Tafsir as-Saʿdī — Volumul 3

Sura al Anam

Versetele 1 la 110

Revelată la Mecca

Versetele 1 la 2

Allah ne spune că Lui Îi aparține lauda, că El trebuie lăudat pentru atributele Sale de perfecțiune și pentru însușirile măreției și ale maiestății, în general, și pentru cele menționate aici, în mod deosebit.

El Se laudă pentru crearea cerurilor și a pământului, care arată puterea Sa desăvârșită, vastitatea științei și milei Sale, cuprinderea înțelepciunii Sale și faptul că El Singur creează și cârmuiește. El Se laudă și pentru că a făcut întunericurile și lumina.

Aceasta cuprinde ceea ce este perceput de simțuri, precum noaptea, ziua, soarele și luna, și ceea ce este spiritual: întunericurile ignoranței, îndoielii, politeismului, păcatului și nepăsării, precum și lumina științei, credinței, certitudinii și ascultării.

Toate acestea sunt dovezi hotărâtoare că numai El, Preaînaltul, merită să fie adorat și ca religia să-I fie închinată cu sinceritate. Totuși, în ciuda acestei dovezi clare și limpezi, „cei care nu cred Îi fac egali Domnului lor”, adorând și cinstind alături de El pe alții, deși aceștia nu sunt egali cu Allah în niciuna dintre însușirile perfecțiunii; dimpotrivă, ei sunt neputincioși, săraci și lipsiți în toate privințele.

„El este Cel care v-a creat din lut”, prin crearea materiei din care vă trageți și a părintelui vostru Adam, pacea asupra lui. „Apoi a hotărât un termen”, adică a rânduit durata șederii voastre în această lume. În timpul ei vă bucurați de ceea ce este aici, sunteți încercați și cercetați prin trimișii pe care El i-a trimis, „ca să vă încerce și să vadă care dintre voi este mai bun în fapte”, și vi s-a dat o viață destul de lungă pentru ca cel care vrea să ia aminte să poată lua aminte.

„Și un alt termen, cunoscut de El”, adică Viața de Apoi, către care robii se mută din această lume și în care El îi răsplătește pentru binele și răul lor. „Totuși”, după această explicație desăvârșită și dovadă limpede, „voi vă îndoiți” de promisiunea și amenințarea lui Allah și de răsplătirea faptelor în Ziua Învierii.

Allah a menționat întunericurile la plural, fiindcă ramurile și căile lor sunt multe, iar lumina la singular, fiindcă drumul care duce la Allah este unul singur: drumul care cuprinde cunoașterea adevărului și lucrarea după el. Allah a spus: „Aceasta este calea Mea cea dreaptă; urmați-o și nu urmați căile, căci ele vă vor îndepărta de calea Lui.”

Versetul 3

El este Singurul adorat în ceruri și pe pământ. Locuitorii cerurilor și ai pământului, îngerii apropiați, profeții, trimișii, cei cu adevărat sinceri, martirii și cei drepți sunt robi ai Domnului lor, supuși măreției Sale și smeriți înaintea puterii și maiestății Sale.

El cunoaște ceea ce ascundeți și ceea ce arătați și cunoaște ceea ce agonisiți. Feriți-vă așadar de neascultarea Lui, străduiți-vă în fapte bune care vă apropie de El și de mila Lui și feriți-vă de orice faptă care vă îndepărtează de El și de mila Sa.

Versetele 4 la 6

Allah arată cât de mult se abat politeiștii de la adevăr, cât de puternice sunt respingerea și împotrivirea lor și că niciun semn nu le folosește, până când pedeapsa se abate asupra lor.

„Niciun semn dintre semnele Domnului lor nu le vine”, un semn care arată limpede adevărul și îi cheamă să-l urmeze și să-l primească, „fără ca ei să se întoarcă de la el.” Ei nu-i dau atenție, nu-l ascultă și își întorc spatele, fiind ocupați cu altceva.

„Ei au respins adevărul când le-a venit.” Adevărul merită să fie urmat, iar ei trebuiau să-I mulțumească lui Allah pentru că li l-a pus la îndemână și l-a adus la ei. Însă au răspuns prin contrariul a ceea ce li se cuvenea, meritând pedeapsa aspră.

„Dar curând le vor veni veștile despre ceea ce luau în batjocură”, adică vor vedea că adevăr este ceea ce au batjocorit, iar Allah le va arăta tăgăduitorilor că au mințit și au născocit atunci când au batjocorit Învierea, Paradisul și Focul. Când va veni Ziua Învierii, li se va spune: „Acesta este Focul pe care îl respingeați.” Allah a mai spus: „Ei jură pe Allah cu cele mai puternice jurăminte că Allah nu-l va învia pe cel care moare. Ba da, este o promisiune adevărată asupra Lui, dar cei mai mulți oameni nu știu. Pentru ca El să le arate lucrurile asupra cărora s-au contrazis și pentru ca aceia care nu au crezut să știe că au fost mincinoși.”

Apoi Allah le poruncește să ia aminte la comunitățile de dinainte: „Nu au văzut câte generații am nimicit înaintea lor?”, adică numeroasele comunități necredincioase care s-au urmat una după alta și cărora Allah le-a dat mai întâi răgaz.

„Le dădusem pe pământ o putere pe care vouă nu v-am dat-o”, prin averi, copii, bunăstare și trai îmbelșugat. „Trimisesem asupra lor ploaie îmbelșugată din cer și făcusem râurile să curgă pe sub ei.” Prin acestea le-au crescut culturile și roadele pe care Allah le-a voit, iar ei s-au bucurat și au mâncat după dorință. Dar nu I-au mulțumit lui Allah pentru binecuvântările Sale, ci s-au lăsat purtați de pofte și de feluritele plăceri trupești.

Trimișii le-au venit cu dovezi limpezi, dar ei nu au crezut, ci i-au respins și i-au dezmințit. De aceea Allah „i-a nimicit pentru păcatele lor și a ridicat după ei alte generații”. Aceasta este rânduiala lui Allah cu cei dintâi și cu cei de pe urmă. Luați așadar aminte de la cei ale căror istorii Allah vi le-a povestit.

Versetele 7 la 9

Allah îl înștiințează pe Trimisul Său despre tăria încăpățânării necredincioșilor. Tăgăduirea lor nu venea din vreo lipsă a mesajului adus de el și nici din necunoașterea adevărului, ci din nedreptate și încăpățânare, iar împotriva acestora el nu avea nicio putere.

„Chiar dacă am fi coborât asupra ta o Carte scrisă pe pergament, iar ei ar fi atins-o cu mâinile lor”, ajungând astfel la cea mai deplină certitudine dobândită prin simțuri, „cei care nu cred” din sfidare și trufie „tot ar fi spus: Aceasta nu este decât vrăjitorie vădită”. Ce dovadă ar putea fi mai mare decât această dovadă limpede? Cu toate acestea, ei ar fi răspuns printr-o asemenea afirmație urâtă și ar fi respins chiar lucrul pe care l-ar fi atins cu mâinile, deși nici cel cu cea mai mică judecată nu s-ar putea îndoi de el.

„Ei spun”, din încăpățânare, ignoranță și lipsă de judecată: „De ce nu a fost coborât un înger asupra lui?”, adică de ce nu a coborât un înger împreună cu Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, ca să-l sprijine și să-l ajute în lucrarea sa? Ei spuneau aceasta socotind că el este om și că Mesajul lui Allah nu ar putea fi purtat decât de îngeri.

Allah arată mila și bunătatea Sa față de robi, căci le-a trimis un mesager dintre oameni, unul de-al lor, astfel încât credința lor să se întemeieze pe știință, înțelegere și credință în nevăzut. „Dacă am fi coborât un înger” cu Mesajul, credința lor nu s-ar mai fi născut din cunoașterea adevărului, ci din vederea unui lucru perceptibil, iar o asemenea credință, luată singură, nu le-ar fi folosit.

Aceasta ar fi fost valabilă numai dacă ei ar fi crezut. Însă cel mai probabil tot nu ar fi crezut; iar dacă nu ar fi crezut, hotărârea ar fi fost împlinită, pedeapsa ar fi venit degrabă și nu li s-ar mai fi acordat răgaz. Așa este rânduiala lui Allah cu cei care cer semne, apoi nu cred în ele.

Trimiterea mesagerilor umani cu dovezi limpezi, despre care Allah știe că sunt cele mai potrivite pentru oameni și mai milostive cu ei, împreună cu răgazul acordat necredincioșilor și tăgăduitorilor, este mai bună și mai folositoare pentru ei. Cererea lor de a fi coborât un înger le-ar fi adus rău, dacă ar fi știut. Mai mult, dacă un înger ar fi coborât, ei nu ar fi putut primi învățătura de la el, fiindcă nu ar fi putut suporta aceasta.

„Iar dacă l-am fi făcut înger, l-am fi făcut în chip de bărbat”, fiindcă înțelepciunea nu cere altceva. „Și am fi lăsat asupra lor aceeași confuzie pe care ei înșiși o născocesc”, adică lucrul ar fi rămas încurcat pentru ei, deoarece și-au zidit judecata pe această temelie încurcată, care ascunde adevărul.

Când adevărul le-a venit pe calea lui dreaptă, ei nu s-au călăuzit prin el, deși alții s-au călăuzit. Vina le aparține, fiindcă și-au închis singuri poarta călăuzirii și au deschis porțile rătăcirii.

Versetele 10 la 12

Allah îl mângâie pe Trimisul Său, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, îl îndeamnă la răbdare și îi amenință pe dușmanii lui: „Trimiși dinaintea ta au fost luați în râs” atunci când au venit la neamurile lor cu dovezi limpezi, iar oamenii i-au tăgăduit și au batjocorit ceea ce aduseseră. Allah i-a nimicit pentru necredința și tăgăduirea lor și le-a dat pedeapsa pe care o meritau.

„Tocmai ceea ce batjocoreau i-a cuprins pe cei care își băteau joc de ei.” De aceea, voi, necredincioșilor, temeți-vă să stăruiți în tăgăduire, ca nu cumva să vă lovească același lucru care i-a lovit pe ei.

Dacă vă îndoiți, „călătoriți pe pământ, apoi priviți cum a fost sfârșitul tăgăduitorilor”. Nu veți găsi decât neamuri nimicite și popoare peste care au coborât pedepse pilduitoare. Locuințele lor au rămas pustii, iar ținuturile lor nu mai adăpostesc pe nimeni care să se bucure de ele. Regele, Cel Atotputernic, i-a nimicit, iar urmele lor au rămas învățătură pentru cei înzestrați cu vedere lăuntrică. Călătoria poruncită aici este atât călătorie cu trupul, cât și cu inima, prin care se trag învățăminte; simpla privire lipsită de cugetare nu folosește.

Allah îi spune Profetului Său, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa: „Spune” celor care Îi fac asociați lui Allah, pentru a statornici tawhidul și a le arăta că sunt obligați să-l primească: „Cui Îi aparține tot ceea ce este în ceruri și pe pământ?”, adică cine le-a creat, cine le stăpânește și cine le cârmuiește? „Spune: Lui Allah.” Ei vor recunoaște aceasta și nu o vor nega. Atunci, oare nu trebuie să recunoască faptul că Allah Singur este Stăpânul și Cârmuitorul și să-L adore numai pe El, cu sinceritate?

„El Și-a prescris Sie Însuși milă.” Lumea de sus și cea de jos se află sub stăpânirea și cârmuirea Sa, iar El Și-a întins asupra lor mila, bunătatea și darurile. El a hotărât pentru Sine ca mila Sa să întreacă mânia Sa și că dăruitul Îi este mai drag decât reținerea darurilor. Allah a deschis pentru toți robii porțile milei, dacă ei nu și le închid prin păcate, și i-a chemat la mila Sa, dacă păcatele și defectele nu-i împiedică să o caute.

„Cu siguranță vă va aduna în Ziua Învierii, asupra căreia nu este nicio îndoială.” Acesta este un jurământ din partea Lui, iar El este Cel mai sincer. El a așezat pentru aceasta dovezi și argumente limpezi, care duc la certitudine deplină. Cu toate acestea, nedrepții stăruie să tăgăduiască Învierea și puterea lui Allah de a readuce făpturile, continuă neascultarea și îndrăznesc să nu creadă în El. Ei pierd lumea aceasta și Viața de Apoi; de aceea El spune: „Cei care și-au pierdut propriile suflete sunt cei care nu cred.”

Versetele 13 la 20

Această sură binecuvântată cuprinde statornicirea tawhidului prin toate dovezile raționale și revelate. Aproape întreaga sură vorbește despre tawhid și îi combate pe politeiștii care nu cred în Allah și în Trimisul Său, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa. În aceste versete, Allah amintește dovezile prin care călăuzirea devine limpede, iar argumentele politeiștilor sunt zdrobite.

Lui, Preaînaltul, Îi aparține tot ceea ce sălășluiește noaptea și ziua: oameni, jinni, îngeri, animale și lucruri neînsuflețite. Toate sunt făpturi și robi ai Săi, supuse Domnului lor Măreț, Biruitor și Stăpânitor. Oare este drept, potrivit judecății sănătoase sau vreunui text revelat, ca unul dintre acești robi să adore o făptură care nu-i poate aduce folos și nu poate îndepărta răul, părăsind adorarea Creatorului, Cârmuitorului și Stăpânului, Care Singur poate aduce folos și rău?

Mințile sănătoase și firea dreaptă cheamă la sinceritate în adorare, iubire, teamă și speranță față de Allah Singur, Domnul lumilor. El este „Cel care aude totul”, toate glasurile, în toate limbile și pentru toate nevoile, și este „Atotștiutorul”, Care știe ceea ce a fost și ceea ce va fi, precum și ceea ce nu va fi și cum ar fi fost dacă s-ar fi petrecut. El cunoaște cele văzute și cele ascunse.

„Spune” politeiștilor: „Să iau eu alt ocrotitor în afară de Allah” dintre aceste făpturi neputincioase, ca să mă sprijine și să mă ajute? Nu voi lua alt ocrotitor în afară de El, fiindcă El este Creatorul cerurilor și al pământului, Cel care le-a adus la existență și le cârmuiește. „Cel care hrănește și nu este hrănit” dă hrana întregii creații și nu are nevoie de nimic de la făpturi. Cum aș lua alt ocrotitor în afara Creatorului, Dăruitorului de hrană, Celui lipsit de orice nevoie și vrednic de toată lauda?

„Mi s-a poruncit să fiu primul dintre cei care se supun”, împlinind tawhidul, supunându-mă și ascultând. Mie îmi revine, mai mult decât altora, să împlinesc poruncile Domnului meu. Totodată mi s-a poruncit: „să nu fii dintre cei care Îi fac asociați”, nici în credința lor, nici în însoțirea și adunările lor. Aceasta este cea mai mare dintre obligațiile mele.

„Mă tem, dacă nu ascult de Domnul meu, de pedeapsa unei Zile mărețe.” Păcatul shirkului aduce rămânerea veșnică în Foc și mânia Celui Atotputernic. Acea Zi este cea de a cărei pedeapsă trebuie să se teamă omul. Cel îndepărtat de pedeapsa ei este cel cu adevărat miluit și izbăvit, iar cel care nu este izbăvit este nefericit și pierdut.

O altă dovadă a tawhidului este că Allah Singur îndepărtează necazul și aduce binele și ușurarea. Dacă El te atinge cu sărăcie, boală, greutate, mâhnire, neliniște sau alt rău, nimeni în afară de El nu-l poate îndepărta. Iar dacă te atinge cu bine, El are putere asupra tuturor lucrurilor. El Singur aduce folosul și răul, de aceea Singur merită adorarea și supunerea.

„El este Biruitor deasupra robilor Săi”: nimeni nu se mișcă și nu rămâne nemișcat decât prin voia Lui. Nici regii și nici altcineva nu pot ieși din stăpânirea și puterea Sa, ci toți sunt cârmuiți și supuși. Pentru că El este Biruitorul, iar ceilalți sunt biruiți, El Singur este vrednic de adorare. El este „Preaînțeleptul” în porunci și interdicții, în răsplată și pedeapsă, în creare și predestinare, și „Cunoscătorul deplin”, Care știe tainele inimilor și cele mai subtile lucruri. Toate acestea sunt dovezi ale tawhidului.

După ce calea călăuzirii a fost lămurită, spune-le: „A cui mărturie este cea mai mare” în privința acestui adevăr măreț? „Allah este Martor între mine și voi.” Nicio mărturie nu este mai mare decât mărturia Lui. El mărturisește pentru Trimisul Său prin aprobarea și faptele Sale, îl sprijină în ceea ce le spune și confirmă sinceritatea lui, așa cum a spus: „Dacă ar fi născocit pe seama Noastră vreun cuvânt, l-am fi apucat cu putere de mâna dreaptă, apoi i-am fi tăiat aorta.”

Allah este Preaînțelept și Atotputernic. Înțelepciunea și puterea Sa nu se potrivesc cu îngăduirea unui mincinos care pretinde că Allah l-a trimis, deși El nu l-a trimis, că Allah i-a poruncit să-i cheme pe oameni, deși El nu i-a poruncit, și că Allah i-a îngăduit sângele, averile și femeile celor care i se împotrivesc. Nu s-ar potrivi ca Allah să-l lase să continue și, în același timp, să-i confirme spusele prin îngăduința și faptele Sale, să-l sprijine cu minuni strălucite și semne vădite, să-l ajute și să-i lase fără ajutor pe cei care i se împotrivesc și îi sunt dușmani. Ce mărturie ar putea fi mai mare?

„Acest Coran mi-a fost revelat pentru ca prin el să vă avertizez pe voi și pe oricine la care ajunge el.” Allah a revelat Coranul pentru folosul și binele vostru, ca să fiți avertizați de pedeapsa dureroasă. Avertizarea cuprinde îndemn și înfricoșare și lămurește faptele și cuvintele, văzute și ascunse, prin care omul se ferește de pedeapsă. Coranul îi avertizează pe primii săi ascultători și pe toți cei la care va ajunge până în Ziua Învierii; în el sunt lămurite toate adevărurile privitoare la Allah de care oamenii au nevoie.

După ce Și-a arătat mărturia, cea mai mare mărturie asupra tawhidului, Allah spune celor care se împotrivesc Cuvântului Său și îi tăgăduiesc pe trimiși: „Mărturisiți voi cu adevărat că alături de Allah sunt alte dumnezeiri?” Dacă ei mărturisesc aceasta, tu să nu mărturisești împreună cu ei.

Aici este contrastul dintre mărturia Celui mai sincer dintre cei care vorbesc, Domnul lumilor, împreună cu mărturia celei mai alese dintre făpturile Sale, sprijinită de dovezi hotărâtoare și argumente puternice asupra faptului că Allah este Unul, fără asociat, și mărturia politeiștilor care și-au pierdut judecata, și-au încurcat religia, și-au stricat moravurile și s-au făcut de râs înaintea celor cu minte. Mărturia lor contrazice chiar firea lor sănătoasă, iar afirmațiile prin care încearcă să dovedească existența altor dumnezeiri alături de Allah se contrazic între ele. Poziția lor nu se sprijină nici măcar pe o urmă de dovadă aparentă, cu atât mai puțin pe argumente temeinice.

Alege pentru tine, dacă ai judecată, pe care dintre cele două mărturii o vei urma. Noi alegem ceea ce Allah a ales pentru Profetul Său, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, a cărui pildă ne-a poruncit să o urmăm: „El este numai o singură Dumnezeire”, Unicul, iar nimeni în afară de El nu merită adorarea, căci El Singur creează și cârmuiește. „Iar eu sunt nevinovat de ceea ce Îi asociați”, dintre idoli, rivali și orice lucru așezat alături de Allah. Acesta este adevărul tawhidului: afirmarea dumnezeirii lui Allah și negarea ei pentru tot ceea ce este în afara Lui.

După mărturia Sa și a Trimisului Său pentru tawhid și după arătarea neputinței mărturiei politeiștilor, Allah spune că Oamenii Cărții, iudeii și creștinii, „îl cunosc”, adică recunosc adevărul tawhidului, „așa cum își cunosc fiii”, fără nicio îndoială, mai ales că fiii rămân de obicei alături de tații lor.

Este posibil ca pronumele să se refere la Trimisul Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa: Oamenii Cărții nu se îndoiesc de adevărul mesajului său, fiindcă la ei se află vestiri care anunță venirea lui și o descriere ce i se potrivește lui și nimănui altuia. Cele două înțelesuri sunt legate între ele. „Cei care și-au pierdut propriile suflete” au ratat scopul pentru care au fost creați, credința și tawhidul, și s-au lipsit de harul Stăpânului Preaslăvit. Ei nu cred; să nu întrebi despre pierderea și urmările rele care îi așteaptă.

Versetele 21 la 26

Nimeni nu este mai nedrept și mai încăpățânat decât cel care are una dintre aceste două însușiri; cu atât mai mult cel la care se adună amândouă: născocirea minciunii despre Allah și tăgăduirea semnelor aduse de trimiși. El este cel mai nedrept, iar nedrepții nu vor izbândi.

Aici intră oricine născocește despre Allah, pretinzând că El are asociat sau ajutor, că altcineva trebuie adorat alături de El ori în locul Lui, sau atribuindu-I soție ori fiu. Tot aici intră cei care resping adevărul adus de trimiși sau de cei care le continuă misiunea.

Allah vestește starea politeiștilor în Ziua Învierii. Ei vor fi întrebați și mustrați: „Unde sunt asociații voștri despre care pretindeați?” Allah nu are niciun asociat; aceasta a fost numai pretenția și născocirea lor.

Când vor fi încercați prin această întrebare, singurul lor răspuns va fi să nege shirkul și să jure: „Pe Allah, Domnul nostru, noi nu am fost dintre cei care au făcut shirk.” Privește cu uimire starea lor: ei mint împotriva propriilor suflete, printr-o minciună care, pe Allah, le aduce cea mai mare pierdere și vătămare, iar dumnezeirile false pe care le născociseră în afara lui Allah dispar de la ei. Allah este cu mult mai presus de aceasta.

Printre politeiști sunt unii care, din când în când și dintr-un anumit motiv, ascultă cuvintele Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa. Însă ascultarea lor este lipsită de căutarea adevărului, de aceea nu le folosește. Ei nu vor să urmeze dreptatea. Peste inimile lor au fost așezate acoperăminte, ca să nu înțeleagă Cuvântul lui Allah; astfel, El Și-a ferit Cuvântul de asemenea oameni. În urechi li s-a pus o greutate, astfel încât să nu audă ceea ce le-ar folosi.

„Chiar dacă ar vedea orice semn, nu ar crede în el.” Aceasta este culmea nedreptății și încăpățânării: semnele limpezi arată adevărul, dar ei nu-l primesc și nu cred, ci se ceartă prin minciună ca să respingă adevărul.

De aceea, când vin la Trimis ca să se certe, cei care nu cred spun: „Acestea nu sunt decât poveștile celor dintâi”, adică lucruri luate din cărțile vechilor popoare, nu de la Allah și nici de la trimișii Săi. Necredința i-a făcut să spună aceasta. Altfel, cum ar putea această Carte, care cuprinde istorisirile celor dintâi și celor de pe urmă, adevărurile aduse de profeți și trimiși și cuvinte de adevăr, dreptate și echitate, desăvârșită în toate privințele, să fie povești ale celor dintâi?

Cei care Îi fac asociați lui Allah și nu cred în Trimis rătăcesc și îi rătăcesc pe alții: îi opresc pe oameni să urmeze adevărul, îi avertizează împotriva lui și se îndepărtează chiar ei. Prin aceasta nu-L vatămă deloc pe Allah și nici pe robii Săi credincioși. Ei nu se nimicesc decât pe ei înșiși, dar nu-și dau seama.

Versetele 27 la 32

Allah ne vestește starea politeiștilor în Ziua Învierii, când vor fi aduși înaintea Focului, mustrați și dojeniți. Dacă i-ai vedea, ai vedea ceva înfricoșător și înspăimântător: își vor recunoaște necredința și nedreptatea și vor dori să se întoarcă în această lume.

Ei vor spune: „O, de-am fi trimiși înapoi! Atunci nu am mai tăgădui semnele Domnului nostru și am fi dintre credincioși.” Însă lucrul pe care îl ascundeau mai înainte li se va arăta. Ei știau în inimile lor că mint, iar aceasta li se ivea adesea în cuget, dar scopurile lor stricate îi opreau să recunoască și le abăteau inimile de la bine.

Ei mint și în această dorință, fiindcă singurul lor scop este să îndepărteze pedeapsa. Chiar dacă ar fi trimiși înapoi, s-ar întoarce la ceea ce le-a fost oprit. Ei sunt mincinoși atunci când spun că ar crede. În lume, tăgăduind Învierea, spuneau: „Nu există decât viața noastră din această lume”, adică aceasta ar fi singura realitate și singurul scop al existenței, „și noi nu vom fi înviați”.

Dacă i-ai vedea opriți înaintea Domnului lor, ai vedea o priveliște grea și înfricoșătoare. Allah îi va mustra: „Nu este acesta”, adică ceea ce vedeți acum din pedeapsă, „adevărul?” Ei vor recunoaște, când recunoașterea nu le mai folosește: „Ba da, pe Domnul nostru!” Atunci li se va spune: „Gustați pedeapsa pentru că nu credeați.”

Cei care tăgăduiesc întâlnirea cu Allah au pierdut, au eșuat și au fost lipsiți de orice bine. Această tăgăduire i-a împins să săvârșească lucruri oprite și păcate care aduc pierzarea. Când Ceasul îi va surprinde în cea mai rea stare, vor arăta cea mai adâncă părere de rău: „Vai nouă pentru ceea ce am neglijat în privința lui!” Însă regretul vine când este prea târziu.

„Ei își vor purta poverile pe spate. Cât de rea este povara lor!” Povara va fi grea, îi va apăsa și nu vor putea scăpa de ea. Vor rămâne veșnic în Foc și vor merita mânia veșnică a Celui Atotputernic.

Adevărul despre lumea aceasta și despre Viața de Apoi este că lumea nu este decât joacă și distracție. Este joacă a trupurilor și distracție a inimilor, care se leagă de ea, o doresc cu ardoare și sunt ocupate de ea precum copiii cu jocurile lor.

Viața de Apoi este mai bună pentru cei care se tem de Allah: este mai bună prin ea însăși, prin însușirile ei și prin veșnicia ei. În ea se află tot ceea ce inimile doresc și tot ceea ce desfată ochii, din fericire, plăcere, bucurie și liniște. Aceasta nu este pentru oricine, ci pentru cei care se tem de Allah, împlinesc poruncile Sale și evită interdicțiile Sale. Oare nu au oamenii minți cu care să priceapă care dintre cele două locuințe merită întâietate?

Versetele 33 la 37

Allah știe că vorbele celor care nu cred îl întristează și îl apasă pe Trimis. El îi poruncește răbdarea, ca să dobândească treptele înalte și răsplata mare. Vorbele lor nu izvorau din vreo bănuială sau îndoială cu privire la sinceritatea lui.

„Ei nu te socotesc pe tine mincinos”, fiindcă știu sinceritatea ta și îți cunosc purtarea și toate împrejurările vieții. Înainte de misiune îl numeau al-Amin, Cel vrednic de încredere. „Ci nedrepții tăgăduiesc semnele lui Allah”, adică tăgăduirea lor se îndreaptă împotriva semnelor lui Allah pe care Allah le-a arătat prin tine.

Trimiși dinaintea lui au fost tăgăduiți, dar au răbdat tăgăduirea și vătămarea până când le-a venit ajutorul lui Allah. De aceea, să rabde cum au răbdat ei, iar biruința îi va veni așa cum le-a venit lor. Nimeni nu poate schimba făgăduințele lui Allah, iar veștile despre trimiși, prin care inima capătă pace și statornicie, au ajuns deja la el.

Dacă întoarcerea lor de la adevăr îi este grea din pricina dorinței puternice ca ei să fie călăuziți și să creadă, să facă tot ce îi stă în putință; totuși nu-i poate călăuzi pe cei pe care Allah nu voiește să-i călăuzească. Dacă ar putea căuta un tunel în pământ ori o scară spre cer ca să le aducă un semn, nici aceasta nu le-ar folosi. Cuvintele opresc speranța că asemenea încăpățânați se vor călăuzi.

Dacă Allah ar fi voit, i-ar fi adunat pe toți pe călăuzire, dar înțelepciunea Sa a cerut ca ei să rămână în rătăcire. De aceea, Trimisul să nu fie dintre cei care nu recunosc realitățile și nu pun lucrurile la locul lor.

„Numai cei care aud” cu inimile ceea ce le folosește, oamenii priceperii și ai ascultării, „răspund” chemării, primesc mesajul și se supun poruncilor și interdicțiilor. Auzirea amintită aici este ascultarea inimii și răspunsul ei. Simpla auzire cu urechea este comună celui drept și celui nelegiuit. Dovada lui Allah se statornicește asupra tuturor celor răspunzători atunci când aud versetele, iar după aceasta nu le rămâne scuză pentru neprimirea mesajului.

„Cât despre morți, Allah îi va învia, apoi la El vor fi întorși.” Este posibil ca ei să fie puși în contrast cu cei vii la inimă: numai cei cu inimi vii răspund, iar cei ale căror inimi sunt moarte nu cunosc ceea ce le folosește și nu pricep calea salvării. Ei nu răspund, iar socoteala lor va fi în Ziua Învierii, când Allah îi va învia și îi va întoarce la El.

Este posibil și ca versetul să-și păstreze sensul vădit: Allah afirmă realitatea Învierii, îi va ridica pe morți în Ziua Învierii și îi va înștiința despre faptele lor. În aceasta este un îndemn implicit de a răspunde chemării lui Allah și a Trimisului Său și o amenințare împotriva refuzului.

Cei care tăgăduiesc din încăpățânare cer semne alese după gândurile lor stricate: „De ce nu a fost coborât asupra lui un semn de la Domnul său?” Ei au spus: „Nu vom crede în tine până nu vei face să țâșnească pentru noi un izvor din pământ, ori până nu vei avea o grădină de curmali și vițe de vie printre care să faci să curgă râuri, ori până nu vei face cerul să cadă asupra noastră în bucăți, așa cum ai pretins⁶, ori până nu-i vei aduce înaintea noastră pe Allah și pe îngeri.”

Răspunsul este: „Allah are putere să coboare un semn.” Nimic nu-I este cu neputință, fiindcă toate lucrurile sunt supuse măreției și puterii Sale. Însă cei mai mulți oameni nu știu. Din ignoranță, cer ceea ce le-ar face rău: dacă semnul ar veni și ei nu ar crede, pedeapsa s-ar grăbi asupra lor, potrivit rânduielii neschimbătoare a lui Allah.

Dacă prin semn ei înțeleg o dovadă care să lămurească adevărul și să arate calea, Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, a venit cu toate semnele hotărâtoare și argumentele care dovedesc adevărul mesajului său. În fiecare chestiune a religiei, omul poate găsi în ceea ce a adus el numeroase dovezi raționale și revelate, până când nu mai rămâne nici cea mai mică îndoială. Binecuvântat este Cel care Și-a trimis Trimisul cu călăuzirea și religia adevărului și l-a sprijinit cu semne limpezi, pentru ca cel care piere să piară după o dovadă limpede, iar cel care trăiește să trăiască după o dovadă limpede. Allah este Cel care aude totul, Atotștiutorul.

Versetele 38 la 39

Toate viețuitoarele pământului și ale văzduhului, domestice și sălbatice, inclusiv păsările, sunt comunități asemenea oamenilor. Allah le-a creat cum i-a creat pe oameni, le dăruiește hrana cum le dăruiește oamenilor, iar voia și puterea Sa se împlinesc asupra lor așa cum se împlinesc asupra oamenilor.

„Nu am neglijat nimic în Carte”, adică Allah nu a omis și nu a lăsat nimic nescris în al-Lawh al-Mahfuz. Toate lucrurile, mici și mari, sunt scrise acolo potrivit hotărârii lor, iar toate se petrec așa cum a scris Condeiul.

Versetul arată că în Cartea dintâi sunt scrise toate lucrurile care se vor petrece. Aceasta este una dintre treptele hotărârii și predestinării divine, care are patru trepte: știința atotcuprinzătoare a lui Allah; Cartea Sa care cuprinde tot ceea ce există; voia și puterea Sa, care se împlinesc asupra tuturor lucrurilor; și crearea tuturor făpturilor, inclusiv a faptelor robilor.

Este posibil ca prin „Carte” să se înțeleagă Coranul. Atunci sensul seamănă cu vorbele lui Allah: „Ți-am coborât Cartea drept lămurire pentru toate lucrurile.” „Apoi vor fi adunate la Domnul lor”: toate comunitățile vor fi strânse în locul adunării din Ziua Învierii, în acea adunare uriașă și înfricoșătoare. Allah le va răsplăti prin dreptatea și bunătatea Sa, iar judecata Lui va fi lăudată de cei dintâi și de cei de pe urmă, de locuitorii cerului și ai pământului.

Cei care nu cred în semnele lui Allah și îi tăgăduiesc pe trimiși își închid poarta călăuzirii și își deschid poarta pierzării. Sunt surzi față de adevăr și muți, incapabili să rostească adevărul, astfel că nu vorbesc decât minciuna. Ei sunt cufundați în întunericurile ignoranței, necredinței, nedreptății, încăpățânării și păcatului. Allah îi lasă să rătăcească pe cei pe care îi voiește și îi așează pe calea dreaptă pe cei pe care îi voiește, fiind Singurul care hotărăște călăuzirea și rătăcirea, potrivit harului și înțelepciunii Sale.

Versetele 40 la 45

Allah îi spune Trimisului Său, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, să-i întrebe pe cei care Îi fac asociați și egali: dacă pedeapsa lui Allah sau Ceasul ar veni asupra lor, oare ar chema dumnezeirile și idolii lor, ori L-ar chema pe Domnul lor, Stăpânul adevărat? Când vine nenorocirea pe care omul caută să o îndepărteze, ei nu cheamă pe nimeni în afară de Allah.

„Numai pe El L-ați chema, iar El ar îndepărta, dacă ar voi, lucrul pentru care L-ați chemat și ați uita ceea ce Îi asociați.” În greutăți, își uită dumnezeirile mincinoase, fiindcă știu că ele nu aduc folos și nu îndepărtează răul, nu dau viață, nu aduc moartea și nu învie. Ei Îl cheamă sincer pe Allah, știind că El Singur aduce folosul și răul și răspunde celui aflat la nevoie. Atunci, cum Îi fac asociați în vreme de ușurință? Au oare dovada rațională sau revelată? Nu, ci născocesc minciuni despre Allah.

Allah a trimis mesageri la comunitățile anterioare, iar ele i-au tăgăduit. Din milă față de ele, le-a lovit cu sărăcie, boală, nenorociri și suferință, ca să se smerească înaintea Lui și să se întoarcă la El în vremuri grele.

De ce nu s-au smerit când pedeapsa a venit asupra lor? Inimile lor s-au împietrit precum piatra, nu s-au înmuiat și nu s-au deschis adevărului. Shaytan le-a împodobit faptele, astfel încât au crezut că religia pe care o urmau era adevărată; s-au bucurat o vreme de falsitatea lor, iar Shaytan s-a jucat cu mințile lor.

Când au uitat îndemnul, Allah le-a deschis porțile tuturor lucrurilor, adică ale plăcerilor și desfătării lumii. Când s-au bucurat de ceea ce li se dăduse, i-a apucat pe neașteptate și au deznădăjduit de orice bine. Aceasta este una dintre cele mai aspre pedepse: omul este apucat în vremea nepăsării, siguranței și liniștii, ceea ce face pedeapsa mai grea și nenorocirea mai mare.

Rădăcina oamenilor nedrepți a fost tăiată: ei au fost nimiciți de pedeapsă și au rămas fără nicio cale de scăpare. „Lauda Îi aparține lui Allah, Domnul lumilor” pentru nimicirea necredincioșilor pe care a voit-o și a hotărât-o. Prin ea, semnele Sale se arată, apropiații Săi sunt cinstiți, dușmanii Săi sunt umiliți, iar adevărul adus de trimiși este confirmat.

Versetele 46 la 50

Așa cum Allah Singur creează și cârmuiește lucrurile, tot așa El Singur are dreptul la dumnezeire și adorare. Dacă ar lua auzul și vederea oamenilor și le-ar pecetlui inimile, astfel încât să nu mai audă, să nu mai vadă și să nu mai înțeleagă, nicio dumnezeire în afara Lui nu le-ar putea reda acestea. Dacă numai Allah poate face aceasta, cum pot adora alături de El ființe care nu au putere să facă nimic decât cu voia lui Allah?

Aceasta este o dovadă a tawhidului și a falsității shirkului. Allah tâlcuiește semnele în felurite chipuri și aduce diferite exemple, pentru ca adevărul să se arate și calea nelegiuiților să fie cunoscută. Cu toate acestea, după asemenea lămurire deplină, ei se abat de la semnele lui Allah și se întorc de la ele.

„Dacă pedeapsa lui Allah ar veni asupra voastră pe neașteptate sau pe față”, adică fără veste ori după semne care v-ar face să-i cunoașteți apropierea, cine ar fi nimicit în afara nedrepților? Ei au făcut să vină pedeapsa prin nedreptatea și încăpățânarea lor. Să se păzească omul de stăruința în nedreptate, fiindcă ea duce la pierzare veșnică și nefericire.

Allah arată esența mesajului adus de trimiși: vestirea bucuriei și avertizarea. Aceasta cere să se arate cine aduce vestea bună, ce anume se vestește și prin ce fapte ajunge robul să se bucure de ea. De asemenea, trebuie arătat cine avertizează, cui îi este adresat avertismentul, despre ce avertizează și ce fapte fac ca amenințarea cu pedeapsa să i se aplice celui care le săvârșește.

Potrivit răspunsului la chemare, oamenii se împart în două: cei care cred în Allah, în îngerii Săi, în Cărțile Sale, în trimișii Săi și în Ziua de Apoi și își îndreaptă credința, faptele și intențiile; aceștia nu se vor teme de ceea ce vine și nu se vor întrista pentru ceea ce a trecut. Cei care tăgăduiesc semnele vor fi ajunși de pedeapsa din pricina nelegiuirii lor.

Allah îi poruncește Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, să le spună celor care cer semne ori pretind că el îi cheamă să-l ia drept dumnezeu în afara lui Allah: „Eu nu vă spun că la mine se află vistieriile lui Allah”, adică cheile hranei și milei Sale, „nici că eu cunosc nevăzutul”. Toate acestea Îi aparțin lui Allah: mila pe care El o deschide oamenilor nu poate fi oprită, iar ceea ce El oprește nu poate fi trimis după aceea. El Singur cunoaște nevăzutul și văzutul și nu descoperă taina Sa nimănui, în afara trimisului pe care îl alege.

„Nici nu vă spun că sunt înger”, înzestrat cu putere de acțiune și tărie. Nu pretind o treaptă mai înaltă decât cea pe care Allah mi-a rânduit-o. „Eu nu urmez decât ceea ce îmi este revelat”: cel mai înalt lucru pe care îl afirm despre mine este că urmez revelația, lucrez după ea pentru mine și îi chem pe toți oamenii la același lucru.

Odată cunoscută treapta Trimisului, de ce s-ar certa cineva cu el sau i-ar cere ceva ce nu pretinde că are? Este omul obligat să facă un lucru pentru care nu susține că are mijloace? De ce, atunci când cheamă la revelație, ei susțin că el își atribuie ceea ce este mai presus de treapta lui? Aceasta nu este decât nedreptate, încăpățânare și răzvrătire.

De aceea trebuie arătată deosebirea dintre cel care primește chemarea și se supune revelației și cel care nu face aceasta: „Oare orbul și cel care vede sunt egali? Oare nu cugetați?”, ca să puneți lucrurile la locul lor și să alegeți ceea ce se cuvine ales.

Versetele 51 la 53

Coranul este o avertizare pentru toți oamenii, dar de el se folosesc numai cei care se tem că vor fi adunați la Domnul lor. Ei sunt siguri că vor trece din această locuință în locuința veșnică a Vieții de Apoi, de aceea fac ceea ce le folosește și părăsesc ceea ce le vatămă.

Ei nu vor avea în afara lui Allah nici ocrotitor care să le îngrijească treburile, să le aducă lucrul căutat și să îndepărteze lucrurile de care se tem, nici mijlocitor, căci făpturile nu au nicio putere de a hotărî. Avertizarea îi poate face să se teamă de Allah, să-I împlinească poruncile și să evite interdicțiile Sale.

„Nu-i alunga pe cei care Îl cheamă pe Domnul lor dimineața și seara, dorind Fața Sa.” Nu-i îndepărta de tine și din adunările tale, preferând alți oameni, pe cei devotați adorării sincere. Ei Îl cheamă neîncetat pe Domnul lor prin adorare, pomenire, rugăciune și celelalte fapte, și Îl cheamă prin cerere la începutul și sfârșitul zilei, urmărind numai Fața lui Allah, fără vreun alt scop.

Aceștia nu merită să fie alungați ori părăsiți, ci să fie luați drept apropiați, iubiți și aduși aproape. Ei sunt cei mai aleși dintre oameni, chiar dacă sunt săraci, și sunt cu adevărat nobili, chiar dacă în ochii oamenilor au o stare modestă.

„Nu-ți revine ție nimic din socoteala lor și nici lor nu le revine nimic din socoteala ta.” Fiecare are propria socoteală, potrivit faptelor sale bune ori rele. De aceea nu ai dreptul să-i alungi; dacă ai face-o, ai fi dintre nedrepți.

Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, a împlinit cu cea mai mare grijă această poruncă. Când stătea împreună cu credincioșii săraci, rămânea răbdător și mulțumit alături de ei, îi trata cu bunătate și blândețe, le arăta un caracter frumos și îi apropia. Ei alcătuiau cea mai mare parte a celor din jurul lui, Allah să fie mulțumit de ei.

Pricina revelării acestor versete a fost că unii oameni dintre Quraysh ori dintre arabii grosolani i-au spus Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa: Dacă vrei să credem în tine și să te urmăm, alungă-i pe cutare și pe cutare, numind câțiva dintre Companionii săraci; ne rușinăm ca arabii să ne vadă stând împreună cu acești săraci.⁷ Din dorința sa puternică de a-i vedea primind Islamul și urmându-l, gândul său s-a îndreptat către aceasta, iar Allah l-a mustrat prin aceste versete și prin cele asemenea lor.

„Astfel i-am încercat pe unii prin alții, pentru ca ei să spună: Aceștia sunt cei asupra cărora Allah Și-a revărsat harul dintre noi?” Aceasta este una dintre încercările lui Allah pentru robii Săi: pe unii i-a făcut bogați și pe alții săraci, pe unii nobili și pe alții de stare smerită. Când Allah îl binecuvântează pe cel sărac ori de stare smerită cu credință, aceasta devine o încercare pentru cel bogat ori de rang înalt. Dacă intenția lui este adevărul și urmarea lui, va crede și se va supune, iar acest lucru nu-l va împiedica.

Dacă însă omul nu este sincer în căutarea adevărului, faptul că ar urma aceeași religie cu cineva pe care îl socotește mai prejos în avere ori rang devine o piedică ce-l abate de la urmarea adevărului.

Privindu-i cu dispreț pe cei pe care îi socoteau mai prejos decât ei, necredincioșii au spus: „Aceștia sunt cei asupra cărora Allah Și-a revărsat harul dintre noi?” Aceasta i-a împiedicat să urmeze adevărul, fiindcă intenția din inimile lor nu era curată.

Răspunzând obiecției lor ascunse față de faptul că Allah i-a călăuzit pe acești oameni și nu pe ei, Allah a spus: „Oare Allah nu-i cunoaște cel mai bine pe cei mulțumitori?”, adică pe cei care recunosc binecuvântarea, o mărturisesc și împlinesc faptele drepte pe care aceasta le cere. Lor le dăruiește El harul și binecuvântarea Sa, nu celor nerecunoscători.

Allah este Preaînțelept și nu-Și așează harul asupra celui care nu este vrednic de el. Cei care ridicau asemenea obiecții făceau parte dintre cei nevrednici, spre deosebire de săracii și de ceilalți oameni asupra cărora Allah a revărsat binecuvântarea credinței, căci ei sunt cei mulțumitori.

Versetele 54 la 55

După ce i-a interzis Trimisului Său, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, să-i alunge pe credincioșii evlavioși, Allah i-a poruncit să-i cinstească și să le arate respect: „Când vin la tine cei care cred în semnele Noastre, spune: Pace vouă!”, adică întâmpină-i cu salut, primire călduroasă și cuvinte care le bucură inimile și îi însuflețesc.

Vorbește-le despre mila, dărnicia și bunătatea lui Allah și îndeamnă-i prin toate mijloacele care duc la acestea. Avertizează-i să nu săvârșească păcatul și să nu stăruie în el și poruncește-le să se căiască, ca să dobândească iertarea și mila Domnului lor.

„Domnul vostru Și-a prescris Sie Însuși milă: dacă vreunul dintre voi săvârșește un rău din neștiință, apoi se căiește și se îndreaptă.” Pe lângă părăsirea păcatului și părerea de rău pentru el, omul trebuie să-și îndrepte faptele, să împlinească ceea ce Allah a poruncit și să îndrepte răul din faptele sale văzute și din lăuntrul său.

Dacă face toate acestea, Allah „este Atoateiertător, Îndurător”: îi dăruiește iertare și milă pe măsura împlinirii lucrurilor care i-au fost poruncite.

„Astfel tâlcuim Noi semnele în amănunt”, adică le lămurim și despărțim drumul călăuzirii de drumul rătăcirii, pentru ca oamenii să se călăuzească și să li se arate adevărul care trebuie urmat. Tot astfel devine limpede drumul nelegiuiților, cel care atrage mânia și pedeapsa lui Allah. Când drumul lor este cunoscut, poate fi evitat; dacă rămâne neclar și confuz, acest scop nobil nu poate fi atins.

Versetele 56 la 58

Allah îi spune Profetului Său, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, să le vorbească politeiștilor care pretind că există alte dumnezeiri alături de Allah: „Mi s-a interzis să-i ador pe cei pe care îi chemați în afara lui Allah”, adică rivalii și idolii care nu pot aduce folos ori rău, nu pot da moartea, viața sau învierea. Această credință este minciună fără dovadă și se întemeiază numai pe dorințe, iar aceasta este cea mai mare rătăcire.

„Nu voi urma dorințele voastre.” Dacă le-aș urma, aș rătăci și nu aș mai fi nicidecum dintre cei călăuziți. Calea pe care o urmez, aceea de a afirma unicitatea lui Allah și de a-I dedica Lui cu sinceritate toate faptele, este adevărul sprijinit de dovezi și argumente hotărâtoare.

„Eu mă bizui pe o dovadă limpede de la Domnul meu”, adică am certitudinea limpede că această cale este adevărată și că tot ceea ce i se împotrivește este fals. Aceasta este mărturia statornică a Trimisului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, fără șovăire ori îndoială, iar el este cel mai bun martor dintre oameni. Credincioșii au primit această mărturie, iar limpezimea certitudinii lor este pe măsura credinței pe care Allah le-a dăruit-o.

„Iar voi ați tăgăduit-o”, deși adevărul nu merită din partea voastră alt răspuns decât să credeți în el. Dacă stăruiți în tăgăduire, să știți că pedeapsa va veni negreșit. Ea se află la Allah, Care o trimite când voiește și cum voiește. Dacă voi cereți grăbirea ei, eu nu am nicio putere asupra acestui lucru.

„Hotărârea Îi aparține numai lui Allah.” Așa cum El este Cel care dă hotărârile Legii revelate, poruncile și interdicțiile, tot El dă hotărârea răsplătirii, răsplătind ori pedepsind potrivit înțelepciunii Sale. Nimeni nu poate obiecta în vreun fel la hotărârea Lui. El a făcut limpede calea dreaptă și le-a vestit robilor adevărul, astfel încât să nu mai rămână scuză ori argument împotriva adevărului, iar cel care piere să piară după o dovadă limpede și cel care trăiește să trăiască după o dovadă limpede.

„El spune adevărul și este Cel mai bun dintre judecători” între robii Săi în lumea aceasta și în Viața de Apoi. El judecă între ei și este lăudat pentru judecata Sa chiar și de cei împotriva cărora se rostește hotărârea și care sunt găsiți vinovați.

Spune-le celor care cer, din nedreptate, neștiință și încăpățânare, grăbirea pedepsei: „Dacă ceea ce cereți să fie grăbit s-ar afla la mine, lucrul dintre mine și voi ar fi fost deja hotărât”, căci aș fi făcut-o să vină asupra voastră și nu ar fi rămas niciun bine pentru voi.

Însă hotărârea Îi aparține Celui Blând și Răbdător. Oamenii I se împotrivesc cu mare îndrăzneală, iar El tot le dăruiește sănătate, hrană și binecuvântări văzute și nevăzute. „Allah îi cunoaște cel mai bine pe cei nedrepți”; nimic din starea lor nu-I este ascuns. El le dă răgaz, dar nu-i lasă nesocotiți.

Versetul 59

Acesta este unul dintre versetele care arată cel mai limpede știința atotcuprinzătoare a lui Allah. Ea cuprinde toate lucrurile nevăzute, din care El descoperă ceea ce voiește cui voiește dintre făpturile Sale, în vreme ce multe rămân ascunse până și îngerilor apropiați și profeților trimiși, cu atât mai mult celorlalți oameni.

El știe toate viețuitoarele, plantele, nisipul, pietrele și țărâna de pe uscat. El știe viețuitoarele mării, mineralele și toate celelalte lucruri aflate în feluritele ei părți și în apele sale.

„Nicio frunză nu cade” din plantele uscatului ori ale apei, din orașe ori pustietăți, din lumea aceasta ori din Viața de Apoi, fără ca El să o știe. „Nu este niciun grăunte în întunericurile pământului”; aici intră semințele pomilor fructiferi și ale celorlalte culturi, cele semănate de oameni și semințele plantelor sălbatice din care cresc felurite soiuri de vegetație.

„Nimic verde ori uscat” este o formulare generală venită după amintirea unor lucruri particulare. Toate se află „într-o Carte limpede”, adică în al-Lawh al-Mahfuz, care le cuprinde și le enumeră pe toate. Unele dintre lucrurile pomenite aici uimesc mințile celor pricepuți și arată măreția Domnului Măreț și cuprinderea desăvârșită a tuturor Atributelor Sale.

Dacă toate făpturile, de la prima până la ultima, s-ar aduna ca să cuprindă o parte dintre Atributele Sale, nu ar izbuti. Binecuvântat este Domnul Măreț, Atotcuprinzător, Atotștiutor, Vrednic de toată lauda, Glorios, Martor și Cel care cuprinde totul. Nimeni nu poate număra toate laudele care I se cuvin. El este așa cum S-a lăudat pe Sine și este mai presus de tot ceea ce robii Săi pot spune în lauda Lui. Versetul dovedește că știința Sa cuprinde toate lucrurile și că în Cartea Sa limpede se află tot ceea ce se petrece.

Versetele 60 la 62

Toate acestea afirmă dumnezeirea lui Allah și sunt dovada împotriva celor care Îi fac asociați. Ele arată că numai El merită iubire, preamărire, respect și cinstire. Allah spune că El Singur cârmuiește treburile robilor Săi când sunt treji și când dorm. Noaptea le ia sufletele în somn, mișcările lor încetează și trupurile se odihnesc, apoi îi trezește, ca ei să-și urmeze îndeletnicirile și să se îngrijească de treburile religiei și ale lumii.

Allah cunoaște ceea ce săvârșesc și ceea ce dobândesc prin faptele lor. El continuă să-i cârmuiască astfel până când vine sorocul hotărât. Le-a hotărât un soroc în lumea aceasta și un alt soroc, când vor fi înviați după moarte. De aceea spune: „Apoi la El va fi întoarcerea voastră”, nu la altcineva, „și El vă va înștiința despre ceea ce făceați”, bine ori rău.

„El este Biruitor deasupra robilor Săi.” Voia Sa atotcuprinzătoare se împlinește asupra lor. Ei nu-și stăpânesc cu adevărat treburile și nu se pot mișca ori opri decât cu îngăduința Lui.

Totuși, Allah a rânduit îngeri care îi păzesc pe robi și le scriu faptele, așa cum spune: „Și, cu adevărat, asupra voastră sunt păzitori, scribi cinstiți, care știu ceea ce faceți” și: „Când cei doi îngeri primesc și consemnează, așezați unul la dreapta și altul la stânga, omul nu rostește niciun cuvânt fără ca lângă el să fie un păzitor gata să-l scrie.” Ei îi păzesc cât timp sunt în viață.

„Când moartea vine la unul dintre voi, trimișii Noștri îi iau sufletul”, adică îngerii însărcinați cu luarea sufletelor, „și ei nu-și neglijează datoria”. Ei nu adaugă niciun ceas peste ceea ce Allah a hotărât, nu scurtează viața nimănui și nu împlinesc nicio poruncă în afara hotărârii divine.

Apoi, după moarte și după viața din al-barzakh, cu binele ori răul pe care îl cuprinde, ei sunt întorși la Allah, adevăratul lor Stăpân. El i-a îngrijit prin ceea ce a hotărât pentru ei, apoi prin ceea ce le-a poruncit și interzis, trimițându-le mesageri și coborându-le Cărți.

Ei se întorc la El ca să le dea răsplată, răsplătindu-i pentru bine și pedepsindu-i pentru rău. „A Lui este judecata”, fără asociat, „și El este Cel mai grabnic la socoteală”, datorită științei Sale desăvârșite și consemnării faptelor lor în al-Lawh al-Mahfuz, iar apoi în registrele îngerilor.

Fiindcă Allah Singur creează și cârmuiește, are putere asupra robilor și îi îngrijește în toate stările, numai El hotărăște ceea ce li se întâmplă. Lui Îi aparțin hotărârea predestinării, legiferarea lucrurilor îngăduite și interzise, judecata Zilei Învierii și răsplătirea. Cum se pot întoarce politeiștii de la Unul ca El ca să adore ființe care nu stăpânesc nicio poruncă, nu pot aduce folos nici cât greutatea unui atom și nu au nicio putere?

Pe Allah, dacă ar cunoaște îngăduința lui Allah față de ei, iertarea și mila Sa, chiar când Îl înfruntă prin shirk și nerecunoștință și Îi nesocotesc măreția născocind minciuni, iar El continuă să le dăruiască sănătate și hrană, ar fi atrași spre cunoașterea Lui, iar mințile lor ar fi copleșite de iubirea față de El. S-ar detesta cu cea mai mare înverșunare pentru că au răspuns chemării lui Shaytan, care duce la rușine și pierdere. Însă ei sunt oameni care nu pricep.

Versetele 63 la 67

Spune-le celor care Îi fac asociați lui Allah și cheamă alte dumnezeiri, obligându-i prin ceea ce ei recunosc despre unicitatea Sa ca Stăpân să recunoască și că numai El merită adorarea: cine vă izbăvește de greutățile și primejdiile uscatului și ale mării, când nu mai găsiți nicio ieșire?

Atunci Îl chemați pe Domnul vostru cu inimi smerite și cu limbi care nu încetează să se roage, arătându-vă nevoia de El și făgăduind: „Dacă ne izbăvește din această strâmtorare, vom fi negreșit dintre cei mulțumitori”, adică vom recunoaște binecuvântarea Sa, o vom folosi în ascultare și o vom păzi să nu fie folosită în păcat.

„Allah vă izbăvește din aceasta și din orice altă strâmtorare”, din necazul acela anume și din toate necazurile în general, „iar voi tot Îi faceți asociați”. Nu vă împliniți făgăduința față de Allah și uitați binecuvântările Sale. Ce dovadă poate fi mai limpede pentru falsitatea shirkului și adevărul tawhidului?

Allah are putere să trimită pedeapsa din toate direcțiile: de deasupra ori de sub picioare, sau să-i amestece pe oameni în tabere potrivnice și să-i facă pe unii să guste asprimea altora prin tulburări și lupte între ei. El are putere asupra tuturor acestora, așa că păziți-vă de stăruința în păcat, ca să nu vă ajungă o pedeapsă ce aduce pieirea.

Deși Și-a arătat puterea de a face aceasta, prin mila Sa Allah a cruțat această comunitate de pedeapsă generală cu pietre din cer ori cu înghițirea în pământ. Totuși, El poate pedepsi pe cine voiește făcându-i pe unii să sufere din partea altora, dând unora putere asupra celorlalți ca să-i asuprească. Acestea sunt pedepse din lumea aceasta, pe care le văd cei ce iau aminte și le înțeleg cei care pun în practică învățătura⁸.

„Privește cum tâlcuim semnele în felurite chipuri”, adică le prezentăm în forme diferite și din unghiuri variate pentru a dovedi adevărul, „poate că vor înțelege” scopul pentru care au fost creați, învățăturile Islamului și mesajul divin.

„Poporul tău a tăgăduit acest Coran”, „deși el este adevărul”, asupra căruia nu există îndoială. Spune-le: „Eu nu sunt păzitor peste voi.” Nu este sarcina mea să vă scriu faptele ori să vă răsplătesc, ci numai să vă avertizez și să transmit mesajul. „Fiecare vestire are un timp” care nu poate fi grăbit ori amânat, „iar voi veți ști” adevărul pedepsei cu care ați fost amenințați.

Versetele 68 la 70

A vorbi în batjocură despre semnele lui Allah înseamnă a spune lucruri potrivnice adevărului: a înfățișa minciuna drept atrăgătoare, a o promova și a-i lăuda pe cei care o susțin, precum și a se întoarce de la adevăr, a-l defăima și a-i defăima pe cei care cred în el.

Allah îi poruncește mai întâi Trimisului Său, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, apoi comunității sale, ca, atunci când văd oameni vorbind astfel despre semnele Sale, să se îndepărteze și să nu rămână în adunările celor care se cufundă în minciună și stăruie în ea, până când aceștia vor vorbi despre altceva. Când trec la un alt subiect, interdicția încetează.

Dacă o discuție are un scop bun și un folos, ea este poruncită. Dacă nu este astfel, nu folosește și nu este poruncită. Așa cum cufundarea în minciună este condamnată, interdicția cuprinde implicit îndemnul de a cerceta, examina și discuta pentru a ajunge la adevăr.

„Iar dacă Shaytan te face să uiți”, astfel încât să rămâi cu ei din uitare ori neatenție, „după ce îți amintești nu mai ședea cu oamenii nedrepți”. Aici intră cei care se cufundă în minciună și toți cei care rostesc ori săvârșesc lucruri interzise. Nu este îngăduit să șezi cu ei și să fii de față când fac ori spun un lucru rău pe care nu-l poți opri.

Interdicția îl privește pe cel care stă alături de ei fără să lucreze după învățătura religiei: fie participă la faptele și vorbele lor interzise, fie tace și nu condamnă răul. Dacă poruncește binele, oprește răul și vorbele rele, iar prin aceasta răul încetează ori se micșorează, atunci nu este vină și păcat asupra lui.

De aceea Allah spune: „Celor care se tem de Allah nu le revine nimic din socoteala lor, însă trebuie să le amintească, poate că se vor teme”, adică cel evlavios să-i îndemne și să le amintească, poate că se vor teme de Allah și se vor opri.

Aceasta arată că cel care îndeamnă trebuie să folosească acele cuvinte care îi ajută cel mai mult pe ascultători să dobândească evlavia. Mai arată că, dacă amintirea și îndemnul sporesc răul celui care le ascultă, este obligatoriu să se renunțe la ele, deoarece, atunci când se împotrivesc scopului urmărit, tocmai renunțarea la ele devine lucrul urmărit.

Oamenilor li se cere dăruire sinceră față de Allah: să-L adore Singur, fără asociat, și să-și dea toată silința pentru a dobândi iubirea și mulțumirea Sa. Aceasta cere întoarcerea deplină a inimii spre Allah și concentrarea asupra Lui. Toate străduințele omului trebuie să fie folositoare, serioase și lipsite de joacă, săvârșite cu sinceritate pentru Fața lui Allah, nu pentru a fi văzut ori lăudat de oameni.

Aceasta este adevărata religie vrednică de numele ei. Cât despre cei care pretind că urmează adevărul și sunt oameni ai adorării și evlaviei, dar își iau religia drept joacă, inimile lor sunt distrase de la iubirea și cunoașterea lui Allah, iar ei se ocupă cu lucruri care le fac rău și își irosesc timpul în minciună. Orice străduință care nu este pentru Allah este joacă. Allah ne poruncește să ne îndepărtăm de un asemenea om, să ne ferim de el și să nu ne lăsăm amăgiți de el. Trebuie să luăm aminte la starea lui, să ne păzim de faptele lui și să nu ne lăsăm înșelați atunci când ne abate de la ceea ce ne apropie de Allah.

„Amintește prin Coran” ceea ce le folosește oamenilor, poruncește și lămurește, înfățișând binele în chip atrăgător prin frumusețea lui. Arată și ceea ce le face rău, avertizează împotriva lui, descrie soiurile lui și explică urâțenia lui, pentru ca oamenii să se oprească.

Fă toate acestea ca nu cumva vreun suflet să fie dat pierzării pentru păcatele agonisite. Amintește-i și îndeamnă-l înainte să se arunce în păcate, să-L înfrunte cu îndrăzneală pe Cunoscătorul celor nevăzute și să stăruie în aceste lucruri înspăimântătoare, ca să se oprească și să renunțe la ele. Avertizează-l înainte ca păcatele să-l copleșească, căci atunci nu-i va folosi nicio rudă ori prieten, nu va avea ocrotitor în afara lui Allah și nimeni nu va putea mijloci pentru el.

Nicio răscumpărare nu-i va fi primită, nici măcar un pământ plin cu aur. Cei descriși astfel sunt dați pierzării și lipsiți de orice bine prin ceea ce au agonisit. Vor bea apă încălzită până la cea mai mare fierbințeală, care le va opări fețele și le va sfârteca măruntaiele, și vor avea o pedeapsă dureroasă pentru necredința lor.

Versetele 71 la 73

Spune-le celor care Îi fac asociați lui Allah, cheamă alte ființe pe care le adoră și te cheamă să le urmezi religia, arătându-le adevărata stare a dumnezeirilor lor. Pentru omul cu judecată este de ajuns să le cunoască adevărata stare ca să fie sigur de falsitatea credinței lor, fără altă dovadă: „Să chemăm noi, în afara lui Allah, ceva care nu ne poate folosi și nici vătăma?”

Această descriere cuprinde tot ceea ce este adorat în afara lui Allah. Nimeni nu poate aduce folos ori rău și nimeni nu are putere sau stăpânire asupra vreunui lucru, căci toată puterea și stăpânirea Îi aparțin numai lui Allah.

Să ne întoarcem oare la rătăcire după ce Allah ne-a călăuzit, părăsind calea care duce la Paradis pentru drumurile care duc la pedeapsa dureroasă? Niciun om înțelept nu ar primi aceasta. Cel aflat într-o asemenea stare este ca omul pe care diavolii l-au făcut să piardă drumul către ținta sa și l-au lăsat nedumerit și dezorientat pe pământ. Însoțitorii lui îl cheamă spre călăuzire, iar diavolii îl cheamă spre pieire, astfel că el rămâne confuz, neștiind încotro să meargă.

Aceasta este starea tuturor oamenilor, în afara celor ocrotiți de Allah. În ei se află chemări și imbolduri potrivnice. Mesajul Islamului, judecata sănătoasă și firea dreaptă îi cheamă la călăuzire și la cele mai înalte trepte ale Paradisului. Shaytan, adepții săi și sufletul care îndeamnă la rău îi cheamă la rătăcire și la cele mai de jos adâncuri ale Focului.

Unii urmează chemarea călăuzirii în toate ori în cele mai multe dintre treburile lor, alții fac dimpotrivă, iar alții se înclină în aceeași măsură spre ambele și poartă o luptă lăuntrică. Prin aceasta îi poți recunoaște pe oamenii Paradisului și pe oamenii Focului.

„Călăuzirea lui Allah este singura călăuzire.” Nu există călăuzire în afara drumului rânduit de Allah prin Trimisul Său, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa; orice altceva este rătăcire care duce la pierzare. „Ni s-a poruncit să ne supunem Domnului lumilor”, mărturisind unicitatea Lui, împlinind poruncile, părăsind ceea ce El a interzis și primind robia față de El. Aceasta este cea mai mare binecuvântare pe care Allah le-a dăruit-o robilor Săi și cea mai desăvârșită îngrijire pe care le-a arătat-o.

Ni s-a poruncit să împlinim rugăciunea cu toți stâlpii și toate condițiile ei, cu practicile ei recomandate prin Sunnah și cu tot ceea ce o desăvârșește și să ne temem de Allah, făcând ceea ce El a poruncit și părăsind ceea ce El a interzis. La El vom fi adunați în Ziua Învierii, iar El ne va răsplăti pentru faptele bune și rele.

El a creat cerurile și pământul cu adevăr, ca să le dea robilor porunci și interdicții și să-i răsplătească ori să-i pedepsească. În Ziua când va spune „Fii!”, lucrul va fi. Cuvântul Său este adevărul, fără îndoială și fără revenire asupra lui, iar El nu spune nimic în zadar.

A Lui va fi stăpânirea în Ziua când se va sufla în Trâmbiță, adică în Ziua Învierii. Ziua este amintită în mod deosebit, deși El stăpânește totul în lumea aceasta și în cea de Apoi, fiindcă atunci nimeni nu va mai avea vreo stăpânire, iar domnia va fi numai a lui Allah, Unicul, Cel care supune totul. El cunoaște nevăzutul și văzutul, este Dătătorul tuturor binecuvântărilor, are înțelepciune desăvârșită, bunătate mare și știință care cuprinde toate tainele. Nu există dumnezeire în afara Lui și nici alt Domn.

Versetele 74 la 83

Allah poruncește să fie amintită istorisirea lui Ibrahim, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, lăudându-l și arătându-i virtutea: el i-a chemat pe oameni la tawhid și le-a interzis shirkul. I-a spus tatălui său, Azar: „Iei tu idolii drept dumnezeiri?”, deși ei nu pot aduce folos ori rău și nu au nicio putere. Te văd pe tine și pe poporul tău într-o rătăcire vădită, fiindcă adorați ceea ce nu merită deloc adorarea și părăsiți adorarea Creatorului vostru, Care vă dă hrană și vă cârmuiește.

Când Allah l-a călăuzit la tawhid și la chemarea celorlalți spre el, i-a arătat împărăția cerurilor și a pământului, ca prin această vedere lăuntrică să privească dovezile hotărâtoare și argumentele limpezi cuprinse în ele și să fie dintre cei cu certitudine. Tăria credinței și cunoașterea adevărurilor urmărite cresc potrivit tăriei dovezilor și argumentelor.

Când noaptea l-a acoperit, a văzut o stea, poate un corp ceresc mai luminos decât celelalte; unii învățați au spus că era Venus, iar Allah știe cel mai bine. Urmându-le pentru o clipă argumentul, a spus: „Acesta este domnul meu”, ca să vadă împreună dacă merită domnia și dacă există vreo dovadă pentru aceasta. Omului înțelept nu i se cuvine să-și ia ceva drept dumnezeire fără dovadă ori argument.

Când steaua a apus și a dispărut, a spus: „Eu nu-i iubesc pe cei care apun”, adică pe cei care dispar dinaintea celui care îi adoră. Cel adorat trebuie să poarte de grijă celui care îl adoră și să-i cârmuiască toate treburile. Cum poate merita adorarea ceva care lipsește vreme îndelungată? A-l lua drept dumnezeire este cea mai mare nesăbuință și cea mai rea minciună.

Când a văzut luna răsărind, mai luminoasă și deosebită de stea, a spus, spre argumentare: „Acesta este domnul meu.” Când a apus, și-a arătat nevoia deplină de călăuzirea Domnului: „Dacă Domnul meu nu mă călăuzește, voi fi negreșit dintre cei rătăciți.” El știa că, dacă Allah nu-l călăuzește, nimeni nu-l poate călăuzi, iar dacă Allah nu-l ajută să-L asculte, nimeni nu-l poate ajuta.

Când a văzut soarele răsărind, a spus: „Acesta este domnul meu; acesta este mai mare” decât steaua și luna. Când a apus, calea călăuzirii s-a arătat limpede, iar calea pierzării a fost zdrobită. El a spus: „O, popor al meu, eu sunt nevinovat de ceea ce Îi asociați”, fiindcă dovada limpede a statornicit falsitatea acelor lucruri.

„Mi-am îndreptat fața către Cel care a creat cerurile și pământul, înclinând spre adevăr”, adică m-am întors numai către Allah, părăsindu-i pe toți ceilalți, „și nu sunt dintre politeiști”. Ibrahim s-a dezis de shirk, a crezut în tawhid și a ridicat dovada pentru el.

Aceasta este tâlcuirea corectă a versetelor. Contextul este o dezbatere între Ibrahim și poporul său, prin care arată falsitatea atribuirii dumnezeirii corpurilor cerești ori oricărei alte ființe. Nu există dovadă pentru părerea că el ar fi cercetat și s-ar fi întrebat despre acestea în copilărie.

Poporul său s-a certat cu el. El le-a spus: „Vă certați cu mine despre Allah, când El m-a călăuzit?” Ce folos are să se certe cineva cu omul căruia calea călăuzirii nu i-a fost făcută limpede? Însă cel pe care Allah l-a călăuzit și care a ajuns la cel mai înalt grad al certitudinii îi cheamă el însuși pe oameni la credința lui.

„Eu nu mă tem de ceea ce Îi asociați”, fiindcă nu-mi poate face rău și nu mă poate lipsi de vreun bine, „afară numai dacă Domnul meu voiește ceva.” Domnul meu cuprinde toate lucrurile prin știința Sa. Oare nu vă veți aminti că numai El merită adorarea?

Cum să mă tem de asociații voștri neputincioși și lipsiți de folos, când voi nu vă temeți să-I faceți lui Allah asociați pentru care El nu v-a coborât nicio dovadă, urmându-vă numai dorințele? Care dintre cele două tabere are mai mult drept la siguranță, dacă știți?

Allah judecă între cele două tabere: cei care cred și nu-și amestecă credința cu nedreptatea au siguranță adevărată și sunt călăuziți. Dacă nu-și amestecă deloc credința cu shirk ori păcat, vor avea siguranță și călăuzire deplină. Dacă evită shirkul, dar săvârșesc unele rele, vor dobândi temelia călăuzirii și a siguranței, nu desăvârșirea lor. Cei care nu dobândesc nici credința, nici părăsirea nedreptății nu au nici călăuzire, nici siguranță, ci rătăcire și nefericire.

Allah i-a dat lui Ibrahim acest argument împotriva poporului său, făcându-l să biruiască și să-i reducă la tăcere. El ridică în trepte pe cine voiește, așa cum l-a ridicat pe Ibrahim în lumea aceasta și în cea de Apoi. Allah îl ridică prin știință pe cel căruia i-o dăruiește, mai ales pe cel care cunoaște, lucrează după știința sa și îi învață pe alții. Îl face conducător și pildă, potrivit stării sale, iar oamenii îi urmează urmele și umblă prin lumina științei lui în întunericul nopții.

Allah spune: „Allah îi va ridica în trepte pe cei care cred dintre voi și pe cei cărora li s-a dat știința.” Domnul tău este Preaînțelept și Atotștiutor: El dăruiește știința și înțelepciunea numai celui potrivit și cunoaște cel mai bine cine este acela și cât merită să primească.

Versetele 84 la 90

După ce l-a amintit pe robul și apropiatul Său Ibrahim, Allah pomenește știința, mesajul și răbdarea pe care i le-a dăruit și urmașii drepți cu care l-a cinstit. El a făcut ca cei mai aleși dintre oameni să fie dintre urmașii lui. Aceasta este o cinste uriașă, fără asemănare.

I-a dăruit pe Ishaq și pe fiul său Ya'qub, numit și Isra'il, tatăl poporului pe care Allah l-a ales deasupra celorlalte popoare ale vremii sale. Pe amândoi i-a călăuzit pe calea dreaptă în cunoaștere și faptă.

Înainte de Ibrahim, Allah l-a călăuzit pe Nuh. Aceasta a fost o călăuzire deosebită, dăruită numai câtorva oameni, trimișii înzestrați cu voință neclintită, iar Nuh a fost unul dintre ei.

Pronumele din „dintre urmașii lui” se poate întoarce la Nuh, ultimul pomenit, fiindcă printre cei enumerați este Lut, urmaș al lui Nuh, dar nu al lui Ibrahim, ci fiul fratelui său. Se poate întoarce și la Ibrahim, fiindcă întregul context este spre lauda lui. Chiar dacă Lut nu era dintre urmașii lui, el a crezut prin chemarea lui Ibrahim, iar virtutea de a-l fi călăuzit este mai mare decât dacă ar fi fost doar fiul său.

Dintre ei sunt Dawud și fiul său Sulayman, Ayyub, Yusuf fiul lui Ya'qub, precum și Musa și Harun, fiii lui 'Imran. Așa cum Allah i-a făcut drepți pe urmașii apropiatului Său Ibrahim, fiindcă el a făcut bine în adorarea Domnului și în binefacerea față de oameni, tot astfel îi răsplătește pe cei care fac bine, dăruindu-le lauda frumoasă și urmași drepți pe măsura faptelor lor.

Allah i-a călăuzit și pe Zakariyya și pe fiul său Yahya, pe 'Isa fiul Mariei și pe Ilyas. Fiecare dintre ei a fost drept în caracter, fapte și cunoaștere; mai mult, au fost conducători și fruntași ai celor drepți.

L-a călăuzit pe Isma'il, fiul lui Ibrahim și părintele poporului arab, cel mai ales dintre popoare, precum și părintele conducătorului fiilor lui Adam, Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa. I-a călăuzit pe al-Yasa', pe Yunus fiul lui Matta și pe Lut fiul lui Haran, fratele lui Ibrahim.

Pe fiecare dintre acești profeți și trimiși Allah l-a ales deasupra oamenilor. Treptele virtuții sunt patru: profeții, cei puternici și sinceri în credință, martirii și cei drepți, după cum se arată în Sura an-Nisa', 4:69. Cei pomeniți aici se află pe treptele cele mai înalte; ei sunt dintre cei mai aleși trimiși. Trimișii ale căror istorisiri Allah le spune în Cartea Sa au fără îndoială un rang mai înalt decât cei ale căror istorisiri nu ni le-a spus.

Allah a călăuzit și pe unii dintre părinții, urmașii și frații lor. I-a ales și i-a condus pe o cale dreaptă. Aceasta este călăuzirea lui Allah și nu există altă călăuzire. El călăuzește prin ea pe cine voiește dintre robii Săi. Cereți-I Lui călăuzirea, fiindcă, dacă El nu vă călăuzește, nimeni nu o poate face. Printre cei pe care i-a ales pentru ea sunt oamenii pomeniți aici.

„Dacă I-ar fi făcut asociați”, chiar și printr-o presupunere cu neputință în privința lor, „faptele lor ar fi fost zădărnicite”, fiindcă shirkul anulează toate faptele bune și atrage rămânerea veșnică în Foc. Dacă aceasta s-ar fi întâmplat chiar acestor aleși, deși sunt mai presus de așa ceva, faptele lor s-ar fi pierdut; cu atât mai mult se aplică aceasta celorlalți oameni.

Aceștia sunt cei călăuziți de Allah. O, Trimis nobil, urmează-le călăuzirea, pășește pe urmele profeților aleși și urmează-le calea. Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, a împlinit această poruncă, adunând toate însușirile desăvârșite și virtuțile prin care i-a întrecut pe toți oamenii. El a devenit conducătorul trimișilor și fruntașul celor evlavioși; binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra lui și asupra tuturor trimișilor.

Pentru că el a avut drept pildă pe toți profeții dinainte și le-a urmat călăuzirea, unii Companioni au folosit acest verset drept dovadă că Trimisul lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, este cel mai ales dintre toți trimișii.

Spune-le celor care se întorc de la chemarea ta: „Nu vă cer nicio răsplată pentru aceasta.” Nu cer plată pentru transmiterea mesajului și chemarea la el, ca nu cumva aceasta să vă dea un motiv să refuzați; răsplata mea este numai la Allah.

Coranul este o amintire pentru lumi: le amintește ceea ce le folosește, ca să împlinească acele lucruri, și ceea ce le face rău, ca să se ferească de ele; le amintește de Domnul lor, de Numele și Atributele Sale, de însușirile morale frumoase și căile care duc la ele, precum și de însușirile morale rele și căile care duc la ele. Această amintire este una dintre cele mai mari binecuvântări asupra lumilor, așa că trebuie primită cu mulțumire.

Versetele 91 la 92

Aceasta este o mustrare a evreilor și politeiștilor care au respins mesajul și au pretins că Allah nu a coborât nimic asupra vreunui om. Cel care spune așa ceva nu L-a prețuit pe Allah așa cum I se cuvine și nu L-a preamărit cum trebuie. El defăimează înțelepciunea lui Allah și pretinde că El Și-a neglijat robii, fără să le dea porunci și interdicții. Totodată tăgăduiește cea mai mare binecuvântare pe care Allah le-a dăruit-o, Mesajul, fără de care ei nu au nicio cale către fericire, demnitate și izbândă. Ce defăimare la adresa lui Allah poate fi mai mare?

Spune-le, arătând stricăciunea afirmației lor și întrebându-i despre lucrul pe care trebuie să-l recunoască: „Cine a coborât atunci Cartea adusă de Musa?”, adică Tawrah, „lumină” în întunericurile neștiinței și „călăuzire” de la rătăcire la calea dreaptă, în cunoaștere și faptă?

Această Carte era atât de răspândită și cunoscută, încât au copiat-o pe foi răzlețe și au folosit-o după dorințele lor. Ceea ce se potrivea dorințelor lor arătau și răspândeau, iar ceea ce li se împotrivea ascundeau. Ei au făcut aceasta de multe ori.

Prin acea Carte nobilă au fost învățați multă știință pe care nici ei și nici părinții lor nu o cunoscuseră. Când îi întrebi cine a coborât Cartea cu aceste însușiri, răspunde: „Allah.” Atunci adevărul devine limpede precum ziua și dovada se statornicește asupra lor. După ce ai arătat adevărul, lasă-i să se cufunde în minciună și să se joace cu lucruri fără folos până când le vine Ziua cu care au fost amenințați.

Coranul este o Carte binecuvântată pe care Allah a coborât-o. Binecuvântarea ei stă în binele mult și folosul bogat pe care le cuprinde. Ea întărește Cărțile dinainte, fiind în acord cu ele și mărturisind adevărul lor.

Allah a coborât-o și pentru ca Trimisul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, să avertizeze Mama Cetăților, Mecca cea cinstită, împrejurimile ei din ținuturile Arabiei și, de fapt, toate țările. El îi avertizează pe oameni despre pedeapsa lui Allah, le arată cum a venit asupra popoarelor trecute și îi avertizează împotriva faptelor care atrag această pedeapsă.

Cei care cred în Viața de Apoi cred în Coran. Când frica se află în inimă, ea se umple de credință, iar omul împlinește ceea ce Îi place lui Allah. Aceștia își păzesc rugăciunile, stăruiesc în ele, le împlinesc condițiile, cerințele și buna rânduială și le desăvârșesc. Allah să ne facă dintre ei.

Versetele 93 la 94

Allah spune că nimeni nu este mai nedrept și nu săvârșește un rău mai mare decât cel care minte despre El, atribuindu-I cuvinte ori hotărâri care nu-I aparțin. Aceasta este una dintre cele mai rele însușiri, fiindcă reunește minciuna, schimbarea temeliilor și a învățăturilor particulare ale religiei și atribuirea acestor schimbări lui Allah. Este una dintre cele mai mari nelegiuiri.

Aici intră și pretenția mincinoasă a profeției și afirmația falsă că omul ar fi primit revelație. Pe lângă minciuna despre Allah și înfruntarea Lui cu îndrăzneală, un asemenea om le cere celorlalți să-l urmeze, se străduiește să-i constrângă și socotește îngăduită vărsarea sângelui și luarea averii celui care i se împotrivește. Versetul îi cuprinde pe toți falșii profeți, precum Musaylimah al-Kadhdhab, al-Aswad al-'Ansi, al-Mukhtar și cei asemenea lor.

Tot aici intră cel care spune: „Voi coborî și eu ceva asemenea celor coborâte de Allah”, pretinzând că poate face ceea ce face Allah, că poate concura cu El în hotărâri și poate legifera așa cum legiferează El. Îi cuprinde și pe toți cei care pretind că pot concura cu Coranul și pot aduce ceva asemenea lui.

Ce nedreptate poate fi mai mare decât pretenția celui sărac, neputincios prin sine și nedesăvârșit în toate privințele, că L-ar putea egala pe Cel Puternic, lipsit de orice nevoie, Care are desăvârșirea absolută în toate privințele, în Esența, Numele și Atributele Sale?

După ce i-a mustrat pe cei nedrepți, Allah amintește pedeapsa pregătită pentru ei la moarte și în Ziua Învierii: „Dacă i-ai vedea pe cei nedrepți în chinurile morții”, adică în necazurile, grozăviile și suferințele ei apăsătoare, ai vedea o stare înspăimântătoare, pe care nicio descriere nu o poate reda.

„Când îngerii își întind mâinile” către acei nedrepți, lovindu-i și chinuindu-i. Când sufletele lor se împotrivesc, nu vor să iasă și șovăie să părăsească trupurile, îngerii le spun: „Scoateți-vă sufletele! Astăzi veți fi răsplătiți cu pedeapsa umilitoare”, adică cu pedeapsa cumplită care vă înjosește și vă osândește. Răsplata este de același fel cu fapta, căci această pedeapsă vine „pentru că spuneați despre Allah altceva decât adevărul”, mințind despre El și respingând adevărul adus de trimiși, „și vă purtați cu trufie față de semnele Sale”, refuzând să vă supuneți lor și să primiți hotărârile lor.

Acesta este un argument pentru existența pedepsei și a binecuvântării din al-barzakh, fiindcă vorbele și pedeapsa îndreptate către ei au loc în clipa agoniei, chiar înaintea morții și după ea. Tot aici se află dovada că sufletul este o entitate corporală care intră în trup, iese din el, i se vorbește, sălășluiește în trup și îl părăsește.

În Ziua Învierii, starea lor va fi aceasta: vor fi aduși înapoi la Allah singuri, fără familie, avere, copii, oști ori ajutoare, așa cum i-a creat prima dată, lipsiți de toate. Lucrurile sunt dobândite și se obțin prin cauzele lor, dar în Ziua aceea se rup toate legăturile lumești, afară de fapta dreaptă și fapta rea, care alcătuiesc temelia stării omului în Viața de Apoi și din care se nasc frumusețea ori urâțenia, bucuria ori tristețea, chinul ori desfătarea ei, după faptele săvârșite.

Averea, copiii și ajutoarele din afara omului sunt lucruri trecătoare și stări vremelnice. De aceea Allah spune: „Ați venit la Noi singuri, așa cum v-am creat întâia oară, și ați lăsat în urmă ceea ce v-am dăruit”, adică ați părăsit binecuvântările cu care v-am înzestrat și le-ați lăsat în urma voastră, iar ele nu vă sunt de niciun folos.

„Nu-i vedem cu voi pe mijlocitorii despre care pretindeați că sunt părtași între voi.” Politeiștii Îi făceau asociați lui Allah pe îngeri, profeți, oameni drepți și pe alții, deși toți sunt robi ai Lui. Totuși, le atribuiau o parte din ei înșiși și o parte din adorarea lor, iar aceasta era numai o pretenție și o nedreptate. Toți sunt robi ai lui Allah, iar Allah este Stăpânul și Cel vrednic de adorarea lor. Prin asocierea lor în adorare și prin îndreptarea unei părți din adorare către anumite făpturi, ei le-au așezat pe acestea la rangul Creatorului și Stăpânului, de aceea în Ziua Învierii vor fi mustrați prin aceste cuvinte: „Nu-i vedem cu voi pe mijlocitorii despre care pretindeați că sunt părtași între voi.”

„Legăturile dintre voi s-au rupt”, adică s-au tăiat relațiile și cauzele care vă uneau cu asociații voștri: mijlocirea și celelalte lucruri. Nu v-au fost de niciun folos și nu v-au scăpat de nimic. „Iar ceea ce pretindeați s-a pierdut de la voi”: câștigul, siguranța, fericirea și izbăvirea cu care Shaytan vă amăgea și pe care vi le împodobea în inimi s-au dovedit a fi o pretenție deșartă, fără nicio realitate. S-a arătat că v-ați pierdut propriile suflete, familiile și averile.

Versetele 95 la 98

Allah vorbește despre desăvârșirea Sa, măreția stăpânirii și puterii Sale, întinderea milei și dărniciei Sale și grija Sa deplină față de făpturi. „Cu adevărat, Allah este Cel care despică grăunțele” cuprinde toate semințele pe care oamenii le seamănă și pe cele pe care nu le seamănă, precum semințele răspândite de Allah în câmpii și pustietăți. El despică semințele culturilor și sâmburii palmierilor și ai altor pomi.

Din semințe răsar culturi și plante felurite ca soi, înfățișare și folos, iar din sâmburi cresc palmieri, pomi fructiferi și alți arbori. Oamenii, vitele și celelalte viețuitoare se hrănesc din ceea ce Allah face să răsară din semințe și sâmburi și se bucură de toate foloasele pe care El le-a așezat în ele. Allah le arată din bunătatea și binefacerea Sa lucruri care uimesc mințile și îi lasă fără grai pe cei pricepuți. Le arată minunățiile lucrării Sale și desăvârșirea înțelepciunii Sale, ca să-L cunoască, să-I afirme unicitatea, să știe că El este Adevărul și că adorarea oricui în afara Lui este deșartă.

„El scoate viul din mort”, așa cum scoate o vietate din sămânță de reproducere, un pui din ou și plante și arbori din semințe și sâmburi. „Și scoate mortul”, adică ceea ce nu crește ori nu are suflet, „din viu”, așa cum scoate sâmburii și semințele din pomi și plante și ouăle din păsări, precum și alte lucruri de acest fel.

„Acesta este Allah”, Cel care a făcut toate acestea și Care Singur le-a creat și le cârmuiește. El este Domnul vostru, Singurul Căruia I se cuvin dumnezeirea și adorarea, Domnul care hrănește toate lumile prin binecuvântările și darurile Sale. „Cum de vă lăsați abătuți?” Cum vă întoarceți de la adorarea Unuia cu asemenea măreție spre adorarea celui care nu-și poate aduce nici folos, nici rău și nu stăpânește moartea, viața ori învierea?

După ce a amintit crearea hranei, Allah amintește pregătirea locuințelor și crearea tuturor lucrurilor de care robii au nevoie: lumina și întunericul. „El este Cel care despică zorile”: așa cum despică sămânța și sâmburele, El despică întunericul dens al nopții, care acoperă fața pământului, prin lumina dimineții. Întunericul se risipește, iar lumina atotcuprinzătoare se arată; făpturile se folosesc de ea în îndeletnicirile lor și în treburile religiei și ale lumii.

Fiindcă făpturile au nevoie și de liniște și odihnă, care nu se împlinesc prin existența neîncetată a luminii, Allah „a făcut noaptea pentru odihnă”: în ea oamenii se liniștesc în locuințele lor, vietățile și păsările se întorc la adăposturile lor și se odihnesc de trudă. Apoi Allah înlătură întunericul, iar această rânduială continuă până în Ziua Învierii.

„Iar soarele și luna pentru măsurarea timpului”: prin ele se cunosc vremurile și termenele, se rânduiesc timpurile actelor de adorare și ale înțelegerilor și se știe cât a trecut dintr-o perioadă. Dacă soarele și luna nu ar exista, nu s-ar succeda și nu s-ar deosebi unul de celălalt, numai câțiva oameni ar putea cunoaște aceste lucruri, după multă străduință și s-ar pierde multe foloase necesare.

„Aceasta este rânduiala Celui Atotputernic, Atotștiutor.” Aceste făpturi uriașe se mișcă smerite și supuse poruncii Lui, fără să treacă dincolo de hotarul așezat pentru ele, fără să o ia înainte și fără să întârzie. El este Atotștiutorul, a Cărui știință cuprinde lucrurile văzute și ascunse, cele dintâi și cele de pe urmă. Faptul că aceste creaturi sunt supuse unei rânduieli atât de precise este una dintre dovezile raționale ale întinderii științei Sale și ale desăvârșirii înțelepciunii Sale.

„El este Cel care a făcut pentru voi stelele, ca să vă călăuziți prin ele în întunericurile uscatului și ale mării.” Când drumurile vi se par la fel și vă rătăciți în călătorii, Allah a făcut stelele mijloc de călăuzire pentru oameni spre drumurile de care au nevoie pentru interesele și negoțul lor.

Unele stele sunt văzute mereu și nu se abat din locul lor, iar altele se mișcă neîncetat, mersul lor fiind cunoscut celor pricepuți. Prin stele se cunosc direcțiile și vremurile. Versetul și cele asemenea lui dovedesc îngăduirea învățării mersului corpurilor cerești, știința numită astronomie de orientare, fiindcă drumurile nu pot fi cunoscute și călăuzirea nu se desăvârșește decât astfel.

„Noi am tâlcuit semnele în amănunt”, adică le-am lămurit, le-am făcut vădite și am deosebit fiecare fel de celălalt, până când semnele lui Allah au devenit limpezi și arătate „pentru oamenii care știu”. Lor li se adresează cuvântul și de la ei se cere răspunsul, spre deosebire de oamenii neștiinței și de cei care se întorc de la semnele lui Allah și de la știința adusă de trimiși. Lămurirea și tâlcuirea nu le folosesc și nu le înlătură nelămurirea.

„El este Cel care v-a creat dintr-un singur suflet”, Adam, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa. Allah a făcut din el neamul omenesc, care a umplut pământul și care continuă să sporească. Oamenii se deosebesc prin caracter, alcătuire și însușiri, iar felurimea lor nu poate fi cuprinsă ori descrisă.

Allah le-a rânduit „un loc de sălășluire”, adică un capăt la care vor ajunge și o țintă către care sunt mânați: lăcașul statornic, dincolo de care nu mai există altă oprire sau altă țintă. Acesta este lăcașul pentru care au fost creați. Ei au fost aduși în lumea aceasta ca să se străduiască să împlinească faptele prin care acel lăcaș se întemeiază și se pregătește. Allah i-a așezat în coapsele părinților, în pântecele mamelor, apoi în lumea aceasta și apoi în al-barzakh. În toate aceste locuri sunt doar încredințați vremelnic, fără să rămână pentru totdeauna, ci trec dintr-unul în altul până ajung la lăcașul statornic. Cât despre lumea aceasta, ea este un „loc de păstrare” vremelnică și de trecere. „Noi am tâlcuit semnele în amănunt pentru oamenii care înțeleg” semnele lui Allah și pricep dovezile și lămuririle Sale.

Versetul 99

Aceasta este una dintre cele mai mari binefaceri ale lui Allah de care făpturile au nevoie: El coboară din cer apă din belșug atunci când au nevoie de ea. Prin ea face să răsară tot ceea ce mănâncă oamenii și dobitoacele. Făpturile se bucură de harul și hrana lui Allah și ies din deznădejde și secetă; inimile se înviorează și chipurile se luminează.

Robii primesc ceva din mila Celui Milostiv și Îndurător, cu care se bucură și din care trăiesc. Aceasta îi obligă să depună toate puterile în a-I mulțumi Celui care le-a dăruit binecuvântări, în adorarea Lui, întoarcerea către El și iubirea față de El.

După ce a amintit în general ceea ce crește prin apă dintre pomi și plante, Allah a pomenit culturile și palmierii pentru marele lor folos și pentru că sunt hrană pentru cei mai mulți oameni. „Din ele scoatem verdeața”, adică din plantele verzi scoatem „grăunțe așezate unele peste altele”: boabe puse una peste alta, precum grâul, orzul, porumbul, orezul și celelalte culturi.

Descrierea lor ca fiind așezate unele peste altele arată că grăunțele sunt numeroase, că își trag toate hrana din aceeași sursă și nu se amestecă, ci rămân separate. Ea mai arată că producția este bogată și că o parte rămâne pentru semănat, iar multă alta rămâne pentru hrană și păstrare.

Din palmieri Allah scoate, „din inflorescențele lor”, ciorchini. Inflorescența este învelișul care cuprinde ciorchinele înainte de ivirea lui. Din acel înveliș ies „ciorchini apropiați”, care atârnă și sunt ușor de cules, la îndemâna celui care îi dorește. Chiar dacă palmierul este înalt, are la baza frunzelor protuberanțe ce slujesc drept trepte și ușurează urcarea.

Prin apă Allah scoate și „grădini de viță-de-vie, măslini și rodii”. Aceștia sunt pomi foarte folositori și de mare însemnătate, de aceea i-a pomenit după ce amintise toți pomii și plantele. Ei sunt „asemănători și totuși neasemănători”. Asemănarea și deosebirea se pot referi la măslin și rodie: pomii și frunzele lor se aseamănă, dar roadele se deosebesc. Se pot referi și la toți pomii și toate roadele: unii se aseamănă și au anumite însușiri apropiate, iar alții nu seamănă între ei. Robii se folosesc de fiecare, se desfată cu ele, se hrănesc și iau învățătură.

De aceea Allah poruncește să fie privite cu luare-aminte roadele tuturor pomilor, mai ales ale palmierului: „Priviți roadele lor când se ivesc și când se coc.” Priviți-le când apar și când se maturizează. În acestea se află semne și învățături care dovedesc mila lui Allah, întinderea binefacerii Sale, dărnicia Sa, desăvârșirea puterii Sale și grija Sa față de robi.

Însă nu orice om ia aminte și cugetă și nu oricine gândește pricepe înțelesul urmărit. De aceea Allah le atribuie folosul acestor semne credincioșilor: credința lor îi îndeamnă să lucreze după cerințele ei și după consecințele ei, printre care se află cugetarea la semnele lui Allah și desprinderea învățăturilor pe care le indică mintea, firea sănătoasă și Legea revelată.

Versetele 100 la 104

Allah spune că, în pofida bunătății Sale față de robi și a faptului că le face cunoscute semnele și argumentele Sale vădite, politeiștii dintre Quraysh și alții Îi atribuie părtași. Ei îi adoră pe djinni și pe îngeri, care sunt creaturi ale lui Allah și nu au nicio însușire a Stăpânirii ori a dumnezeirii. I-au făcut părtași Celui Căruia Îi aparțin crearea și porunca și Care revarsă toate binecuvântările și îndepărtează toate nenorocirile.

Tot astfel, politeiștii I-au născocit lui Allah fii și fiice, fără vreo știință. Cine este mai nedrept decât cel care spune despre Allah ceva fără să știe și Îi atribuie cea mai mare lipsă de care trebuie să fie mai presus? De aceea Allah Se declară mai presus de născocirile lor: „Slavă Lui! El este mai presus de ceea ce-I atribuie.” El are toată desăvârșirea și este mai presus de orice lipsă, vătămare și cusur.

„El este Făcătorul cerurilor și al pământului”: le-a creat și le-a alcătuit fără vreun model anterior, cu cea mai bună rânduială și formă, fără ca mințile oamenilor înțelepți să-și poată închipui ceva asemenea. Nu are niciun părtaș în crearea lor. „Cum să aibă El un fiu, când nu are soție?” Cum ar putea avea fiu, când El este Dumnezeul, Stăpânul, Cel de care toate făpturile au nevoie, Care nu are soție și nu are nevoie de făpturile Sale? Toate făpturile sunt sărace și au nevoie de El în toate stările lor. Fiul trebuie să fie din același neam cu tatăl său, dar Allah este Creatorul tuturor lucrurilor și nimic dintre făpturi nu-I seamănă în niciun chip.

Pentru că a amintit crearea tuturor lucrurilor, Allah a pomenit știința Sa care le cuprinde: „El a creat toate lucrurile și este Atotștiutor.” Știința Sa despre făpturi este confirmată prin dovada rațională a creației și prin rânduiala desăvârșită și alcătuirea minunată pe care acestea le cuprind; toate acestea arată întinderea științei Creatorului și desăvârșirea înțelepciunii Sale. Allah spune: „Oare nu știe Cel care a creat, El, Cel Blând și Binecunoscător?” (al-Mulk 67:14) și: „El este Creatorul, Atotștiutor.” (Ya Sin 36:81)

„Acesta este Allah, Domnul vostru”, adică Cel care a creat și a rânduit este Allah, Domnul vostru, Singurul vrednic de adorare, Căruia I se cuvin smerenia și iubirea desăvârșite, Domnul care hrănește toate făpturile prin binecuvântările Sale și îndepărtează de ele feluritele nenorociri. „Nu există altă dumnezeire în afara Lui, Creatorul tuturor lucrurilor; așadar, adorați-L!” Dacă s-a statornicit că numai El este Allah și că nu există altă dumnezeire, dăruiți-I toate felurile de adorare, împliniți-le numai pentru El și căutați prin ele Fața Sa. Acesta este scopul pentru care au fost create făpturile: „Nu i-am creat pe djinni și pe oameni decât ca să Mă adore.”

„El este Ocrotitor peste toate lucrurile.” Toate lucrurile se află sub ocrotirea și cârmuirea lui Allah în ceea ce privește crearea și rânduirea. Este cunoscut că lucrul încredințat unui ocrotitor va fi bine rânduit și desăvârșit pe măsura ocrotitorului său. Ocrotirea făpturilor nu este asemenea ocrotirii Creatorului: ocrotirea lor este o împuternicire primită, iar ocrotitorul rămâne supus celui care l-a împuternicit. Ocrotirea lui Allah provine de la El Însuși și cuprinde știința desăvârșită, buna cârmuire, bunătatea și dreptatea. Nimeni nu-I poate găsi vreo greșeală ori lipsă în creație și cârmuire.

Faptul că Allah este Ocrotitor arată că El S-a angajat să lămurească religia și să o păzească de îndoieli și schimbări și că-i ocrotește pe credincioși, ferindu-i de ceea ce le-ar înlătura credința și religia.

„Privirile nu-L pot cuprinde”, din pricina măreției, maiestății și desăvârșirii Sale. Privirile Îl pot vedea și se pot bucura privind la Fața Sa cea nobilă, însă negarea cuprinderii nu înseamnă negarea vederii, ci o confirmă prin subînțeles. Negarea cuprinderii, care este un aspect mai restrâns decât vederea însăși, arată că vederea este afirmată. Dacă ar fi voit să nege vederea, ar fi spus: „Privirile nu-L văd” sau ceva asemănător. Versetul nu este o dovadă pentru cei care neagă Atributele și neagă faptul că credincioșii Îl vor vedea pe Domnul lor în Viața de Apoi, ci dovedește contrariul spuselor lor.

„Dar El cuprinde toate privirile.” Știința Sa cuprinde lucrurile văzute și ascunse, auzul Său cuprinde toate sunetele tăinuite și rostite, iar vederea Sa cuprinde toate lucrurile mici și mari. „El este Cel Blând și Binecunoscător”: știința și cunoașterea Sa sunt atât de fine, încât cuprind tainele, lucrurile ascunse, gândurile lăuntrice și adâncurile inimilor.

Din blândețea Sa face ca robul să ajungă la lucrurile de care are nevoie în religie și îl conduce la ele pe căi de care omul nu-și dă seama și pentru care nu s-a străduit. Îl duce la fericirea veșnică și izbânda necurmată pe căi la care nu s-a gândit. El poate să-i rânduiască lucruri pe care robul le urăște și de care suferă, până când acesta Îl cheamă pe Allah să le îndepărteze, fiindcă Allah știe că religia lui se îndreaptă prin ele și că desăvârșirea sa depinde de ele. Slavă Celui Blând, Îndurător cu credincioșii!

„V-au venit dovezi limpezi de la Domnul vostru.” După ce a amintit semnele și dovezile vădite, Allah atrage atenția asupra lor și arată că rezultatul călăuzirii ori al rătăcirii se întoarce asupra omului. Dovezile sunt semne care arată adevărul și îl fac limpede ca lumina soarelui, prin elocvența și claritatea lor și prin înțelesurile mărețe și realitățile frumoase pe care le cuprind. Ele vin de la Domnul care dă făpturilor Sale binecuvântări văzute și ascunse, iar cea mai de seamă dintre ele este tâlcuirea semnelor și lămurirea lucrurilor neclare.

„Cine vede o face spre binele său”, adică cine ia aminte la acele semne, desprinde învățătura din ele și lucrează potrivit cerințelor lor o face pentru sine, fiindcă Allah este Cel lipsit de orice nevoie și Vrednic de laudă. „Iar cine este orb” față de ele, deși i s-au arătat, nu ia aminte deși a fost avertizat și nu se supune adevărului după ce i-a fost făcut limpede, își face rău numai lui.

„Eu nu sunt păzitor asupra voastră”, spune Trimisul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa. Nu sunt însărcinat să vă păzesc faptele și să le număr neîncetat; datoria mea este numai transmiterea limpede a mesajului. Mi-am împlinit datoria și v-am transmis ceea ce mi-a fost revelat; în afară de aceasta nu mai am altă însărcinare.

Versetele 105 la 108

Allah le interzice credincioșilor un lucru care, în sine, era îngăduit și chiar legitim: insultarea dumnezeilor politeiștilor, adică a idolilor și zeităților pe care le luau în afara lui Allah. Disprețuirea și insultarea lor erau fapte prin care omul se apropia de Allah, dar aceasta ar fi fost o pricină pentru ca politeiștii să-L insulte pe Domnul lumilor, Care trebuie declarat mai presus de orice lipsă, vătămare, insultă și defăimare.

De aceea Allah a interzis insultarea dumnezeilor politeiștilor. Ei sunt părtinitori față de religia lor și îi apără cu înflăcărare, fiindcă Allah a făcut să pară frumoase fiecărui neam faptele sale. Le privesc ca fiind bune și le apără pe orice cale, până acolo încât Îl insultă pe Allah, Domnul lumilor, a Cărui măreție este statornică în inimile celor evlavioși și ale celor păcătoși deopotrivă.

Toate făpturile se vor întoarce însă la Allah, faptele lor vor fi înfățișate, iar El îi va înștiința despre binele și răul pe care îl săvârșeau.

Versetul cuprinde dovada unei reguli a Legii revelate: mijloacele sunt judecate după scopurile la care duc. Lucrurile care pot conduce la ceva interzis sunt și ele interzise, chiar dacă la origine ar fi îngăduite, atunci când conduc la rău.

Versetele 109 la 111