Tafsir as-Saʿdī — Volumul 3

Sura al Anfal

Versetele 1 la 40

Revelată la Medina

Versetele 1 la 4

Al-anfal sunt prăzile pe care Allah le-a dăruit acestei comunități din averile necredincioșilor. Aceste versete au fost pogorâte cu privire la Bătălia de la Badr, când musulmanii au dobândit prima pradă mare de la politeiști. Unii musulmani s-au certat în privința ei, l-au întrebat pe Mesagerul lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, cum să fie împărțită și cui să-i fie dată, iar Allah a pogorât: „Ei te întreabă despre prăzile de război.”

„Spune: Prăzile de război Îi aparțin lui Allah și Mesagerului”, care hotărăsc asupra lor după cum voiesc. Nu aveți dreptul să vă împotriviți judecății lui Allah și a Mesagerului Său. Când Allah și Mesagerul hotărăsc ceva, vouă vi se cuvine să primiți hotărârea și să vă supuneți. Aceasta intră în cuvintele: „Temeți-vă de Allah”, împlinind poruncile Sale și ferindu-vă de ceea ce El a interzis.

„Îndreptați relațiile dintre voi”, adică înlocuiți cearta, ruperea legăturilor și îndepărtarea unora de alții cu prietenie, iubire și păstrarea legăturilor. Astfel vă uniți și dispar certurile și neînțelegerile născute din ruperea legăturilor. Îndreptarea relațiilor cuprinde purtarea bună față de oameni și iertarea celui care greșește; prin aceasta dispare o mare parte din dușmănia și ruptura aflate în inimi.

Porunca ce le cuprinde pe toate acestea este: „ascultați de Allah și de Mesagerul Său, dacă sunteți credincioși”. Credința cheamă la ascultarea de Allah și de Mesagerul Său, iar cel care nu Îi ascultă nu este credincios. O ascultare mai slabă vine dintr-o credință mai slabă, fiindcă credința are două trepte: credința deplină și lăudată, care aduce izbândă, și credința care nu atinge această desăvârșire. Aici este avută în vedere credința deplină.

„Credincioși sunt numai aceia”: articolul hotărât din cuvântul arab „credincioșii” arată cuprinderea tuturor cerințelor credinței. Ei sunt aceia „ale căror inimi se cutremură când este pomenit Allah”, adică se tem și se înspăimântă, iar această teamă de Allah îi face să se oprească de la lucrurile interzise. Unul dintre cele mai însemnate semne ale temerii de Allah este că ea îl oprește pe om de la păcate.

„Iar când li se recită versetele Sale, acestea le sporesc credința.” Ei le ascultă cu inima trează și cugetă la înțelesurile lor. Din aceasta le sporește credința, fiindcă meditarea este una dintre faptele inimii: cunosc un înțeles pe care nu-l știau, își amintesc ceva ce uitaseră, în inimile lor se trezește dorința pentru bine și pentru răsplata Domnului, se tem de pedeapsa Sa ori se opresc de la păcat. Toate acestea sporesc credința.

„Ei își pun încrederea numai în Domnul lor”, fără vreun asociat. Inimile lor se bizuie pe Domnul pentru dobândirea folosului și îndepărtarea vătămării în treburile religioase și lumești și au încredere că Allah va împlini aceasta. Încrederea în Allah este pricina tuturor faptelor bune; fără ea, nicio faptă bună nu există și nu se desăvârșește.

Ei sunt „aceia care împlinesc rugăciunea”, pe cea obligatorie și pe cea recomandată, împlinind toate faptele ei exterioare și interioare cu acea atenție a inimii care este duhul și esența rugăciunii. Ei „dăruiesc din ceea ce le-am dat”. Aceasta cuprinde cheltuielile obligatorii, precum zakat-ul, ispășirile și întreținerea soțiilor, rudelor și robilor aflați în stăpânirea lor, precum și cheltuielile recomandate, adică toate felurile de milostenie.

Cei care au aceste însușiri „sunt credincioșii adevărați”, fiindcă au unit islamul și credința, faptele interioare și cele exterioare, știința și lucrarea, precum și împlinirea drepturilor lui Allah și ale robilor Săi. Allah a pomenit mai întâi faptele inimilor, fiindcă ele sunt temelia și sunt mai alese decât faptele mădularelor. Aceasta arată că credința sporește și scade: sporește prin ascultare și scade prin contrariul ei.

Robul trebuie să-și cerceteze credința și să o sporească. Cel mai bun mijloc pentru aceasta este să cugete la Cartea lui Allah și să cerceteze înțelesurile ei. Apoi Allah a pomenit răsplata credincioșilor adevărați: „Ei au trepte înalte la Domnul lor”, potrivit faptelor lor, „iertare” pentru păcate și „înzestrare generoasă”, ceea ce Allah le-a pregătit în Paradis, lucruri pe care niciun ochi nu le-a văzut, nicio ureche nu le-a auzit și care nu i-au trecut vreunui om prin minte. Cel care nu ajunge la treapta credinței lor, chiar dacă intră în Paradis, nu ajunge la cinstea lor desăvârșită.

Versetele 5 la 8

Înaintea acestei mari și binecuvântate bătălii, Allah a arătat însușirile pe care credincioșii trebuie să le împlinească. Cel care le dobândește își îndreaptă starea și faptele, între care una dintre cele mai însemnate este jihadul pe calea Sa.

Așa cum credința lor era adevărată și răsplata făgăduită de Allah era adevărată, tot astfel Domnul l-a scos pe Mesagerul Său, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, din casa lui întru adevăr, ca să-i întâlnească pe politeiști la Badr. Allah iubea această ieșire, o voise și o rânduise. Credincioșii nu se așteptaseră să ajungă la luptă cu dușmanul în această călătorie. Când li s-a arătat că lupta va avea loc, o parte dintre ei s-au certat cu Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, și nu doreau întâlnirea cu dușmanul; era ca și cum ar fi fost mânați spre moarte, privind-o cu ochii lor.

Această atitudine nu li se cuvenea, mai ales după ce li se arătase că ieșirea lor era întru adevăr, poruncită și plăcută lui Allah. Într-o asemenea stare nu mai este loc pentru dispută. Discuția și dezbaterea își au locul când adevărul este îndoielnic și lucrurile sunt neclare; după ce adevărul s-a arătat limpede, nu rămâne decât supunerea și ascultarea.

Mulți dintre credincioși nu au luat deloc parte la această dispută și nu s-au împotrivit întâlnirii cu dușmanul. Cei pe care Allah i-a mustrat s-au supus apoi cu toată hotărârea poruncii jihadului, iar Allah i-a statornicit și le-a dăruit pricinile liniștirii inimilor, după cum va fi pomenit.

Pricina ieșirii lor a fost interceptarea caravanei Qurayshului care plecase în Sham cu Abu Sufyan ibn Harb și care era foarte mare. Când musulmanii au auzit că se întoarce din Sham, Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, i-a chemat să iasă. Împreună cu el au ieșit puțin peste trei sute zece bărbați, cu șaptezeci de cămile pe care le încălecau pe rând și pe care își purtau poverile. Quraysh a aflat și a ieșit să-și apere caravana cu o armată numeroasă, bine înarmată, călare și pe jos, care ajungea la aproape o mie de oameni.

Allah le-a făgăduit credincioșilor una dintre cele două cete: fie caravana, fie armata. Ei doreau caravana, fiindcă aveau puține averi, iar aceasta nu era pregătită de luptă. Allah Preaînaltul voia pentru ei ceva mai bun și mai înalt: înfrângerea armatei în care se aflau conducătorii și fruntașii politeiștilor.

„Allah voia să întărească adevărul prin cuvintele Sale”, să-i sprijine pe oamenii adevărului „și să taie rădăcina necredincioșilor”, nimicindu-i pe oamenii falsității și arătându-le robilor Săi o sprijinire a adevărului care nu le trecuse prin minte. „Ca să întărească adevărul” prin dovezile care îi confirmă temeinicia și autenticitatea „și să nimicească falsitatea” prin dovezile deșertăciunii ei, „chiar dacă nelegiuiților nu le place”. Allah nu ține seama de împotrivirea lor.

Versetele 9 la 14

„Amintiți-vă când Îi cereați ajutor Domnului vostru”, adică amintiți-vă binefacerea lui Allah asupra voastră, când se apropiase întâlnirea cu dușmanul, iar voi I-ați cerut Domnului vostru ajutor, sprijin și biruință. „El v-a răspuns” și v-a ajutat prin mai multe lucruri.

Allah v-a sprijinit „cu o mie de îngeri, venind unii după alții”, o ceată urmând alteia. „Allah a făcut aceasta”, pogorârea îngerilor, „numai ca veste bună” pentru voi „și pentru ca inimile voastre să se liniștească prin ea”. Altfel, biruința este în Mâna lui Allah, nu vine prin numărul mare de oameni și arme. „Allah este Atotputernic”: niciun dușman nu-L poate birui; El este Cel care supune totul și lasă fără ajutor oștirile, oricât de numeroase și de bine înzestrate ar fi. El este „Preaînțelept”: rânduiește lucrurile prin cauzele lor și pune fiecare lucru la locul potrivit.

Ca răspuns la ruga voastră, El a făcut să vă cuprindă „somnolența”, care a îndepărtat frica și neliniștea din inimi, „ca siguranță din partea Lui” și semn al biruinței, prin care sufletele voastre s-au liniștit.

El a pogorât asupra voastră apă din cer, ca să vă curețe de impuritatea rituală și de murdărie, să îndepărteze de la voi șoaptele și murdăria lui Shaytan și „să vă întărească inimile”. Statornicia inimii este temelia statorniciei trupului. Apa a venit și „să vă statornicească pașii”: pământul era nisipos și moale, iar când ploaia a căzut peste el, s-a întărit și pașii au rămas statornici.

El le-a revelat îngerilor: „Eu sunt cu voi” prin ajutor, biruință și sprijin; „întăriți-i, așadar, pe cei care cred”, aruncați în inimile lor curaj împotriva dușmanului, îndemnați-i la jihad și amintiți-le meritul lui. „Voi arunca spaimă în inimile celor care nu cred.” Acesta este cel mai mare ajutor împotriva lor: dacă Allah îi statornicește pe credincioși și pune spaimă în inimile necredincioșilor, aceștia nu le pot ține piept, iar Allah îi face să fugă dinaintea lor. „Loviți-i deasupra cefelor”, adică loviți-le cefele, „și loviți-le toate degetele”, mădularele și încheieturile.

Cuvintele se adresează fie îngerilor cărora Allah le-a revelat să-i întărească pe cei care cred, iar atunci arată că îngerii au participat la luptă în ziua de Badr, fie credincioșilor, pe care Allah îi încurajează și îi învață cum să lupte împotriva politeiștilor, poruncindu-le să nu-i cruțe.

Aceasta s-a întâmplat „pentru că ei s-au împotrivit lui Allah și Mesagerului Său”, i-au combătut și li s-au arătat dușmani. „Iar cel care se împotrivește lui Allah și Mesagerului Său să știe că Allah este aspru în pedeapsă.” Din pedeapsa Sa face parte faptul că îi pune pe aliații Săi credincioși împotriva dușmanilor Săi, iar ei îi ucid.

„Aceasta”, pedeapsa pomenită, „este pentru voi; gustați-o”, o, voi care v-ați împotrivit lui Allah și Mesagerului Său: este pedeapsa grăbită din lumea aceasta. „Iar pentru necredincioși este pedeapsa Focului.”

Această istorisire cuprinde semne mărețe ale lui Allah, care dovedesc adevărul celor aduse de Muhammad, Mesagerul lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa. Allah le-a făcut o făgăduință și a împlinit-o. El a spus în alt loc: „Ați avut un semn în cele două cete care s-au întâlnit: o ceată luptă pe calea lui Allah, iar cealaltă era necredincioasă. Ei îi vedeau cu ochii lor de două ori mai mulți decât ei. Allah îl sprijină cu ajutorul Său pe cine voiește. În aceasta se află o învățătură pentru cei care văd limpede.” (Al 'Imran 3:13)

Allah le-a răspuns credincioșilor când I-au cerut ajutor și le-a dăruit mijloacele pomenite. Aceasta arată grija Sa mare față de robii credincioși: le-a pus la îndemână pricinile prin care le-a întărit credința și pașii și a îndepărtat de la ei răul și șoaptele lui Shaytan. Din blândețea Sa față de robi face parte și faptul că le ușurează ascultarea și le dăruiește pricinile ei lăuntrice și exterioare.

Versetele 15 la 16

Allah le poruncește robilor Săi credincioși curajul credinței, tăria în împlinirea poruncii Sale și strădania de a dobândi pricinile care îi întăresc lăuntric și trupește. El le interzice fuga atunci când cele două cete se întâlnesc.

„O, voi cei care credeți! Când îi întâlniți pe cei care nu cred, înaintând la luptă”, când rândurile se apropie unele de altele, „nu le întoarceți spatele”. Statorniciți-vă în luptă, răbdați și sprijiniți religia lui Allah. Prin aceasta se întăresc inimile credincioșilor și sunt înspăimântați necredincioșii.

„Cel care le întoarce spatele în ziua aceea, afară de cel care se retrage pentru o manevră de luptă sau ca să se alăture altei cete, se întoarce cu mânia lui Allah, iar sălașul său este Iadul. Ce rea destinație!” Aceasta arată că fuga din fața luptei fără o scuză este unul dintre păcatele mari, după cum se relatează în hadithurile autentice²¹, iar versetul cuprinde o amenințare aspră.

Cel care se retrage pentru o manevră de luptă, mutându-se spre o poziție din care poate lupta mai bine și poate pricinui pierderi mai mari dușmanului, nu săvârșește nimic rău. El nu se întoarce ca să fugă de dușman, ci ca să dobândească un avantaj, să-i vină dușmanului dintr-o parte pe care acesta nu o așteaptă, să-l înșele ori să împlinească un alt scop al celor care luptă.

Este îngăduit și ca luptătorul să se retragă spre o altă ceată, ca să se întărească și să fie ajutat în lupta împotriva necredincioșilor. Dacă acea ceată se află în aceeași armată, lucrul este limpede. Dacă ea nu se află pe câmpul de luptă, precum atunci când musulmanii fug dinaintea necredincioșilor spre o țară musulmană ori spre o altă armată musulmană, relatările de la companioni arată că acest lucru este îngăduit. Se poate ca îngăduința să depindă de faptul că musulmanii socotesc că retragerea are urmări mai bune și le oferă șanse mai mari de a-și salva viețile.

Dacă ei cred că pot să-i biruiască pe necredincioși rămânând statornici și luptând, într-o asemenea situație este puțin probabil ca fuga să se numere printre cazurile îngăduite. Altminteri nu s-ar mai putea înțelege ce fel de fugă interzice versetul, care aici are o exprimare generală. La sfârșitul surei va veni limitarea acestei porunci prin număr.

Versetele 17 la 19

Allah Preaînaltul spune că, atunci când politeiștii au fost înfrânți în ziua de Badr, iar musulmanii i-au ucis, „nu voi i-ați ucis” prin puterea și tăria voastră, „ci Allah i-a ucis”, fiindcă v-a ajutat prin lucrurile pomenite mai înainte.

„Și nu tu ai aruncat când ai aruncat, ci Allah a aruncat.” În timpul luptei, Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, a intrat în adăpost, L-a chemat pe Allah și I-a cerut stăruitor biruință²². Apoi a ieșit, a luat un pumn de țărână și l-a aruncat spre fețele politeiștilor. Allah a făcut-o să ajungă la fețele lor și nu a rămas niciunul fără ca ea să-i atingă fața, gura și ochii²³. Hotărârea lor s-a frânt, puterea le-a slăbit, au fost cuprinși de descurajare și slăbiciune și au fost înfrânți.

Allah îi spune Profetului Său, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa: nu prin puterea ta a ajuns țărâna în ochii lor când ai aruncat-o, ci Noi am făcut-o să ajungă prin puterea și tăria Noastră, „pentru ca El să-i încerce pe credincioși printr-o bună încercare din partea Sa”. Allah Preaînaltul poate să le dăruiască biruința credincioșilor fără ca ei să lupte, dar a voit să-i încerce și să-i facă să ajungă prin jihad la cele mai înalte trepte și la cele mai alese ranguri și să le dăruiască o răsplată bună și mare.

„Cu adevărat, Allah este Atoateauzitor, Atotștiutor.” El aude ceea ce robul ascunde și ceea ce arată și cunoaște intențiile bune ori rele aflate în inima sa. Potrivit științei și înțelepciunii Sale și folosului robilor, El le rânduiește stări deosebite și îl răsplătește pe fiecare după intenție și faptă.

„Aceasta este ceea ce s-a întâmplat”, adică aceasta este biruința pe care Allah v-a dăruit-o. „Allah slăbește uneltirea necredincioșilor”: orice plan și uneltire prin care combat islamul și pe oamenii săi sunt slăbite, iar urmările lor se întorc împotriva lor.

„Dacă ați cerut o judecată”, o, politeiștilor, adică dacă ați cerut ca Allah să trimită mânia și pedeapsa Sa asupra celor nedrepți, „judecata a venit la voi”: Allah a trimis asupra voastră pedeapsă, care a fost chin pentru voi și învățătură pentru cei evlavioși. „Dacă încetați” să mai cereți judecata, „aceasta este mai bine pentru voi”, fiindcă El poate să vă dea răgaz și să nu vă grăbească pedeapsa. „Iar dacă vă întoarceți” la cererea judecății și la lupta împotriva credincioșilor, „Ne vom întoarce” să-i sprijinim împotriva voastră.

„Ceata voastră”, ajutoarele și sprijinitorii pe care vă bizuiți în luptă, „nu vă va folosi la nimic, oricât de numeroasă ar fi. Cu adevărat, Allah este cu credincioșii.” Cel cu care este Allah primește sprijinul și biruința, chiar dacă este slab și puțin la număr. Această însoțire prin care Allah a vestit că îi sprijină pe credincioși este potrivit celor pe care ei le împlinesc dintre faptele credinței. Dacă dușmanul îi biruie pe credincioși în unele împrejurări, aceasta se întâmplă numai din pricina unei neglijențe a credincioșilor și a faptului că nu îndeplinesc obligațiile credinței și cerințele ei. Altfel, dacă ar împlini porunca lui Allah din toate punctele de vedere, stindardul lor nu ar fi înfrânt niciodată în chip statornic, iar dușmanul lor nu i-ar birui vreodată în așa fel încât să nu-și mai poată reveni.

Versetele 20 la 23

După ce Preaînaltul a vestit că este alături de credincioși, El le-a poruncit să împlinească cerințele credinței prin care dobândesc ajutorul și sprijinul Său. „Ascultați de Allah și de Trimisul Său” înseamnă să împliniți poruncile lui Allah și ale Trimisului Său și să vă feriți de ceea ce au interzis. „Și nu vă îndepărtați de el” înseamnă: nu vă abateți de la această poruncă, anume ascultarea de Allah și de Trimisul Său, „în vreme ce auziți” ceea ce vi se recită din Cartea lui Allah, poruncile, povețele și sfaturile Sale. Îndepărtarea voastră într-o asemenea stare este dintre cele mai urâte lucruri.

„Și nu fiți asemenea celor care spun: «Am auzit», pe când ei nu ascultă.” Nu vă mulțumiți cu o pretenție goală, lipsită de adevăr, căci aceasta este o stare pe care Allah și Trimisul Său nu o iubesc. Credința nu constă în dorințe și împodobire cu vorbe, ci este ceea ce se statornicește în inimi și este adeverit de fapte.

„Cele mai rele vietăți înaintea lui Allah” sunt aceia asupra cărora semnele și avertismentele nu au niciun efect. Ei sunt „surzi” față de auzirea adevărului, „muți” față de rostirea lui și „nu pricep” ceea ce le-ar aduce folos, ca să-l pună înaintea lucrului care le dăunează. Înaintea lui Allah, aceștia sunt mai răi decât cele mai rele vietăți. Allah le-a dăruit auz, văz și inimi ca să le folosească în ascultarea Lui, dar ei le-au folosit în neascultarea Sa. Astfel au fost lipsiți de mult bine: aveau putința de a fi dintre cei mai buni oameni, însă au refuzat aceasta și au ales pentru ei înșiși să fie dintre cei mai răi.

Auzul pe care Allah îl neagă la ei este auzul care are efect în inimă. Cât despre auzul prin care dovada este statornicită împotriva lor, dovada lui Allah s-a statornicit prin ceea ce au auzit din semnele Sale. Totuși, El nu i-a făcut să audă într-un chip folositor, fiindcă El știa că nu se află în ei vreun bine care să-i facă vrednici să primească semnele Lui și să se folosească de ele.

„Dacă Allah ar fi știut vreun bine în ei, i-ar fi făcut să audă”, dar, chiar presupunând că i-ar fi făcut să audă, „ei s-ar fi întors” de la ascultare, „îndepărtându-se” și neacordând adevărului nicio atenție. Aceasta arată că Allah nu lipsește de credință și bine decât pe acela în care nu se află bine și care nu este potrivit să primească binele și să rodească prin el. A Lui este lauda deplină și înțelepciunea desăvârșită.

Versetele 24 la 25

Allah le poruncește robilor Săi credincioși ceea ce cere credința de la ei: să răspundă lui Allah și Trimisului, supunându-se poruncilor, grăbindu-se să le împlinească și chemându-i și pe alții la ele; să se ferească de ceea ce li s-a interzis, să se abțină de la acele fapte și să-i oprească și pe alții.

Cuvintele „atunci când vă cheamă la ceea ce vă dă viață” descriu tot ceea ce Allah și Trimisul Său cheamă oamenii să împlinească și arată folosul și înțelepciunea acestui lucru. Viața inimii și a sufletului se află în slujirea lui Allah, în statornicia în ascultarea Lui și în ascultarea Trimisului Său.

Apoi Allah avertizează împotriva neîmplinirii chemării lui Allah și a Trimisului Său: „Și să știți că Allah se interpune între om și inima lui.” Feriți-vă să respingeți porunca lui Allah atunci când vă vine pentru prima dată, căci El Se poate interpune între voi și ea atunci când veți dori-o după aceea, iar inimile voastre se vor schimba. Allah se interpune între om și inima lui, schimbă inimile așa cum voiește și le îndreaptă unde voiește.

Robul trebuie să rostească adesea: „O, Tu, Cel care schimbi inimile, întărește-mi inima în religia Ta! O, Tu, Cel care îndrepți inimile, îndreaptă-mi inima spre ascultarea Ta!²⁴” „Și că la El veți fi adunați” înseamnă că veți fi strânși într-o Zi asupra căreia nu este nicio îndoială, iar El îl va răsplăti pe binefăcător pentru binele lui și pe răufăcător pentru neascultarea lui.

„Și feriți-vă de o încercare care nu-i va lovi numai pe cei nedrepți dintre voi”, ci îl va cuprinde pe cel nedrept și pe alții, atunci când nedreptatea apare și nu este înlăturată. Pedeapsa pentru această nedreptate îi va cuprinde atunci pe făptuitor și pe ceilalți. Apărarea de această încercare se face prin poruncirea binelui și interzicerea răului, prin ținerea în frâu a oamenilor răi și a celor care răspândesc stricăciune și prin a nu le da, pe cât este cu putință, posibilitatea de a săvârși păcate și nedreptăți. „Și să știți că Allah este aspru la pedeapsă” față de acela care se expune mâniei Sale și se ferește de mulțumirea Sa.

Versetele 26 la 30

Preaînaltul le amintește robilor Săi de binefacerea Sa: i-a sprijinit după umilire, i-a înmulțit după ce fuseseră puțini și i-a îmbogățit după sărăcie. „Când erați puțini și slăbiți în țară” înseamnă că erați supuși și aflați sub stăpânirea altora. „Vă temeați ca oamenii să nu vă răpească”, adică să vă smulgă.

„Atunci El v-a dat adăpost, v-a întărit cu ajutorul Său și v-a înzestrat cu lucruri bune”: El v-a dăruit un oraș în care să vă adăpostiți și să vă așezați, v-a ajutat împotriva dușmanilor voștri, i-a pus sub puterea voastră și v-a îmbogățit din bunurile lor. „Poate că veți fi recunoscători” lui Allah pentru marile Sale binefaceri și pentru bunătatea Sa, adorându-L fără să-I asociați nimic.

Allah le poruncește robilor Săi credincioși să împlinească ceea ce El le-a încredințat dintre porunci și interdicții. Allah a propus această răspundere cerurilor, pământului și munților, dar ele au refuzat să o poarte și s-au temut de ea, iar omul a purtat-o; el este nedrept și neștiutor. Cine își împlinește această îndatorire merită răsplată mare de la Allah, iar cine nu o împlinește, ci o trădează, merită pedeapsa aspră. El Îl trădează pe Allah și pe Trimisul Său, își încalcă îndatorirea încredințată, se înjosește prin cea mai urâtă trăsătură și cea mai urâtă faptă, trădarea, și pierde cea mai desăvârșită trăsătură, păstrarea a ceea ce i s-a încredințat.

Fiindcă robul este încercat prin averea și copiii săi, iar iubirea pentru avere și copii îl poate face să-și pună poftele înaintea împlinirii îndatoririi încredințate, Allah a vestit că averea și copiii sunt o încercare prin care El îi încearcă pe robi. Ele sunt un împrumut care va fi înapoiat Celui care l-a dat și l-a încredințat, iar „la Allah se află o răsplată mare”. Dacă aveți minte și chibzuință, puneți marea Lui răsplată înaintea unei plăceri mici, trecătoare și pieritoare. Omul înțelept cântărește lucrurile și dă întâietate celui care merită să fie ales.

Împlinirea temerii de Allah de către rob este semnul fericirii și al izbânzii. Allah a legat de teama de El mult bine în lumea aceasta și în Viața de Apoi. Aici a pomenit că acela care se teme de Allah dobândește patru lucruri, fiecare mai bun decât lumea și tot ceea ce se află în ea.

Primul este criteriul de deosebire, adică știința și călăuzirea prin care omul deosebește călăuzirea de rătăcire, adevărul de fals, îngăduitul de oprit și oamenii fericirii de oamenii nenorocirii. Al doilea și al treilea sunt ștergerea faptelor rele și iertarea păcatelor. Când unul dintre ele este menționat singur, îl cuprinde și pe celălalt; când sunt pomenite împreună, ștergerea faptelor rele privește păcatele mici, iar iertarea păcatelor privește păcatele mari. Al patrulea este răsplata mare și plata îmbelșugată pentru acela care se teme de Allah și pune mulțumirea Lui înaintea poftei sale. „Allah este Stăpânul harului cel mare.”

O, Trimisule, amintește-ți binefacerea lui Allah față de tine atunci când necredincioșii au uneltit împotriva ta. Politeiștii s-au sfătuit în Dar an-Nadwah cu privire la ce să facă cu Profetul: fie să-l țină legat la ei, fie să-l omoare, după cum pretindeau ei că se vor elibera de răul său, fie să-l alunge din țara lor. Fiecare și-a susținut părerea, apoi au căzut de acord cu părerea celui mai rău dintre ei, Abu Jahl, pe care Allah să-l blesteme. Ei urmau să ia câte un tânăr din fiecare seminție a Qurayshului, să le dea săbii ascuțite și să-l lovească toți ca un singur om. Răspunderea pentru vărsarea sângelui său s-ar fi împărțit astfel între seminții, iar Banu Hashim ar fi fost siliți să accepte prețul sângelui, neputând lupta cu întregul Quraysh.

Ei l-au pândit noaptea pe Profet, ca să sară asupra lui când s-ar fi ridicat din așternut. Revelația din cer i-a venit însă, iar el a ieșit dintre ei, a aruncat țărâna peste capetele lor și a plecat. Allah le-a orbit privirile. Când așteptarea s-a prelungit, a venit cineva și le-a spus: „Allah să vă facă să dați greș! Muhammad a ieșit și a aruncat țărâna peste capetele voastre.” Fiecare și-a scuturat țărâna de pe cap.²⁵

Allah l-a ferit pe Trimisul Său de ei și i-a îngăduit să emigreze la Medina. El a emigrat, iar Allah l-a sprijinit prin companionii săi, emigranții și Ansarii. Puterea lui a crescut până când a intrat în Mecca cu forța și i-a supus pe locuitorii ei; ei s-au smerit și au intrat sub stăpânirea sa după ce el ieșise dintre ei în taină, temându-se pentru sine. Slavă Celui Blând cu robul Său, pe Care nimeni nu-L poate birui.

Versetele 31 la 35

Allah descrie încăpățânarea celor care l-au tăgăduit pe Trimis. Când li se recitau semnele Sale care arătau adevărul celor aduse de Trimis, ei spuneau: „Am auzit. Dacă am voi, am putea spune ceva asemenea. Acestea nu sunt decât povești ale celor de demult.” Aceste cuvinte izvorau din încăpățânare și nedreptate. Allah i-a provocat să aducă o sură asemenea Coranului și să cheme în ajutor pe oricine puteau în afară de Allah, dar nu au putut. Neputința lor s-a arătat limpede.

Cuvintele lor erau o simplă pretenție, iar realitatea a dovedit minciuna ei. Se știa că Profetul era neștiutor de carte: nu citea, nu scria și nu plecase să studieze istoriile celor de demult. Cu toate acestea, el a adus această Carte măreață, de care falsul nu se poate apropia nici dinainte, nici din urmă, coborâtă de la Cel Înțelept și Vrednic de laudă.

„O, Allah, dacă acesta”, adică lucrul la care cheamă Muhammad, „este adevărul de la Tine, atunci plouă peste noi cu pietre din cer sau adu-ne o pedeapsă dureroasă!” Ei au spus aceasta fiind convinși de adevărul credinței lor false și neștiind cum se cuvine să se adreseze. Dacă ar fi avut o îndoială sau un argument înșelător care să-i facă să se creadă îndreptățiți, ar fi trebuit să spună, în disputa cu cel care susținea că adevărul era de partea sa: „Dacă acesta este adevărul de la Tine, călăuzește-ne spre el.” Aceasta ar fi fost mai potrivit pentru ei și ar fi ascuns mai bine nedreptatea lor.

Simplul fapt că au spus „O, Allah, dacă acesta este adevărul de la Tine...” arată că erau nechibzuiți, neștiutori și nedrepți. Dacă Allah S-ar fi grăbit să-i pedepsească, nu ar mai fi rămas niciunul dintre ei. Allah a îndepărtat însă pedeapsa de la ei datorită prezenței Trimisului printre ei. „Dar Allah nu avea să-i pedepsească atâta vreme cât tu erai printre ei”: prezența Profetului le dădea siguranță față de pedeapsă.

Cu toate că rostiseră aceste cuvinte în auzul tuturor, ei au înțeles cât de urâte erau, s-au temut de pedeapsă și au cerut iertare. De aceea Allah a spus: „Și Allah nu avea să-i pedepsească atâta vreme cât ei cereau iertare.” Aceasta era o piedică în calea pedepsei după ce cauzele ei se împliniseră.

Apoi El a spus: „Și de ce să nu-i pedepsească Allah?”, adică ce i-ar putea feri de pedeapsa lui Allah, de vreme ce săvârșiseră ceea ce o cerea: îi împiedicau pe oameni să ajungă la Moscheea Sacră, mai cu seamă pe Profet și pe companionii săi, care aveau mai mult drept asupra ei decât ei. „Fără să fie ocrotitorii ei” se poate referi la Moscheea Sacră, însemnând că ei nu aveau un drept mai mare asupra ei decât alții; sau pronumele se poate referi la Allah, însemnând că ei nu erau aliații Lui. „Ocrotitorii ei nu sunt decât cei temători de Allah”, cei care cred în Allah și în Trimisul Său, Îl adoră numai pe El și Îi dedică Lui religia. „Însă cei mai mulți dintre ei nu știu”, de aceea au pretins pentru ei ceva asupra căruia alții aveau mai mult drept.

Allah a rânduit Casa Sa Sacră numai pentru ca ritualurile religiei Sale să fie împlinite acolo și adorarea să-I fie dedicată numai Lui. Credincioșii sunt cei care au împlinit această poruncă. Cât despre acești politeiști care împiedicau oamenii să ajungă la ea, rugăciunea lor la Casă, deși rugăciunea este cea mai mare dintre actele de adorare, nu era decât șuierat și bătăi din palme. Acestea sunt faptele oamenilor neștiutori și nechibzuiți, ale căror inimi nu-L cinstesc pe Domnul lor, nu cunosc drepturile Sale și nu respectă cel mai bun și mai nobil loc. Dacă rugăciunea lor acolo era astfel, cum erau celelalte acte ale lor de adorare?

Prin ce aveau ei un drept mai mare asupra Casei decât credincioșii care sunt smeriți în rugăciunile lor, se îndepărtează de vorbele și faptele deșarte și au toate celelalte trăsături vrednice de laudă și săvârșesc faptele drepte pomenite de Allah? De aceea Allah i-a făcut pe credincioși să moștenească Moscheea Sa Sacră și le-a dat stăpânire asupra ei, apoi le-a spus: „O, voi cei care credeți, politeiștii sunt necurați, așadar să nu se apropie de Moscheea Sacră după acest an al lor.” Aici El spune: „Așadar, gustați pedeapsa pentru necredința voastră.”

Versetele 36 la 40

Preaînaltul arată vrăjmășia politeiștilor, viclenia, uneltirea și împotrivirea lor față de Allah și de Trimisul Său, precum și strădania lor de a stinge lumina Lui și de a face cuvântul Său să se piardă. El arată că uneltirea lor se va întoarce împotriva lor, căci uneltirea rea nu-i cuprinde decât pe făptuitorii ei. „Cei care nu cred își cheltuiesc averile ca să-i îndepărteze pe oameni de calea lui Allah”, adică pentru a anula adevărul, a sprijini falsul, a zădărnici mărturisirea unicității Celui Milostiv și a ridica religia adoratorilor de idoli.

„Le vor cheltui”: ei vor cheltui aceste averi și nu le va păsa, fiindcă țin cu tărie de fals și urăsc cu putere adevărul. Apoi cheltuielile „vor deveni pentru ei un prilej de regret”, adică părere de rău, rușine și umilire. „Apoi vor fi înfrânți”: averile lor vor pieri, speranța lor nu se va împlini, iar în Viața de Apoi vor fi pedepsiți cel mai aspru. „Iar cei care nu cred vor fi adunați în Gheena” ca să guste pedeapsa ei, fiindcă ea este locuința răutății și a oamenilor răi.

Allah voiește să deosebească răul de bine, să le separe și să le așeze pe fiecare în sălașul propriu. El îi va așeza împreună pe oamenii răi, faptele rele și averile rele, „să-i așeze pe cei răi unul peste altul, să-i îngrămădească pe toți și să-i arunce în Gheena. Aceștia sunt cei pierduți”, cei care se pierd pe ei înșiși și își pierd familiile în Ziua Învierii. Aceasta este pierderea adevărată.

Din blândețea lui Allah față de robii Săi, necredința și stăruința lor în încăpățânare nu-L împiedică să-i cheme la calea călăuzirii și să-i oprească de la cauzele rătăcirii și ale pieirii. „Spune-le celor care nu cred că, dacă încetează” necredința lor și se supun lui Allah singur, fără asociat, „li se va ierta ceea ce a trecut” dintre nelegiuirile lor. „Iar dacă se întorc” la necredință și încăpățânarea lor, „atunci rânduiala aplicată celor de demult s-a arătat deja”, adică nimicirea neamurilor tăgăduitoare. Să se aștepte, așadar, la ceea ce i-a lovit pe cei încăpățânați; vor afla curând urmarea batjocurii lor. Acesta este cuvântul adresat tăgăduitorilor.

Cât despre cuvântul adresat credincioșilor atunci când le poruncește cum să-i trateze pe necredincioși, El spune: „Și luptați-vă cu ei până când nu va mai fi prigoană”, adică asociere și îndepărtare a oamenilor de calea lui Allah, și până când ei se vor supune rânduielilor islamului, „iar religia va fi în întregime pentru Allah”. Acesta este scopul luptei și al jihadului împotriva dușmanilor religiei: răul lor să fie respins de la religie, religia lui Allah pentru care au fost creați oamenii să fie apărată și ridicată deasupra tuturor celorlalte religii. „Dacă încetează” nedreptatea, „Allah vede bine ceea ce fac”; nimic din ei nu-I este ascuns.

„Iar dacă se îndepărtează” de ascultare și se grăbesc spre pierzanie, „să știți că Allah este Ocrotitorul vostru. Ce minunat Ocrotitor”: El îi ocrotește pe robii Săi credincioși, le aduce cele de folos și le ușurează dobândirea binelui în religie și în viața lumească. „Și ce minunat Ajutător”: El îi sprijină, îndepărtând de la ei uneltirea nelegiuiților și atacurile celor răi. Cine Îl are pe Allah drept Ocrotitor și Ajutător nu are de ce să se teamă, iar cel împotriva căruia este Allah nu va avea nici putere, nici sprijin prin care să se mențină.