Tafsir as-Saʿdī — Volumul 4

Sura al Anfal

Versetele 41 la 75

Versetele 41 la 44

„Și să știți că din orice pradă ați dobândit”, adică din averea necredincioșilor luată cu forța, pe drept, fie puțină, fie multă, „a cincea parte Îi revine lui Allah”, iar restul vă revine vouă, celor care ați dobândit prada. Allah le-a atribuit prada celor care au dobândit-o, apoi a scos din ea o cincime. Aceasta arată că restul de patru cincimi se împart între ei potrivit împărțirii făcute de Trimisul lui Allah: luptătorului pe jos îi revine o parte, iar călărețului trei părți, una pentru el și două pentru calul său.

Cincimea se împarte în cinci părți. Partea lui Allah și a Trimisului Său este folosită pentru interesele generale ale musulmanilor, fără a fi destinată unui interes anume. Allah a rânduit-o pentru El și pentru Trimisul Său, iar Allah și Trimisul Său nu au nevoie de ea; s-a știut astfel că ea este pentru robii lui Allah. Dacă El nu a numit o destinație precisă, aceasta arată că ea este cheltuită pentru interesele generale.

A doua parte este pentru rudele apropiate, adică rudele Profetului din Banu Hashim și Banu al-Muttalib. Allah a legat acordarea acestei părți de rudenie, ceea ce arată că simpla rudenie este cauza acordării ei. Bogații și săracii lor, bărbații și femeile lor sunt egali în această privință. A treia parte este pentru orfanii care și-au pierdut tații pe când erau mici; Allah le-a rânduit o cincime din cincime din milă față de ei, fiindcă nu se pot îngriji singuri și l-au pierdut pe cel care se îngrijea de ei. A patra este pentru nevoiașii lipsiți, bărbați și femei, mici și mari. A cincea este pentru călătorul rămas fără mijloace, străinul a cărui călătorie s-a întrerupt într-o țară străină.

Unii exegeți au spus că cincimea din pradă se distribuie numai acestor categorii și că nu este obligatoriu ca ele să primească în mod egal; ea se cheltuiește potrivit interesului. Această părere este mai apropiată de adevăr.

Allah a făcut plata cincimii o condiție a credinței și a spus: „dacă credeți în Allah și în ceea ce am coborât asupra robului Nostru în Ziua Deosebirii”, adică ziua Badrului, în care Allah a deosebit adevărul de fals, a făcut adevărul să se arate și a nimicit falsul. „Ziua în care cele două oști s-au întâlnit”, oștirea musulmanilor și oștirea necredincioșilor. Dacă credeți în Allah și în adevărul coborât asupra Trimisului Său în Ziua Deosebirii, adevăr adeverit de semne și dovezi care arată că ceea ce a adus el este adevărul, împliniți această îndatorire. „Allah are putere asupra tuturor lucrurilor”; nimeni nu I se împotrivește fără să fie biruit de El.

Voi erați pe latura văii cea mai apropiată de Medina, ei erau pe latura cea mai îndepărtată de Medina; aceeași vale vă adunase pe toți. Caravana în căutarea căreia ieșiserăți, deși Allah voia pentru voi altceva, se afla mai jos de voi, spre țărmul mării. Dacă voi și ei v-ați fi dat întâlnire în acest fel, „v-ați fi contrazis asupra timpului întâlnirii”: ar fi fost inevitabilă o înaintare, o întârziere ori alegerea unui alt loc, lucru care v-ar fi făcut să ratați întâlnirea. Allah v-a adunat însă în această stare „pentru ca Allah să împlinească o hotărâre ce trebuia înfăptuită”, hotărâtă din veșnicie și care trebuia să se împlinească.

Aceasta s-a petrecut „pentru ca acela care pierea să piară având o dovadă limpede”, pentru ca împotriva celui îndărătnic să stea o dovadă limpede, iar el să aleagă necredința în cunoștință de cauză, fiind convins de falsitatea ei, astfel încât să nu-i rămână nicio scuză înaintea lui Allah; „iar acela care rămânea în viață să rămână având o dovadă limpede”, pentru ca credinciosului să-i sporească vederea limpede și certitudinea prin dovezile adevărului pe care Allah le-a arătat celor două oști, ca învățătură pentru cei cu minte. „Allah este Cel care aude totul”, toate glasurile, în toate limbile și pentru toate nevoile, și „știe totul”, cele văzute, gândurile lăuntrice și tainele, nevăzutul și cele de față.

Allah îi arătase Trimisului Său pe politeiști ca fiind puțini, iar el le-a spus aceasta Însoțitorilor săi. Inimile lor s-au liniștit și s-au întărit. „Dacă ți i-ar fi arătat mulți”, iar tu le-ai fi spus aceasta, „v-ați fi descurajat și v-ați fi certat asupra hotărârii”: unii ar fi dorit să înainteze, iar alții nu; cearta și neînțelegerile ar fi dus la eșec. „Însă Allah v-a ferit” și a fost blând cu voi. „El cunoaște ceea ce se află în piepturi”, fermitatea sau slăbiciunea, sinceritatea sau minciuna. Allah a cunoscut în inimile voastre ceea ce a făcut ca blândețea și bunătatea Sa să vă cuprindă și a adeverit visul Trimisului Său.

Allah i-a făcut pe dușmani să pară puțini în ochii credincioșilor și i-a făcut pe credincioși să pară puțini în ochii lor, pentru ca fiecare oștire să înainteze asupra celeilalte. Astfel, Allah a împlinit hotărârea Sa: sprijinirea credincioșilor, părăsirea necredincioșilor și uciderea conducătorilor și căpeteniilor rătăcirii dintre ei. Nu a mai rămas printre ei nicio căpetenie cu renume; astfel le-a fost mai ușor să se supună atunci când au fost chemați la Islam. Aceasta a fost o dovadă de bunătate și față de cei rămași, cărora Allah le-a dăruit harul Islamului. „La Allah se întorc toate lucrurile”: toate treburile făpturilor se întorc la Allah, iar El deosebește răul de bine și judecă între oameni cu hotărârea Sa dreaptă, în care nu este nedreptate.

Versetele 45 la 49

Allah spune: „O, voi cei care credeți, atunci când întâlniți o oștire”, adică un grup de necredincioși cu care vă luptați, „rămâneți neclintiți”. Înarmați-vă cu răbdare și stăpâniți-vă sufletele, stăruind în această mare faptă de ascultare, a cărei urmare este demnitatea și biruința. Ajutați-vă în aceasta prin pomenirea multă a lui Allah, „poate că veți izbândi”, dobândind biruința asupra dușmanilor. Răbdarea, statornicia și pomenirea multă a lui Allah sunt dintre cele mai mari cauze ale biruinței.

„Ascultați de Allah și de Trimisul Său” în toate treburile voastre și urmați poruncile lor. „Și nu vă certați”, căci cearta produce împrăștierea inimilor. „Căci veți slăbi”, adică veți deveni lași, „și puterea voastră va pieri”, iar fermitatea și tăria voastră vor dispărea, împreună cu ajutorul care v-a fost făgăduit pentru ascultarea lui Allah și a Trimisului Său. „Și fiți răbdători”, țineți-vă sufletele în ascultarea lui Allah. „Allah este cu cei răbdători” prin ajutor, sprijin și întărire.

Smeriți-vă înaintea Domnului vostru și nu fiți asemenea celor care au ieșit din casele lor cu trufie și ca să fie văzuți de oameni. Acesta era scopul pentru care ieșiseră, iar trufia lor îi scosese din case: doreau să umble cu aroganță pe pământ, să se mândrească înaintea oamenilor și împiedicau de la calea lui Allah pe cei care voiau să o urmeze. „Allah cuprinde ceea ce fac ei.” De aceea El v-a vestit scopurile lor și v-a avertizat să nu le semănați; El îi va pedepsi cu cea mai aspră pedeapsă pentru acestea. Scopul vostru atunci când ieșiți trebuie să fie căutarea Feței lui Allah, ridicarea religiei Sale, oprirea drumurilor care duc la mânia și pedeapsa Sa și atragerea oamenilor spre calea dreaptă a lui Allah, care duce la Grădinile plăcerii.

„Și când Satana le-a împodobit faptele”, făcându-le frumoase în inimile lor și înșelându-i, „și a spus: «Niciun om nu vă va birui astăzi»”, adică sunteți atât de numeroși, de bine înarmați și pregătiți, încât Muhammad și cei alături de el nu vă pot ține piept. „Iar eu vă sunt ocrotitor”, împotriva oricui ar veni asupra voastră dintre cei de al căror rău vă temeți. Iblis li s-a arătat celor din Quraysh în chipul lui Suraqah ibn Malik ibn Ju'shum al-Mudliji. Ei se temeau de Banu Mudlij, din pricina dușmăniei dintre ei. Satana le-a spus: „Eu vă sunt ocrotitor”, iar sufletele lor s-au liniștit și au venit cu îndrăzneală.

Când cele două oști, musulmanii și necredincioșii, s-au întâlnit, Satana l-a văzut pe Jibril așezând îngerii în rânduri. Atunci s-a temut mult și „s-a întors pe călcâie”, fugind înapoi, „și a spus: «Eu nu am nicio legătură cu voi. Eu văd ceea ce voi nu vedeți»”, adică văd îngerii pe care nimeni nu-i poate înfrunta. „Eu mă tem de Allah”, adică mă tem ca El să mă pedepsească grabnic în această lume, „iar Allah este aspru la pedeapsă”.

Este posibil ca Satana să-i fi amăgit și să le fi șoptit în inimi că niciun om nu-i va birui în acea zi și că el le este ocrotitor. După ce i-a împins în primejdie, el a dat înapoi și s-a dezis de ei, așa cum a spus Preaînaltul: „Asemenea Satanei, când îi spune omului: «Nu crede!» Iar când acesta nu crede, el spune: «Eu nu am nicio legătură cu tine; eu mă tem de Allah, Domnul lumilor.» Urmarea amândurora va fi că vor rămâne veșnic în Foc; aceasta este răsplata nedrepților.”

„Când fățarnicii și cei în ale căror inimi este o boală”, adică îndoială și o credință slabă, i-au văzut pe credincioși pornind la luptă împotriva politeiștilor, deși erau mult mai puțini, au spus cu dispreț și batjocură: „Pe aceștia i-a amăgit religia lor”; religia aceasta i-a împins într-o primejdie pe care nu o pot înfrunta și asupra căreia nu au putere. Ei erau însă, pe Allah, cei nepricepuți și nechibzuiți. Credința îl îndeamnă pe om să pornească spre lucruri înspăimântătoare la care oștiri mari nu îndrăznesc.

Credinciosul care se încrede în Allah știe că nimeni nu are forță, putere sau capacitate decât prin Allah. Dacă toate făpturile s-ar aduna să-i aducă unui om un folos cât greutatea unui grăunte, nu i-ar putea aduce niciun folos decât cu ceea ce Allah a scris pentru el; iar dacă s-ar aduna să-i facă rău, nu i-ar putea face rău decât cu ceea ce Allah a hotărât asupra lui. El știe că se află pe adevăr și că Allah este Înțelept și Îndurător în hotărârea și decretul Său; nu se teme de mulțimea și puterea dușmanului, ci se încrede în Domnul său, cu inima liniștită, fără neliniște și lașitate. „Cine se încrede în Allah, atunci Allah este Atotputernic”, puterea Lui nu poate fi biruită, și „Preaînțelept” în hotărârea și rânduirea Sa.

Versetele 50 la 54

Preaînaltul spune: dacă i-ai vedea pe cei care nu cred în semnele lui Allah în clipa în care îngerii însărcinați cu luarea sufletelor lor îi lovesc, iar neliniștea și chinul lor devin mari! Îngerii îi lovesc peste fețe și spinări și le spun: „Scoateți-vă sufletele!” Sufletele lor refuză ieșirea, cunoscând pedeapsa dureroasă care le stă înainte. De aceea li se spune: „Gustați pedeapsa Focului”, adică pedeapsa arzătoare și aspră.

„Aceasta” pedeapsă v-a ajuns fără nedreptate din partea Domnului vostru, ci din pricina păcatelor pe care mâinile voastre le-au săvârșit. „Asemenea purtării neamului lui Faraon și a celor dinaintea lor”: aceasta este rânduiala lui Allah față de cei dintâi și cei de pe urmă dintre tăgăduitori, obiceiul lor și pedeapsa lui Allah cu care îi nimicește pentru păcatele lor. „Ei nu au crezut în semnele lui Allah, iar Allah i-a prins pentru păcatele lor. Allah este Puternic și aspru la pedeapsă.” Nimeni pe care El voiește să-l prindă nu-I poate scăpa. „Nicio vietate nu se află fără ca El să o țină de moțul frunții.”

„Aceasta” înseamnă pedeapsa pe care Allah a trimis-o asupra neamurilor tăgăduitoare și înlăturarea binefacerilor de care se bucurau, din pricina păcatelor lor și a schimbării pe care au făcut-o în ei înșiși. Allah nu schimbă o binefacere religioasă ori lumească dăruită unui popor, ci o păstrează și le-o sporește dacă sporesc în mulțumire. El nu o schimbă „până când ei nu schimbă ceea ce se află în sufletele lor”, trecând de la ascultare la neascultare. Ei se arată nerecunoscători față de binefacerea lui Allah și o schimbă cu necredință, iar El le-o înlătură și le schimbă starea, așa cum și-au schimbat ei înșiși starea.

Allah are înțelepciune și dreptate în aceasta și face bine robilor Săi. El nu-i pedepsește decât pentru nedreptatea lor, și atrage inimile apropiaților Săi către El prin pedepsele pe care le dă să le guste robilor atunci când se abat de la porunca Sa. „Allah este Cel care aude totul”: aude toate cuvintele rostite, fie ele spuse în taină sau cu glas tare. El cunoaște ceea ce ascund conștiințele și ceea ce tăinuiesc sufletele, apoi face să se împlinească asupra robilor Săi hotărârile cunoscute de El și rânduite prin voia Sa.

„Asemenea purtării neamului lui Faraon”, adică a lui Faraon și a poporului său, „și a celor dinaintea lor: ei au tăgăduit semnele Domnului lor” atunci când le-au venit. „Iar Noi i-am nimicit pentru păcatele lor”: pe fiecare potrivit fărădelegii sale. „Și am înecat neamul lui Faraon. Toți au fost nedrepți” față de ei înșiși și au lucrat pentru propria nimicire. Allah nu i-a nedreptățit și nu i-a prins pentru o crimă pe care nu au săvârșit-o. Să se ferească cei cărora li se adresează aceste cuvinte să le semene în nedreptate, ca nu cumva să li se întâmple ceea ce li s-a întâmplat acelora.

Versetele 55 la 60

Aceștia sunt cei care au adunat trei trăsături: necredința, lipsa credinței și trădarea, căci nu rămân statornici în legământul pe care l-au încheiat și nu țin seama de vorba lor. Ei sunt „cele mai rele vietăți înaintea lui Allah”, mai răi decât măgarii, câinii și celelalte animale, fiindcă binele lipsește cu desăvârșire din ei, iar răul este așteptat de la ei.

Prin urmare, îndepărtează-i și risipește-i, ca boala lor să nu se transmită altora. „Dacă îi întâlnești în luptă”, adică dacă îi găsești în starea de război, fără să mai aibă legământ ori înțelegere, „pedepsește-i în așa fel încât să-i împrăștii pe cei din urma lor”, adică lovește-i cu o pedeapsă pe care cei rămași în urma lor o vor vedea drept pildă, „poate că își vor aduce aminte”, ca nu cumva să-i ajungă ceea ce i-a ajuns pe aceștia.

Acesta este unul dintre folosurile pedepselor și sancțiunilor rânduite pentru păcate: ele îi opresc pe cei care nu au săvârșit păcatul și îl descurajează pe făptuitor să-l repete. Faptul că această pedeapsă este limitată la starea de război arată următorul lucru: chiar dacă necredinciosul este cunoscut pentru trădare și încălcarea grabnică a legământului, după ce i s-a acordat un legământ, nu este îngăduită trădarea sau pedepsirea lui.

Dacă între tine și un popor există un legământ și o înțelegere pentru încetarea luptei, iar din împrejurările lor se văd lucruri care arată trădare, fără ca ei să o declare, „aruncă-le legământul”, adică înapoiază-le legământul și vestește-i că nu mai există înțelegere între tine și ei, „în mod deschis”, astfel încât voi și ei să cunoașteți deopotrivă aceasta. Nu-ți este îngăduit să-i trădezi sau să faci ceva interzis de legământ înainte de a-i înștiința.

„Allah nu-i iubește pe trădători”; dimpotrivă, îi urăște cu putere. Prin urmare, este necesar un act limpede care să vă ferească de învinuirea de trădare. Versetul arată că, dacă trădarea lor este dovedită, nu mai este nevoie să li se vestească desfacerea legământului: nu mai este vorba despre teama de o posibilă trădare, ci despre un fapt cunoscut, iar înștiințarea nu ar mai avea niciun folos. Cerința exprimată prin cuvintele „în mod deschis” este deja împlinită, deoarece trădarea este cunoscută tuturor. Versetul arată, de asemenea, că, atunci când nu există teama de trădare, fiindcă nu s-a găsit la ei niciun indiciu, nu este îngăduit să le fie denunțat legământul, ci trebuie respectat până la termenul său.

Necredincioșii care Îl tăgăduiesc pe Domnul lor și neagă semnele Lui să nu creadă că au ajuns înaintea lui Allah și au scăpat. Ei nu-L pot zădărnici, căci Allah îi pândește. Înțelepciunea Sa desăvârșită se arată în faptul că le dă răgaz și nu Se grăbește să-i pedepsească. Prin aceasta îi încearcă pe robii Săi credincioși și le sporește, prin ascultare, treptele înalte și însușirile pe care nu le-ar fi putut dobândi fără această încercare. De aceea El le spune robilor Săi credincioși:

„Pregătiți împotriva lor”, adică împotriva dușmanilor voștri necredincioși care se străduiesc să vă nimicească și să vă zădărnicească religia, „tot ceea ce puteți din forță”, adică toată puterea mintală și trupească pe care o puteți dobândi, precum și toate felurile de arme și celelalte lucruri care ajută în luptă. Aici intră toate meșteșugurile prin care se produc diferitele arme și unelte: tunuri, mitraliere, puști, avioane, vehicule terestre și maritime, fortărețe, cetăți, tranșee, mijloace de apărare, judecată și conducerea chibzuită prin care musulmanii înaintează și îndepărtează răul dușmanilor, învățarea tragerii, curajul și buna conducere.

De aceea Profetul a spus: „Cu adevărat, forța este tragerea.¹” În aceasta intră și pregătirea mijloacelor de transport de care este nevoie în luptă. Preaînaltul a spus: „și din cai ținuți gata, ca să-i înspăimântați prin aceasta pe dușmanul lui Allah și pe dușmanul vostru”. În vremea aceea, caii îndeplineau acest scop: înspăimântarea dușmanilor. Hotărârea juridică urmează rațiunea pe care se întemeiază. Dacă există ceva care îi înspăimântă mai mult decât caii, precum vehiculele terestre și aeriene pregătite pentru luptă, prin care vătămarea produsă dușmanului este mai mare, atunci sunt poruncite atât pregătirea pentru lupta cu acestea, cât și strădania de a le dobândi. Chiar dacă ele nu se găsesc decât prin învățarea meșteșugului fabricării lor, aceasta devine obligatorie, deoarece ceea ce este indispensabil pentru împlinirea unei obligații este, la rândul său, obligatoriu.

Cuvintele Sale „ca să-i înspăimântați prin aceasta pe dușmanul lui Allah și pe dușmanul vostru” se referă la dușmanii pe care îi cunoașteți. Iar „pe alții în afară de ei, pe care voi nu-i cunoașteți, dar Allah îi cunoaște” se referă la cei care aveau să lupte împotriva voastră după vremea în care le-au fost adresate aceste cuvinte. Allah îi cunoaște și, din acest motiv, le-a poruncit credincioșilor să se pregătească împotriva lor.

Printre cele mai mari mijloace care ajută la luptă împotriva lor se numără cheltuirea averilor pentru jihad împotriva necredincioșilor. De aceea Preaînaltul a încurajat la aceasta, spunând: „Orice cheltuiți pe calea lui Allah”, fie puțin, fie mult, „vă va fi răsplătit pe deplin”. Răsplata sa în Ziua Învierii va fi înmulțită de multe ori, până acolo încât cheltuiala făcută pe calea lui Allah va fi răsplătită de șapte sute de ori și chiar de mult mai multe ori. „Și nu veți fi nedreptățiți”, adică nu vi se va scădea nimic din răsplata și plata ei.

Versetele 61 la 64

„Dacă ei”, adică necredincioșii care se luptă cu tine, „se înclină spre pace”, adică se înclină spre împăcare și spre încetarea luptei, „înclină-te și tu spre ea și încrede-te în Allah”: răspunde cererii lor și încrede-te în Domnul tău. În aceasta se află multe foloase.

Printre ele se numără faptul că urmărirea păcii și a liniștii este cerută în orice vreme; iar dacă ei sunt cei care încep aceasta, răspunsul dat lor este cu atât mai potrivit. Un alt folos este că pacea vă îngăduie să vă adunați puterile și să vă pregătiți din nou pentru lupta cu ei într-o altă vreme, dacă va fi nevoie de aceasta.

De asemenea, atunci când se încheie pacea și cele două părți se află în siguranță una față de cealaltă și ajung să se cunoască, chemarea la Islam devine mai ușoară. Islamul se înalță și nimic nu se înalță deasupra lui. Orice om înzestrat cu rațiune și înțelegere, dacă judecă drept, îl va prefera celorlalte religii, datorită frumuseții poruncilor și interdicțiilor sale, frumuseții purtării față de oameni și dreptății pe care o arată între ei, fără nedreptate și asuprire. Astfel se înmulțesc cei care îl doresc și îl urmează. În felul acesta, pacea ajunge să fie un sprijin pentru musulmani împotriva necredincioșilor.

Nu există în pace ceva de care să se teamă, în afara unei singure primejdii: ca intenția necredincioșilor să fie înșelarea musulmanilor și folosirea prilejului pentru a le face rău. De aceea Allah le-a spus că El le este de ajuns și că îi va ocroti de uneltirea lor, iar paguba uneltirii se va întoarce asupra celor care au urzit-o.

„Iar dacă voiesc să te înșele, Allah îți este de ajuns”, adică El te va feri de ceea ce îți face rău și Se va îngriji de treburile și folosul tău. El ți-a fost deja de ajuns și te-a sprijinit prin lucruri care îți liniștesc inima: „El este Cel care te-a întărit prin ajutorul Său și prin credincioși”. El te-a ajutat cu sprijinul Său dumnezeiesc, căruia nimic nu i se poate împotrivi, și cu credincioșii, cărora le-a insuflat să te sprijine.

„Și a unit inimile lor”, astfel încât s-au adunat și s-au întărit prin unirea lor. Aceasta nu s-a datorat strădaniei sau puterii cuiva, ci numai puterii lui Allah. Dacă ai fi cheltuit tot aurul, argintul și celelalte averi de pe pământ pentru a uni inimile lor după dezbinarea și dușmănia cea mare dintre ele, „nu le-ai fi putut uni inimile”, fiindcă nimeni nu stăpânește inimile robilor în afară de Allah. „Însă Allah le-a unit. El este Atotputernic, Preaînțelept”: prin puterea Sa le-a unit inimile și le-a adunat după ce fuseseră despărțite.

Preaînaltul spune în alt loc: „Aduceți-vă aminte de binefacerea lui Allah asupra voastră: ați fost dușmani, iar El v-a unit inimile și, prin harul Său, ați devenit frați. Ați fost pe marginea unei gropi de Foc, iar El v-a izbăvit din ea.”

Apoi Allah spune: „O, Profetule! Allah îți este de ajuns ție și credincioșilor care te urmează”, adică El îți este de ajuns ție și celor dintre credincioși care te urmează. Aceasta este o făgăduință din partea lui Allah către robii Săi credincioși care îl urmează pe Trimisul Său: El le va fi de ajuns și îi va sprijini împotriva dușmanilor lor. Dacă ei împlinesc mijlocul rânduit, și anume credința și urmarea Trimisului, Allah le va fi negreșit de ajuns în toate treburile lor religioase și lumești. Sprijinul nu întârzie decât atunci când nu sunt împlinite condițiile lui.

Versetele 65 la 66

Allah îi spune Profetului Său: „O, Profetule! Îndeamnă-i pe credincioși la luptă”, adică încurajează-i și însuflețește-i prin tot ceea ce le întărește hotărârea și le trezește râvna. Îndeamnă-i la jihad și la luptă împotriva dușmanilor lor și avertizează-i să nu facă opusul. Arată-le virtutea curajului și a statorniciei și binele care se naște din ele în această lume și în Viața de Apoi. Amintește-le vătămarea lașității, faptul că ea este o însușire josnică, potrivnică religiei și bărbăției, și că vitejia se cuvine credincioșilor mai mult decât oricui altcuiva.

Preaînaltul spune: „Dacă voi suferiți, și ei suferă așa cum suferiți voi, însă voi nădăjduiți de la Allah ceea ce ei nu nădăjduiesc.”

„Dacă printre voi sunt douăzeci de oameni statornici”, o, credincioșilor, „ei vor birui două sute; iar dacă printre voi sunt o sută, vor birui o mie dintre cei care nu cred.” Astfel, un credincios se află în fața a zece necredincioși. Aceasta pentru că „ei sunt oameni care nu înțeleg”: nu au cunoștință despre ceea ce Allah a pregătit pentru cei care luptă pe calea Sa. Ei luptă numai pentru înălțare pe pământ și pentru răspândirea stricăciunii, pe când voi înțelegeți scopul luptei: înălțarea Cuvântului lui Allah, facerea vădită a religiei Sale, apărarea Cărții lui Allah și dobândirea izbândei celei mari la Allah. Toate acestea cheamă la vitejie, statornicie și înaintare în luptă.

Apoi Allah a ușurat această hotărâre pentru robii Săi și a micșorat proporția: „Acum Allah v-a ușurat povara, căci știe că în voi este slăbiciune.” Mila și înțelepciunea Sa au cerut această ușurare. „Dacă printre voi sunt o sută de oameni statornici, ei vor birui două sute; iar dacă printre voi sunt o mie, ei vor birui două mii, cu îngăduința lui Allah. Allah este cu cei statornici”, prin ajutorul și sprijinul Său.

Aceste versete au forma unei vestiri despre credincioși: dacă ajung la numărul precizat, vor birui numărul corespunzător de necredincioși, deoarece Allah le-a dăruit curajul credinței. În realitate, sensul lor este cel al unei porunci. La început Allah le-a poruncit credincioșilor ca unul să nu fugă din fața a zece, nici zece din fața unei sute, nici o sută din fața unei mii. Apoi El a ușurat porunca, astfel încât musulmanilor nu le este îngăduit să fugă din fața unui număr de două ori mai mare; dacă dușmanii sunt mai mult decât dublul lor, le este îngăduită retragerea.

S-ar putea ridica două obiecții împotriva acestei înțelegeri. Prima este că versetele sunt formulate ca o vestire, iar regula de bază este că o vestire se înțelege potrivit sensului ei aparent, ca amintire a unei binefaceri și descriere a unei realități. A doua este că numărul amintit este condiționat de statornicie, adică de faptul că ei sunt deprinși cu răbdarea. De aici s-ar putea înțelege că, dacă nu sunt deprinși cu statornicia și răbdarea, le este îngăduit să se retragă chiar dacă dușmanul nu este de două ori mai numeros, atunci când socotesc că vătămarea îi va ajunge, așa cum cere înțelepciunea dumnezeiască.

Răspunsul la prima obiecție este că spusele Sale „Acum Allah v-a ușurat povara...” dovedesc că această hotărâre este obligatorie și că este o poruncă hotărâtă. Apoi Allah a micșorat numărul, ceea ce arată limpede că este o poruncă, chiar dacă forma ei este aceea a unei vestiri.

Se poate spune că folosirea formei de vestire poartă un sens frumos care nu s-ar afla în forma directă a poruncii: întărirea inimilor credincioșilor și vestirea cea bună că ei îi vor birui pe necredincioși. Cât despre condiționarea prin statornicie, scopul ei este îndemnul la răbdare și statornicie și porunca de a folosi mijloacele prin care acestea se dobândesc. Când fac aceasta, ei unesc mijloacele credinței cu pregătirile materiale, iar aceasta le întărește nădejdea în biruința făgăduită de Allah acestui număr mic.

Versetele 67 la 71

Aceasta este o mustrare din partea lui Allah pentru Trimisul Său și pentru credincioși în ziua de la Badr, când i-au luat prizonieri pe politeiști și i-au lăsat în viață pentru răscumpărare. Părerea Conducătorului credincioșilor, 'Umar ibn al-Khattab, în această împrejurare, era ca ei să fie uciși și nimiciți.

De aceea Allah a spus: „Nu se cuvine unui Profet să aibă prizonieri până când nu a zdrobit puterea dușmanului pe pământ.” Nu era potrivit ca, atunci când lupta împotriva necredincioșilor care voiau să stingă lumina lui Allah și se străduiau să nimicească religia Sa, astfel încât să nu mai rămână pe pământ nimeni care să I se închine lui Allah, el să se grăbească să-i ia prizonieri și să-i păstreze în viață pentru răscumpărare. Câștigul obținut astfel era mic în comparație cu folosul uciderii lor și al înlăturării răului lor. Cât timp răul lor se răspândea și ei aveau putere, era mai potrivit să nu fie luați prizonieri. După ce sunt înfrânți pe deplin, răul lor este oprit și puterea le este slăbită, nu mai este nicio vătămare în a lua prizonieri dintre ei și a-i lăsa în viață.

„Voi doriți”, prin luarea răscumpărării și lăsarea lor în viață, „bunurile trecătoare ale acestei lumi”, fără ca prin aceasta să se dobândească folosul sprijinirii religiei. „Iar Allah voiește pentru voi Viața de Apoi”, prin sprijinirea religiei Sale, ajutorarea apropiaților Săi și înălțarea cuvântului lor deasupra celorlalți. De aceea El vă poruncește ceea ce va duce la aceasta. „Allah este Atotputernic, Preaînțelept”: puterea Lui este desăvârșită; dacă ar fi voit să-i biruiască pe necredincioși fără luptă, ar fi făcut-o. Însă El este Preaînțelept și îi încearcă pe unii dintre voi prin alții.

„Dacă nu ar fi fost o hotărâre de mai înainte de la Allah”, adică hotărârea și decretul Său prin care v-a făcut prada îngăduită și a îndepărtat pedeapsa de această comunitate, „v-ar fi atins o pedeapsă mare pentru ceea ce ați luat.” În hadith se spune: „Dacă pedeapsa ar fi coborât în ziua de la Badr, nimeni nu ar fi scăpat de ea în afară de 'Umar.²”

„Mâncați din prada pe care ați dobândit-o, fiind îngăduită și bună.” Aceasta ține de blândețea lui Allah față de această comunitate: El i-a făcut prada îngăduită, deși nu o făcuse îngăduită niciunei comunități dinaintea ei.

„Și temeți-vă de Allah” în toate treburile voastre și stăruiți în aceasta, ca mulțumire pentru binefacerile pe care Allah vi le-a dăruit. „Allah este Atoateiertător”: îl iartă pe cel care se căiește față de El de toate păcatele lui și iartă păcatele celui care nu-I asociază nimic. El este „Îndurător” cu voi, căci v-a îngăduit prada și a făcut-o bună.

Aceste cuvinte au fost revelate cu privire la prizonierii din ziua de la Badr.³ Printre ei se afla al-'Abbas, unchiul Trimisului lui Allah. Când i s-a cerut răscumpărarea, el a susținut că devenise musulman înainte de aceasta, dar răscumpărarea nu i-a fost înlăturată. Allah a revelat acest verset pentru a-l mângâia pe el și pe cei aflați în aceeași stare.

„O, Profetule! Spune-le prizonierilor aflați în mâinile voastre: «Dacă Allah știe că în inimile voastre este vreun bine, vă va dărui ceva mai bun decât ceea ce vi s-a luat»”, adică dintre averi. Prin harul Său, El vă va înlesni un bine mult mai mare decât ceea ce vi s-a luat. „Și vă va ierta” păcatele și vă va face să intrați în Paradis. „Allah este Atoateiertător, Îndurător.”

Allah Și-a împlinit făgăduința față de al-'Abbas și față de alții. După aceea, el a dobândit multă avere. Odată, când Profetului i-a fost adusă o avere mare, al-'Abbas a venit la el, iar Profetul i-a poruncit să ia din ea, în veșmântul său, cât putea duce. El a luat atât de mult, încât aproape că nu a mai putut purta povara.⁴

„Iar dacă ei voiesc să te trădeze”, străduindu-se să lupte și să se împotrivească ție, „L-au trădat pe Allah și mai înainte, iar El v-a dat putere asupra lor”. Să se ferească, așadar, să te trădeze, căci Allah are putere asupra lor, iar ei se află sub stăpânirea Sa.

„Allah este Atotștiutor, Preaînțelept”: El cunoaște toate lucrurile și pune fiecare lucru la locul potrivit. Din știința și înțelepciunea Sa v-a rânduit aceste hotărâri însemnate și frumoase și a luat asupra Sa să vă fie de ajuns în privința prizonierilor și a răului lor, dacă ar voi să vă trădeze.

Versetele 72 la 73

Acesta este legământul de ocrotire și iubire pe care Allah l-a încheiat între Muhajirun, cei care au crezut și au emigrat pe calea lui Allah, părăsindu-și patria de dragul Lui și pentru jihad pe calea Sa, și Ansar, cei care le-au dat adăpost Trimisului lui Allah și Însoțitorilor săi și i-au ajutat, împărțind cu ei locuințele, averile și viețile lor. Ei au devenit ocrotitori unii pentru alții datorită desăvârșirii credinței și a legăturii depline dintre ei.

„Cât despre cei care au crezut, dar nu au emigrat, nu aveți nicio datorie de ocrotire față de ei până când nu vor emigra.” Prin despărțirea de voi într-o vreme în care nevoia de oameni era mare, ei au tăiat legătura ocrotirii. Fiindcă nu au emigrat, credincioșii nu aveau față de ei nimic din această ocrotire.

Însă, „dacă vă cer ajutor pentru religie”, adică împotriva celor care luptă cu ei din pricina religiei lor, „atunci trebuie să-i ajutați” și să luptați alături de ei. Dacă însă alții luptă cu ei pentru alte scopuri, nu sunteți obligați să-i sprijiniți.

„În afara luptei împotriva unui popor între care și voi există un legământ”, adică un legământ de neagresiune. Dacă acei credincioși, despărțiți de voi și care nu au emigrat, voiesc să lupte cu un asemenea popor, nu trebuie să-i ajutați împotriva lui, din pricina legământului care există între voi și acel popor. „Allah vede tot ceea ce faceți”: El vă cunoaște stările și vă legiuiește hotărârile care vi se potrivesc.

După ce Allah a statornicit ocrotirea dintre credincioși, le-a vestit că necredincioșii sunt uniți prin necredința lor, astfel încât sunt ocrotitori unii pentru alții. Nimeni nu-i ia ca ocrotitori decât acela care este necredincios asemenea lor.

„Dacă nu faceți astfel”, adică dacă nu-i luați pe credincioși drept ocrotitori și nu vă împotriviți necredincioșilor, ci îi luați pe toți oamenii drept ocrotitori sau îi socotiți pe toți dușmani, ori îi luați pe necredincioși drept ocrotitori și pe credincioși drept dușmani, „va fi ispită pe pământ și mare stricăciune”. Din aceasta se va naște un rău nemărginit, prin amestecarea adevărului cu minciuna și a credincioșilor cu necredincioșii, precum și prin părăsirea unor mari acte de adorare, cum sunt jihadul, Hijrah și alte scopuri ale Legii, care se pierd dacă credincioșii nu se iau unii pe alții drept ocrotitori.

Versetele 74 la 75

Versetele dinainte au amintit legătura de frăție și ocrotire dintre credincioși, Muhajirun și Ansar. Aceste versete îi laudă și arată răsplata lor: „Cei care au crezut, au emigrat și s-au străduit pe calea lui Allah, precum și cei care le-au dat adăpost și i-au ajutat” - adică Muhajirun și Ansar - „aceștia sunt cu adevărat credincioșii”. Ei și-au adeverit credința prin faptele săvârșite: emigrarea, ajutorul reciproc, ocrotirea reciprocă și jihadul împotriva dușmanilor lor, necredincioșii și fățarnicii.

„Ei vor avea iertare” de la Allah, prin care faptele lor rele sunt șterse, „și înzestrare aleasă”, adică bine mult de la Domnul Cel Generos, în Grădinile plăcerii. Poate că vor primi și în această lume o răsplată care îi bucură și le liniștește inimile.

Același lucru li se aplică celor care au venit după Muhajirun și Ansar, i-au urmat în cel mai bun chip, au crezut, au emigrat și s-au străduit pe calea lui Allah. „Aceștia sunt dintre voi”: au aceleași drepturi și îndatoriri ca voi.

Această frăție a credinței, care s-a arătat la începutul Islamului, a avut o urmare mare și o însemnătate deosebită. Profetul a legat o frăție aparte între Muhajirun și Ansar, mai presus de frăția obișnuită, până acolo încât se moșteneau unii pe alții prin această legătură. Apoi Allah a revelat: „Însă rudele de sânge sunt mai apropiate unele de altele, potrivit Cărții lui Allah.” Astfel, nimeni nu moștenește de la un om în afară de rudele sale de pe linie paternă și de cei cărora le sunt rânduite cote de moștenire. Dacă aceștia nu există, moștenesc celelalte rude, în ordinea apropierii, așa cum arată sensul general al versetului.

Cuvintele „potrivit Cărții lui Allah” înseamnă: potrivit hotărârii și Legii pe care El le-a rânduit. „Allah este Atotștiutor al tuturor lucrurilor”; în aceasta intră știința Sa despre stările voastre, din pricina căreia vă rânduiește legi și hotărâri potrivite cu ele.

Aici se încheie tafsirul Surei al-Anfal. Toată lauda și recunoștința Îi aparțin lui Allah.