Tafsir as-Saʿdī — Volumul 3

Sura al Maidah

Versetele 82 la 120

Versetele 82 la 86

Allah arată care dintre cele două tabere este mai apropiată de musulmani prin prietenie și iubire și care este mai îndepărtată. „Vei afla că cei mai aprigi oameni în dușmănie față de credincioși sunt iudeii și cei care Îi fac asociați lui Allah.” Aceste două tabere sunt, în general, cele mai dușmănoase față de Islam și musulmani și cele mai dornice să le facă rău, din pricina urii puternice, invidiei, încăpățânării și necredinței lor.

„Și vei afla că cei mai apropiați de credincioși în iubire sunt cei care spun: «Noi suntem creștini.»” Allah pomenește mai multe pricini. Printre ei se află „preoți și monahi”, adică savanți asceți și adoratori retrași în mănăstiri. Știința, ascetismul și adorarea înmoaie inima, o fac mai sensibilă și îndepărtează asprimea și duritatea. De aceea, nu se găsește la ei aceeași duritate ca la iudei și politeiști.

Ei „nu sunt trufași”: între ei nu se află mândria, îngâmfarea și refuzul încăpățânat de a urma adevărul. Aceasta îi face mai apropiați de musulmani și mai dispuși să-i iubească, fiindcă omul smerit este mai aproape de bine decât cel trufaș.

„Când aud ceea ce i-a fost pogorât Trimisului”, Muhammad, aceasta le mișcă inimile, se smeresc, iar ochii li se umplu de lacrimi pentru adevărul pe care îl aud și îl cunosc. Ei cred, îl recunosc și spun: „Domnul nostru, noi credem; înscrie-ne, așadar, printre martori”, adică printre membrii comunității lui Muhammad. Ei mărturisesc unicitatea lui Allah, misiunea trimișilor și adevărul adus de aceștia și depun mărturie despre comunitățile de dinainte, spunând dacă acestea au crezut sau au tăgăduit. Ei sunt drepți, iar mărturia lor este primită, după cum Allah spune: „Astfel v-am făcut o comunitate cumpătată, ca să fiți martori asupra oamenilor, iar Trimisul să fie martor asupra voastră.”

Este ca și cum ar fi fost mustrați pentru graba lor spre credință, iar ei au spus: „Și de ce să nu credem în Allah și în adevărul care ne-a venit, când nădăjduim că Domnul nostru ne va primi împreună cu oamenii drepți?” Ce ne-ar putea împiedica să credem în Allah, când ne-a venit de la Domnul nostru adevărul în care nu există îndoială? Dacă vom crede și vom urma adevărul, nădăjduim că Allah ne va primi în Paradis împreună cu oamenii drepți. Ce ne-ar putea împiedica? Oare aceasta nu este o pricină pentru a ne grăbi spre credință și a nu rămâne în urmă?

„Allah i-a răsplătit pentru ceea ce au spus”, pentru cuvintele credinței și mărturisirea adevărului, „cu Grădini pe sub care curg râuri, în care vor rămâne veșnic. Aceasta este răsplata celor care fac bine.” Aceste versete au fost pogorâte despre creștinii care au crezut în Muhammad, precum Negusul și alții. Până astăzi se găsesc printre ei oameni care aleg Islamul atunci când li se arată falsitatea credinței lor. Ei sunt mai apropiați de Islam decât iudeii și politeiștii.

După ce a pomenit răsplata celor care fac bine, Allah pomenește pedeapsa celor răi: „Iar cei care nu cred și tăgăduiesc semnele Noastre sunt oamenii Iadului”, fiindcă nu au crezut în Allah și au respins semnele Sale care arată limpede adevărul.

Versetele 87 și 88

„O, voi cei care credeți, nu opriți lucrurile bune pe care Allah vi le-a îngăduit”, dintre mâncăruri și băuturi. Ele sunt binecuvântări cu care Allah v-a înzestrat; lăudați-L pentru că vi le-a îngăduit, mulțumiți-I și nu răspundeți binecuvântării prin necredință, refuzarea ei sau socotirea ei drept oprită. Altfel, adunați laolaltă minciuna despre Allah, nerecunoștința pentru binecuvântarea Sa și socotirea lucrului îngăduit și bun drept haram și rău. Aceasta este încălcarea hotarelor.

Allah a oprit încălcarea și a spus: „și nu încălcați hotarele. Cu adevărat, Allah nu-i iubește pe cei care încalcă hotarele.” El îi urăște și îi pedepsește. Apoi poruncește contrariul a ceea ce fac politeiștii care opresc cele îngăduite de Allah: „Mâncați din cele cu care Allah v-a înzestrat, îngăduite și bune”, adică din hrana pe care v-a adus-o prin mijloacele pe care le-a rânduit, dacă este îngăduită, nefurată, neuzurpată și neluată pe nedrept. Ea trebuie să fie și bună, lipsită de orice necurăție; sunt excluse astfel animalele de pradă și celelalte lucruri necurate.

„Și temeți-vă de Allah”, împlinind poruncile și părăsind opreliștele Sale, „Cel în care credeți”. Credința voastră în Allah vă cere să vă temeți de El și să țineți seama de dreptul Său, căci ea nu se desăvârșește decât astfel.

Versetul arată că, dacă omul declară oprit pentru sine un lucru care îi este îngăduit, fie mâncare, băutură, roabă sau altceva, acel lucru nu devine haram prin această declarație. Dacă se folosește totuși de acel lucru, el datorează ispășirea unui jurământ, așa cum Allah spune: „O, Profetule, de ce oprești ceea ce Allah ți-a îngăduit?” Dacă își declară soția oprită pentru sine, datorează ispășirea specifică ziharului. Versetul arată și că nu se cuvine ca omul să evite lucrurile bune și să și le interzică, ci să le folosească drept sprijin pentru a-L asculta pe Domnul său.

Versetul 89

„Allah nu vă trage la socoteală pentru jurămintele rostite fără intenție”, adică pentru jurămintele care ies pe limbă fără intenție și fără scop ori pentru jurământul făcut crezând că lucrul este adevărat, după care se arată că nu era așa. „Ci vă trage la socoteală pentru jurămintele pe care le-ați făcut cu intenție”, adică pentru cele pe care ați hotărât să le faceți și vi le-ați asumat în inimile voastre. El spune și: „Ci vă va trage la socoteală pentru ceea ce au dobândit inimile voastre.”

„Ispășirea lor”, adică a jurământului intenționat pe care l-ați încălcat, „este hrănirea a zece sărmani cu hrana obișnuită pe care o dați familiilor voastre, ori îmbrăcarea lor”, adică oferirea, fiecăruia dintre zece sărmani, a unor haine suficiente pentru ca rugăciunea să fie validă, „ori eliberarea unui rob”, adică a unui rob credincios, așa cum este precizat în alt loc. Dacă omul împlinește una dintre aceste trei fapte, jurământul său este ispășit.

„Iar cel care nu găsește mijloacele”, neputând împlini niciuna dintre aceste trei fapte, „să postească trei zile. Aceasta este ispășirea jurămintelor voastre atunci când jurați”: ea le acoperă, le șterge și înlătură păcatul.

„Păziți-vă jurămintele!” Feriți-vă să jurați mincinos pe Allah și să jurați prea des; iar când jurați, împliniți jurământul și nu-l încălcați decât dacă încălcarea este mai bună. Desăvârșirea păzirii jurământului constă în săvârșirea binelui; jurământul nu trebuie să devină o piedică în calea binelui.

„Astfel vă lămurește Allah semnele Sale”, care arată ceea ce este îngăduit și ceea ce este oprit și explică hotărârile Legii, „poate că veți fi mulțumitori” lui Allah pentru că v-a învățat ceea ce nu știați. Robii sunt datori să-I mulțumească lui Allah pentru binecuvântarea științei și pentru lămurirea hotărârilor Legii.

Versetele 90 și 91

Allah mustră aceste lucruri urâte și vestește că sunt din lucrarea Satanei și că sunt o murdărie. „Așadar, feriți-vă de ele, poate că veți izbândi.” Izbânda nu se dobândește decât prin părăsirea celor oprite de Allah, îndeosebi a acestor lucruri urâte.

Băuturile amețitoare sunt toate cele care acoperă mintea prin beție. Jocurile de noroc sunt toate întrecerile în care ambele părți oferă un câștig celui care învinge. Pietrele ridicate sunt idolii și cele asemănătoare, așezate și adorate în afară de Allah. Săgețile de ghicire sunt cele folosite pentru a căuta, prin tragere la sorți, îndrumare în luarea hotărârilor.

Allah le-a oprit pe toate patru, a avertizat asupra lor și a arătat vătămările care cer părăsirea și evitarea lor. Ele sunt o murdărie, adică lucruri rele și necurate în sens moral, chiar dacă nu au neapărat necurăție materială. Lucrurile rele și murdare trebuie ocolite, fără ca omul să se întineze cu ele.

Ele sunt din lucrarea Satanei, cel mai mare dușman al omului. Se știe că omul trebuie să se ferească de dușman, de cursele și faptele lui, îndeosebi de lucrările prin care îl prinde, căci în acestea se află pieirea. Omul hotărât se îndepărtează cu totul de lucrarea dușmanului vădit, se ferește de ea și se teme să cadă în capcanele sale.

Izbânda nu poate fi dobândită decât prin evitarea acestor lucruri. Izbânda este atingerea lucrului dorit și iubit și salvarea de lucrul temut, iar aceste lucruri împiedică izbânda și îi stau în cale.

Ele stârnesc dușmănia și ura între oameni, iar Satana râvnește la aceasta. Îndeosebi băuturile amețitoare și jocurile de noroc aprind dușmănia și ura între credincioși. Băutura amețitoare acoperă mintea și înlătură judecata, iar omul ajunge să-și urască frații credincioși, mai ales când la aceasta se adaugă injuriile, care sunt adesea însoțitoarele celui beat. Uneori, lucrul ajunge până la ucidere. La jocurile de noroc, biruirea altuia și luarea unei mari părți din averea lui fără nimic în schimb sunt dintre cele mai mari pricini ale dușmăniei și urii.

Aceste lucruri împiedică inima și trupul de la pomenirea lui Allah și de la rugăciune, pentru care robul a fost creat și în care se află fericirea sa. Băuturile amețitoare și jocurile de noroc sunt cea mai mare piedică: ele îi cuprind inima și îi distrag mintea pentru mult timp, până când nu mai știe unde se află.

Ce stricăciune poate fi mai mare decât păcatul care îl întinează pe om, îl așază printre oamenii întinați, îl prinde în lucrarea și cursele Satanei, iar acesta îl conduce așa cum un păstor își conduce animalul supus? Păcatul se interpune între rob și izbânda lui, stârnește dușmănie și ură între credincioși și îl împiedică de la pomenirea lui Allah și de la rugăciune. Există oare o vătămare mai mare?

De aceea, Allah a înfățișat minților sănătoase interdicția acestor lucruri prin cuvintele: „Oare nu veți înceta?” Omului cu minte îi ajunge să privească unele dintre aceste vătămări ca să se oprească; nu are nevoie de un îndemn lung sau de o mustrare aspră.

Versetul 92

Ascultarea de Allah și ascultarea de Trimisul Său sunt una. Cel care ascultă de Allah ascultă de Trimis, iar cel care ascultă de Trimis ascultă de Allah. Aceasta cuprinde împlinirea tuturor faptelor și cuvintelor poruncite de Allah și de Trimis, văzute și ascunse, obligatorii și recomandate, legate de drepturile lui Allah și de drepturile creaturilor, precum și părăsirea tuturor celor oprite de Allah și de Trimisul Său.

Aceasta este o poruncă generală care cuprinde fiecare poruncă și opreliște, văzută și ascunsă. „Și fiți cu băgare de seamă”: feriți-vă de nesupunerea față de Allah și față de Trimisul Său, fiindcă în aceasta se află răul și pierderea limpede. „Iar dacă vă întoarceți” de la poruncile și opreliștele care vi s-au adresat, „să știți că Trimisului Nostru îi revine numai vestirea limpede”, iar el și-a împlinit îndatorirea. Dacă vă călăuziți, folosul este al vostru; dacă faceți rău, paguba este a voastră. Allah vă va trage la socoteală, iar Trimisul a împlinit ceea ce i s-a încredințat.

Versetul 93

Când a fost pogorâtă oprirea băuturilor amețitoare și a fost arătată cu tărie gravitatea lor, unii credincioși s-au întrebat despre frații lor care muriseră musulmani înainte de oprirea băuturilor amețitoare și care obișnuiseră să le bea. Allah a pogorât acest verset și a vestit că „nu este niciun păcat asupra celor care cred și fac fapte drepte”, adică nicio vină, „pentru ceea ce au consumat”, dintre băuturile amețitoare și câștigurile jocurilor de noroc de dinaintea opririi lor.

Fiindcă formularea ar putea cuprinde și cele pomenite, și altele, Allah a restrâns-o prin cuvintele: „dacă se tem de Allah, cred și fac fapte drepte”, adică dacă părăsesc păcatul, cred în Allah cu o credință corectă care îi îndeamnă la fapte bune și continuă pe această cale. Nu este îndeajuns ca robul să aibă această însușire într-o vreme și nu în alta. El trebuie să rămână așa cum spune versetul până când îi vine sfârșitul, stăruind în facerea binelui. Allah îi iubește pe cei care fac bine, adorându-L pe Creator și aducând folos creaturilor.

În verset intră și cel care, după ce un lucru a fost oprit, mănâncă, bea sau săvârșește alt lucru haram, apoi își recunoaște păcatul, se căiește înaintea lui Allah, se teme de El, crede și face binele. Allah îl iartă și îi ridică păcatul.

Versetele 94 la 96

Aceasta ține de bunătatea lui Allah față de robii Săi: El îi vestește despre ceea ce urmează să hotărască și să rânduiască pentru ei, pentru ca ei să-L asculte și să înainteze cu vedere limpede, iar cel care piere să piară după o dovadă, și cel care trăiește să trăiască după o dovadă.

„O, voi cei care credeți”, Allah vă va pune negreșit credința la încercare. „Allah vă va încerca negreșit cu un vânat”, adică nu cu mult, ci cu puțin, astfel încât încercarea să fie ușoară și blândă. Vânatul prin care sunteți încercați este „un vânat pe care îl pot ajunge mâinile și sulițele voastre”, astfel încât să-l puteți prinde. În acest fel încercarea își atinge rostul; dacă vânatul n-ar putea fi ajuns de mâini și sulițe, încercarea n-ar avea folos.

Apoi Allah arată înțelepciunea încercării: „ca Allah să-l arate”, printr-o cunoaștere făcută vădită făpturilor, pe temeiul căreia se acordă răsplată și pedeapsă, „pe cel care se teme de El în nevăzut”. Acesta se oprește de la ceea ce Allah a oprit, deși este în stare să prindă vânatul, și dobândește astfel răsplata mare. Cel care nu se teme de El în nevăzut nu se oprește de la păcat când are prilejul, ci prinde tot ceea ce poate.

„Iar cel care încalcă după aceasta”, după lămurirea care a înlăturat orice pretext și a făcut calea limpede, „va avea parte de o pedeapsă dureroasă”, a cărei durere nu poate fi descrisă decât de Allah. Nu mai există nicio scuză pentru cel care încalcă. Lucrul vrednic de luare-aminte este teama de El în nevăzut, când nimeni dintre oameni nu se află de față. Arătarea temerii de Allah înaintea oamenilor poate fi făcută din teama de ei, iar pentru aceasta omul nu este răsplătit.

Apoi Allah a arătat limpede oprirea uciderii vânatului în starea de ihram: „O, voi cei care credeți, nu ucideți vânatul în timp ce sunteți în ihram”, adică atunci când vă aflați în ihram pentru Hajj sau 'Umrah. Oprirea uciderii vânatului cuprinde oprirea mijloacelor care duc la ucidere, a participării la ea, a arătării vânatului și a ajutorului dat pentru uciderea lui. Ea merge până la interzicerea pentru cel aflat în ihram a consumării unui vânat ucis sau vânat pentru el.

Toate acestea sunt spre cinstirea acestui mare ritual: celui aflat în ihram îi este interzis să omoare vânatul și să vâneze ceea ce îi era îngăduit înainte de intrarea în ihram.

Cuvintele Sale: „Iar cel care îl ucide intenționat dintre voi” înseamnă: cel care omoară vânatul cu intenție. Asupra lui se află „drept compensare un animal din vite asemănător celui ucis”, adică o cămilă, o vită sau un animal dintre ovine ori caprine. Se cercetează ce animal se aseamănă cu vânatul ucis, apoi i se impune unul asemenea, pe care îl sacrifică și îl dă de pomană. Judecata se face prin asemănare și comparație.

„Hotărâtă de doi oameni drepți dintre voi”, adică doi oameni drepți care cunosc hotărârea și felul asemănării, așa cum au făcut Companionii, Allah să fie mulțumit de ei. Ei au hotărât că pentru porumbel se dă un animal dintre ovine ori caprine, pentru struț o cămilă, iar pentru boul sălbatic, cu toate soiurile lui, o vită. Tot astfel, pentru orice vânat care are un echivalent dintre animalele domestice se dă acel echivalent. Dacă nu are ceva asemănător, se plătește valoarea lui, așa cum este regula pentru bunurile distruse.

Animalul oferit trebuie să fie „un dar de jertfă care să ajungă la Ka'bah”, adică să fie sacrificat în zona sacră. „Sau drept ispășire, să hrănească nevoiași”, adică ispășirea pentru acea faptă poate consta în hrănirea nevoiașilor. Mulți dintre învățați au spus că se stabilește valoarea animalului datorat drept compensație, cu acea valoare se cumpără hrană, iar fiecărui nevoiaș i se dă un mudd de grâu sau o jumătate de șa' din altă hrană. „Sau echivalentul acesteia prin post”, adică postește câte o zi pentru fiecare nevoiaș care ar fi trebuit hrănit.

Aceasta este „pentru ca el să guste urmarea faptei sale”, prin obligația compensației menționate. „Allah a iertat ceea ce a trecut, dar pe cel care repetă, Allah îl va pedepsi. Allah este Atotputernic, Stăpân al pedepsei.”

Allah a menționat în mod expres pe cel care ucide vânatul intenționat, deși compensația îl privește atât pe cel care o face cu intenție, cât și pe cel care o face din greșeală. Regula Legii este că acela care distruge pe nedrept o viață ori un bun ocrotit răspunde pentru pagubă, fie că a făcut-o cu intenție, fie din greșeală. Însă pedeapsa și răzbunarea sunt pentru cel care o face intenționat, iar cel care o face din greșeală nu este pedepsit, deși îi revine compensația. (Aceasta este opinia majorității învățaților. Însă opinia corectă este cea exprimată limpede de verset: cel care nu ucide intenționat nu datorează compensație, după cum nu are nici păcat.)¹

Comentariul versetului 96

Deoarece termenul pentru vânat cuprinde vânatul de pe uscat și din mare, Allah a făcut excepție pentru vânatul mării și a spus: „Vă este îngăduit vânatul mării și hrana ei”. Vânatul mării înseamnă viețuitoarele ei prinse vii, iar hrana ei înseamnă ceea ce este găsit mort. Aceasta arată că viețuitoarele marine găsite moarte sunt îngăduite.

„Ca folos pentru voi și pentru călători”, adică îngăduirea lor vă aduce folos vouă și celor care călătoresc împreună cu voi.

„Dar vă este oprit vânatul uscatului cât timp sunteți în ihram.” Din numele de vânat se înțelege că este vorba despre animalul sălbatic, fiindcă animalul domestic nu este numit vânat. De asemenea, trebuie să fie un animal care se mănâncă, căci animalul care nu se mănâncă nu este vânat pentru hrană și nu intră în același înțeles.

„Și temeți-vă de Allah, la Care veți fi adunați”, adică temeți-vă de El împlinind poruncile Sale și părăsind ceea ce El a oprit. Sprijiniți-vă în teama de El pe cunoașterea faptului că veți fi adunați la El și că El vă va răsplăti după felul în care v-ați temut de El: celui care s-a temut de El îi va da răsplata îmbelșugată, iar pe cel care nu s-a temut de El îl va pedepsi.

Versetele 97 la 99

Allah Preaînaltul ne spune că a făcut „Ka'bah, Casa Sfântă, sprijin pentru oameni”, adică prin cinstirea ei se mențin religia și viața lor lumească. Prin ea islamul lor se desăvârșește, păcatele le sunt șterse și ei dobândesc multe răsplăți și binefaceri. Pentru a ajunge la ea se cheltuie multe averi și se înfruntă primejdii. Acolo se adună musulmani din toate ținuturile, se cunosc, se ajută și se sfătuiesc cu privire la interesele lor comune. Legăturile dintre ei se întăresc în ceea ce le folosește în religie și în viața lumească, după cum Allah a spus: „Pentru ca ei să fie martori la foloasele lor și să pomenească Numele lui Allah, în zilele cunoscute, asupra animalelor pe care El li le-a dăruit.”

Din faptul că această Casă este sprijin pentru oameni, unii învățați au spus că pelerinajul la Casa lui Allah este o obligație colectivă în fiecare an. Dacă toți oamenii ar părăsi Hajjul, fiecare dintre cei capabili ar păcătui. Mai mult, dacă oamenii ar părăsi cu totul pelerinajul, rânduiala care le susține viața ar înceta și ar veni Ceasul.

„Animalele de jertfă și ghirlandele”, adică Allah le-a făcut și pe acestea mijloace de sprijin pentru oameni, prin folosul pe care îl primesc de la ele și răsplata pe care o dobândesc. Animalele însemnate cu ghirlande sunt cele mai alese dintre animalele de jertfă.

„Aceasta pentru ca voi să știți că Allah cunoaște ceea ce este în ceruri și ceea ce este pe pământ și că Allah este Atotștiutor.” Pe temeiul științei Sale v-a rânduit această Casă Sfântă, fiindcă El cunoaște interesele religioase și lumești care sunt legate de ea.

„Să știți că Allah este aspru la pedeapsă și că Allah este Atoateiertător, Îndurător.” Aceste două adevăruri trebuie să fie statornice în inimile voastre, cu hotărâre și certitudine: El este aspru la pedeapsă, în lumea aceasta și în Viața de Apoi, pentru cel care nu-I dă ascultare, dar este Atoateiertător și Îndurător cu cel care se căiește și I se supune. Această știință naște teama de pedeapsa Lui și speranța în iertarea și răsplata Lui, iar robul își urmează calea însuflețit de teamă și speranță.

„Trimisului nu-i revine decât transmiterea.” El a transmis așa cum i s-a poruncit și și-a îndeplinit sarcina; ceea ce este dincolo de aceasta nu îi revine. „Iar Allah știe ceea ce arătați și ceea ce ascundeți”, iar El vă va răsplăti potrivit științei Sale.

Versetul 100

„Spune” oamenilor, avertizându-i de rău și îndemnându-i la bine: „Cel rău și cel bun nu sunt egali” în nicio privință. Credința nu este egală cu necredința, ascultarea cu neascultarea, oamenii Paradisului cu oamenii Focului, faptele bune cu faptele rele și averea îngăduită cu averea neîngăduită.

„Chiar dacă mulțimea celui rău te uimește”, ea nu-i folosește cu nimic celui care o are, ci îi vatămă religia și viața lumească.

„Temeți-vă de Allah, voi cei înzestrați cu înțelegere, ca să izbândiți.” Porunca este adresată oamenilor cu minți limpezi și judecăți desăvârșite, fiindcă ei sunt cei cărora li se acordă atenție și de la care se așteaptă binele. Allah arată că izbânda depinde de teama de El, prin împlinirea poruncilor și părăsirea interdicțiilor Sale. Cel care se teme de El izbândește, iar cel care părăsește teama de El pierde și rămâne lipsit de izbândă.

Versetele 101 la 102

Allah le interzice robilor Săi credincioși să întrebe despre lucruri care, dacă le-ar deveni cunoscute, i-ar întrista și le-ar face rău. Astfel, unii musulmani l-au întrebat pe Trimisul lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, despre tații lor și despre starea lor în Paradis sau în Foc, deși răspunsul, dacă le-ar fi fost arătat, nu le-ar fi adus folos.²

Aici intră și întrebările despre lucruri care nu s-au întâmplat, întrebările care pot aduce în Lege restricții ce ar îngreuna Ummah și întrebările despre ceea ce nu-l privește pe om. Acestea și cele asemănătoare sunt oprite. În schimb, întrebarea care nu duce la astfel de urmări este poruncită, după cum Allah a spus: „Întrebați-i pe cei care cunosc, dacă voi nu știți.”

„Dacă întrebați despre ele când Coranul este revelat, ele vă vor fi arătate”, adică dacă întrebarea este pusă la timpul potrivit, când revelația coboară, cu privire la sensul unui verset neclar sau la felul în care se aplică o hotărâre, ea va fi lămurită. Altfel, tăceți cu privire la ceea ce Allah a lăsat nespus.

„Allah le-a trecut cu vederea”, adică a tăcut asupra lor din milă față de robii Săi și pentru a nu-i împovăra. Tot ceea ce Allah a lăsat nespus este îngăduit și trecut cu vederea. „Allah este Atoateiertător, Blând”: iertarea este un atribut statornic al Lui, iar blândețea și bunătatea Lui sunt cunoscute. Cereți-I iertarea, bunătatea, mila și mulțumirea.

„Unii oameni dinaintea voastră au întrebat despre ele”, adică au pus astfel de întrebări din încăpățânare, nu pentru călăuzire. Când răspunsul le-a fost arătat, „au ajuns să le respingă”. Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, a spus: „Ceea ce vă interzic, evitați, iar ceea ce vă poruncesc, împliniți pe cât puteți. Cei dinaintea voastră au pierit din pricina multelor lor întrebări și a împotrivirii față de profeții lor.³”

Versetele 103 la 104

Allah îi mustră pe politeiștii care au introdus în religie rânduieli pentru care Allah nu a dat voie. Ei au oprit ceea ce Allah a îngăduit și, prin părerile lor stricate, au declarat neîngăduite unele dintre animalele lor.

„Allah nu a rânduit nici bahirah”: aceasta era o cămilă femelă căreia îi crestau urechea, apoi o socoteau vrednică de cinstire și interziceau să fie călărită. „Nici sa'ibah”: o cămilă femelă, o vacă sau o oaie pe care o lăsau liberă după ce ajungea la o anumită stare, astfel încât nu mai era călărită, nu mai purta poveri și nu mai era mâncată. Unii își puneau deoparte o parte din avere printr-un jurământ și o făceau sa'ibah. „Și nici ham”: un mascul de cămilă care, după ce ajungea la un număr cunoscut de urmași, nu mai era călărit și nu mai purta povară.

Toate acestea erau lucruri interzise de politeiști fără dovadă și fără argument, născociri despre Allah izvorâte din ignoranța și lipsa lor de judecată. De aceea Allah a spus: „Însă cei care nu cred născocesc minciuni despre Allah, iar cei mai mulți dintre ei nu pricep.” Nu există nici text revelat și nici judecată sănătoasă care să susțină aceste obiceiuri, dar ei erau încântați de păreri întemeiate pe ignoranță și nedreptate.

Când sunt chemați „la ceea ce a revelat Allah și la Trimis”, ei se întorc și nu primesc, spunând: „Ne este de ajuns ceea ce am moștenit de la strămoșii noștri”, chiar dacă aceea nu este o religie dreaptă și nu-i va salva de pedeapsa lui Allah.

Dacă strămoșii lor ar fi avut judecată dreaptă, știință și călăuzire, situația ar fi fost mai puțin gravă. Însă ei nu pricepeau nimic, nu aveau știință și nici călăuzire. Să piară cel care imită pe cineva fără știință dreaptă și fără minte sănătoasă, părăsind urmarea a ceea ce Allah a revelat și urmarea trimișilor Săi, care umplu inimile cu știință, credință, călăuzire și certitudine.

Versetul 105

„O, voi cei care credeți, aveți grijă de voi înșivă”, adică străduiți-vă să vă îndreptați și să vă desăvârșiți și rămâneți pe calea dreaptă. Dacă sunteți călăuziți, cel care s-a îndepărtat de această cale și nu a fost călăuzit la religia dreaptă nu vă va vătăma, căci el nu se vatămă decât pe sine.

Aceasta nu înseamnă că robul poate părăsi poruncirea binelui și oprirea răului. Călăuzirea lui nu este completă până când nu împlinește ceea ce îi revine din poruncirea binelui și oprirea răului. Dacă însă nu poate îndepărta răul cu mâna sau cu limba, îl respinge în inimă; atunci rătăcirea altuia nu-l vatămă.

„La Allah este întoarcerea voastră, a tuturor”, adică întoarcerea și adunarea voastră în Ziua Învierii. „Iar El vă va înștiința despre ceea ce făceați”, fie bine, fie rău.

Versetele 106 la 108

Allah poruncește ca testamentul să fie întocmit în prezența a doi martori. Când apar semnele și indiciile apropierii morții, omul trebuie să-și scrie testamentul, iar doi oameni drepți, a căror mărturie este primită, să fie martori la el.

„Sau alți doi din afara voastră”, adică din afara religiei voastre, dintre iudei, creștini sau alții, atunci când este nevoie și nu se găsesc musulmani. „Dacă sunteți în călătorie pe pământ și vă ajunge nenorocirea morții”, ei pot fi chemați să mărturisească. Porunca de a-i lua drept martori arată că mărturia lor este primită în acea situație.

Dacă există îndoieli, cei doi sunt opriți „după rugăciune”, rugăciunea pe care o cinstesc, și „ei să jure pe Allah” că spun adevărul și nu au schimbat nimic. Dacă sunt crezuți, nu este nevoie de jurământ.

Ei spun: „Nu vom vinde acest jurământ pentru niciun preț”, adică nu vom minți în jurămintele noastre pentru un câștig lumesc, „chiar dacă este vorba despre o rudă apropiată”, căci nu vom ține seama de rudenie și nu vom schimba mărturia în folosul rudei. „Și nu vom ascunde mărturia lui Allah”, ci vom spune ceea ce am auzit; „căci atunci am fi dintre păcătoși.”

„Iar dacă se descoperă că amândoi s-au făcut vinovați de păcat”, adică dacă apare un indiciu că au mințit ori au dat mărturie falsă, „alți doi, dintre rudele îndreptățite ale celui mort, cele mai apropiate de el, să le ia locul”. Două dintre rudele cele mai apropiate ale celui mort vin în locul lor și „să jure pe Allah: Mărturia noastră este mai adevărată decât mărturia lor”, adică primii doi au mințit și au schimbat mărturia. „Și noi nu am încălcat dreptatea”, căci dacă am fi nedreptățit și am fi mărturisit fără adevăr, „am fi dintre nedrepți”.

Allah arată înțelepciunea acestei rânduieli, a întăririi mărturiei și a transferării dreptului de a depune mărturie către rudele celui mort dacă se dovedește minciuna martorilor: „Aceasta face mai probabil ca ei să dea mărturia așa cum trebuie”, în urma acestor măsuri de întărire, „sau să se teamă că jurămintele lor vor fi respinse prin alte jurăminte”, adică să se teamă că jurămintele nu le vor fi primite, iar dreptul va fi încredințat rudelor celui mort.

„Temeți-vă de Allah și ascultați. Allah nu călăuzește oamenii nelegiuiți”, adică pe cei a căror însușire este nelegiuirea, pentru că ei nu vor călăuzirea și nu urmăresc calea dreaptă.

Pe scurt, dacă moartea îl ajunge pe om în călătorie sau în altă stare în care martorii drepți sunt puțini, el trebuie să lase testamentul în fața a doi martori musulmani drepți. Dacă nu găsește decât doi necredincioși, îi poate desemna pe ei. Dacă rudele se îndoiesc de cei doi din pricina necredinței lor, îi pun să jure după rugăciune că nu au mințit și nu au schimbat nimic. Prin aceasta se dezvinovățesc de acuzația care le este adusă. Dacă rudele tot nu-i cred și găsesc un indiciu al minciunii, doi dintre cei mai apropiați ai mortului pot lua locul lor și pot jura că mărturia lor este mai adevărată, iar cei dintâi au trădat și au mințit. Atunci li se dă ceea ce pretind.

Aceste versete au fost revelate cu privire la cunoscuta istorisire a lui Tamim ad-Dari și 'Adiyy ibn Badda', când as-Sahmi le-a încredințat testamentul său.⁴ Allah știe cel mai bine.

Din aceste versete sunt deduse mai multe hotărâri:

• Testamentul este rânduit, iar cel căruia i se apropie moartea trebuie să lase testament.

• Testamentul este socotit valabil chiar dacă omul a ajuns la semnele morții, atâta vreme cât mintea lui este încă limpede.

• La întocmirea testamentului trebuie să fie de față doi martori drepți.

• Mărturia necredincioșilor este primită, la nevoie, în privința testamentului și în cele asemănătoare. Aceasta este poziția imamului Ahmad. Mulți învățați au pretins că hotărârea a fost abrogată, dar pretenția nu are dovadă. Din aceasta se poate înțelege că, atunci când nu se găsește altcineva, mărturia necredincioșilor este primită și în alte probleme, după cum a ales Shaykh al-Islam Ibn Taymiyyah.

• Musulmanului îi este îngăduit să călătorească împreună cu un necredincios dacă nu există un motiv de temere. De asemenea, călătoria pentru negoț este îngăduită.

• Dacă există îndoieli cu privire la cei doi martori, dar nu s-a arătat un semn al trădării, iar rudele vor să le ceară jurământ, ei sunt opriți după rugăciune și jură în felul descris.

• Dacă nu există îndoială sau bănuială, nu este nevoie să fie opriți și nici să li se impună jurământul.

• Mărturia are o mare însemnătate: Allah a atribuit-o Sie Însuși; ea trebuie tratată cu grijă și îndeplinită cu dreptate.

• Când există îndoieli, martorii pot fi cercetați și audiați separat pentru a le verifica mărturiile.

• Dacă există un indiciu că martorii mint, două dintre rudele celui mort vin și jură pe Allah că jurământul lor este mai adevărat, iar primii au trădat și au mințit. Atunci ceea ce pretind li se dă, iar indiciul împreună cu jurământul ține loc de dovadă.

Versetele 109 la 110

Allah vorbește despre Ziua Învierii și despre grozăviile ei. El îi va aduna pe toți trimișii și îi va întreba: „Ce răspuns vi s-a dat?”, adică cum au răspuns comunitățile voastre? Ei vor spune: „Noi nu avem știință”, căci întreaga știință Îți aparține, Domnul nostru, și Tu cunoști mai bine decât noi. „Tu ești Cunoscătorul deplin al celor nevăzute”, adică al celor ascunse și al celor văzute.

„Când Allah va spune: O, 'Isa, fiul lui Maryam, amintește-ți binecuvântarea Mea asupra ta și asupra mamei tale”, adică amintește-o cu inima și cu limba și împlinește mulțumirea față de Domnul tău, Care te-a binecuvântat mai presus de alții.

„Când te-am întărit prin Duhul Sfânt”, adică te-am întărit prin duh și revelație, care te-au curățit și ți-au dat puterea de a împlini porunca lui Allah și de a chema la calea Lui. S-a spus și că Duhul Sfânt este Jibril, pacea asupra lui, pe care Allah l-a făcut să-l însoțească, să-l ajute și să-l întărească în împrejurările grele.

„Astfel încât ai vorbit oamenilor din leagăn și la maturitate.” Nu este vorba despre simpla rostire de cuvinte, ci despre vorbirea care folosește celui care vorbește și celui care ascultă, adică chemarea la Allah. La maturitate, 'Isa, pacea asupra lui, a transmis Mesajul, a chemat la bine și a oprit răul, asemenea celorlalți trimiși cu hotărâre puternică. Însă el s-a deosebit prin faptul că a vorbit și în leagăn: „Eu sunt robul lui Allah. El mi-a dat Scriptura și m-a făcut profet. El m-a făcut binecuvântat oriunde aș fi și mi-a poruncit rugăciunea și zakah cât timp voi trăi.”

„Când te-am învățat Scriptura și înțelepciunea.” Scriptura cuprinde Cărțile anterioare, mai ales Tora; după Musa, el a fost dintre profeții fiilor lui Isra'il care o cunoșteau cel mai bine. Cuprinde și Evanghelia pe care Allah i-a revelat-o. Înțelepciunea este cunoașterea tainelor, foloaselor și rosturilor Legii, chemarea și învățarea în chip bun și așezarea fiecărui lucru la locul potrivit.

„Când ai făcut din lut chipul unei păsări”, adică o formă fără suflet, „ai suflat în ea și a devenit pasăre, cu voia Mea”. „Când i-ai vindecat pe cel născut orb”, care era lipsit de vedere și de ochi, „și pe lepros, cu voia Mea; când i-ai scos pe morți, cu voia Mea”. Acestea au fost semne limpezi și minuni uriașe, pe care medicii și ceilalți oameni sunt neputincioși să le săvârșească. Allah l-a întărit pe 'Isa prin ele și i-a sprijinit chemarea.

„Și când i-am oprit pe fiii lui Isra'il de la tine”, atunci când adevărul le-a venit împreună cu dovezi care chemau la credință, iar „cei care nu au crezut dintre ei au spus: Aceasta nu este decât vrăjitorie vădită.” Ei au vrut să-l omoare și s-au străduit pentru aceasta, dar Allah i-a oprit, l-a păzit și l-a apărat. Acestea sunt binecuvântări dăruite robului și trimisului Său 'Isa, fiul lui Maryam, pe care Allah l-a chemat să le recunoască și să-I mulțumească pentru ele. El a făcut aceasta în cel mai deplin chip și a răbdat asemenea fraților săi dintre trimișii cu hotărâre puternică.

Versetele 111 la 115

Amintește-ți binecuvântarea Mea asupra ta, când ți-am dat adepți și ajutoare: „Când le-am inspirat discipolilor”, adică am sădit în inimile lor credința în Mine și în Trimisul Meu, ori le-am transmis prin glasul tău revelația venită de la Allah. Ei au răspuns și s-au supus: „Credem; fii martor că suntem musulmani.” Astfel, au unit islamul exterior, supunerea și faptele bune cu credința lăuntrică ce-l scoate pe om din ipocrizie și din slăbiciunea credinței.

Discipolii sunt ajutoarele, așa cum Allah a spus: „O, voi cei care credeți, fiți ajutoarele lui Allah, așa cum 'Isa, fiul lui Maryam, le-a spus discipolilor: Cine sunt ajutoarele mele pe calea lui Allah? Discipolii au spus: Noi suntem ajutoarele lui Allah.”

„Când discipolii au spus: O, 'Isa, fiul lui Maryam, poate Domnul tău să ne coboare o masă din cer?”, adică o masă cu hrană. Întrebarea lor nu venea din îndoială cu privire la puterea și capacitatea lui Allah, ci din politețea cererii. Totuși, fiindcă cererea semnelor și minunilor ca provocare este contrară credinței, cuvintele lor puteau lăsa această impresie. De aceea 'Isa i-a mustrat: „Temeți-vă de Allah, dacă sunteți credincioși.” Credința îl face pe credincios să fie statornic în teama de Allah și în împlinirea poruncilor Sale, fără să ceară semne a căror urmare nu o cunoaște.

Discipolii au lămurit că intenția lor nu era aceasta, ci una bună și legată de o nevoie: „Vrem să mâncăm din ea”, ceea ce arată că aveau nevoie de hrană, „să ni se liniștească inimile” prin credință, văzând semnul cu ochii. Ei doreau ca astfel credința lor să ajungă la certitudinea văzului, după ce fusese certitudinea științei, asemenea lui Ibrahim al-Khalil, care i-a cerut Domnului să-i arate cum învie morții, iar Allah i-a spus: „Nu crezi?”, și el a răspuns: „Ba da, dar pentru ca inima mea să se liniștească.”

Robul are nevoie în fiecare clipă de sporirea științei, certitudinii și credinței. De aceea ei au spus: „Să știm că ne-ai spus adevărul”, adică să știm prin vedere că ceea ce ai adus este adevărat, „și să fim dintre martorii ei”, ca această minune să le fie de folos celor care vin după noi; vom mărturisi despre ea și dovada va deveni mai puternică.

Când 'Isa, pacea asupra lui, le-a înțeles intenția, le-a împlinit cererea⁵: „O, Allah, Domnul nostru, coboară-ne din cer o masă care să fie sărbătoare pentru noi, pentru cei dintâi și pentru cei de pe urmă dintre noi, și un semn de la Tine.” Adică timpul coborârii ei să fie o sărbătoare și un prilej care amintește acest semn măreț, pentru ca el să nu fie uitat odată cu trecerea vremii. Tot astfel, Allah a făcut sărbătorile și riturile musulmanilor prilejuri de aducere aminte a semnelor Sale, a căii drepte a trimișilor și a harului Său asupra lor.

„Dăruiește-ne hrană, căci Tu ești Cel mai bun dintre dăruitorii de hrană”, adică fă din ea hrană pentru noi. 'Isa a cerut coborârea ei pentru două foloase: unul religios, ca ea să rămână un semn, și unul lumesc, ca ea să fie hrană.

„Allah a spus: O voi coborî asupra voastră, dar pe cel care nu va crede după aceea îl voi pedepsi cu o pedeapsă cu care nu voi pedepsi pe nimeni dintre lumi”, fiindcă acela va vedea semnul uluitor, apoi va nega din încăpățânare și nedreptate, meritând astfel pedeapsa dureroasă și urmarea aspră.

Allah a promis că o va coborî și i-a amenințat dacă nu vor crede, dar textul nu spune în mod expres că ea a fost coborâtă. Este posibil să nu fi fost coborâtă, pentru că ei nu au mai dorit-o; această ipoteză ar fi sprijinită de faptul că Evanghelia pe care o au creștinii nu o menționează. Este posibil și ca ea să fi fost coborâtă, așa cum Allah a promis, căci El nu-Și încalcă promisiunea, iar lipsa ei din Evanghelia lor să se datoreze faptului că a fost uitată. Sau poate nu a fost scrisă în Evanghelie, ci transmisă oral din generație în generație; atunci nu era nevoie să fie menționată acolo. Această din urmă înțelegere este susținută de cuvintele „și să fim dintre martorii ei”. Allah cunoaște cel mai bine realitatea.

Versetele 116 la 120

Acesta este un reproș adresat creștinilor care au spus că Allah este al treilea din trei. Allah îi va spune aceasta lui 'Isa, iar el se va dezice de vorbele lor și va spune: „Slavă Ție!”, Tu ești cu mult mai presus de această afirmație urâtă și de tot ceea ce nu Ți se potrivește.

„Nu mi se cuvine să spun ceva ce nu am dreptul să spun”, adică nu mi se cuvine și nu este potrivit să-mi atribui o însușire ori un drept care nu-mi aparține. Nicio făptură, nici îngerii apropiați, nici profeții trimiși și nici altcineva, nu are dreptul ori vrednicia de a fi dumnezeire. Toți sunt robi aflați sub stăpânire, făpturi sărace, supuse, nevoiașe și neputincioase.

„Dacă aș fi spus, Tu ai fi știut. Tu știi ceea ce este în mine, iar eu nu știu ceea ce este la Tine”, căci Tu cunoști cel mai bine tot ceea ce am făcut. „Tu ești Cunoscătorul deplin al celor nevăzute.” Acesta este un exemplu al desăvârșitei cuviințe a lui al-Masih în adresarea către Domnul său. El nu spune doar: „Nu am spus”, ci arată că un asemenea cuvânt este cu totul străin de misiunea lui și imposibil pentru el; Îl slăvește pe Domnul său mai presus de aceasta și recunoaște că știința Îi aparține Cunoscătorului nevăzutului și al văzutului.

Apoi arată limpede ce le-a spus fiilor lui Isra'il: „Eu nu le-am spus decât ceea ce Tu mi-ai poruncit.” Am fost doar un rob care Ți-a urmat porunca, nu unul care a îndrăznit să se ridice împotriva măreției Tale. „Adorați-L pe Allah, Domnul meu și Domnul vostru”, adică i-am chemat numai la adorarea sinceră a lui Allah Singur. Aceasta cuprinde interzicerea de a ne lua pe mine și pe mama mea ca două dumnezeiri în afară de Allah și arată că eu sunt un rob aflat sub stăpânire; El este Domnul meu așa cum este Domnul vostru.

„Am fost martor asupra lor cât timp am fost între ei”, adică am văzut cine a împlinit porunca și cine nu. „Iar când m-ai ridicat, Tu ai fost Veghetorul asupra lor”, cunoscând cele ascunse ale lor, tainele și gândurile lor. „Și Tu ești Martor asupra tuturor lucrurilor”: știința Ta cuprinde toate cele cunoscute, auzul Tău toate cele auzite, iar vederea Ta toate cele văzute, iar Tu îi răsplătești pe robi după binele și răul pe care îl cunoști la ei.

„Dacă îi pedepsești, ei sunt robii Tăi.” Tu ești mai milostiv față de ei decât sunt ei față de ei înșiși și cunoști cel mai bine starea lor; dacă nu s-ar fi răzvrătit, nu i-ai fi pedepsit. „Iar dacă îi ierți, Tu ești Atotputernicul, Preaînțeleptul.” Iertarea Ta izvorăște din puterea și stăpânirea Ta desăvârșită, nu este iertarea celui neputincios. Iar înțelepciunea Ta cere să-l ierți pe cel care împlinește condițiile iertării.

„Allah va spune”, lămurind starea robilor în Ziua Învierii, cine va izbândi și cine va pieri, cine va fi nefericit și cine fericit: „Aceasta este Ziua în care celor sinceri le va folosi sinceritatea lor.” Sinceri sunt cei ale căror fapte, cuvinte și intenții au stat pe calea dreaptă și pe călăuzirea adevărată. În Ziua Învierii ei vor culege rodul sincerității, iar Allah îi va așeza într-un loc al adevărului, lângă un Stăpân Atotputernic.

De aceea El spune: „Ei vor avea Grădini pe sub care curg râuri, în care vor rămâne veșnic. Allah este mulțumit de ei și ei sunt mulțumiți de El. Aceasta este izbânda cea mare.” Mincinoșii vor avea contrariul: vor gusta vătămarea minciunilor și născocirilor lor și vor culege roadele rele ale faptelor stricate.

„A lui Allah este stăpânirea cerurilor și a pământului”, fiindcă El este Creatorul lor și Cel care le cârmuiește prin hotărârea Sa predestinată, prin hotărârea Sa religioasă și prin răsplata Sa. „Iar El are putere asupra tuturor lucrurilor.” Nimic nu-L face neputincios; toate lucrurile sunt supuse voinței și poruncii Sale.

Încheierea comentariului surei

Cu harul lui Allah și prin binefacerea Sa s-a încheiat Tafsirul Surei al-Ma'idah. Toată lauda Îi aparține lui Allah, Domnul lumilor.