Tafsir as-Saʿdī — Volumul 4

Sura at Tawbah

Versetele 1 la 92

Revelată la Medina; numită și Sura Bara'ah.

Versetele 1 la 4

Aceasta este o dezlegare din partea lui Allah și a Trimisului Său față de toți politeiștii cu care fuseseră încheiate legăminte. Lor li s-au dat patru luni în care puteau umbla prin țară după voie, aflându-se în siguranță față de credincioși; după trecerea celor patru luni, nu mai rămânea pentru ei nici legământ, nici înțelegere.

Aceasta se aplică celui care avea un legământ fără termen sau unul de cel mult patru luni. Cât despre cel al cărui legământ avea un termen mai lung de patru luni, el trebuia împlinit până la sfârșitul termenului, atâta timp cât nu exista teama de trădare din partea lui și el nu încălcase primul legământul.

Apoi Allah i-a avertizat pe cei cu care existau legăminte că, deși se aflau în siguranță pe durata lor, nu-L puteau zădărnici pe Allah. Pe oricare dintre ei care stăruia în asocierea de parteneri, Allah avea să-l umilească negreșit. Aceasta i-a îndemnat să intre în Islam, în afara celor care au stăruit cu încăpățânare și nu au ținut seama de avertismentul lui Allah.

Aceasta este ceea ce Allah le-a făgăduit credincioșilor: sprijinirea religiei Sale, înălțarea Cuvântului Său și umilirea dușmanilor lor dintre politeiști, cei care îl izgoniseră pe Trimis și pe Însoțitorii lui din Mecca și de la Casa Sfântă a lui Allah și îi alungaseră din ținuturile Hijazului asupra cărora politeiștii aveau stăpânire.

Allah i-a dăruit într-adevăr biruința Trimisului Său și credincioșilor. Le-a îngăduit cucerirea Makkai și i-a umilit pe politeiști, iar credincioșii au dobândit putere asupra acelui ținut. Profetul i-a poruncit crainicului său să vestească în ziua cea mare a Hajjului, Ziua Jertfei, când musulmanii și necredincioșii se adunaseră din toate părțile Peninsulei Arabe, că Allah și Trimisul Său sunt dezlegați de politeiști, iar aceștia nu mai au nici legământ, nici înțelegere. Oriunde aveau să fie găsiți, urmau să fie uciși, și li s-a spus să nu se mai apropie de Moscheea Sacră după acel an. Aceasta s-a petrecut în anul al nouălea după Hijrah.

Abu Bakr as-Siddiq i-a condus pe oameni la Hajj, iar vărul Trimisului lui Allah, 'Ali ibn Abi Talib, a vestit dezlegarea de legăminte în Ziua Jertfei. Apoi Allah i-a îndemnat pe politeiști să se căiască și i-a avertizat să nu stăruie în asocierea de parteneri: „Dacă vă căiți, este mai bine pentru voi; iar dacă vă întoarceți, să știți că nu-L puteți zădărnici pe Allah.” Nu puteți scăpa de El, căci vă aflați sub stăpânirea Sa, iar El poate să le dea robilor Săi credincioși putere asupra voastră.

„Vestește-le celor care nu cred o pedeapsă dureroasă”, adică o pedeapsă care provoacă durere și teamă: în această lume, prin ucidere, luare în captivitate și alungare; iar în Viața de Apoi, prin Focul Iadului, cea mai rea destinație.

Această dezlegare deplină și generală îi cuprinde pe toți politeiștii, „în afara politeiștilor cu care ați încheiat un legământ” și care au rămas statornici în legământ, fără ca vreunul dintre ei să facă ceva care să-i vatăme împlinirea: nu au încălcat nicio condiție și nu au ajutat pe nimeni împotriva voastră. Față de aceștia trebuie să împliniți legământul până la sfârșitul termenului, fie el scurt sau lung, deoarece Islamul nu poruncește trădarea, ci poruncește împlinirea legămintelor.

„Allah îi iubește pe cei cu teama de El”: pe cei care împlinesc ceea ce li s-a poruncit și se feresc de asocierea de parteneri, de trădare și de celelalte păcate.

Versetele 5 la 7

Preaînaltul spune: „Iar când lunile sacre s-au scurs”, adică lunile în care lupta cu politeiștii aflați sub legământ era oprită - cele patru luni de răgaz pentru legămintele fără termen și restul termenului stabilit pentru legămintele mai lungi - atunci musulmanii sunt dezlegați de orice îndatorire față de necredincioși, după expirarea legământului.

„Ucideți-i pe politeiști oriunde îi găsiți”, în orice loc și în orice vreme. „Prindeți-i”, adică luați-i prizonieri. „Asediați-i”, adică puneți-i în strâmtorare și nu-i lăsați să se răspândească în pământul lui Allah, pe care El l-a rânduit ca loc de adorare pentru robii Săi. Aceștia nu sunt vrednici să locuiască acolo și nu merită nici măcar o palmă din acel pământ, fiindcă este pământul lui Allah, iar ei sunt dușmanii Săi, care I se împotrivesc Lui și Trimisului Său. Ei se află în stare de război și voiesc să golească pământul de religia Sa, însă Allah voiește să-Și desăvârșească lumina, chiar dacă necredincioșii urăsc aceasta.

„Și pândiți-i pe orice drum”, adică la orice trecătoare și în orice loc pe unde trec. Stați de strajă împotriva lor, străduiți-vă împotriva lor și depuneți cea mai mare strădanie, continuând astfel până când se căiesc de asocierea lor.

„Însă dacă se căiesc” de asocierea de parteneri, „împlinesc Rugăciunea”, adică o săvârșesc cu drepturile ei, „și dau Zakah” celor îndreptățiți la ea, „atunci lăsați-le calea liberă”, adică lăsați-i și faceți-i asemenea vouă, având aceleași drepturi și îndatoriri. „Allah este Atoateiertător, Îndurător”: El iartă asocierea de parteneri și păcatele mai mici celui care se căiește și are milă de el, înlesnindu-i căința și apoi primind-o.

Acest verset dovedește că cel care refuză Rugăciunea sau Zakah trebuie combătut până când le împlinește. Abu Bakr as-Siddiq a adus acest verset drept dovadă pentru aceasta.

Deoarece Allah spusese mai înainte: „Iar când lunile sacre s-au scurs, ucideți-i pe politeiști oriunde îi găsiți, prindeți-i, asediați-i și pândiți-i pe orice drum”, formulare generală care îi cuprindea pe politeiști în toate stările și pe fiecare dintre ei, El a arătat aici că, atunci când primirea unuia dintre ei în apropierea voastră aduce un folos, aceasta este îngăduită, ba chiar obligatorie.

„Iar dacă unul dintre politeiști îți cere ocrotire”, adică îți cere să-l ferești de vătămare ca să poată auzi Cuvântul lui Allah și să cerceteze Islamul, „acordă-i ocrotire până când va auzi Cuvântul lui Allah”. Dacă primește Islamul, acesta este binele; iar dacă nu, condu-l la un loc în care se află în siguranță.

Motivul este că necredincioșii sunt „oameni care nu știu”. Poate că stăruința lor în necredință se datorează neștiinței; dacă aceasta este îndepărtată, ei ar putea alege Islamul. De aceea Allah i-a poruncit Trimisului Său și comunității sale, care îi urmează pilda în hotărâri, să-i acorde ocrotire oricui cere să audă Cuvântul lui Allah.

Acest verset este o dovadă limpede pentru credința Ahl as-Sunnah wal-Jama'ah, potrivit căreia Coranul este Cuvântul necreat al lui Allah, fiindcă El l-a rostit și l-a atribuit Sieși, așa cum o însușire este atribuită Celui care o are. El arată falsitatea spuselor Mu'tazilah și ale celor care i-au urmat, potrivit cărora Coranul este creat. Dovezile care arată falsitatea acestei afirmații sunt multe, însă aici nu este locul pentru prezentarea lor.

Aceasta este explicația înțelepciunii pentru care Allah și Trimisul Său s-au dezlegat de politeiști: „Cum să aibă politeiștii un legământ la Allah și la Trimisul Său?” Și-au împlinit ei îndatorirea de a crede? S-au oprit de la vătămarea Trimisului lui Allah și a credincioșilor? Oare nu au luptat împotriva adevărului, nu au sprijinit minciuna și nu s-au străduit să răspândească stricăciunea pe pământ? Ei merită, așadar, ca Allah să Se dezică de ei și să nu aibă niciun legământ la El și la Trimisul Său.

„În afara celor cu care ați încheiat un legământ lângă Moscheea Sacră.” Legământul acestora, datorită locului sfânt în care a fost încheiat, este cu atât mai vrednic să fie păzit. „Cât timp ei rămân drepți față de voi, rămâneți și voi drepți față de ei. Allah îi iubește pe cei cu teama de El.”

Versetele 8 la 11

„Cum” să aibă politeiștii un legământ și o înțelegere la Allah, când starea lor este aceea că, „dacă dobândesc putere asupra voastră”, ajungând să vă stăpânească, nu se milostivesc de voi și „nu păzesc față de voi nici legătură de rudenie, nici legământul”? Nu respectă nici înțelegerea, nici rudenia și nu se tem de Allah în privința voastră, ci vă supun celei mai grele pedepse. Aceasta ar fi starea voastră dacă ar dobândi putere asupra voastră.

Nu vă lăsați înșelați de purtarea lor față de voi atunci când se tem de voi. „Vă mulțumesc prin gurile lor”, prin vorbe dulci și lingușire, „însă inimile lor refuză”: în realitate nu vă iubesc, ci vă sunt dușmani și vă urăsc. „Iar cei mai mulți dintre ei sunt nelegiuiți”: nu au teamă de Allah, nici demnitate și nici bună purtare.

„Ei au vândut semnele lui Allah pe un preț mic”, adică au ales câștigul josnic și grabnic al acestei lumi în locul credinței în Allah și în Trimisul Său și al supunerii față de semnele lui Allah. „Și au împiedicat” atât sufletele lor, cât și pe alții, „de la calea Sa. Cât de rău este ceea ce fac!”

„Ei nu păzesc față de niciun credincios nici legătură de rudenie, nici legământul”, din pricina dușmăniei lor față de credință și față de oamenii ei. Trăsătura care îi face să vă urască este credința. De aceea, apărați-vă religia și sprijiniți-o. Luați-l drept dușman pe cel care îi este dușman și drept ocrotitor pe cel care o sprijină. Faceți ca hotărârea privitoare la apropiere și dușmănie să urmeze existența sau lipsa credinței; nu întemeiați ocrotirea și dușmănia pe simple înclinații firești, schimbându-le după patimi și urmând în aceasta sufletul care îndeamnă la rău.

„Însă dacă se căiesc” de asocierea de parteneri și se întorc la credință, „împlinesc Rugăciunea și dau Zakah, atunci sunt frații voștri în religie”. Uitați dușmănia care a existat cât timp erau politeiști, ca toți să fiți robi sinceri ai lui Allah. Astfel robul ajunge să împlinească robia adevărată față de El.

După ce a arătat aceste hotărâri mari și le-a lămurit atât conținutul, cât și înțelepciunea, Allah spune: „Noi tâlcuim semnele”, adică le lămurim și le deosebim, „pentru oameni care știu”. Lor li se adresează vorbirea, iar prin ei sunt cunoscute semnele, hotărârile și legiuirile religiei Islamului. O, Allah, fă-ne dintre oamenii care știu și care lucrează potrivit științei lor, prin mila, dărnicia, generozitatea și binefacerea Ta, o, Domn al lumilor!

Versetele 12 la 15

După ce i-a amintit pe politeiștii aflați sub legământ și a spus că, dacă rămân statornici în legământ, și musulmanii trebuie să-l împlinească față de ei, Allah spune: „Iar dacă își încalcă jurămintele după legământ”, adică rup înțelegerea, luptă împotriva voastră, ajută pe altcineva să lupte împotriva voastră sau fac un lucru care încalcă termenii legământului, „și vă batjocoresc religia”, adică o critică și o iau în râs. Aici intră orice defăimare îndreptată împotriva religiei sau a Coranului.

„Atunci luptați împotriva căpeteniilor necredinței”, adică a conducătorilor care defăimează religia Celui Milostiv și sprijină calea Satanei. Ei au fost numiți în mod deosebit din pricina gravității fărădelegii lor și pentru că ceilalți îi urmează. Aceasta arată și că acela care defăimează religia și se ridică să i se împotrivească se numără printre căpeteniile necredinței.

„Căci pentru ei nu există jurăminte”: nu există legământ, înțelegere sau jurământ pe care să-l împlinească, ci trădează mereu și își încalcă legămintele; de aceea nu se poate avea încredere în ei. „Poate că vor înceta”, în urma luptei voastre cu ei, oprindu-se din defăimarea religiei voastre și poate intrând în ea.

Apoi Allah îi îndeamnă pe credincioși să lupte împotriva lor, amintind faptele dușmanilor care îi caracterizau și care cereau combaterea lor: „Oare nu veți lupta împotriva unui popor care și-a încălcat jurămintele, a voit să-l izgonească pe Trimis”, pe care ar fi trebuit să-l respecte, să-l cinstească și să-l mărească? Ei au voit să-l izgonească și s-au străduit cât au putut pentru aceasta.

„Și a început atacul împotriva voastră”, încălcând legământul și ajutând pe alții împotriva voastră. Aceasta s-a petrecut când Quraysh, deși avea un legământ cu Profetul, și-a ajutat aliații din Banu Bakr împotriva Banu Khuza'ah, aliații Trimisului lui Allah, și a luptat alături de ei, așa cum este descris pe larg în Sirah.

„Vă temeți de ei?”, astfel încât să părăsiți lupta împotriva lor? „Allah este mai vrednic să vă temeți de El, dacă sunteți credincioși.” El v-a poruncit să luptați și a întărit această poruncă. Dacă sunteți cu adevărat credincioși, împliniți porunca lui Allah și nu vă temeți de ei până acolo încât să părăsiți ascultarea poruncii Sale.

Apoi Allah le poruncește să lupte și amintește foloasele care se nasc din această luptă. Toate acestea îi îndeamnă și îi însuflețesc pe credincioși. „Luptați împotriva lor! Allah îi va pedepsi prin mâinile voastre”, prin uciderea lor, „îi va umili” atunci când vă va dărui biruința asupra lor, căci ei sunt dușmanii a căror umilire trebuie căutată.

„Vă va da biruință asupra lor”: aceasta este o făgăduință de la Allah și o veste bună pe care El a împlinit-o. „Și va vindeca piepturile unor oameni credincioși. El va îndepărta mânia din inimile lor.” În inimile credincioșilor se află furie și mânie față de acești dușmani, pe care îi văd purtând război împotriva lui Allah și a Trimisului Său și străduindu-se să stingă lumina lui Allah. De aceea, lupta împotriva lor și uciderea lor vindecă mâhnirea și neliniștea din inimile credincioșilor și îndepărtează mânia din inimile voastre.

Aceasta arată iubirea și grija lui Allah pentru credincioși, căci El a făcut ca vindecarea piepturilor lor și îndepărtarea mâniei să fie printre scopurile frumoase ale Legii.

Apoi spune: „Allah primește căința cui voiește” dintre cei care I se împotrivesc. El îi călăuzește să intre în Islam, îl împodobește în inimile lor și face necredința, nelegiuirea și neascultarea urâte pentru ei. „Allah este Atotștiutor, Preaînțelept”: El așază lucrurile la locurile lor. Îl cunoaște pe cel vrednic de credință și îl călăuzește, iar pe cel care nu este vrednic îl lasă în rătăcirea și răzvrătirea sa.

Versetele 16 la 18

Allah le spune robilor Săi credincioși, după ce le-a poruncit jihadul: „Oare credeți că veți fi lăsați”, fără încercare și fără poruncă prin care cel sincer să fie deosebit de cel mincinos?

„Înainte ca Allah să-i facă vădiți pe aceia dintre voi care se străduiesc”, adică printr-o cunoaștere a faptelor lor trecute din starea de posibilitate în realitate, pentru ca răsplata și pedeapsa să se întemeieze pe faptele lor. Astfel devine vădit cine se străduiește pe calea Sa pentru înălțarea Cuvântului Său și cine „nu ia drept apropiat de încredere pe nimeni în afară de Allah, de Trimisul Său și de credincioși”, adică nu-și ia aliați dintre necredincioși, ci îi ia drept ocrotitori pe Allah, Trimisul Său și pe credincioși.

Allah a rânduit jihadul pentru acest scop mare: să fie deosebit cel sincer, care nu se alătură nimănui decât pentru religia lui Allah, de cel mincinos, care pretinde credința, dar își ia apropiați de încredere în afară de Allah, de Trimisul Său și de credincioși. „Allah este bine înștiințat de ceea ce faceți”, adică știe ce va ieși la iveală din faptele voastre. De aceea vă încearcă prin ceea ce va arăta adevărata stare și vă va răsplăti pentru faptele voastre, bune sau rele.

„Nu se cuvine”, adică nu este potrivit, „politeiștilor să îngrijească moscheile lui Allah” prin adorare, Rugăciune și celelalte acte de supunere, în timp ce mărturisesc și recunosc împotriva lor înșiși necredința, prin mărturia stării și a firii lor. Mulți dintre ei știu că se află în necredință și minciună.

Dacă ei „mărturisesc împotriva lor înșiși necredința” și își recunosc lipsa credinței, care este condiția primirii faptelor, cum pot pretinde că îngrijesc moscheile lui Allah, când temelia lipsește și faptele lor sunt zadarnice? De aceea Allah spune: „Faptele acestora au devenit zadarnice”, adică au fost anulate și nu le folosesc cu nimic, „iar în Foc vor rămâne veșnic”.

Apoi El arată cine sunt cei îndreptățiți să îngrijească moscheile: „Moscheile lui Allah sunt îngrijite numai de cei care cred în Allah și în Ziua de Apoi, împlinesc Rugăciunea”, atât cea obligatorie, cât și cea voluntară, săvârșind-o cum se cuvine, la exterior și înlăuntru, „dau Zakah” celor îndreptățiți la ea „și nu se tem decât de Allah”. Teama lor este îndreptată către Domnul lor, așa că se opresc de la ceea ce Allah a interzis și nu neglijează îndatoririle lor față de El.

Allah îi descrie prin credință folositoare, faptele drepte - dintre care cele mai însemnate sunt Rugăciunea și Zakah - și teama de El, care este temelia oricărui bine. Aceștia sunt adevărații îngrijitori ai moscheilor și oamenii lor.

„Poate că aceștia vor fi dintre cei călăuziți.” Cuvântul „poate”, atunci când este folosit cu privire la Allah, arată ceva hotărât și sigur. Cât despre cel care nu crede în Allah și în Ziua de Apoi și nu are teamă de El, acesta nu se numără printre îngrijitorii moscheilor lui Allah și nici printre oamenii lor, chiar dacă pretinde aceasta.

Versetele 19 la 22

Când unii dintre musulmani, sau unii musulmani și unii politeiști, s-au contrazis cu privire la întâietatea îngrijirii Moscheii Sacre - prin zidire, Rugăciune și adorare în ea și prin adăparea pelerinilor - față de credința în Allah și jihadul pe calea Sa, Allah a arătat deosebirea dintre ele.

El spune: „Oare socotiți adăparea pelerinilor”, adică oferirea apei Zamzam, fiindcă atunci când adăparea este amintită fără altă precizare la aceasta se referă, „și îngrijirea Moscheii Sacre asemenea faptelor celui care crede în Allah și în Ziua de Apoi și se străduiește pe calea lui Allah? Ei nu sunt egali înaintea lui Allah.”

Jihadul și credința în Allah sunt mai presus cu multe trepte decât adăparea pelerinilor și îngrijirea Moscheii Sacre. Credința este temelia religiei, prin ea sunt primite faptele și sunt curățite sufletele. Jihadul pe calea lui Allah este culmea religiei; prin el religia Islamului este păzită și se răspândește, adevărul este sprijinit, iar minciuna este nimicită.

Cât despre îngrijirea Moscheii Sacre și adăparea pelerinilor, chiar dacă sunt fapte drepte, primirea lor depinde de credință, iar ele nu aduc foloasele dobândite prin credință și jihad. De aceea Allah spune: „Ei nu sunt egali înaintea lui Allah. Allah nu călăuzește oamenii nedrepți”, adică pe cei a căror însușire statornică este nedreptatea, care nu sunt potriviți să primească vreun bine, ci numai răul li se potrivește.

Apoi Allah arată limpede superioritatea credinței și a jihadului: „Cei care au crezut, au emigrat și s-au străduit pe calea lui Allah cu averile” lor, cheltuindu-le pentru jihad și pentru pregătirea luptătorilor, „și viețile lor”, ieșind ei înșiși la luptă, „au o treaptă mai înaltă înaintea lui Allah. Aceștia sunt cei biruitori.” Nimeni nu dobândește ceea ce caută și nu scapă de ceea ce se teme decât acela care se împodobește cu aceste însușiri și trăiește potrivit lor.

„Domnul lor le vestește”, din milă și generozitate față de ei, din bunătate, grijă și iubire pentru ei, „milă din partea Sa”, prin care îndepărtează de la ei toate relele și le dăruiește tot binele, „și buna Sa plăcere” față de ei, iar aceasta este cea mai mare și mai înaltă binecuvântare a Paradisului. El Își va așeza buna plăcere asupra lor și nu Se va mai mânia niciodată pe ei. „Și Grădini în care vor avea plăcere statornică”, din tot ceea ce își doresc sufletele și desfată privirile, lucruri a căror descriere și măsură nu le cunoaște decât Allah Preaînaltul. Printre acestea se află faptul că Allah a pregătit pentru cei care se străduiesc pe calea Sa o sută de trepte, iar între fiecare două trepte este o distanță asemenea celei dintre cer și pământ. Chiar dacă întreaga creație s-ar aduna într-o singură treaptă, aceasta i-ar cuprinde.

„Vor rămâne în ele veșnic”: nu se vor muta din ele și nu vor dori să fie mutați. „Cu adevărat, la Allah se află o răsplată mare.” Mulțimea răsplății Sale nu este de mirare, având în vedere harul lui Allah, iar măreția și frumusețea ei nu sunt de mirare din partea Celui care, când voiește un lucru, îi spune numai: „Fii!”, și el este.

Versetele 23 la 24

„O, voi cei care credeți”, lucrați potrivit cerințelor credinței: luați-i drept aliați pe cei care o împlinesc și luați-i drept dușmani pe cei care nu o fac. „Nu-i luați drept aliați pe părinții și frații voștri”, deși ei sunt oamenii cei mai apropiați de voi; prin urmare, cu atât mai mult nu trebuie să-i luați drept aliați pe alții, „dacă ei preferă necredința credinței”, adică dacă aleg de bunăvoie necredința în locul credinței.

„Aceia dintre voi care îi iau drept aliați sunt cei nedrepți”, deoarece au îndrăznit să-L nesocotească pe Allah și și-au luat drept aliați dușmanii Săi. Temelia alianței este iubirea și sprijinul. A-i lua drept aliați înseamnă a da întâietate ascultării lor față de ascultarea lui Allah și iubirii lor față de iubirea lui Allah și a Trimisului Său.

Din acest motiv sunt ei nedrepți: iubirea lui Allah și a Trimisului Său trebuie să aibă întâietate față de iubirea pentru oricine altcineva, iar toate celelalte iubiri trebuie să-i urmeze. De aceea Allah spune: „Spune: Dacă părinții voștri” - iar mamele intră în același sens - „frații voștri”, prin rudenie și apropiere, „soțiile voastre și clanul vostru”, adică rudele voastre în general...

„Averile pe care le-ați dobândit”, adică le-ați câștigat și ați depus efort pentru a le obține. Acestea sunt amintite în mod deosebit fiindcă oamenii țin mai mult la ele și sunt mai grijulii cu ele decât cu averea care le vine fără osteneală. „Negoțul de a cărui stagnare vă temeți”, adică vă temeți de scăderea prețului sau de pierderea lui. Aici intră toate felurile de negoț și câștig: mărfuri, bani, vase, arme, bunuri, cereale, ogoare, animale și altele asemenea. „Și locuințele care vă plac”, datorită frumuseții, podoabei și potrivirii lor cu dorințele voastre.

Dacă toate acestea „vă sunt mai dragi decât Allah, Trimisul Său și strădania pe calea Sa”, atunci sunteți nelegiuiți și nedrepți. „Atunci așteptați” pedeapsa care va veni asupra voastră, „până când Allah Își va aduce hotărârea”, care nu poate fi respinsă. „Allah nu-i călăuzește pe oamenii nelegiuiți”, adică pe cei care ies din ascultarea Sa și dau întâietate unuia dintre lucrurile amintite față de iubirea lui Allah.

Acest verset este una dintre cele mai puternice dovezi ale obligației de a-L iubi pe Allah și de a-l iubi pe Trimisul Său, precum și ale obligației de a da acestei iubiri întâietate față de orice altceva. El cuprinde și o amenințare aspră și o respingere categorică pentru cel căruia unul dintre lucrurile amintite îi este mai drag decât Allah, Trimisul Său și strădania pe calea Sa.

Semnul acestui lucru se vede atunci când omului i se înfățișează două lucruri: unul este iubit de Allah și de Trimisul Său, dar sufletul lui nu îl dorește; celălalt este dorit și iubit de el, însă îl face să piardă ceea ce iubesc Allah și Trimisul Său ori îl micșorează. Dacă dă întâietate dorinței sale față de ceea ce iubește Allah, aceasta arată că este nedrept și că a părăsit ceea ce era dator să împlinească.

Versetele 25 la 27

Allah le amintește robilor Săi credincioși ajutorul pe care li l-a dăruit în multe locuri și bătălii, inclusiv în ziua de la Hunayn, când situația a devenit grea, unii au fugit, iar pământul, cu toată lărgimea lui, li s-a părut strâmt.

Prilejul acestor versete a fost următorul: după cucerirea Makkai, Profetul a auzit că Hawazin se adunaseră pentru a lupta împotriva lui. A pornit către ei împreună cu Companionii care cuceriseră Mecca și cu locuitorii Makkai care îmbrățișaseră Islamul. Musulmanii erau doisprezece mii, iar politeiștii patru mii. Numărul mare i-a făcut pe unii dintre musulmani să se încreadă în ei înșiși, iar unii au spus: „Astăzi nu vom fi învinși din pricina numărului nostru mic.”

Când cele două tabere s-au întâlnit, politeiștii i-au atacat pe musulmani într-un singur avânt. Musulmanii au fugit și nimeni nu s-a mai uitat la altul. Lângă Trimisul lui Allah au rămas aproximativ o sută de oameni, care au stat neclintiți și au luptat împreună cu el. Profetul își îndemna catirul spre politeiști și spunea: „Eu sunt Profetul, fără minciună; eu sunt fiul lui 'Abd al-Muttalib.⁵”

Când a văzut ceea ce se întâmplase cu musulmanii, Profetul i-a poruncit lui al-'Abbas ibn 'Abd al-Muttalib, care avea o voce puternică, să-i cheme pe Ansar și pe ceilalți musulmani: „O, oameni ai copacului! O, oameni ai Surei al-Baqarah!” Când i-au auzit glasul, s-au întors cu toții și au luptat împotriva politeiștilor. Allah le-a dat politeiștilor o înfrângere grea, iar musulmanii au luat tabăra, femeile și averile lor.

Acesta este sensul cuvintelor: „Allah v-a ajutat în multe locuri, precum și în ziua de la Hunayn”. Hunayn este numele locului dintre Mecca și Ta'if unde s-a purtat bătălia. „Când numărul vostru mare v-a încântat, însă nu v-a folosit la nimic”, nici puțin și nici mult. „Pământul, cu toată lărgimea lui, vi s-a părut strâmt”, din pricina neliniștii și mâhnirii care v-au cuprins când ați fugit, „apoi ați întors spatele fugind”.

„După aceea Allah a coborât liniștea Sa asupra Trimisului și asupra credincioșilor.” Liniștea este ceea ce Allah așează în inimi în vreme de tulburare, cutremur și nenorocire, făcându-le statornice și împăcate. Ea este una dintre marile binecuvântări ale lui Allah asupra robilor Săi. „A coborât oștiri pe care nu le-ați văzut”, adică îngerii, pe care Allah i-a trimis în ajutorul musulmanilor la Hunayn, ca să-i întărească și să le vestească biruința.

„Și i-a pedepsit pe cei care nu au crezut” prin înfrângere și ucidere, precum și prin faptul că musulmanii le-au luat femeile, copiii și averile. „Aceasta este răsplata necredincioșilor”: Allah îi pedepsește în această lume, apoi îi întoarce în Viața de Apoi la o pedeapsă grea.

„Apoi, după aceea, Allah primește căința cui voiește.” Allah a primit căința multora dintre cei înfrânți, care au venit la Profet vestindu-și Islamul și căința, iar el le-a înapoiat femeile și copiii. „Allah este Atoateiertător, Îndurător”, adică iartă mult și are milă nesfârșită. El iartă păcatele mari celui care se căiește, îl călăuzește și îl ajută să se căiască și să I se supună, apoi îi trece cu vederea greșelile și îi primește căința. Nimeni să nu deznădăjduiască de iertarea și mila Sa, oricât de mari ar fi păcatele sale.

Versetul 28

„O, voi cei care credeți! Politeiștii”, cei care Îi asociază lui Allah și adoră pe altcineva împreună cu El, „sunt necurați”, adică sunt murdari în credințele și faptele lor. Ce necurăție poate fi mai mare decât aceea a omului care adoră, alături de Allah, dumnezei care nu îi aduc nici folos, nici vătămare și nu îi sunt de niciun ajutor? Faptele lor se află între lupta împotriva lui Allah, împiedicarea de la calea Sa, sprijinirea minciunii, respingerea adevărului și răspândirea stricăciunii pe pământ, fără vreo strădanie de îndreptare.

Curățiți, așadar, de prezența lor cea mai nobilă și mai curată dintre Case. „Să nu se mai apropie de Moscheea Sacră după acest an al lor.” Era anul al nouălea după Hijrah, când Abu Bakr as-Siddiq i-a condus pe oameni la Hajj, iar Profetul l-a trimis pe vărul său 'Ali să vestească, în ziua cea mare a Hajjului, dezlegarea de politeiști. El a anunțat că, după acel an, niciun politeist nu va mai face Hajj și nimeni nu va mai înconjura Casa dezbrăcat.

Aici nu este avută în vedere necurăția trupească. Necredinciosul este curat la trup, ca și ceilalți oameni. Dovada este că Allah a îngăduit relațiile conjugale și atingerea femeii dintre Oamenii Cărții și nu i-a poruncit musulmanului să spele ceea ce a venit în atingere cu ea.

Musulmanii au continuat să atingă trupurile necredincioșilor și nu s-a transmis că s-ar fi ferit de aceasta. Sensul este necurăția lor lăuntrică, prin asocierea de parteneri lui Allah. După cum Tawhidul și credința sunt curăție, tot astfel asocierea de parteneri este necurăție.

„Dacă vă temeți de sărăcie”, o, musulmanilor, din pricina opririi politeiștilor de a se apropia de Moscheea Sacră, prin care s-ar întrerupe unele câștiguri lumești și negoțul dintre voi și ei, „Allah vă va îmbogăți din harul Său”. Înzestrarea nu este mărginită la o singură ușă sau la un singur loc. Când o ușă se închide, se deschid multe altele. Harul lui Allah este larg, iar dărnicia Sa este mare, îndeosebi pentru cel care renunță la ceva căutând Fața Sa cea nobilă; Allah este Cel mai Generos dintre cei generoși.

Allah Și-a împlinit făgăduința: i-a îmbogățit pe musulmani din harul Său și a coborât asupra lor înzestrări atât de mari, încât au ajuns printre cei mai bogați oameni și cei mai puternici conducători.

„Dacă va voi”: îmbogățirea este legată de voia Sa, fiindcă bogăția lumească nu este o consecință obligatorie a credinței și nu dovedește iubirea lui Allah. Allah îi dă bunuri lumești atât celui pe care îl iubește, cât și celui pe care nu îl iubește, însă credința și religia le dăruiește numai celui pe care îl iubește. „Allah este Atotștiutor, Preaînțelept”: cunoașterea Sa este cuprinzătoare; cunoaște cui i se potrivește bogăția și cui nu i se potrivește și pune fiecare lucru la locul lui.

Cuvintele „să nu se mai apropie de Moscheea Sacră după acest an al lor” arată că, după cucerirea Makkai, când stăpânirea asupra Casei și orașului a trecut la Trimisul lui Allah și la credincioși, politeiștii au mai rămas o vreme lângă Casa Sacră și în Mecca. Apoi a coborât acest verset. Înainte de moarte, Profetul a poruncit ca politeiștii să fie scoși din Hijaz, ca să nu rămână acolo două religii. Toate acestea intră în sensul poruncii de a-i îndepărta pe necredincioși de Moscheea Sacră.

Versetul 29

Acest verset cuprinde porunca de a lupta împotriva necredincioșilor dintre iudei și creștini, „care nu cred în Allah și în Ziua de Apoi” cu o credință corectă, confirmată prin fapte; „nu socotesc oprit ceea ce Allah și Trimisul Său au oprit”, adică nu urmează Legea Sa în privința celor interzise; „și nu urmează religia adevărului”, adică religia dreaptă.

Chiar dacă pretind că urmează o religie, aceea nu este religia cea dreaptă. Ori este o religie schimbată, pe care Allah nu a legiuit-o de la început, ori este o religie pe care Allah a legiuit-o, dar a abrogat-o prin religia lui Muhammad; după abrogare, rămânerea în ea nu mai este îngăduită. Allah a poruncit lupta împotriva lor și a îndemnat la aceasta fiindcă ei cheamă la religia lor, iar oamenii pot fi înșelați de ei pentru că sunt Oamenii Cărții, ceea ce aduce un rău mare.

Apoi Allah arată scopul luptei: „până când plătesc Jizyah”, adică averea dată în schimbul opririi luptei împotriva lor și al îngăduinței de a locui printre musulmani, cu siguranță pentru viețile și averile lor. Jizyah se ia în fiecare an, de la fiecare după starea sa, de la bogat, sărac și cel aflat între ei, așa cum a făcut Conducătorul credincioșilor 'Umar ibn al-Khattab și cum au făcut alți conducători ai credincioșilor.

„Din mână”, adică o dau în starea lor de supunere, fără putere de împotrivire, și o aduc ei înșiși, fără să o trimită printr-un slujitor sau prin altcineva; ea nu este primită decât din mâinile lor. „Fiind supuși.” Dacă cer să dea Jizyah și să rămână sub hotărârea și stăpânirea musulmanilor, nu există temere de răul sau ispita lor, iar ei primesc condițiile stabilite de musulmani, care le înlătură puterea și trufia și le impun umilința și supunerea, conducătorul musulman sau împuternicitul său trebuie să încheie cu ei înțelegerea. Dacă însă nu le respectă și nu plătesc Jizyah din mână, fiind supuși, nu este îngăduit să li se recunoască șederea în schimbul ei, ci se luptă împotriva lor până când primesc Islamul.

Majoritatea învățaților au folosit acest verset drept dovadă că Jizyah se primește numai de la Oamenii Cărții, deoarece Allah nu a amintit luarea ei decât de la ei; în privința celorlalți a amintit numai lupta până când primesc Islamul. Magienii sunt alipiți Oamenilor Cărții în această hotărâre: Profetul a luat Jizyah de la magienii din Hajar⁶, iar apoi Conducătorul credincioșilor 'Umar a luat-o de la magienii persani.

S-a spus și că Jizyah se poate lua de la toți necredincioșii, fie dintre Oamenii Cărții, fie dintre alții. Acest verset a coborât după încheierea luptei împotriva politeiștilor arabi și la începutul luptei împotriva Oamenilor Cărții și a celor asemenea lor; astfel, descrierea corespunde situației existente și nu urmărește să limiteze Jizyah numai la Oamenii Cărții. Această înțelegere este sprijinită de luarea ei de la magieni, care nu sunt dintre Oamenii Cărții, și de transmiterile numeroase de la Companioni și de la cei de după ei, potrivit cărora celor împotriva cărora urmau să lupte li se ofereau trei alegeri: Islamul, Jizyah sau lupta, fără deosebire între Oamenii Cărții și ceilalți.

Versetele 30 la 33

Când Allah a poruncit lupta împotriva Oamenilor Cărții, a amintit unele dintre cuvintele lor josnice, pentru a-i însufleți pe credincioșii care au râvnă pentru Domnul și religia lor să lupte împotriva lor și să-și depună întreaga strădanie.

„Iudeii spun: 'Uzayr este fiul lui Allah.” Chiar dacă nu toți au susținut aceasta, a spus-o o parte dintre ei. Aceasta arată că între ei se află un rău care i-a făcut să îndrăznească o asemenea afirmație despre Allah, micșorându-I măreția și slava. S-a spus că pricina afirmației lor a fost că, după ce regii au dobândit putere asupra Fiilor lui Isra'il, i-au împrăștiat cu totul și i-au ucis pe purtătorii Torei, ei l-au găsit pe 'Uzayr cunoscând pe de rost Tora sau cea mai mare parte a ei. El le-a dictat-o, iar ei au scris-o, după care au rostit despre el această afirmație respingătoare.

„Iar creștinii spun: Mesia este fiul lui Allah”, adică 'Isa, fiul Maryamei. „Acestea sunt cuvintele gurilor lor”: nu au pentru ele nicio dovadă și niciun argument. Cel care nu ia seama la ceea ce rostește poate spune orice, fiindcă nu are religie și nici minte care să-l oprească.

„Prin care se aseamănă celor care nu au crezut mai înainte”: afirmația lor seamănă cu vorba politeiștilor care spuneau că îngerii sunt fiicele lui Allah. Inimile lor se aseamănă în minciună, iar vorbele lor se aseamănă. „Allah să-i nimicească! Cum de sunt ei abătuți?” Cum se întorc de la adevărul limpede și vădit către minciuna cea mai clară?

Oricât de uimitor ar părea că o comunitate mare și numeroasă se poate înțelege asupra unei afirmații a cărei falsitate se vede prin puțină gândire, există o pricină pentru aceasta: „Ei i-au luat pe rabinii și călugării lor drept domni în afară de Allah.” Rabinii sunt învățații lor, iar călugării sunt cei devotați adorării. Aceștia le îngăduiau ceea ce Allah oprise, iar ei socoteau îngăduit; le opreau ceea ce Allah îngăduise, iar ei socoteau oprit. Le așezau legi și credințe potrivnice religiei Trimișilor, iar ei îi urmau.

Ei exagerau și în privința învățaților și a adoratorilor lor: îi venerau peste măsură, le luau mormintele drept idoli adorați în afară de Allah, le aduceau jertfe și îi chemau, cerându-le ajutor. „Precum și pe Mesia, fiul Maryamei”: l-au luat drept dumnezeu în afară de Allah, împotrivindu-se poruncii aduse de Trimiși.

„Deși nu li s-a poruncit decât să adore un singur Dumnezeu. Nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de El.” Trebuiau să-I consacre numai Lui adorarea și ascultarea și să-I îndrepte numai Lui iubirea și chemarea. Ei au părăsit însă porunca lui Allah și I-au asociat lucruri pentru care El nu a coborât nicio dovadă. „Mărire Lui, mai presus de ceea ce Îi asociază!”: El este prea înalt, prea sfânt și prea măreț pentru asociații pe care ei I-i atribuie. Ei Îl descriu prin ceea ce nu se potrivește măreției Sale, pe când Allah este Preaînalt în însușirile și faptele Sale, mai presus de orice lucru care contrazice desăvârșirea Sa.

După ce a arătat că nu au nicio dovadă pentru spusele și credințele lor, ci doar născociri, Allah spune: „Ei voiesc să stingă lumina lui Allah cu gurile lor.” Lumina lui Allah este religia Sa, cu care Și-a trimis Trimișii și pentru care Și-a coborât Cărțile. El a numit-o lumină fiindcă prin ea luminează întunericul neștiinței și al religiilor false. Ea înseamnă cunoașterea adevărului și lucrarea potrivit lui, iar tot ceea ce i se împotrivește este întuneric.

Iudeii, creștinii și cei asemenea lor dintre politeiști voiesc să stingă lumina lui Allah prin cuvinte lipsite de orice dovadă. „Însă Allah nu voiește decât să-Și desăvârșească lumina.” Aceasta este o lumină vădită; chiar dacă întreaga creație s-ar aduna ca să o stingă, nu ar putea. Cel care a coborât-o stăpânește toate sufletele și S-a angajat să o păzească de oricine îi voiește rău. De aceea El spune: „chiar dacă necredincioșii urăsc aceasta”. Oricât s-ar strădui să o respingă și să o nimicească, strădania lor nu va vătăma adevărul cu nimic.

Apoi Allah descrie lumina pe care S-a angajat să o desăvârșească și să o păzească: „El este Cel care l-a trimis pe Trimisul Său cu îndrumarea”, adică știința folositoare, „și religia adevărului”, adică fapta dreaptă. Mesajul cu care Allah l-a trimis pe Muhammad cuprinde deosebirea adevărului de minciună în privința Numelor, Însușirilor și faptelor lui Allah, a hotărârilor Sale și a veștilor pe care le dă. El cuprinde tot ceea ce folosește inimilor, sufletelor și trupurilor: consacrarea sinceră a religiei numai lui Allah, iubirea și adorarea Lui, purtările nobile, faptele drepte și bunele maniere; și oprește tot ceea ce li se împotrivește, precum purtările și faptele rele care vatămă inimile și trupurile, viața lumească și Viața de Apoi.

Allah l-a trimis cu îndrumarea și religia adevărului „ca să o facă biruitoare asupra tuturor religiilor”, prin dovadă și argument, prin sabie și lance, „chiar dacă politeiștii urăsc aceasta” și uneltesc. Uneltirea rea nu cade decât asupra celui care o face. Făgăduința lui Allah se va împlini neapărat.

Versetele 34 la 35

Aceasta este o avertizare din partea lui Allah către robii Săi credincioși cu privire la mulți dintre rabini și călugări, adică învățații și adoratorii care mănâncă averile oamenilor pe nedrept și îi împiedică de la calea lui Allah. Dacă primesc venituri sau daruri de la oameni pentru știința și adorarea lor, ca să-i îndrume pe calea dreaptă, iar apoi îi opresc de la calea lui Allah, luarea acelor averi este nedreaptă. Oamenii le-au dat numai pentru ca ei să le arate drumul drept.

Tot din mâncarea averilor pe nedrept face parte ca oamenii să le dea bani pentru a primi o hotărâre religioasă potrivită dorinței lor sau pentru a câștiga o judecată întemeiată pe altceva decât ceea ce a coborât Allah. În ambele situații, rabinii și călugării săvârșesc două rele: iau averile oamenilor fără drept și îi împiedică de la calea lui Allah.

„Celor care strâng aurul și argintul”, adică le țin, „și nu le cheltuiesc pe calea lui Allah”, în căile binelui care apropie de El. Aici este avută în vedere strângerea interzisă: omul își ține averea și nu o cheltuiește pentru îndatoririle sale, precum Zakah, întreținerea obligatorie a soțiilor sau rudelor ori cheltuirea pe calea lui Allah atunci când aceasta devine obligatorie. „Vestește-le o pedeapsă dureroasă.”

Allah o explică astfel: „În Ziua în care acestea vor fi încinse în Focul Iadului”, fiecare dinar și dirham fiind încins singur, „și cu ele le vor fi înfierate frunțile, coastele și spinarea”. De fiecare dată când se răcesc, vor fi încinse din nou, într-o Zi a cărei măsură este de cincizeci de mii de ani. Li se va spune ca mustrare: „Aceasta este ceea ce ați strâns pentru voi. Gustați, așadar, ceea ce strângeați!” Allah nu i-a nedreptățit; ei înșiși s-au nedreptățit și și-au adus această pedeapsă.

Allah amintește în aceste două versete cele două căi prin care omul se abate în folosirea averii: fie o cheltuiește pentru lucruri zadarnice, care nu-i aduc folos, ci numai vătămare, cum sunt păcatele, poftele care nu ajută la ascultarea lui Allah și cheltuielile prin care oamenii sunt opriți de la calea Lui; fie o reține de la îndatoririle în care trebuia cheltuită. Interzicerea unui lucru cuprinde porunca împlinirii opusului său.

Versetul 36

„Numărul lunilor la Allah”, în hotărârea și decretul Său, „este de douăsprezece luni”. Acestea sunt lunile cunoscute, rânduite „în Cartea lui Allah”, adică în hotărârea Sa, „din ziua în care a creat cerurile și pământul”. El a pus în mișcare noaptea și ziua, le-a hotărât timpurile și a împărțit anul în aceste douăsprezece luni.

„Patru dintre ele sunt sacre”: Rajab, de una singură, și cele trei luni legate una de alta: Dhu al-Qa'dah, Dhu al-Hijjah și Muharram. Au fost numite sacre datorită vredniciei și sfințeniei lor deosebite și pentru interzicerea luptei în ele. „Nu vă nedreptățiți în ele.” Pronumele se poate întoarce la toate cele douăsprezece luni. Allah le-a făcut măsuri ale timpului pentru robii Săi; ele trebuie umplute cu ascultare, iar Lui trebuie să I se mulțumească pentru această binefacere și pentru faptul că le-a rânduit spre folosul robilor. Feriți-vă, așadar, să vă nedreptățiți în ele.

Pronumele se poate întoarce și numai la cele patru luni sacre, ceea ce înseamnă o interzicere deosebită a nedreptății în ele, deși nedreptatea este interzisă în orice vreme. Sfințenia lor este mai mare, iar nedreptatea săvârșită în ele este mai grea decât în alte luni.

Aici intră interzicerea luptei în lunile sacre, după părerea celor care spun că aceasta nu a fost abrogată, întemeindu-se pe textele generale care interzic lupta în aceste luni. Alți învățați spun că interzicerea a fost abrogată prin textele generale, între care cuvintele: „Luptați cu toții împotriva politeiștilor, așa cum și ei luptă cu toții împotriva voastră.” Sensul este: luptați împotriva tuturor categoriilor de politeiști și necredincioși în Domnul lumilor; nu alegeți o categorie lăsându-le pe celelalte, ci socotiți-i pe toți dușmani, așa cum și ei îi socotesc pe toți credincioșii dușmani și nu cruță niciun efort pentru a le face rău.

Este posibil și ca expresia „cu toții” să se refere la musulmani, iar sensul să fie: luptați toți împreună împotriva politeiștilor. Aceasta ar însemna obligația mobilizării tuturor credincioșilor. În această înțelegere, hotărârea a fost abrogată prin versetul: „Nu se cuvine ca toți credincioșii să pornească împreună” [at-Tawbah 9:122]. „Și să știți că Allah este cu cei cu teamă de El”, prin ajutorul, sprijinul și întărirea Sa. Străduiți-vă să aveți teama de Allah în ascuns și la vedere și să-I dați ascultare, îndeosebi în lupta împotriva necredincioșilor, când credinciosul poate părăsi teama de Allah în purtarea față de dușmanii combatanți.

Versetul 37

Amânarea lunilor sacre era una dintre inovațiile false ale oamenilor din Jahiliyyah. Când aveau nevoie să lupte într-o lună sacră, ei socoteau, prin judecata lor stricată, că trebuie doar să păstreze numărul lunilor în care lupta era oprită. Amânau ori mutau o lună sacră și puneau în locul ei orice lună nesacră doreau. După această schimbare, îngăduiau lupta în luna sacră și declarau o altă lună drept sacră.

Allah arată că această faptă le-a sporit necredința și rătăcirea din mai multe pricini. Au născocit-o singuri și au așezat-o pe treapta Legii și religiei lui Allah, deși Allah și Trimisul Său se dezic de ea. Au schimbat religia, făcând oprit ceea ce era îngăduit și îngăduit ceea ce era oprit. Au îndrăznit să încerce să-L înșele pe Allah și să-i înșele pe robii Săi, tulburându-le înțelegerea religiei și folosind viclenia în religia lui Allah. Iar obiceiurile potrivnice Legii, când continuă, își pierd urâțenia din suflete; poate chiar ajung să fie socotite frumoase, ceea ce duce la greșeală și rătăcire.

De aceea Allah spune că ei „o socotesc îngăduită într-un an și sacră într-altul, ca să potrivească numărul lunilor pe care Allah le-a făcut sacre”. Ei potrivesc numai numărul, dar îngăduie ceea ce Allah a făcut sacru. „Răul faptelor lor le-a fost împodobit”: Satanii le-au împodobit faptele rele, iar ei le-au socotit bune din pricina credinței care le fusese înfățișată drept frumoasă în inimile lor. „Allah nu-i călăuzește pe oamenii necredincioși”, ale căror inimi s-au cufundat în necredință și minciună; chiar dacă le-ar veni fiecare semn, tot nu ar crede.

Versetele 38 la 39

Să se știe că o mare parte din această Sură a coborât cu privire la expediția de la Tabuk⁷. Profetul i-a chemat pe musulmani să pornească împotriva bizantinilor. Era foarte cald, proviziile erau puține și traiul greu. Unii musulmani au dat înapoi, iar Allah i-a mustrat și i-a îndemnat să pornească.

„O, voi cei care credeți!” De ce nu lucrați potrivit cerințelor credinței și îndemnurilor certitudinii: să vă grăbiți la porunca lui Allah, să căutați buna Sa plăcere, să vă străduiți împotriva dușmanilor Săi și să sprijiniți religia voastră? „Ce este cu voi că, atunci când vi se spune să porniți pe calea lui Allah, vă lipiți greu de pământ?”, adică vă leneviți, vă agățați de pământ, de odihnă și de tihnă.

„Sunteți mulțumiți cu viața lumească în locul Vieții de Apoi?” Purtarea voastră seamănă cu a celui care se mulțumește cu această lume, își îndreaptă întreaga strădanie spre ea și nu ia seama la Viața de Apoi, ca și cum nu ar crede în ea. „Plăcerea vieții lumești”, care v-a oprit și căreia i-ați dat întâietate, „față de Viața de Apoi, este foarte mică”. Oare nu v-a dat Allah minți cu care să cântăriți lucrurile și să vedeți care este mai vrednic să aibă întâietate?

Această lume întreagă, de la început până la sfârșit, nu se poate compara cu Viața de Apoi. Cât înseamnă viața atât de scurtă a omului față de această lume, ca să facă din ea scopul dincolo de care nu mai urmărește nimic și să-și mărginească strădania, osteneala, grija și voința la viața lumească, atât de scurtă, plină de tulburări și primejdii? Cu ce judecată îi dă întâietate față de Casa de Apoi, care adună toate desfătările, tot ceea ce își doresc sufletele și desfată privirile, unde oamenii vor rămâne veșnic? Pe Allah, nu dă acestei lumi întâietate față de Viața de Apoi cel în a cărui inimă s-a statornicit credința, nici cel cu judecată matură și nici cel socotit printre oamenii cu minte.

Apoi Allah îi amenință pentru nemobilizare: „Dacă nu porniți, El vă va pedepsi cu o pedeapsă dureroasă” în această lume și în Viața de Apoi. A rămâne în urmă când vine porunca mobilizării este un păcat mare, care merită o pedeapsă grea, din pricina răului pe care îl aduce. Cel care rămâne în urmă Îl nesocotește pe Allah, nu sprijină religia Sa și nu apără Cartea și Legea Sa. Nu-i ajută pe frații săi musulmani împotriva dușmanului care vrea să-i dezrădăcineze și să le nimicească religia. Cei slabi în credință îl pot urma, iar el poate slăbi hotărârea celor care au pornit la luptă împotriva dușmanilor lui Allah.

De aceea Allah spune: „Dacă nu porniți, El vă va pedepsi cu o pedeapsă dureroasă, vă va înlocui cu un alt popor”, care nu va fi asemenea vouă, „și nu-I veți face niciun rău”. Allah S-a angajat să-Și sprijine religia și să-Și înalțe Cuvântul, fie că împliniți porunca, fie că o aruncați în urma voastră. „Allah este cu putere peste toate”: nimic din ceea ce voiește nu-I este cu neputință și nimeni nu-L poate birui.

Versetul 40

Dacă nu-l sprijiniți pe Trimisul Său Muhammad, Allah nu are nevoie de voi, iar voi nu-I puteți face niciun rău. El Și-a ajutat Profetul atunci când numărul celor aflați cu el era cel mai mic, iar starea lui cea mai lipsită de putere: „când cei care nu credeau l-au izgonit” din Mecca. Ei hotărâseră să-l ucidă și s-au străduit din răsputeri, silindu-l să iasă.

„Când era unul dintre cei doi”, adică el și Abu Bakr as-Siddiq, „și ei se aflau în peșteră”. Fugind din Mecca, s-au adăpostit în peștera Thawr, mai jos de Mecca, și au rămas acolo până când căutarea s-a potolit. În starea aceea foarte grea, dușmanii se răspândiseră pretutindeni și îi căutau ca să-i ucidă. Allah a coborât asupra lor un ajutor care nu le-ar fi trecut prin minte.

„Iar el îi spunea însoțitorului său”, Abu Bakr, când acesta s-a întristat și neliniștea lui s-a întărit: „Nu te mâhni! Allah este cu noi”, prin ajutorul, sprijinul și întărirea Sa. „Atunci Allah a coborât liniștea Sa asupra lui”, adică statornicie, împăcare și liniște care fixează inimile. Profetul și-a liniștit însoțitorul spunându-i că Allah este cu ei. „L-a sprijinit cu oștiri pe care voi nu le-ați văzut”, îngerii nobili, pe care Allah i-a făcut păzitori pentru el.

„Și a făcut cuvântul celor care nu credeau cel mai de jos”, adică umilit și înfrânt. Necredincioșii erau hotărâți și se socoteau în stare să-și împlinească scopul: să-l prindă și să-l ucidă pe Trimis. Au depus întreaga strădanie, dar Allah le-a zădărnicit uneltirea. Nu au ajuns la ceea ce urmăreau și nu i-au putut face nici cel mai mic rău.

Allah Și-a ajutat Trimisul apărându-l. Ajutorul dumnezeiesc este de două feluri. Primul este ajutorul musulmanilor care își caută dușmanul: Allah îi face să ajungă la ceea ce urmăresc, să capete stăpânire asupra lui și să-l învingă. Al doilea este ajutorul celui slab și asuprit, urmărit de un dușman puternic: Allah îl apără și îndepărtează dușmanul de la el. Acest al doilea fel poate fi chiar mai folositor. Ajutorul dat Trimisului când necredincioșii l-au izgonit a fost de acest fel.

„Iar Cuvântul lui Allah este cel mai înalt”, adică toate cuvintele Sale prin care rânduiește lumea și cele prin care rânduiește religia sunt deasupra oricărui alt cuvânt. Aici intră: „Era o datorie asupra Noastră să-i ajutăm pe credincioși” [ar-Rum 30:47], „Noi îi vom ajuta neapărat pe Trimișii Noștri și pe cei care cred, în viața lumească și în Ziua în care se vor ridica martorii” [Ghafir 40:51] și „Oștirile Noastre vor fi, cu adevărat, biruitoare” [as-Saffat 37:173]. Religia lui Allah este biruitoare asupra celorlalte religii prin dovezile limpezi, semnele strălucite și puterea care aduce biruință.

„Allah este Atotputernic”: nimeni nu-L poate birui și nici nu-I poate scăpa. El este „Preaînțelept”: pune fiecare lucru la locul lui și poate amâna biruința taberei Sale până la vremea cerută de înțelepciunea Sa dumnezeiască.

Acest verset arată virtutea lui Abu Bakr as-Siddiq printr-o însușire pe care nimeni altul din această Ummah nu a avut-o: această treaptă înaltă și însoțirea aleasă. Musulmanii au fost de acord că el este însoțitorul avut în vedere de verset. Din acest motiv, ei l-au socotit necredincios pe cel care neagă că Abu Bakr a fost Companion al Profetului, fiindcă acela tăgăduiește afirmația limpede a Coranului.

Versetul arată și virtutea liniștii coborâte de Allah. Ea este o binecuvântare dăruită robului în vremuri de încercări și temeri care clatină inimile. Măsura în care robul o primește depinde de cunoașterea Domnului său, încrederea în făgăduința Lui, credința și curajul său. El arată și că mâhnirea îl poate atinge pe robul sincer; când vine, este mai potrivit ca el să se străduiască să o îndepărteze, fiindcă slăbește inima și voința.

Versetele 41 la 42

Allah îi îndeamnă pe robii Săi credincioși să pornească pe calea Sa: „Porniți, fie ușori, fie îngreunați”, în greutate și ușurință, cu însuflețire sau cu neplăcere, pe căldură sau pe frig, în toate stările. „Și străduiți-vă pe calea lui Allah cu averile și viețile voastre”, adică depuneți-vă întreaga putere și cheltuiți-vă averile și puneți-vă viețile la dispoziție. Aceasta arată că, după cum strădania cu propria persoană este obligatorie când nevoia o cere, tot astfel este obligatorie și strădania cu averea.

„Aceasta este mai bine pentru voi, dacă ați ști.” Strădania cu viața și averea este mai bună decât rămânerea în urmă, fiindcă în ea se află buna plăcere a lui Allah, treptele înalte la El, sprijinirea religiei Sale și intrarea în rândurile oștirii și taberei Sale.

„Dacă ar fi fost un câștig apropiat”, o pradă lumească ușor de dobândit, „și o călătorie ușoară”, într-un loc apropiat și simplu de ajuns, „te-ar fi urmat”, pentru că greutățile ar fi fost puține. „Însă distanța li s-a părut prea lungă”: locul era departe și călătoria grea, astfel că au rămas în urmă. Aceasta nu este adevărată robie. Robul adevărat urmează porunca Domnului său în orice stare și împlinește adorarea fie că este ușoară, fie că este grea.

„Ei vor jura pe Allah: Dacă am fi putut, am fi pornit împreună cu voi”, adică vor susține prin jurământ că au avut o scuză și nu au fost în stare să iasă. „Ei se nimicesc pe ei înșiși” prin rămânerea în urmă, minciuna și vestirea unui lucru neadevărat. „Iar Allah știe că sunt mincinoși.”

Această mustrare îi privește pe ipocriții care au rămas în urma Profetului în expediția de la Tabuk. Ei au adus scuze mincinoase, iar Profetul i-a iertat doar pe temeiul scuzelor lor, fără să-i cerceteze ca să se deosebească cel sincer de mincinos. De aceea Allah l-a mustrat pentru graba de a le primi scuzele.

Versetele 43 la 45

Allah îi spune Trimisului Său: „Allah să te ierte!”, adică să-ți treacă cu vederea ceea ce ai făcut. „De ce le-ai dat voie să rămână în urmă înainte să-ți fie vădiți cei care au spus adevărul și să-i cunoști pe mincinoși?”, adică înainte de a-i cerceta, ca să-l scuzi pe cel vrednic de scuză și să nu-l scuzi pe cel care nu o merită.

Apoi Allah arată că cei care cred în El și în Ziua de Apoi nu cer voie să rămână în urma strădaniei cu averile și viețile lor. Dorința lor de bine și credința îi îndeamnă să se străduiască fără ca altcineva să-i împingă, cu atât mai puțin să ceară să rămână în urmă fără scuză. „Allah îi cunoaște pe cei cu teama de El” și îi răsplătește pentru teama lor. El arată că unul dintre semnele lor este că nu cer îngăduința să lase strădania.

„Îți cer îngăduința numai cei care nu cred în Allah și în Ziua de Apoi și ale căror inimi se îndoiesc.” Ei nu au credință deplină și nici certitudine adevărată. Din acest motiv, dorința lor de bine este slabă, sunt lași în fața luptei și au nevoie să ceară voie să o părăsească. „Ei șovăie în îndoiala lor”, adică rămân nedumeriți și tulburați.

Versetele 46 la 48

Allah Preaînaltul spune, arătând că aceia dintre ipocriți care au rămas în urmă au arătat prin purtarea lor că nu au intenționat nicidecum să pornească: scuzele pe care le-au adus sunt neîntemeiate, deoarece scuza adevărată este piedica ce-l oprește pe rob după ce acesta s-a străduit și a folosit toate mijloacele posibile, dar a fost împiedicat de un obstacol recunoscut de Legea revelată. Acesta este cel care are scuză.

În schimb, ipocriții, „dacă ar fi voit cu adevărat să pornească, ar fi pregătit cele necesare”, adică ar fi făcut pregătirile pe care le puteau face. Pentru că nu s-au pregătit, s-a cunoscut că nu au voit să iasă. „Însă Allah a urât pornirea lor” împreună cu voi la luptă, „așa că i-a oprit” prin hotărârea și decretul Său, chiar dacă le poruncise să pornească, îi făcuse în stare de aceasta și îi îndemnase. Înțelepciunea Sa a voit să nu-i ajute, ci să-i părăsească și să-i descurajeze. „Și li s-a spus: Rămâneți împreună cu cei care rămân!”, adică împreună cu femeile și cu cei care au o scuză.

Apoi Allah amintește înțelepciunea acestui lucru: „Dacă ar fi ieșit împreună cu voi, nu v-ar fi sporit decât tulburarea”, adică v-ar fi slăbit. „Și s-ar fi grăbit printre voi”, umblând iute în mijlocul vostru, „căutând să răspândească ispita între voi”, adică străduindu-se să răspândească răul și dezbinarea în rândurile voastre și să arunce vrăjmășie între voi. „Iar printre voi sunt unii care îi ascultă”, adică oameni cu minți slabe, gata să răspundă chemării lor și să fie amăgiți de ei.

Dacă ei ar fi fost foarte dornici să vă lase fără sprijin, să arunce răul între voi și să vă descurajeze în lupta împotriva dușmanilor și, totodată, ar fi existat printre voi oameni care le-ar fi primit vorbele și le-ar fi cerut sfatul, ce mare stricăciune ar fi rezultat din ieșirea lor împreună cu credincioșii și ce pierdere însemnată ar fi pricinuit! Înțelepciunea deplină a lui Allah a fost aceea că i-a oprit, i-a împiedicat să iasă împreună cu robii Săi credincioși, din milă față de ei și din bunătatea Sa, ca să nu se amestece printre ei oameni care nu le-ar fi fost de folos, ci le-ar fi făcut rău. „Allah îi cunoaște pe cei nedrepți”, așa că îi învață pe robii Săi cum să se păzească de ei și le arată stricăciunile care apar prin amestecarea cu ei.

Apoi Allah arată că ei au mai avut asemenea fapte rele: „Ei au căutat ispita și mai înainte”, adică atunci când ai făcut Hijrah la Medina, „și au răsturnat pentru tine treburile”: au chibzuit îndelung și au întors lucrurile pe toate părțile, au născocit uneltiri pentru a-ți zădărnici chemarea și pentru a vătăma religia ta și nu au precupețit nimic în aceasta. „Până când adevărul a venit și porunca lui Allah a biruit, deși ei urau aceasta.” Uneltirea lor s-a zădărnicit și minciuna lor s-a risipit. Cei asemenea lor merită ca Allah să-i avertizeze pe robii Săi credincioși împotriva lor și ca rămânerea lor în urmă să nu-i întristeze pe credincioși.

Versetul 49

Printre acești ipocriți sunt unii care cer îngăduința să rămână în urmă și aduc o altă scuză uimitoare. Unul spune: „Dă-mi voie să rămân”, iar prin cuvintele „nu mă pune la încercare” vrea să spună: nu mă ispiti prin ieșirea la luptă, fiindcă, dacă voi porni și voi vedea femeile bizantinilor, nu voi putea răbda.

Aceste cuvinte au fost rostite de al-Jadd ibn Qays, iar intenția sa - Allah să-l urâțească - era fățărnicia și prefăcătoria. Era ca și cum ar fi spus: intenția mea este bună și urmăresc un scop frumos; ieșirea mea m-ar expune ispitei și răului, pe când rămânerea în urmă m-ar feri de rău. Allah Preaînaltul a arătat minciuna acestei afirmații și a spus: „Oare nu au căzut ei chiar în ispită?”

Chiar dacă am presupune că cel care a spus aceasta a avut o intenție sinceră, rămânerea în urmă aduce o stricăciune mai mare și o ispită certă: neascultarea de Allah și de Trimisul Său, îndrăzneala de a săvârși un păcat mare și o vină grea. În schimb, stricăciunea presupusă a ieșirii este mică față de aceea a rămânerii în urmă și nici măcar nu este sigură. În plus, singurul scop al celui care a rostit aceste cuvinte era să rămână în urmă. De aceea Allah l-a amenințat: „Cu adevărat, Iadul îi cuprinde pe necredincioși”; ei nu au scăpare, loc de fugă sau izbăvire din el.

Versetele 50 la 51

Allah Preaînaltul arată că ipocriții sunt cu adevărat dușmani, plini de ură față de religie: „Dacă ți se întâmplă un bine”, precum victoria și biruința asupra dușmanului, „aceasta îi întristează”, adică îi mâhnește și îi supără. „Iar dacă te lovește o nenorocire”, precum biruința dușmanului asupra ta, „ei spun”, bucurându-se că au rămas nevătămați fiindcă nu au ieșit împreună cu tine: „Ne-am luat măsurile de precauție mai înainte”, adică am procedat astfel încât să fim feriți de o asemenea nenorocire. „Apoi se întorc bucuroși” pentru nenorocirea ta și pentru că nu au fost părtași la ea.

Allah le răspunde: „Spune: Nu ne va lovi nimic în afară de ceea ce Allah a scris pentru noi”, adică ceea ce a hotărât și a însemnat în al-Lawh al-Mahfuz. „El este Ocrotitorul nostru”, Cel care ne cârmuiește treburile religioase și lumești. Ni se cuvine să fim mulțumiți cu hotărârea Sa, fiindcă hotărârea nu se află în puterea noastră.

„Iar în Allah să-și pună credincioșii încrederea”, adică numai pe El să se bizuie pentru dobândirea folosului și îndepărtarea vătămării și numai în El să se încreadă pentru împlinirea țelurilor lor. Cel care își pune încrederea în El nu va fi dezamăgit. În schimb, cel care se bizuie pe altcineva va fi părăsit și nu va dobândi ceea ce nădăjduiește.

Versetul 52

Spune-le ipocriților care pândesc să vi se întâmple o nenorocire: ce așteptați să ni se întâmple? Ceea ce așteptați pentru noi nu poate fi decât ceva care ne aduce un folos foarte mare, unul dintre cele două lucruri bune: fie biruința asupra dușmanilor, înfrângerea lor și dobândirea răsplății din această lume și din Viața de Apoi, fie martiriul, care este una dintre cele mai înalte trepte la care ajung făpturile și dintre cele mai alese poziții la Allah.

În ceea ce vă privește pe voi, o, ipocriților, noi așteptăm ca Allah să vă lovească printr-o pedeapsă venită direct de la El, fără intervenția noastră, sau prin mâinile noastre, dându-ne putere asupra voastră și îngăduindu-ne să vă ucidem. Voi așteptați pentru noi un bine, iar noi așteptăm împreună cu voi ca răul să vă ajungă.

Versetele 53 la 54

Allah Preaînaltul arată zădărnicia cheltuielilor ipocriților și explică pricina: „Spune” lor: „Cheltuiți de bunăvoie”, adică din proprie alegere, „sau fără voie”, fără să alegeți aceasta, „nu vi se va primi” nimic din faptele voastre, „căci sunteți un popor nelegiuit”, ieșit din ascultarea lui Allah.

Apoi Allah le descrie nelegiuirea și faptele: „Nimic nu împiedică primirea cheltuielilor lor decât faptul că nu au crezut în Allah și în Trimisul Său.” Credința este condiția primirii faptelor. Aceștia nu au credință și nicio faptă dreaptă nu le este primită, nici măcar Rugăciunea, cea mai aleasă dintre faptele trupului, fiindcă o împlinesc cu lene. „Nu vin la Rugăciune decât cu lene”: o fac împovărați și aproape că nu o împlinesc din pricina greutății pe care o simt. „Și nu cheltuiesc decât fără voie”, adică împotriva voinței lor și cu sila.

Aceasta este cea mai puternică mustrare pentru cel care face asemenea lor. Totodată, ea arată că robul trebuie să vină la Rugăciune cu trupul și inima pline de însuflețire și să cheltuiască cu inima deschisă, bucuros și nădăjduind răsplata numai de la Allah, ca să nu se asemene ipocriților.

Versetele 55 la 57

Allah Preaînaltul spune: să nu te încânte averile și copiii acestor ipocriți, fiindcă nu este nimic de invidiat în ele. Prima nenorocire pe care le-au adus-o este că le-au dat întâietate față de buna plăcere a Domnului lor și L-au nesocotit pe Allah de dragul lor.

„Allah voiește numai să-i pedepsească prin ele în viața lumească.” Pedeapsa pomenită aici este osteneala dobândirii lor, strădania grea depusă pentru ele, grija inimii și oboseala trupului. Dacă plăcerea obținută prin ele ar fi cântărită cu greutățile îndurate, nu le-ar putea contrabalansa. Pentru că i-au îndepărtat de Allah și de pomenirea Sa, averile și copiii au devenit pentru ei o pedeapsă chiar în această lume.

Printre cele mai primejdioase urmări se află faptul că inimile lor se leagă de ele, iar năzuințele lor nu trec dincolo de ele. Averile și copiii devin limita năzuințelor și singura țintă urmărită, iar în inimile lor nu mai rămâne nicio parte pentru Viața de Apoi. Aceasta face ca sufletele lor să părăsească lumea în vreme ce sunt necredincioși. Ce pedeapsă poate fi mai mare decât aceea care duce la nefericire veșnică și regret necurmat?

„Ei jură pe Allah că sunt dintre voi, dar nu sunt dintre voi.” Ceea ce îi împinge la acest jurământ este că „ei sunt un popor cuprins de frică”, adică se tem de nenorociri și nu au în inimi curajul care să-i facă să-și arate adevărata stare. Le este frică să vi se arate așa cum sunt și se tem că voi vă veți lepăda de ei, iar dușmanii îi vor răpune din toate părțile.

Omul cu inima puternică și statornică își arată starea, fie ea bună sau rea. Ipocriții însă sunt îmbrăcați în haina lașității și împodobiți cu minciuna. Apoi Allah descrie cât de puternică este frica lor: „Dacă ar găsi un adăpost” la care să fugă atunci când îi ajunge necazul, „peșteri” în care să intre și să rămână sau „un loc de intrare” în care să se ascundă și să se pună la adăpost, „s-ar întoarce spre el alergând nestăpânit”, adică s-ar grăbi în fugă, fiindcă nu au puterea prin care să rămână statornici.

Versetele 58 la 59

Printre acești ipocriți sunt unii care te defăimă în privința împărțirii milosteniilor. Critica lor nu urmărește un scop drept și nu se întemeiază pe o opinie corectă; singurul lor scop este să primească și ei din ele. „Dacă li se dă din ele, sunt mulțumiți, iar dacă nu li se dă din ele, iată-i mânioși.”

Nu i se cuvine robului ca mulțumirea și mânia sa să urmeze pofta sufletului și un scop lumesc stricat. Dorința lui trebuie să urmeze buna plăcere a Domnului său, așa cum a spus Profetul: „Niciunul dintre voi nu crede până când dorința sa nu urmează ceea ce am adus eu⁸.”

„Dacă ar fi fost mulțumiți cu ceea ce le-au dat Allah și Trimisul Său”, fie puțin, fie mult, „și ar fi spus: Allah ne este de ajuns”, adică Allah ne este de ajuns și suntem mulțumiți cu ceea ce ne-a împărțit, iar apoi ar fi nădăjduit în bunătatea și harul Său, spunând: „Allah ne va da din harul Său, și Trimisul Său. Numai spre Allah ne îndreptăm dorința”, adică Îl rugăm să ne aducă folosul și să îndepărteze de la noi vătămarea, atunci ar fi fost izbăviți de ipocrizie și ar fi fost călăuziți la credință și la stările înalte.

Apoi Allah Preaînaltul arată cum trebuie împărțite milosteniile obligatorii.

Versetul 60

„Milosteniile” înseamnă aici Zakah obligatorie. Dovada este că milostenia voluntară poate fi dată oricui și nu este rezervată unei categorii în defavoarea alteia. Sensul este că Zakah este numai pentru categoriile amintite, nu pentru altele, fiindcă Allah a limitat-o la ele. Aceste categorii sunt opt.

Prima și a doua categorie sunt săracii și nevoiașii. În acest loc, cele două cuvinte desemnează două categorii diferite. Săracul are o nevoie mai mare decât nevoiașul, fiindcă Allah l-a amintit primul și El începe numai cu ceea ce este mai important, apoi cu următorul lucru în importanță. Săracul este cel care nu găsește nimic sau găsește mai puțin de jumătate din ceea ce îi este de ajuns. Nevoiașul este cel care găsește jumătate sau mai mult, dar nu găsește tot ceea ce îi este de ajuns; dacă ar găsi totul, ar fi înstărit. Lor li se dă din Zakah atât cât să le înlăture sărăcia și nevoia.

A treia categorie îi cuprinde pe „cei care lucrează la strângerea lor”. Aici intră toți cei care îndeplinesc o muncă legată de Zakah: paznicul ei, cel care o strânge de la oameni, păstorul, cel care o transportă, scribul și alții asemenea. Ei primesc din Zakah pentru munca lor, ca plată pentru ceea ce fac.

A patra categorie îi cuprinde pe „cei ale căror inimi sunt apropiate”. Este vorba despre un conducător ascultat în poporul său, despre care se nădăjduiește că va îmbrățișa Islamul ori de al cărui rău se tem musulmanii ori despre care se nădăjduiește că, prin dar, i se va întări credința sau că un altul de același rang va îmbrățișa Islamul ori că, prin mijlocirea lui, se va strânge Zakah de la cei care nu o dau. I se dă atât cât să se împlinească folosul apropierii inimii sale.

A cincea categorie este „pentru eliberarea robilor”. Aici intră sclavii mukatab, care au încheiat cu stăpânii lor un contract de răscumpărare și se străduiesc să adune suma prin care să se răscumpere; ei sunt ajutați din Zakah. Tot aici intră răscumpărarea prizonierilor musulmani aflați la necredincioși, iar aceasta este cu atât mai vrednică. Este îngăduită chiar eliberarea directă a robilor, fiindcă aceasta intră în cuvintele „pentru eliberarea robilor”.

A șasea categorie este a celor îndatorați, iar ei sunt de două feluri. Primul este cel care se îndatorează pentru împăcarea oamenilor. Dacă între două grupuri izbucnește o neînțelegere sau o tulburare, iar un om mijlocește împăcarea oferind avere uneia dintre părți sau amândurora, lui i se dă o parte din Zakah, pentru a fi încurajat și ajutat să-și ducă la capăt strădania. I se dă chiar dacă este bogat. Al doilea este cel care s-a îndatorat pentru sine și apoi a ajuns în greutăți financiare; lui i se dă atât cât să-și plătească datoria.

A șaptea categorie este luptătorul „pe calea lui Allah”. Este vorba despre luptătorii voluntari care nu primesc soldă din vistierie. Lor li se dă din Zakah ceea ce le este de ajuns pentru expediție: prețul armelor, al animalului de călărie ori cheltuielile pentru ei și pentru familiile lor, ca să se poată dedica Jihadului cu inima liniștită. Mulți juriști au spus că omul în stare să câștige, dar care se dedică învățării științei, poate primi din Zakah, fiindcă învățarea științei intră în Jihadul pe calea lui Allah. Ei au mai spus că i se poate da săracului pentru Hajjul obligatoriu, dar această opinie necesită cercetare.

A opta categorie este „călătorul rămas fără mijloace”, adică străinul rămas fără cele necesare într-o altă țară decât a sa. Lui i se dă din Zakah atât cât să ajungă în țara lui. Aceștia sunt cei opt cărora li se poate da Zakah, numai lor. „Aceasta este o obligație de la Allah”, pe care El a hotărât-o și a impus-o potrivit științei și înțelepciunii Sale. „Allah este Atotștiutor, Preaînțelept.”

Să se știe că aceste opt categorii se împart în două grupe: cei cărora li se dă pentru nevoia și folosul lor, precum săracul, nevoiașul și cei asemenea lor; și cei cărora li se dă fiindcă există nevoie de ei și aduc folos Islamului. Allah a impus această parte din averile celor bogați pentru a împlini nevoile particulare și generale ale Islamului și ale musulmanilor.

Dacă bogații ar da Zakah averilor lor în felul prescris de Lege, nu ar mai rămâne niciun sărac printre musulmani. S-ar aduna destule averi pentru a întări punctele de graniță, pentru a lupta împotriva necredincioșilor și pentru a împlini toate interesele religiei.

Versetele 61 la 63

Printre acești ipocriți sunt cei care îl jignesc pe Profet prin vorbe rele și prin defăimarea lui și a religiei sale. Ei spun: „El ascultă orice”, adică nu le pasă de cuvintele prin care îl jignesc pe Profet. Ei spun: dacă va ajunge la el ceva din ceea ce am spus, vom veni să ne cerem iertare și el ne va primi, fiindcă este numai ureche; primește tot ceea ce i se spune și nu deosebește între cel sincer și cel mincinos.

Intenția lor - Allah să-i urâțească - era ca, între ei, să nu dea nicio importanță acestor vorbe și să nu se neliniștească din pricina lor. Dacă Profetul nu afla, aceasta era ceea ce doreau; iar dacă afla, socoteau că este de ajuns o scuză mincinoasă. Prin aceasta au adunat multe feluri de purtare rea.

Cea mai mare dintre ele este jignirea Profetului lor, care venise să-i călăuzească și să-i scoată din nefericire și pierzare către călăuzire și fericire. Alta este nepăsarea lor față de aceasta, care sporește gravitatea jignirii. Alta este că au defăimat rațiunea Profetului, pretinzând că nu pricepe și nu deosebește între cel sincer și cel mincinos, deși, dintre toate creaturile, el are rațiunea cea mai desăvârșită, înțelegerea cea mai deplină și judecata cea mai pătrunzătoare și mai limpede.

De aceea Allah a spus: „Spune: Ascultarea lui este un bine pentru voi”, adică el primește de la cel care îi spune un lucru bun și adevărat. Faptul că se îndepărtează și nu-i mustră pe mulți dintre ipocriții care aduc scuze mincinoase se datorează mărinimiei sale, faptului că nu se preocupă de treburile lor și ascultării poruncii lui Allah: „Ei vă vor jura pe Allah, când vă veți întoarce la ei, ca să-i lăsați în pace. Lăsați-i în pace, căci sunt o necurăție” [at-Tawbah 9:95].

În privința adevărului aflat în inimă și în judecata sa, Allah spune despre el: „El crede în Allah și îi crede pe credincioși”, pe cei sinceri și vrednici de crezare. El îl cunoaște pe cel sincer și îl cunoaște pe cel mincinos, chiar dacă se îndepărtează adesea de cel despre care știe că minte și nu spune adevărul. „Și este o milă pentru aceia dintre voi care cred”: prin el sunt călăuziți, iar în caracter și purtare îi urmează pilda.

Cei care nu cred nu primesc această milă, ci o resping și pierd astfel atât această lume, cât și Viața de Apoi. „Cei care îl jignesc pe Trimisul lui Allah”, prin vorbă sau faptă, „vor avea o pedeapsă dureroasă” în această lume și în Viața de Apoi. Din această pedeapsă face parte obligația uciderii celui care îl vatămă ori îl insultă.

„Ei vă jură pe Allah ca să vă mulțumească”, ca să se dezvinovățească de jignirea lor și de alte purtări și ca voi să fiți mulțumiți de ei. „Dar Allah și Trimisul Său sunt mai îndreptățiți să fie mulțumiți, dacă ei sunt credincioși”, fiindcă omul credincios nu pune nimic înaintea mulțumirii Domnului și a Trimisului Său. Faptul că dau întâietate mulțumirii altora față de mulțumirea lui Allah și a Trimisului Său dovedește că nu sunt credincioși.

Aceasta este împotrivire față de Allah, iar El îl amenință pe cel care I se împotrivește: „Oare nu știu că acela care I se împotrivește lui Allah și Trimisului Său”, stând într-o parte potrivnică și îndepărtată de Allah și de Trimis, nesocotind poruncile lui Allah și îndrăznind să-I încalce limitele sacre, „va avea Focul Iadului, în care va rămâne veșnic? Aceasta este rușinea cea mare”, față de care nu există o rușine mai cumplită. Ei pierd desfătarea veșnică și dobândesc pedeapsa Iadului. Căutăm adăpost la Allah de starea lor.

Versetele 64 la 66

Această Sură nobilă se numește al-Fadihah, Cea care demască, fiindcă a scos la iveală tainele ipocriților și le-a dezvăluit ascunzișurile. Allah spune mereu: „Printre ei...”, „Printre ei...”, și le amintește însușirile, dar nu a numit persoanele lor, din două motive.

Primul este că Allah acoperă greșelile robilor Săi și iubește acoperirea lor. Al doilea este că mustrarea îi cuprinde pe toți cei care au aceste însușiri ale ipocriților, atât pe cei cărora li se adresa atunci, cât și pe cei de după ei până în Ziua Învierii. De aceea, pomenirea însușirilor lor în mod general este mai cuprinzătoare și mai potrivită; astfel, ei au ajuns să se teamă foarte mult.

Allah Preaînaltul spune: „Dacă ipocriții, cei în ale căror inimi este boală și cei care răspândesc zvonuri în Medina nu încetează, te vom îndemna împotriva lor; apoi nu vor mai rămâne vecini cu tine decât puțin. Blestemați fiind, oriunde vor fi găsiți, vor fi prinși și uciși fără cruțare” [al-Ahzab 33:60-61].

Aici El spune: „Ipocriții se tem să nu fie coborâtă despre ei o Sură care să le vestească ceea ce se află în inimile lor”, adică să-i informeze, să-i demaște și să le descopere tainele, astfel încât acestea să devină cunoscute robilor Săi, iar ei să fie o învățătură pentru cei care trag învățăminte. „Spune: Batjocoriți!”, adică stăruiți în batjocura și ironia voastră. „Allah va scoate la iveală ceea ce vă temeți.” Allah Și-a împlinit făgăduința și a coborât această Sură care i-a demascat și le-a descoperit tainele.

„Dacă îi întrebi” despre vorbele prin care i-au defăimat pe musulmani și religia lor, ei vor spune: „Noi doar vorbeam în deșert și glumeam.” Un grup dintre ei spusese în timpul expediției de la Tabuk: „Nu am văzut oameni mai lacomi, mai mincinoși și mai lași la întâlnirea cu dușmanul decât acești recitatori ai noștri”, avându-i în vedere pe Profet și pe Companionii săi. Rostiseră și alte vorbe asemănătoare. Când au aflat că Profetul auzise ce spuseseră, au venit să se dezvinovățească: pretindeau că rostiseră doar vorbe fără intenția de a defăima sau de a critica⁹.

Allah a arătat că scuza lor nu este primită și că mint: „Spune: De Allah, de versetele Sale și de Trimisul Său vă băteați joc? Nu aduceți scuze! Ați devenit necredincioși după ce ați avut credință.” Batjocorirea lui Allah și a Trimisului Său este necredința care îl scoate pe om din religie. Temelia religiei este clădită pe preamărirea lui Allah, pe cinstirea religiei Sale și a Trimisului Său, iar batjocorirea oricăruia dintre acestea contrazice temelia și i se împotrivește în chipul cel mai puternic.

De aceea, când au venit la Trimisul lui Allah aducând aceste scuze, el nu le-a spus nimic mai mult decât: „De Allah, de versetele Sale și de Trimisul Său vă băteați joc? Nu aduceți scuze! Ați devenit necredincioși după ce ați avut credință.” „Dacă iertăm o parte dintre voi”, pentru că se căiesc, cer iertare și regretă, „vom pedepsi o altă parte” dintre voi, „fiindcă au fost nelegiuiți”, stăruind în necredința și ipocrizia lor.

Aceste versete arată că acela care ascunde ceva, mai ales uneltirea împotriva religiei lui Allah, batjocorirea ei, a versetelor Sale ori a Trimisului Său, va fi dat în vileag de Allah, demascat și pedepsit aspru. Cel care batjocorește ori înjosește ceva din Cartea lui Allah sau din Sunnah autentică a Trimisului Său, ori îl batjocorește sau îl înjosește pe Trimis, este necredincios în Allah Cel Măreț. Ele arată și că căința este primită pentru orice păcat, oricât ar fi de mare.

Versetele 67 la 68

„Ipocriții și ipocritele sunt unii din alții”, fiindcă au în comun ipocrizia și se aliază unii cu alții din această pricină. Aceste cuvinte rup legătura de alianță dintre credincioși și ei. Apoi Allah amintește descrierea generală a tuturor ipocriților, mici și mari: „ei poruncesc răul”, adică necredința, nelegiuirea și neascultarea, „opresc binele”, adică credința, caracterele alese, faptele drepte și purtările frumoase, „și își țin mâinile închise” de la milostenie și de la căile facerii de bine. Avariția este trăsătura lor.

„L-au uitat pe Allah”, așa că Îl pomenesc doar puțin, „iar El i-a uitat”, adică i-a îndepărtat de mila Sa, nu-i ajută să împlinească binele, nu-i face să intre în Paradis, ci îi lasă în cea mai de jos treaptă a Focului, unde vor rămâne veșnic. „Cu adevărat, ipocriții sunt cei nelegiuiți.” Nelegiuirea le este atribuită aici în mod deosebit fiindcă este mai mare decât nelegiuirea altora. Dovada este că pedeapsa lor este mai aspră decât a celorlalți și că Allah i-a încercat pe credincioși prin ei, deoarece trăiesc printre credincioși, iar acestora le este greu să se păzească de ei.

„Allah le-a făgăduit ipocriților, ipocritelor și necredincioșilor Focul Iadului, în care vor rămâne veșnic. El le este de ajuns. Allah i-a blestemat și vor avea o pedeapsă statornică.” Ipocriții și necredincioșii se vor aduna în Focul Iadului, sub blestem și în veșnicia pedepsei, fiindcă în această lume s-au unit în necredință, dușmănie față de Allah și Trimisul Său și tăgăduirea versetelor Lui.

Versetele 69 la 70

Allah îi avertizează pe ipocriți să nu-i ajungă ceea ce le-a venit popoarelor de dinainte care i-au socotit mincinoși pe trimiși: poporul lui Nuh, 'Ad, Thamud, poporul lui Ibrahim, locuitorii din Madyan și cetățile răsturnate, adică așezările poporului lui Lut. La toate aceste popoare, Trimișii lor au venit cu dovezi limpezi, cu adevărul clar care lămurește realitatea lucrurilor. Ei au tăgăduit, iar asupra lor a venit ceea ce Allah ne-a istorisit.

Faptele voastre seamănă cu ale lor. „V-ați bucurat de partea voastră”, adică de partea primită din această lume. Ați folosit-o pentru plăceri și pofte, v-ați îndepărtat de scopul pentru care vă fusese dată și ați întrebuințat-o în nesupunerea față de Allah. Năzuințele și dorințele voastre nu au trecut dincolo de bunurile primite, așa cum s-a întâmplat cu cei de dinaintea voastră. „Și v-ați cufundat în vorbe deșarte așa cum s-au cufundat și ei”, adică v-ați cufundat în falsitate și minciună și ați adus argumente mincinoase ca să înlăturați adevărul. Iată la ce se rezumau faptele și cunoștințele lor: desfătarea cu partea primită din această lume și cufundarea în falsitate. De aceea au meritat pedeapsa și pieirea, așa cum le-au meritat cei de dinaintea lor care săvârșiseră aceleași fapte.

Credincioșii, chiar dacă se bucură de partea lor și de ceea ce li se dăruiește în această lume, o folosesc pentru ascultarea lui Allah. Cunoașterea lor este cea adusă de trimiși: dobândirea certitudinii în toate chestiunile înalte și folosirea argumentelor adevărate pentru a respinge falsitatea.

„Allah nu i-a nedreptățit” când a trimis asupra lor pedeapsă, „ci ei înșiși s-au nedreptățit”, fiindcă au îndrăznit să săvârșească păcate, nu au ascultat de Trimișii lor și au urmat porunca fiecărui tiran îndărătnic.

Versetele 71 la 72

După ce a spus că ipocriții sunt unii din alții, Allah arată că credincioșii sunt aliați unii altora și îi descrie prin opusul trăsăturilor ipocriților: „Credincioșii și credincioasele”, bărbați și femei, „sunt aliați unii altora” prin iubire, loialitate, apartenență și sprijin. „Ei poruncesc binele”, un nume care cuprinde tot ceea ce este cunoscut ca bun: credințele corecte, faptele drepte și caracterele alese; ei încep cu ei înșiși. „Opresc răul”, tot ceea ce se opune binelui și îl contrazice: credințele false, faptele rele și caracterele josnice.

„Și ascultă de Allah și de Trimisul Său”, adică stăruie neîncetat în ascultarea lui Allah și a Trimisului Său. „Aceștia sunt cei de care Allah va avea milă”: îi va cuprinde în mila Sa și îi va acoperi cu bunătatea Sa. „Allah este Atotputernic, Preaînțelept”: are putere și tărie desăvârșită și, împreună cu puterea Sa, are înțelepciune. Pune fiecare lucru la locul lui și este lăudat pentru tot ceea ce creează și poruncește.

Apoi Allah amintește răsplata pregătită pentru ei: „Allah le-a făgăduit credincioșilor și credincioaselor Grădini pe sub care curg râuri”, care cuprind toate felurile de desfătare și bucurie și sunt ferite de orice supărare și tulburare. Printre palatele, locuințele și copacii lor curg râuri îmbelșugate, care udă grădini minunate, cu bunătăți și binecuvântări pe care numai Allah Preaînaltul le cunoaște. „În care vor rămâne veșnic”: nu vor voi niciodată să plece din ele.

„Și locuințe bune în Grădinile sălășluirii”, împodobite, înfrumusețate și pregătite pentru robii cu teamă de Allah. Privirea se bucură de ele, iar șederea în ele aduce desfătare. Ele cuprind locuințe înalte atât de frumoase, încât cei care le privesc nu-și doresc ceva mai presus. Allah a pregătit pentru ei încăperi de o asemenea limpezime și frumusețe, încât partea dinăuntru se vede din afară și partea dinafară se vede dinăuntru. Nu este de mirare că sufletele tind spre ele, inimile se leagă de ele și duhurile tânjesc după ele, fiindcă se află în Grădinile sălășluirii, pe care nu vor voi să le părăsească și din care nu se vor muta.

„Însă buna plăcere a lui Allah” față de oamenii Paradisului „este mai mare” decât toate desfătările în care se află. Desfătarea lor nu devine deplină decât prin vederea Domnului și prin buna Sa plăcere față de ei. Aceasta este ținta pe care adoratorii o urmăresc și țelul ultim al celor care Îl iubesc. Buna plăcere a Domnului pământului și al cerurilor este mai mare decât desfătarea Grădinilor. „Aceasta este izbânda cea mare”: dobândesc tot ceea ce căutau, sunt feriți de tot ceea ce se temeau, iar toată starea lor ajunge la desăvârșire. Îl rugăm pe Allah, prin harul Său, să ne facă dintre ei.

Versetele 73 la 74

Allah Preaînaltul îi spune Profetului Său: „O, Profetule! Străduiește-te împotriva necredincioșilor și ipocriților”, adică depune cea mai mare strădanie împotriva lor și fii aspru cu ei atunci când situația cere asprime. Această strădanie cuprinde strădania prin mână și prin dovadă, precum și prin limbă. Cel dintre ei care se ridică la luptă împotriva musulmanilor este înfruntat cu mâna și cu limba, cu sabia și cu sulița.

Cel care se supune Islamului, trăind sub ocrotirea musulmanilor sau sub un legământ, este înfruntat prin argument și dovadă, explicându-i-se frumusețile Islamului și răul asocierii și al necredinței. Astfel sunt tratați în această lume. În Viața de Apoi, „sălașul lor este Iadul”, locul spre care se vor întoarce și din care nu vor ieși. „Ce rea destinație!”

„Ei jură pe Allah că nu au spus nimic, însă au rostit cuvântul necredinței.” Aici intră spusele unora dintre ei: „Dacă ne întoarcem la Medina, cel mai puternic îl va izgoni de acolo pe cel mai umil” [al-Munafiqun 63:8], precum și cuvintele de batjocură rostite pe rând de ei, prin care luau în râs religia și pe Trimis. Ori de câte ori aflau că Profetul fusese înștiințat, veneau la el și jurau pe Allah că nu spuseseră acele vorbe.

Allah le-a arătat minciuna: „însă au rostit cuvântul necredinței și au devenit necredincioși după ce îmbrățișaseră Islamul”. Islamul lor exterior de mai înainte îi scosese, în aparență, din cercul necredinței, dar cuvântul rostit după aceea le-a anulat Islamul și i-a readus la necredință. „Ei au uneltit ceea ce nu au izbutit.” Aceasta s-a întâmplat când au intenționat să-l ucidă pe Trimisul lui Allah în expediția de la Tabuk. Allah l-a înștiințat, iar el a poruncit unor oameni să-i oprească de la scopul lor.

„Nu au avut alt motiv de răzbunare decât faptul că Allah și Trimisul Său i-au îmbogățit din harul Lui”, după ce fuseseră săraci și nevoiași. Este deosebit de uimitor că îl defăimau pe cel care fusese pricina ieșirii lor din întuneric la lumină și a îmbogățirii lor după sărăcie. Nu ar fi meritat el ca ei să-l cinstească, să creadă în el și să-l preamărească, atât din motive religioase, cât și din omenie?

Apoi Allah le înfățișează căința: „Dacă se căiesc, va fi mai bine pentru ei”, fiindcă căința este temelia fericirii în această lume și în Viața de Apoi. „Iar dacă se întorc” de la căință, „Allah îi va pedepsi cu o pedeapsă dureroasă în această lume și în Viața de Apoi.” În această lume vor avea grijă, mâhnire și întristare când Allah Își va sprijini religia, îl va face biruitor pe Profetul Său, iar ei nu vor atinge ceea ce urmăresc. În Viața de Apoi vor avea pedeapsa Focului.

„Ei nu vor avea pe pământ nici ocrotitor” care să le cârmuiască treburile și să le împlinească scopurile, „nici ajutor” care să îndepărteze de la ei ceea ce urăsc. Când sunt lipsiți de ocrotirea lui Allah, au parte de toate felurile de rău, pierdere, nefericire și privațiune.

Versetele 75 la 78

Printre acești ipocriți sunt unii care I-au dat lui Allah un legământ și o făgăduință: „Dacă ne dă din harul Său”, lărgind pentru noi bunurile acestei lumi, „vom da negreșit milostenie și vom fi dintre cei drepți”: vom întreține legăturile de rudenie, vom cinsti oaspetele, îl vom ajuta pe cel lovit de nenorocire și vom împlini fapte bune și drepte.

„Dar când El le-a dat din harul Său”, nu au împlinit ceea ce spuseseră, ci „s-au zgârcit cu el, s-au întors” de la ascultare și supunere „și s-au îndepărtat”, fără să se întoarcă spre bine. Pentru că nu au împlinit făgăduința făcută lui Allah, El i-a pedepsit: „Atunci El a făcut ca ipocrizia să le rămână în inimi până în Ziua în care Îl vor întâlni, pentru că nu au împlinit ceea ce I-au făgăduit lui Allah și pentru că obișnuiau să mintă.”

Credinciosul să se păzească de această însușire urâtă: să-I făgăduiască Domnului că, dacă dobândește ceea ce dorește, va face cutare și cutare, iar apoi să nu-și împlinească făgăduința. Poate că Allah îl va pedepsi cu ipocrizia, așa cum i-a pedepsit pe aceștia.

Profetul a spus în hadithul autentic consemnat în cele două Sahihuri: „Semnele ipocritului sunt trei: când vorbește, minte; când face un legământ, îl trădează; iar când promite, își încalcă promisiunea.” Acest ipocrit, care I-a făgăduit lui Allah că, dacă îi va da din harul Său, va da negreșit milostenie și va fi dintre cei drepți, a vorbit și a mințit, a făcut legământ și l-a trădat, a promis și și-a încălcat promisiunea¹⁰.

De aceea Allah îi amenință pe cei care fac aceasta: „Oare nu știu ei că Allah cunoaște taina lor și sfatul lor ascuns și că Allah este Cunoscătorul deplin al celor nevăzute?” El îi va răsplăti pentru toate faptele lor, pe care Allah Preaînaltul le cunoaște.

Aceste versete au coborât cu privire la un bărbat dintre ipocriți numit Tha'labah. El a venit la Profet și i-a cerut să-L roage pe Allah să-i dea din harul Său. A spus că, dacă Allah îi va da, va da milostenie, va întreține legăturile de rudenie și îl va ajuta pe cel lovit de nenorocire. Profetul s-a rugat pentru el, iar oile lui s-au înmulțit neîncetat, până când le-a dus în afara Madinei. După aceea nu mai venea decât la unele dintre cele cinci Rugăciuni. Apoi s-a îndepărtat și mai mult și nu mai venea decât la Rugăciunea de vineri. Oile lui s-au înmulțit din nou, iar el s-a îndepărtat și mai mult, până când nu mai venea nici la Rugăciunea de vineri și nici la Rugăciunea în congregație.

Profetul i-a observat lipsa și a fost înștiințat despre starea lui. El a trimis oameni să strângă milosteniile de la cei cărora le reveneau. Când au ajuns la Tha'labah, acesta a spus: „Aceasta nu este decât Jizyah; este sora Jizyah.” Când nu le-a dat nimic, ei s-au întors și l-au înștiințat pe Profet. El a spus de trei ori: „Vai de Tha'labah! Vai de Tha'labah!”

Când acest verset a coborât cu privire la el și la cei asemenea lui, o rudă de-a lui a mers și l-a înștiințat. Tha'labah și-a adus Zakah, dar Profetul nu a primit-o. După moartea Profetului, a adus-o lui Abu Bakr, dar acesta nu a primit-o. După moartea lui Abu Bakr, a adus-o lui 'Umar, dar nici el nu a primit-o. Se spune că Tha'labah a murit în vremea lui 'Uthman¹¹.

Versetele 79 la 80

Aceasta este încă una dintre faptele rușinoase ale ipocriților. Allah să-i urâțească! Ei nu lăsau nicio chestiune dintre treburile Islamului și ale musulmanilor în care să poată găsi un subiect de critică fără să rostească vorbe rele și să defăimeze, din nedreptate și dușmănie. Când Allah și Trimisul Său au îndemnat la milostenie, musulmanii s-au grăbit și au cheltuit din averile lor, fiecare după puterea sa: unii mult, iar alții puțin. Ipocriții îl defăimau pe cel care cheltuia mult, pretinzând că urmărește numai să fie văzut și să-și dobândească renume. Celui sărac, care dădea puțin, îi spuneau: „Allah nu are nevoie de milostenia acestuia.”

Allah Preaînaltul a coborât: „Aceia care îi defăimă”, adică îi ponegresc și îi critică, „pe credincioșii care dau de bunăvoie milostenii”. Ei spun: aceștia voiesc să fie văzuți, urmăresc mândria și renumele. Îi defăimă și „pe cei care nu găsesc decât rodul strădaniei lor”, care dau atât cât pot, spunând: Allah nu are nevoie de milostenia lor. „Și își bat joc de ei. Allah Își bate joc de ei și vor avea o pedeapsă dureroasă.”

Prin aceste vorbe ei au adunat mai multe lucruri oprite. Printre ele se află urmărirea stărilor credincioșilor, din dorința de a găsi ceva prin care să-i ponegrească, deși Allah spune: „Cei cărora le place ca rușinea să se răspândească printre credincioși vor avea o pedeapsă dureroasă” [an-Nur 24:19].

Printre ele se află defăimarea credincioșilor din pricina credinței lor, ceea ce înseamnă necredința în Allah Preaînaltul și ura față de religie.

Printre ele se află faptul că defăimarea este oprită și este unul dintre păcatele mari atunci când privește lucrurile lumești; când privește o faptă de adorare, este cu atât mai condamnabilă.

Printre ele se află faptul că omul care Îl ascultă pe Allah și săvârșește de bunăvoie o faptă aleasă trebuie ajutat și încurajat să o împlinească. Aceștia au urmărit să-i împiedice prin ceea ce spuneau despre ei, i-au ponegrit și i-au învinuit.

Printre ele se află judecata lor asupra celui care cheltuia multă avere, socotindu-l fățarnic și doritor să fie văzut. Aceasta este o greșeală urâtă și o judecată asupra intențiilor ascunse și o bănuială rea. Ce rău poate fi mai mare decât acesta?

Printre ele se află cuvintele spuse celui care dădea o milostenie mică: „Allah nu are nevoie de milostenia acestuia!” Intenția acestor cuvinte este falsă. Allah nu are nevoie nici de milostenia celui care dă puțin, nici de a celui care dă mult; El nu are nevoie de locuitorii cerurilor și ai pământului. Însă Allah Preaînaltul le-a poruncit robilor ceea ce le este lor necesar. Chiar dacă El nu are nevoie de ei, ei au nevoie de El: „Cine face bine cât greutatea unui atom îl va vedea” [az-Zalzalah 99:7]. Aceste vorbe batjocoritoare îi descurajează în chip vădit pe oameni să facă bine. De aceea, răsplata lor a fost potrivită faptei: Allah Își bate joc de ei, iar ei vor avea o pedeapsă dureroasă.

„Cere iertare pentru ei sau nu cere iertare pentru ei; chiar dacă ai cere iertare pentru ei de șaptezeci de ori” este o formulare care accentuează repetarea cererii, fără a stabili o limită numerică. „Allah nu-i va ierta”, așa cum spune în alt loc: „Este totuna pentru ei dacă ceri iertare pentru ei sau nu ceri iertare pentru ei; Allah nu-i va ierta” [al-Munafiqun 63:6].

Apoi Allah arată cauza care împiedică iertarea: „Aceasta fiindcă nu au crezut în Allah și în Trimisul Său.” Cererea de iertare și nicio faptă nu-i folosesc necredinciosului cât timp rămâne în necredință. „Allah nu călăuzește poporul nelegiuit”, adică pe aceia pentru care nelegiuirea a devenit o însușire statornică: nu aleg nimic în locul ei și nu doresc nicio schimbare. Adevărul limpede le vine, dar ei îl resping; drept pedeapsă, Allah nu-i mai călăuzește după aceea.

Versetele 81 la 83

Allah Preaînaltul arată cum se făleau ipocriții că rămăseseră în urmă și cum nu se întristau din această pricină, ceea ce dovedea lipsa credinței și alegerea necredinței în locul credinței. „Cei rămași în urmă s-au bucurat că au rămas acasă, împotriva Trimisului lui Allah.” Aceasta este mai gravă decât simpla rămânere în urmă: rămânerea în urmă era oprită, iar peste ea s-au adăugat mulțumirea pentru neascultare și bucuria pricinuită de ea.

„Le-a displăcut să se străduiască pe calea lui Allah cu averile și cu viețile lor.” Aceasta este opusul stării credincioșilor. Când credincioșii rămâneau în urmă, chiar și având o scuză, se întristau și erau cuprinși de mare părere de rău. Ei iubeau să lupte pe calea lui Allah cu averile și cu viețile lor, datorită credinței din inimile lor și fiindcă nădăjduiau în harul, binefacerea, bunătatea și binecuvântarea lui Allah.

Ipocriții „au spus: Nu porniți pe arșiță!”, adică au pretins că pornirea pe căldură le este prea grea. Ei au pus o odihnă scurtă și trecătoare mai presus de odihna desăvârșită și veșnică. S-au ferit de o căldură de care omul se poate apăra prin umbră și care slăbește dimineața și seara, dar nu s-au ferit de căldura năprasnică a Focului, a cărei tărie nu poate fi măsurată. De aceea Allah a spus: „Focul Iadului este cu mult mai fierbinte”, dacă ar înțelege. Au ales ceea ce trece în locul veșniciei și, fugind de o osteneală ușoară și vremelnică, au ajuns la o osteneală grea și fără sfârșit.

„Să râdă puțin și să plângă mult”, adică să se bucure puțin în această lume trecătoare, să se desfete cu plăcerile și joaca ei, căci vor plânge mult atunci când vor întâlni pedeapsa dureroasă, „drept răsplată pentru ceea ce agoniseau” din necredință, ipocrizie și nesupunere față de poruncile Domnului lor.

„Dacă Allah te întoarce la o parte dintre ei”, adică la cei care au rămas în urmă fără scuză și nu au regretat, „și îți cer voie să pornească” într-o altă expediție, atunci când o socotesc ușoară, spune-le, drept pedeapsă: „Nu veți mai porni niciodată împreună cu mine și nu veți mai lupta alături de mine împotriva niciunui dușman.” Allah îl va face să nu mai aibă nevoie de ei. „V-a plăcut să rămâneți în urmă prima dată; rămâneți, așadar, împreună cu cei rămași în urmă!”

Aceasta seamănă cu spusele lui Allah: „Le vom întoarce inimile și privirile, fiindcă nu au crezut în el prima dată” [al-An'am 6:110]. Celui care, atunci când i se ivește prilejul, se arată șovăitor și nu împlinește porunca nu i se mai dă apoi ajutor să o împlinească, ci între el și împlinirea ei se așează o piedică. Tot aici se află o umilire a lor: când musulmanii au știut că acești oameni au fost opriți de la Jihad din pricina neascultării lor, aceasta a devenit mustrare și rușine pentru ei și un mijloc de a-i opri pe alții să facă asemenea lor.

Versetul 84

Allah spune: „Să nu împlinești niciodată Rugăciunea funerară pentru vreunul dintre ei care a murit”, adică dintre ipocriți, „și să nu stai la mormântul lui” după îngropare, ca să te rogi pentru el. Rugăciunea Profetului pentru ei și statul la mormintele lor ar fi fost o mijlocire, însă mijlocirea nu le folosește.

„Ei nu au crezut în Allah și în Trimisul Său și au murit nelegiuiți.” Celui care moare necredincios nicio mijlocire nu-i folosește. În aceasta se află o învățătură și o mustrare pentru ceilalți. Tot astfel, pentru oricine este cunoscut ca necredincios și ipocrit nu se împlinește Rugăciunea funerară.

Versetul dovedește că Rugăciunea funerară pentru credincioși și statul la mormintele lor pentru a face invocații sunt rânduite, așa cum Profetul obișnuia să facă pentru credincioși. Faptul că interdicția a fost limitată la ipocriți arată că aceste fapte sunt statornicite în privința credincioșilor¹².

Versetul 85

Nu te lăsa înșelat de averile și copiii pe care Allah li le-a dat în această lume, căci ele nu dovedesc că ei sunt cinstiți de El, ci sunt un mijloc de umilire. „Allah voiește numai să-i pedepsească prin ele în această lume”: ei trudesc din greu ca să le dobândească și sunt mereu îngrijorați să nu le piardă. Astfel, nu se bucură cu adevărat de ele, ci îndură necontenit osteneala și greutatea dobândirii și păstrării lor.

Aceste lucruri îi abat de la Allah și de la Viața de Apoi, până când părăsesc lumea și „sufletele lor ies în timp ce sunt necredincioși”. Iubirea pentru aceste bunuri pune stăpânire pe ei cu totul, iar ei mor cu inimile legate de ele, îndrăgostiți de ele și mâhniți din pricina lor.

Versetele 86 la 87

Allah arată stăruința ipocriților în lene și în rămânerea în urmă de la faptele de ascultare. Surele și versetele nu au niciun efect asupra lor. Când este coborâtă o Sură care le poruncește credința în Allah și Jihadul împreună cu Trimisul Său, „cei înstăriți dintre ei îți cer îngăduință”. Aceștia sunt cei bogați, fără nicio scuză, cărora Allah le-a dăruit avere și copii. De ce nu-I mulțumesc și nu-L laudă pe Allah, împlinind ceea ce El le-a poruncit și le-a ușurat? Ei stăruie însă în lene și cer voie să rămână.

Ei spun: „Lasă-ne să rămânem împreună cu cei care stau.” „S-au mulțumit să fie împreună cu cele rămase în urmă”, adică alături de femeile care rămân de la Jihad. Oare această purtare se sprijină pe vreo interpretare sau dovadă rațională? Nu. Allah le-a pecetluit inimile, astfel încât nu mai cunosc binele și nu mai au voință de a urma calea binelui și a izbânzii. Ei nu înțeleg ceea ce le folosește; dacă ar înțelege, nu ar primi pentru ei o stare care îi coboară mai jos decât bărbații.

Versetele 88 la 89

După ce ipocriții au rămas în urmă de la Jihad, Allah nu are nevoie de ei. El are robi aleși dintre creaturile Sale, pe care i-a ales pentru harul Său și care împlinesc această datorie: „Trimisul și cei care cred împreună cu el se străduiesc cu averile și cu viețile lor.” Ei nu sunt leneși și nici împovărați, ci sunt bucuroși și mulțumiți.

„Aceștia vor avea toate bunătățile” acestei lumi și ale Vieții de Apoi, „și aceștia sunt cei care izbutesc”, atingând cele mai înalte ținte și cele mai mari dorințe. „Allah le-a pregătit Grădini pe sub care curg râuri, în care vor rămâne veșnic. Aceasta este marea izbândă.” Să piară cel care nu năzuiește la ceea ce năzuiesc aceștia, căci el pierde religia, lumea aceasta și Viața de Apoi.

Aceasta seamănă cu spusele lui Allah: „Spune: Credeți în el sau nu credeți. Aceia cărora li s-a dat știința înaintea lui, când li se recită, cad cu fețele la pământ în prosternare” [al-Isra' 17:107] și: „Dacă aceștia nu cred în ea, atunci am încredințat-o unui popor care nu o tăgăduiește” [al-An'am 6:89].

Versetele 90 la 92