe care oamenii o dobândesc ca să crească și din care urmăresc câștig financiar; el a ieșit din sfera averilor destinate înmulțirii prin aceea că este folosit ca obiect personal.

Tot din verset se deduce că robul nu se poate curăța și purifica până când nu scoate Zakah averii sale și că nimic nu o poate înlocui, fiindcă purificarea depinde de plata ei.

Este recomandat ca imamul sau reprezentantul său să facă invocații de binecuvântare pentru cel care își plătește Zakah. Invocația trebuie făcută cu glas auzit, astfel încât cel care dă să o audă și inima lui să găsească liniște.

Din sensul acesta se înțelege că se cuvine să aducem bucurie credinciosului prin vorbe blânde, prin invocații și prin tot ceea ce îi aduce inimii liniște și tihnă. De asemenea, cel care cheltuiește ori împlinește o faptă dreaptă trebuie încurajat prin invocații pentru el, prin laudă și prin alte mijloace asemănătoare.

Versetul 104

Oare nu cunosc ei lărgimea milei lui Allah și dărnicia Sa atotcuprinzătoare? El „primește căința robilor Săi”, indiferent care le-a fost păcatul, iar când robul se căiește, Allah Se bucură nespus de căința lui.

Allah „primește milosteniile” de la ei, le ia cu Mâna Sa dreaptă și le face să crească pentru unul dintre ei așa cum omul își crește mânzul, până când o singură curmală dată milostenie ajunge cât un munte uriaș. Cum va fi atunci cu milostenia mai mare?

„Allah este Primitorul căinței”, adică primește din belșug căința celor care se căiesc. Oricine se întoarce spre El este primit, chiar dacă păcatul i se repetă. Allah nu încetează să le primească căința până când ei înșiși obosesc, stăruie în a fugi și a se îndepărta de la ușa Lui și se aliază cu dușmanul lor. El este „Îndurătorul”, a Cărui milă cuprinde toate lucrurile și care a scris-o pentru cei care se tem de El, dau Zakah, cred în versetele Sale și îl urmează pe Trimisul Său.

Versetul 105

Allah spune acestor ipocriți: „Lucrați” și stăruiți în rătăcirea voastră; să nu credeți că aceasta Îi va rămâne ascunsă. „Allah va vedea fapta voastră, precum și Trimisul Său și credincioșii”, adică faptele voastre vor ieși neapărat la iveală și se vor limpezi. „Apoi veți fi întorși la Cunoscătorul celor nevăzute și al celor văzute și El vă va vesti ceea ce obișnuiați să faceți” din bine și din rău. Aceasta este o amenințare aspră pentru cel care stăruie în falsitate, tiranie, rătăcire și neascultare.

Este posibil ca sensul să fie general: orice bine sau rău ați săvârși, Allah veghează asupra voastră și le va arăta Trimisului Său și robilor Săi credincioși faptele voastre, chiar dacă au fost ascunse.

Versetul 106

„Și sunt alții” dintre cei rămași în urmă, asupra cărora hotărârea a fost amânată, „lăsați să aștepte porunca lui Allah: fie îi va pedepsi, fie Se va întoarce spre ei cu iertare”. Aici se află o amenințare puternică pentru cei rămași în urmă și un îndemn la căință și regret.

„Allah este Atotștiutor” în privința stărilor și intențiilor robilor, „Preaînțelept”: El așază fiecare lucru la locul și la rangul potrivit. Dacă înțelepciunea Sa cere să-i ierte și să le primească căința, îi iartă și Se întoarce spre ei; iar dacă înțelepciunea Sa cere să-i părăsească și să nu le dea ajutorul de a se căi, face aceasta.

Versetele 107 la 110

Câțiva ipocriți dintre oamenii din Quba' au ridicat o moschee lângă Moscheea Quba'. Prin ea urmăreau vătămarea și dezbinarea credincioșilor și o pregăteau pentru cel despre care nădăjduiau că va lupta împotriva lui Allah și a Trimisului Său, ca să le fie o fortăreață la nevoie. Allah le-a făcut cunoscută rușinea și le-a arătat taina.

„Cei care au ridicat o moschee pentru vătămare”, adică pentru a-i vătăma pe credincioși și moscheea în care aceștia se adunau; „pentru necredință”, căci scopul lor în ea era necredința, pe când scopul celorlalți era credința; „și dezbinare între credincioși”, ca aceștia să se împrăștie, să se despartă și să ajungă în dezacord.

Ei au ridicat-o „ca loc de pândă pentru cel care mai înainte a purtat război împotriva lui Allah și a Trimisului Său”, pregătind astfel ajutor pentru cei care aveau un trecut în lupta împotriva lui Allah și a Trimisului Său și a căror dușmănie se întărise.

Printre ei era Abu 'Amir ar-Rahib, unul dintre locuitorii Medinei. Când Profetul a venit și a făcut Hijrah la Medina, Abu 'Amir nu a crezut în el, deși în perioada Jahiliyyah fusese un om devotat adorării. A mers la politeiști ca să le ceară ajutor împotriva Trimisului lui Allah. Când nu a dobândit ceea ce voia, a pornit spre Cezar, nădăjduind că acesta îl va sprijini, dar blestematul a murit pe drum.

Abu 'Amir făcuse promisiuni și legăminte cu ipocriții, iar ei i-au pregătit moscheea vătămării. Atunci a coborât Revelația, iar Profetul a trimis oameni să o dărâme și să o ardă. Ei au făcut aceasta, iar locul a ajuns după aceea o groapă de gunoi¹⁴.

După ce Allah a arătat scopurile lor stricate, spune: „Ei vor jura: Noi nu am voit decât binele”, pretinzând că au ridicat-o pentru a le face bine celor slabi, neputincioși și nevăzători. „Însă Allah mărturisește că sunt mincinoși”, iar mărturia Lui este mai adevărată decât jurămintele lor.

„Să nu te ridici niciodată în ea”, adică să nu te rogi niciodată în moscheea zidită pentru vătămare, fiindcă Allah te-a făcut să nu mai ai nevoie de ea. „O moschee întemeiată din prima zi pe evlavie”, din ziua în care Islamul s-a arătat în Quba' - aceasta este Moscheea Quba', ridicată pe sinceritate față de Allah, pe pomenirea Sa și pe statornicirea simbolurilor religiei Sale. Ea avea de mult această temelie.

Această moschee aleasă „este mai vrednică să te ridici în ea” pentru adorare și pomenirea lui Allah, fiindcă ea este aleasă și oamenii ei sunt aleși. De aceea Allah îi laudă: „În ea sunt bărbați care iubesc să se curățească” de păcate, murdărie, necurății și stări de impuritate rituală.

Este cunoscut că cel care iubește un lucru se străduiește pentru el. Ei erau foarte stăruitori în curățarea de păcate, murdării și stări de impuritate rituală. De aceea se numărau printre cei care au intrat devreme în Islam, statorniceau Rugăciunea, stăruiau în Jihad împreună cu Trimisul lui Allah, împlineau Legile religiei și se păzeau să se împotrivească lui Allah și Trimisului Său.

După ce a coborât versetul care îi lăuda pentru curățenia lor, Profetul i-a întrebat despre ea. Ei i-au spus că, după folosirea pietrelor pentru curățare, foloseau și apa, iar el i-a lăudat pentru ceea ce făceau¹⁵.

„Allah îi iubește pe cei care se curăță.” Aceasta cuprinde curățenia lăuntrică de Shirk și de însușirile josnice, precum și curățenia exterioară prin înlăturarea murdăriei, necurățiilor și stărilor de impuritate rituală.

Apoi Allah arată deosebirea dintre cele două moschei, potrivit scopurilor oamenilor lor și potrivirii acestor scopuri cu mulțumirea Sa: „Cine este mai bun: cel care și-a întemeiat zidirea pe evlavie față de Allah”, adică pe intenție bună și sinceritate, „și pe buna Sa plăcere”, prin lucrarea potrivită poruncii Lui? Acesta a unit sinceritatea cu urmarea poruncii lui Allah.

Sau este mai bun „cel care și-a întemeiat zidirea pe marginea unei râpe gata să se surpe”, adică pe buza unei prăpăstii care se fărâmă și este pe punctul de a cădea, „iar aceasta s-a prăbușit cu el în Focul Iadului”? „Allah nu călăuzește poporul nedrept” spre ceea ce le folosește în religia și în viața lor lumească.

„Zidirea pe care au ridicat-o nu va înceta să fie îndoială în inimile lor”, adică suspiciune și îndoială bine înrădăcinată, „până când inimile lor se vor sfâșia”: până când vor regreta pe deplin, se vor căi către Domnul lor și se vor teme de El cu tărie; atunci Allah le va ierta. Altfel, zidirea lor nu le va spori decât îndoială peste îndoială și ipocrizie peste ipocrizie.

„Allah este Atotștiutor” al tuturor lucrurilor, văzute și ascunse, tăinuite și arătate, și al tuturor celor pe care robii le ascund ori le descoperă; El este „Preaînțelept”: nu face, nu creează, nu poruncește și nu oprește decât ceea ce înțelepciunea Sa cere. A Lui este toată lauda.

Din aceste versete se desprind mai multe foloase. Este interzisă ridicarea unei moschei prin care se urmărește vătămarea unei moschei apropiate. O asemenea moschee trebuie dărâmată dacă intenția întemeietorilor ei devine cunoscută.

O faptă, chiar dacă în forma ei este aleasă, poate fi schimbată de intenție și poate deveni oprită, așa cum intenția celor care au ridicat Moscheea Vătămării le-a schimbat fapta.

Orice situație care duce la dezbinarea credincioșilor face parte dintre păcatele care trebuie părăsite și înlăturate. Tot astfel, orice împrejurare care îi adună pe credincioși și aduce înțelegere între ei trebuie urmată, poruncită și încurajată. Allah i-a mustrat pentru Moscheea Vătămării, iar prin scopul lor ea a devenit oprită; necredința și lupta împotriva lui Allah și a Trimisului Său au fost și ele cuprinse în acel scop.

Este interzisă Rugăciunea în locurile neascultării; credinciosul trebuie să stea departe de ele și să nu se apropie.

Neascultarea își lasă urmele asupra locurilor: păcatul ipocriților a influențat Moscheea Vătămării, astfel încât Rugăciunea în ea a fost oprită. Tot astfel, ascultarea își lasă urmele asupra locurilor, așa cum s-a întâmplat cu Moscheea Quba', despre care Allah a spus: „O moschee întemeiată din prima zi pe evlavie este mai vrednică să te ridici în ea.”

Din această pricină, Moscheea Quba' are un merit care nu aparține altor moschei. Profetul venea la Quba' în fiecare sâmbătă pentru a se ruga în ea și îi îndemna pe musulmani la Rugăciune acolo¹⁶.

Din cauzele menționate în verset pentru interzicere se deduc patru principii importante: orice faptă care cuprinde vătămarea unui musulman, neascultarea lui Allah - fiindcă păcatele sunt ramuri ale necredinței -, dezbinarea credincioșilor sau ajutorarea celui care Îi este dușman lui Allah și Trimisului Său este interzisă și oprită. Faptelor opuse li se aplică o judecată opusă.

Dintre învățăturile acestor versete este și faptul că lucrările materiale care iau naștere din neascultarea lui Allah continuă să-l îndepărteze pe făptuitor de Allah, asemenea stăruinței în păcat, până când le înlătură și se căiește de ele cu o căință desăvârșită, astfel încât inima i se sfâșie de părere de rău și regret.

Dacă Moscheea Quba' a fost o moschee întemeiată pe evlavie, atunci Moscheea Profetului, pe care el a întemeiat-o cu binecuvântatele sale mâini, la a cărei zidire a lucrat și pe care Allah a ales-o pentru el, este cu atât mai vrednică de această descriere.

Fapta clădită pe sinceritate și pe urmarea poruncii este o faptă întemeiată pe evlavie și îl duce pe cel care o săvârșește spre Grădinile plăcerii. Fapta clădită pe intenție rea, inovație și rătăcire este întemeiată pe marginea unei râpe gata să se surpe, iar aceasta se prăbușește cu el în Focul Iadului. Allah nu călăuzește poporul nedrept.

Versetul 111

Allah Preaînaltul vestește un adevăr și face o făgăduință adevărată cu privire la un târg măreț și la un schimb însemnat: El Însuși „a cumpărat de la credincioși viețile și averile lor”, acestea sunt bunurile oferite în acest târg, iar în schimbul lor credincioșilor le revine Grădina.

„În schimbul Grădinii”, în care se află tot ceea ce sufletele doresc și ochii găsesc plăcut: felurite plăceri și bucurii, fericire, hurii frumoase și locuințe alese.

Natura legământului și a târgului este că ei își dăruiesc lui Allah viețile și averile, luptând împotriva dușmanilor Săi, pentru înălțarea Cuvântului Său și biruința religiei Sale: „Ei luptă pe calea lui Allah, ucid și sunt uciși.” Acest legământ și acest târg au venit de la Allah întărite prin toate confirmările: „Aceasta este o făgăduință adevărată, care Îi revine în Tawrah, Injil și Qur'an.” Acestea sunt cele mai nobile, mai înalte și mai desăvârșite Cărți coborâte lumii; cu ele au venit cei mai desăvârșiți dintre Trimiși, cei cu hotărâre neclintită, iar toate sunt de acord în privința adevărului acestei făgăduințe.

„Și cine își împlinește legământul mai bine decât Allah? Bucurați-vă, așadar”, voi, credincioșilor care ați răspuns făgăduinței lui Allah, „de târgul pe care l-ați încheiat cu El”: veseliți-vă pentru el, dați-vă vestea bună unii altora și îndemnați-vă unii pe alții. „Aceasta este marea izbândă”, mai presus de care nu există izbândă mai mare, fiindcă ea cuprinde fericirea veșnică, plăcerea statornică și buna plăcere a lui Allah, care este mai mare decât toate desfătările Grădinilor.

Dacă vrei să cunoști măreția acestui târg, privește cine este Cumpărătorul: Allah, Slăvit fie El. Privește ceea ce se dă în schimb: cea mai mare răsplată, Grădinile plăcerii. Privește prețul oferit: viețile și averile, cele mai iubite lucruri pentru om. Privește prin mijlocirea cui s-a încheiat acest târg: a celui mai nobil dintre Trimiși. Și privește în ce zapis a fost scris: în marile Cărți ale lui Allah, coborâte celor mai alese făpturi.

Versetul 112

Este ca și cum s-ar întreba: Cine sunt credincioșii cărora Allah le-a dat vestea bună a intrării în Grădini și a dobândirii onorurilor? El spune: „Cei care se căiesc”, adică cei care stăruie în Tawbah în orice vreme, căindu-se de toate păcatele.

„Cei care adoră”: însușirea lor este robia față de Allah și stăruința în ascultarea Lui, prin împlinirea obligațiilor și a faptelor recomandate în orice vreme; astfel, robul ajunge dintre adoratori. „Cei care aduc laudă” lui Allah în bunăstare și în necaz, recunoscând binecuvântările văzute și ascunse pe care El li le-a dăruit. Ei Îl laudă pomenindu-I binefacerile și Îl pomenesc noaptea și ziua.

„Cei care călătoresc.” Termenul a fost tâlcuit prin cei care postesc, prin cei care călătoresc pentru căutarea științei și prin călătoria inimii în cunoașterea și iubirea lui Allah și întoarcerea necontenită către El. Însă sensul corect este călătoria în fapte de ascultare, precum Hajj, 'Umrah, Jihad, căutarea științei, păstrarea legăturilor de rudenie și altele asemenea.

„Cei care se pleacă, cei care se prosternează”, adică cei care împlinesc multă Rugăciune, deoarece ea cuprinde plecarea și prosternarea. „Cei care poruncesc binele”, în care intră toate obligațiile și faptele recomandate, „și opresc răul”, adică tot ceea ce Allah și Trimisul Său au oprit.

„Cei care păzesc hotarele lui Allah”: învață hotarele a ceea ce Allah i-a coborât Trimisului Său, cu poruncile, interdicțiile și judecățile cuprinse în ele și cu ceea ce nu intră în ele, apoi le păzesc prin faptă și prin părăsirea a ceea ce este oprit. „Dă-le vestea bună credincioșilor.” Obiectul veștii bune nu este limitat, astfel încât ea cuprinde orice răsplată a credinței, atât în această lume și în religie, cât și în Viața de Apoi. Fiecare credincios primește din această veste după măsura și însușirea credinței sale, după puterea sau slăbiciunea ei și după lucrarea cerută de ea.

Versetele 113 la 114

Nu se potrivește și nu este bine pentru Profet și pentru cei care cred în el „să ceară iertare pentru politeiști”, adică pentru cei care nu cred în Allah și adoră alături de El pe altcineva, „chiar dacă le sunt rude apropiate, după ce li s-a lămurit că aceștia sunt locuitorii Focului”. Cererea de iertare pentru ei în această stare este greșită și lipsită de folos; de aceea nu se cuvine Profetului și credincioșilor.

Dacă ei mor în Shirk sau se știe că vor muri astfel, hotărârea pedepsei se împlinește asupra lor și rămânerea lor veșnică în Foc devine inevitabilă. Mijlocirea mijlocitorilor și cererea de iertare a celor care cer iertare nu le folosesc.

Profetului și celor care cred împreună cu el li se cere să fie în acord cu Domnul lor în mulțumirea și mânia Lui, să-i ia aliați pe cei pe care Allah îi ia aliați și să-i socotească dușmani pe cei pe care Allah îi socotește dușmani. A cere iertare pentru cineva despre care s-a lămurit că este dintre locuitorii Focului contrazice aceasta.

Dacă cererea de iertare pentru tatăl său a venit chiar de la Khalil ar-Rahman, Ibrahim, pacea fie asupra lui, aceasta a fost „din pricina unei făgăduințe pe care i-o făcuse”, prin cuvintele sale: „Voi cere iertare pentru tine de la Domnul meu. El este, cu adevărat, binevoitor față de mine” [Maryam 19:47]. Aceasta a fost înainte să cunoască sfârșitul tatălui său. Când i s-a lămurit că tatăl său era un dușman al lui Allah și va muri în necredință, iar îndemnul și reamintirea nu-i vor folosi, „s-a dezis de el”, fiind în acord cu Domnul său și din respect față de El.

„Ibrahim era, cu adevărat, smerit în invocație”, adică se întorcea necontenit la Allah în toate treburile, Îl pomenea mult, făcea multe invocații, cerea iertare și se întorcea la Domnul său. El era „blând”: milostiv cu făpturile, trecea cu vederea greșelile săvârșite față de el, nu se lăsa provocat de nesăbuința celor nesăbuiți și nu răsplătea rău cu rău. Tatăl său i-a spus: „Te voi lovi cu pietre”, iar el i-a răspuns: „Pace ție! Voi cere iertare pentru tine de la Domnul meu” [Maryam 19:46-47].

Urmați-l, așadar, și urmați calea lui Ibrahim în toate, în afara cuvintelor spuse tatălui său: „Voi cere negreșit iertare pentru tine”, așa cum Allah v-a atras atenția asupra acestei excepții și asupra altor lucruri.

Versetele 115 la 116

Când Allah binecuvântează un popor cu călăuzirea și îi poruncește să urmeze Calea Dreaptă, El Își desăvârșește binefacerea față de el și îi lămurește toate lucrurile de care are nevoie. Nu îl lasă rătăcit și necunoscător al treburilor religiei sale. Aceasta dovedește desăvârșirea milei Sale și faptul că Legea Sa cuprinde toate lucrurile de care robii au nevoie în temeliile religiei și în ramurile ei.

Este posibil ca sensul să fie: Allah nu rătăcește un popor după ce l-a călăuzit până când nu îi lămurește lucrurile de care trebuie să se ferească; iar dacă, după ce acestea i-au fost lămurite, nu se supune, El îl pedepsește prin rătăcire, drept răsplată pentru respingerea adevărului limpede. Primul sens este însă mai potrivit.

„Allah este Atotștiutor.” Din desăvârșirea și cuprinderea științei Sale face parte faptul că v-a învățat ceea ce nu știați și v-a lămurit ceea ce vă este de folos.

„A lui Allah este stăpânirea cerurilor și a pământului. El dă viața și dă moartea.” El este Stăpânul lor și rânduiește pentru robii Săi viața, moartea și toate celelalte hotărâri ale Domniei Sale. Dacă El nu neglijează rânduirea universală, cum ar putea neglija rânduirea religioasă legată de Dumnezeirea Sa și să-i lase pe robii Săi nebăgați în seamă, pierduți în neștiința lor, deși El îi ocrotește cu cea mai mare grijă?

De aceea spune: „În afara lui Allah nu aveți niciun ocrotitor” care să vă poarte de grijă, aducându-vă ceea ce vă folosește, „și niciun ajutător” care să îndepărteze de la voi ceea ce vă vatămă.

Versetele 117 la 118

Allah Preaînaltul vestește, din Blândețea și binefacerea Sa, că „S-a întors cu iertare spre Profet”, Muhammad, „spre Muhajirun și Ansar”. Le-a iertat alunecările, le-a păstrat faptele bune și i-a ridicat la cele mai înalte trepte, fiindcă au împlinit fapte grele și anevoioase.

De aceea spune: „cei care l-au urmat în ceasul greutății”, adică au pornit împreună cu el să lupte împotriva dușmanilor în expediția de la Tabuk. Era o arșiță cumplită, proviziile și animalele de călărit erau puține, iar dușmanii erau mulți, împrejurări care îi îndemnau să rămână în urmă.

Ei I-au cerut ajutor lui Allah și au pornit, „după ce inimile unei părți dintre ei aproape că s-au abătut”, adică inimile lor aproape că s-au înclinat spre tihnă și odihnă. Allah i-a întărit, i-a sprijinit și le-a dat putere.

Abaterea inimii este îndepărtarea ei de Calea Dreaptă. Dacă abaterea privește temelia religiei, ea este necredința; dacă privește legile și ramurile ei, judecata urmează acelui lucru de la care omul s-a abătut: fie a neglijat împlinirea unei porunci, fie a împlinit-o într-un chip neconform Legii revelate.

„Apoi S-a întors spre ei cu iertare”, adică le-a primit căința. „El este Cel Plin de bunătate și Îndurător cu ei.” Din Bunătatea și Mila Sa față de ei face parte faptul că le-a dăruit ajutorul de a se căi, le-a primit căința și i-a statornicit în ea.

„Și spre cei trei care au fost lăsați în urmă”, adică de la ieșirea împreună cu musulmanii în acea expediție. Ei erau Ka'b ibn Malik și cei doi tovarăși ai săi, iar istorisirea lor este cunoscută în Sahih-uri și Sunan-uri¹⁷.

Ei au fost cuprinși de o mâhnire uriașă, „până când pământul, cu toată întinderea lui, a devenit strâmt pentru ei”, în pofida lărgimii și vastității lui, „iar sufletele lor au devenit strâmte pentru ei”. Sufletele lor, cele mai iubite dintre toate lucrurile pentru ei, și spațiul larg, care de obicei nu devin strâmte, s-au îngustat asupra lor. Aceasta nu se petrece decât din pricina unei tulburări ajunse la o intensitate și greutate ce nu pot fi exprimate, ca urmare a faptului că au pus mulțumirea lui Allah și a Trimisului Său mai presus de orice.

„Și au știut că nu există adăpost de Allah decât la El”, adică au fost siguri și au cunoscut starea lor: nimeni nu-i putea salva de greutate și nu există scăpare decât la Allah Singur, fără partener. Legăturile lor cu făpturile s-au rupt, s-au legat de Domnul lor, au fugit de la El către El și au rămas în acea greutate aproape cincizeci de nopți.

„Apoi S-a întors spre ei cu iertare”, adică le-a îngăduit Tawbah și le-a dat ajutor pentru ea, „pentru ca ei să se căiască”; apoi Allah le-a primit căința. „Allah este Primitorul căinței”, Cel care primește neîncetat căința, iartă și trece peste alunecări și neajunsuri; El este „Îndurătorul”, a Cărui milă mare coboară necontenit asupra robilor în toate timpurile și clipele, îndreptându-le treburile religiei și ale lumii.

Aceste versete arată că Tawbah lui Allah asupra robului este una dintre cele mai înalte ținte și cele mai de seamă finalități. Allah a făcut-o culmea la care ajung robii Săi aleși și le-a dăruit-o atunci când au săvârșit faptele pe care El le iubește și de care este mulțumit.

Din aceste versete se mai învață Blândețea lui Allah față de ei și statornicirea lor în credință în vremea greutăților și a tulburărilor.

Adorarea grea pentru suflet are o virtute și un merit pe care altă adorare nu le are; cu cât greutatea este mai mare, cu atât răsplata este mai mare.

Tawbah lui Allah asupra robului este după măsura regretului și a părerii lui de rău. Cel căruia nu-i pasă de păcat și nu se rușinează atunci când îl săvârșește are o căință îndoielnică, chiar dacă pretinde că este primită.

Semnul venirii binelui și al îndepărtării greutății este ca inima să se lege cu desăvârșire de Allah Preaînaltul și să se desprindă de făpturi.

Din Blândețea lui Allah față de cei trei face parte că i-a numit printr-un cuvânt care nu-i face de rușine: „cei care au fost lăsați în urmă”. Acesta poate arăta că credincioșii i-au lăsat în urmă, ori că hotărârea asupra primirii sau respingerii scuzei lor a fost amânată. Nu a spus că ei au rămas în urmă din lipsa dorinței pentru bine.

Allah le-a dăruit sinceritatea și a poruncit să fie urmați în aceasta, spunând:

Versetul 119

„O, voi cei care credeți” în Allah și în ceea ce El v-a poruncit să credeți, împliniți cerințele credinței: temeți-vă de Allah Preaînaltul, părăsind și îndepărtându-vă de ceea ce El a oprit.

„Și fiți împreună cu cei sinceri” în cuvintele, faptele și stările lor. Cuvintele lor sunt adevărate, iar faptele și purtarea lor sunt pe deplin sincere, lipsite de lene și delăsare, ferite de intențiile rele și cuprinzând sinceritate și intenție bună. Adevărul călăuzește spre evlavie, iar evlavia călăuzește spre Grădină. Allah spune: „Aceasta este Ziua în care celor sinceri le va folosi sinceritatea lor” [al-Ma'idah 5:119].

Versetele 120 la 121

Allah Preaînaltul îi îndeamnă pe locuitorii Medinei luminate, dintre Muhajirun și Ansar, și pe beduinii din jurul ei care au intrat în Islam și s-au dovedit buni musulmani: „Nu se cuvenea locuitorilor Medinei și beduinilor din jurul lor să rămână în urma Trimisului lui Allah.” Aceasta nu li se potrivea și nu se cuvenea stării lor.

„Și nici să-și pună propriile vieți mai presus de viața lui”, prin odihnă și liniște. Profetul este mai apropiat de credincioși decât ei înșiși, iar fiecare musulman trebuie să fie gata să-l apere cu propria viață și să-l pună mai presus de propriul suflet. Semnul prețuirii și iubirii Trimisului, precum și al credinței depline în el, este ca omul să nu rămână în urmă atunci când el pornește.

Apoi Allah pomenește răsplata care îi îndeamnă să pornească: nici „setea”, nici „osteneala”, adică truda și greutatea, nici „foamea pe calea lui Allah” nu-i lovesc pe cei care luptă; ei nu „pășesc într-un loc care îi mânie pe necredincioși”, prin pătrunderea în ținuturile lor și stăpânirea pământului lor, și nu „dobândesc nimic de la vreun dușman”, precum înfrângerea unei oștiri ori cete sau luarea prăzii, „fără să li se scrie prin aceasta o faptă dreaptă”, fiindcă acestea sunt urmele faptelor lor.

„Allah nu lasă să se piardă răsplata celor care fac bine”, adică a celor care se grăbesc să împlinească porunca lui Allah și drepturile care le revin față de El și față de făpturi.

Apoi spune: „Ei nu cheltuiesc nimic, mic sau mare, și nu străbat nicio vale” în drumul lor spre dușman, „fără ca aceasta să le fie scrisă, pentru ca Allah să-i răsplătească după cele mai bune fapte pe care le săvârșeau”. Aceste fapte intră în răsplată dacă ei le săvârșesc cu sinceritate față de Allah și cu intenție bună.

În aceste versete se află cel mai puternic îndemn pentru suflete de a porni la Jihad pe calea lui Allah și de a nădăjdui răsplata pentru greutățile care le lovesc. Prin acestea dobândesc trepte înalte, iar urmările faptelor robului îi aduc o răsplată mare.

Versetul 122

Allah Preaînaltul le atrage atenția robilor Săi credincioși la ceea ce li se cuvine să facă: „Nu se cuvine credincioșilor să pornească toți deodată”, adică toți să plece la luptă împotriva dușmanului, fiindcă aceasta le-ar aduce greutate și ar împiedica împlinirea multor altor nevoi.

„De ce nu pornește din fiecare grup al lor câte o ceată”, adică din fiecare ținut, trib și neam să pornească un număr prin care se împlinește scopul? Aceasta ar fi mai potrivit.

Apoi atrage atenția că rămânerea unei părți dintre ei are foloase care s-ar pierde dacă ar porni. Cei rămași trebuie „să dobândească înțelegere adâncă a religiei și să-și prevină poporul când acesta se întoarce la ei”, adică să învețe știința religioasă, să-i cunoască înțelesurile și tainele și apoi să-i învețe pe alții și să-și prevină poporul când acesta se întoarce la ei.

Aceasta arată virtutea științei, mai ales a înțelegerii religiei, și faptul că ea se numără printre cele mai însemnate lucruri. Celui care învață o știință i se cere să o răspândească între robi și să-i sfătuiască prin ea. Răspândirea științei de către învățat este una dintre binecuvântările și răsplățile sale care continuă să crească.

În schimb, faptul că învățatul își păstrează cunoașterea numai pentru sine, lipsa chemării către calea lui Allah cu înțelepciune și îndemn frumos și faptul că nu-i învață pe cei neștiutori nu aduc musulmanilor niciun folos. Ce rod dă știința lui? Sfârșitul său va fi moartea, iar știința și rodul ei vor muri împreună cu el. Aceasta este cea mai mare pierdere pentru acela căruia Allah i-a dăruit știință și înțelegere.

Versetul cuprinde și o dovadă, o îndrumare și un indiciu subtil al unui folos însemnat: musulmanii trebuie să pregătească pentru fiecare dintre interesele lor publice oameni care să le poarte de grijă, să-și dedice timpul acelor interese și să se străduiască pentru ele, fără să se abată spre alte sarcini. Astfel, interesele lor sunt împlinite și foloasele lor se desăvârșesc, iar ținta tuturor rămâne una: statornicirea binelui religiei și al lumii lor. Chiar dacă drumurile și îndeletnicirile sunt felurite, ținta este una. Aceasta este înțelepciunea generală folositoare în toate treburile.

Versetul 123

Aceasta este o altă îndrumare. După ce le-a arătat cine trebuie să poarte lupta, Allah le-a poruncit să înceapă cu necredincioșii aflați cel mai aproape de ei și apoi cu următorii, în ordinea apropierii. Ei trebuie să arate tărie și asprime în luptă, împreună cu bărbăție și statornicie.

„Să știți că Allah este cu cei evlavioși.” Ajutorul lui Allah coboară după măsura evlaviei. Stăruiți, așadar, în evlavia față de Allah, iar El vă va ajuta și vă va sprijini împotriva dușmanilor.

Sensul general al poruncii „Luptați împotriva necredincioșilor aflați cel mai aproape de voi” poate fi restrâns atunci când există un folos mai mare în lupta cu cei care nu se află lângă noi; felurile unor asemenea foloase sunt foarte numeroase.

Versetele 124 la 126

Allah Preaînaltul arată starea ipocriților și a credincioșilor la coborârea Qur'anului și deosebirea dintre cele două grupuri. „Când este coborâtă o Sură” în care se află porunci și interdicții, vești despre El Însuși și despre lucrurile nevăzute ori îndemn la Jihad, „unii dintre ei spun: Căruia dintre voi i-a sporit aceasta credința?” Întrebarea lor privește care dintre cele două grupuri a dobândit credința prin ea.

Allah lămurește apoi starea adevărată: „Cât despre cei care cred, ea le sporește credința”, prin cunoașterea ei, înțelegerea, credința în ea și lucrarea după ea, prin dorința de a face binele și părăsirea răului. „Și ei se bucură”, adică își dau unii altora vestea bună pentru ceea ce Allah le-a dăruit din versetele Sale și pentru ajutorul de a le înțelege și de a lucra după ele. Aceasta arată deschiderea inimilor lor față de versetele lui Allah, liniștea lor și graba de a împlini ceea ce ele le cer.

„Cât despre cei în ale căror inimi este boală”, adică îndoială și ipocrizie, „ea le adaugă necurăție peste necurăția lor”: boală peste boală și îndoială peste îndoială. Ei nu cred în ea, i se împotrivesc cu încăpățânare și se întorc de la ea. Boala inimilor lor crește, îi duce la pieire, iar Allah le pecetluiește inimile până când „mor necredincioși”.

Aceasta este pedeapsa lor pentru că nu au crezut în versetele lui Allah și nu s-au supus Trimisului Său. Allah i-a pedepsit așezând ipocrizia în inimile lor până în Ziua în care Îl vor întâlni [cf. at-Tawbah 9:77].

Apoi îi mustră pentru stăruința lor în necredință și ipocrizie: „Oare nu văd că în fiecare an sunt puși la încercare o dată sau de două ori?” Îi lovesc nenorociri și boli și sunt încercați prin porunci dumnezeiești menite să-i încerce. „Totuși, ei nu se căiesc” de răul lor „și nici nu iau aminte” la ceea ce le folosește, ca să-l împlinească, ori la ceea ce îi vatămă, ca să-l părăsească.

Allah îi încearcă, așa cum este rânduiala Sa cu toate comunitățile, prin bine și rău, prin porunci și interdicții, ca să se întoarcă la El, însă ei nu se căiesc și nu iau aminte.

Aceste versete dovedesc că Imanul sporește și scade și că unui credincios i se cuvine să-și cerceteze credința, să-i poarte de grijă, să o înnoiască și să o facă să crească, pentru ca ea să sporească neîncetat.

Versetul 127

Ipocriții se tem că asupra lor va fi coborâtă o Sură care să vestească ceea ce se află în inimile lor. Când o Sură coboară pentru ca ei să creadă în ea și să lucreze după conținutul ei, „ei se privesc unii pe alții”, hotărâți să nu lucreze după ea. Ei așteaptă prilejul de a se ascunde de ochii credincioșilor și spun: „Vă vede cineva?”

„Apoi se îndepărtează”, strecurându-se și plecând, întorși de la ea. Allah le-a dat o pedeapsă de același fel cu fapta lor: așa cum ei s-au îndepărtat de punerea în practică a revelației, „Allah le-a îndepărtat inimile”, adică le-a întors de la adevăr și i-a părăsit.

„Fiindcă sunt un popor care nu înțelege” o înțelegere care să le folosească. Dacă ar fi înțeles, atunci când cobora o Sură ar fi crezut în ea și s-ar fi supus poruncilor ei.

Scopul este să se arate marea lor fugă de Jihad și de celelalte legi ale credinței, așa cum Allah spune despre ei: „Când este coborâtă o Sură hotărâtoare și în ea este pomenită lupta, îi vezi pe cei în ale căror inimi este boală privind spre tine asemenea celui învăluit de moarte” [Muhammad 47:20].

Versetele 128 la 129

Allah Preaînaltul le amintește robilor Săi credincioși binefacerea trimiterii Profetului dintre ei, care nu știa să citească și să scrie. Ei îi cunoșteau starea, puteau învăța de la el și nu socoteau supunerea față de el mai prejos de demnitatea lor. El îi sfătuia cu desăvârșire și se străduia pentru binele lor.

„Greutatea voastră îi este apăsătoare”, adică orice lucru care vă îngreunează și vă face să suferiți îi este greu. „Este plin de grijă pentru voi”: iubește binele pentru voi, se străduiește din toate puterile să vi-l aducă și râvnește la călăuzirea voastră spre Iman; urăște răul pentru voi și se străduiește din toate puterile să vă îndepărteze de el.

„Iar cu credincioșii este plin de bunătate și îndurător”, adică are față de ei cea mai mare bunătate și milă; este mai milostiv cu ei decât părinții lor. Din această pricină, dreptul său se află înaintea tuturor drepturilor făpturilor, iar comunității îi revine obligația de a crede în el, de a-l cinsti, de a-l respecta și de a-l sprijini.

Dacă ei cred, aceasta este spre binele lor și datorită ajutorului dăruit lor de Allah; „iar dacă se întorc” de la Iman și de la faptă, mergi mai departe pe calea ta și nu înceta chemarea. Spune: „Allah îmi este de ajuns”, adică îmi ajunge în toate lucrurile care mă preocupă.

„Nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de El. În El mi-am pus încrederea”, adică m-am sprijinit și m-am bizuit pe El pentru aducerea folosului și îndepărtarea vătămării. „El este Domnul Tronului măreț”, care este cea mai mare dintre făpturi. Dacă El este Domnul Tronului măreț, care cuprinde toate făpturile, atunci cu atât mai mult este Domnul tuturor celor aflate sub Tron.

S-a încheiat Tafsirul Surei at-Tawbah, cu ajutorul și binecuvântarea lui Allah. A Lui este toată lauda, la început și la sfârșit, în cele văzute și în cele ascunse.