Tafsir as-Saʿdī — Volumul 3

Sura al Araf

Versetele 88 la 206

Versetele 88 la 93

„Mai-marii neamului său, care se trufeau”, adică nobilii și oamenii de frunte care își urmau poftele și erau cufundați în desfătările lor. Când adevărul a venit la ei și au văzut că nu se potrivește poftelor lor stricate, l-au respins și s-au trufit față de el.

Ei i-au spus profetului lor Shu'ayb și credincioșilor oprimați care erau cu el: „O, Shu'ayb! Te vom alunga, cu siguranță, din cetatea noastră pe tine și pe cei care au crezut împreună cu tine, dacă nu vă întoarceți la credința noastră.” S-au folosit de forța brutală pentru a se împotrivi adevărului și nu au ținut seama de religie, legământ sau drepturi. Au urmat numai poftele și gândirea lor nechibzuită, care le-a dat acest gând stricat: ori vă întoarceți la credința noastră, ori vă scoatem din cetatea noastră.

Shu'ayb îi chemase cu nădejdea că vor crede, dar acum nici el nu mai era la adăpost de răul lor: îl amenințau că, dacă nu li se va supune, îl vor izgoni din patria asupra căreia el și cei care erau cu el aveau un drept mai mare decât ei.

Shu'ayb le-a spus, mirându-se de vorbele lor: „Chiar dacă o urâm?” Adică: să vă urmăm în credința voastră deșartă chiar dacă o urâm, știind că este falsă? Se cuvine să chemați la ea numai pe cel care o dorește. Cum ar putea fi chemat la ea cel care o interzice în chip deschis și îi mustră pe cei care o urmează?

„Am născoci o minciună împotriva lui Allah dacă ne-am întoarce la credința voastră după ce Allah ne-a salvat de ea.” Fiți martori împotriva noastră că, dacă ne-am întoarce la ea după ce Allah ne-a salvat de ea și de răul ei, am fi mincinoși care născocesc împotriva lui Allah. Știm că nu există minciună mai mare decât a celui care Îi asociază parteneri lui Allah, deși El este Unul, Unicul, Singurul, Cel de care toate au nevoie, Cel care nu Și-a luat nici soție, nici fiu și nu are partener în stăpânire.

„Nu se poate să ne întoarcem la ea”, adică nu este cu putință pentru unii ca noi să revenim la ea. Shu'ayb i-a făcut să deznădăjduiască de supunerea lui față de ei prin mai multe lămuriri.

Credincioșii urau credința lor din pricina asocierii cuprinse în ea. El a numit ceea ce urmau ei o născocire și i-a luat martori că, dacă el și cei care erau cu el ar fi urmat-o, ar fi devenit mincinoși și născocitori. Ei au recunoscut binefacerea lui Allah, care îi salvase de ea. Judecând după starea lor de atunci, era cu neputință să se întoarcă după ce Allah îi călăuzise, având în inimi preamărirea lui Allah, recunoașterea robiei față de El și credința că El singur este Dumnezeul vrednic de adorare, fără partener, iar divinitățile politeiștilor sunt cea mai deșartă dintre deșertăciuni și cel mai cu neputință lucru.

Allah îi binecuvântase cu minți prin care deosebeau adevărul de falsitate și călăuzirea de rătăcire. Totuși, voința și hotărârea lui Allah se împlinesc neabătut în creație și nimeni nu poate ieși din ele. Chiar dacă toate mijloacele ar fi pregătite și toate puterile s-ar uni, oamenii nu pot hotărî singuri cu deplină siguranță că vor săvârși sau vor părăsi ceva.

De aceea Shu'ayb a făcut excepția: „Nu se poate să ne întoarcem la ea, afară numai dacă Allah, Domnul nostru, ar voi.” Nici noi și nici alții nu putem lucra independent ori ieși din voința Sa, care urmează știința și înțelepciunea Lui. „Domnul nostru cuprinde toate lucrurile prin știința Sa.” El știe ceea ce le folosește robilor și încotro îi va îndrepta.

„În Allah ne încredem”, adică ne bizuim pe El că ne va ține statornici pe calea dreaptă și ne va păzi de toate drumurile Iadului. Celui care se încrede în Allah, El îi este de ajuns și îi înlesnește treburile religiei și ale vieții.

„Doamne al nostru! Judecă între noi și neamul nostru cu adevăr”, adică sprijină-l pe cel nedreptățit și pe cel care are dreptate împotriva asupritorului încăpățânat care se împotrivește adevărului. „Căci Tu ești Cel mai bun dintre judecători.” Judecata Sa pentru robi este de două feluri. Primul ține de cunoaștere: El deosebește adevărul de falsitate și călăuzirea de rătăcire și arată cine urmează calea dreaptă și cine se abate de la ea. Al doilea ține de răsplată: El îi pedepsește pe nedrepți și îi salvează și îi cinstește pe cei drepți.

Ei I-au cerut lui Allah să judece între ei și neamul lor cu adevăr și dreptate și să le arate semnele și pildele Sale prin care cele două tabere să fie despărțite.

„Mai-marii neamului său care nu credeau au spus”, avertizându-i să nu-l urmeze pe Shu'ayb: „Dacă îl urmați pe Shu'ayb, atunci veți fi, cu siguranță, dintre cei pierduți.” Sufletele lor rele le-au zugrăvit pierderea și nimicirea ca urmări ale călăuzirii adevărate. Ei nu au priceput că adevărata pierdere vine din stăruința în rătăcire și din rătăcirea altora, dar au priceput aceasta atunci când pedeapsa i-a lovit.

„Atunci cutremurul i-a cuprins”, adică zguduirea năprasnică, „iar dimineața i-a găsit zăcând fără viață în casele lor”, prăbușiți morți pe pământ.

Allah îi descrie după moarte: „Cei care l-au socotit mincinos pe Shu'ayb au ajuns ca și cum nu ar fi locuit vreodată acolo.” Era ca și cum nu s-ar fi așezat niciodată în patria lor, nu ar fi umblat pe drumurile ei, nu s-ar fi odihnit la umbra ei, nu s-ar fi bucurat de râurile și de roadele ei. Când i-a cuprins pedeapsa, au trecut de la joacă, plăcere și desfătare la tărâmul mâhnirii, nenorocirii, pedepsei și Focului.

De aceea spune: „Cei care l-au socotit mincinos pe Shu'ayb au fost ei înșiși cei pierduți”, adică numai ei erau adevărații pierduți. În Ziua Învierii își vor pierde sufletele și familiile; aceasta este pierderea vădită, nu ceea ce spuneau ei: „Dacă îl urmați pe Shu'ayb, atunci veți fi, cu siguranță, dintre cei pierduți.”

Când au fost nimiciți, profetul lor Shu'ayb s-a îndepărtat de ei și le-a vorbit după moarte, mustrându-i: „O, neam al meu! V-am vestit mesajele Domnului meu.” Vi le-am adus și vi le-am lămurit până când au ajuns la voi în chipul cel mai deplin și v-au pătruns în inimi. „Și v-am sfătuit cu sinceritate”, dar nu ați primit sfatul și nu ați urmat îndrumarea mea; ați fost nelegiuiți și ați întrecut hotarele.

„Cum să mă întristez pentru un neam necredincios?” Cum să mă întristez pentru oameni în care nu se afla niciun bine? Binele a venit la ei, dar l-au respins și nu l-au primit; ei nu merită decât răul. Nu se cuvine să fie plânși, ci nimicirea și stârpirea lor să fie întâmpinate cu bucurie. O, Allah, căutăm adăpost la Tine de rușine și de umilire! Ce nenorocire și pedeapsă poate fi mai mare decât aceea de a ajunge într-o stare în care cel mai sincer sfătuitor al lor se dezice de ei?

Versetele 94 la 95

Allah Preaînaltul spune: „Ori de câte ori am trimis un profet într-o cetate”, ca să-i cheme locuitorii la adorarea lui Allah și să-i oprească de la răul pe care îl săvârșeau, iar ei nu i s-au supus, „i-am încercat cu lipsuri și suferință”, adică prin sărăcie, boală și felurite încercări, „pentru ca ei să se smerească”. Când acestea îi loveau, poate sufletele lor aveau să se plece, să-L cheme pe Allah cu umilință și să se supună adevărului.

„Apoi”, dacă aceasta nu le era de folos, iar trufia și încălcarea lor sporeau, „am schimbat răul cu binele.” Le-am dăruit hrana din belșug, le-am însănătoșit trupurile și am ridicat de la ei încercările, „până când s-au înmulțit”, adică au sporit la număr, li s-au înmulțit mijloacele de trai și s-au bucurat de bunăstare prin binefacerile și harul lui Allah. Ei au uitat suferințele prin care trecuseră.

„Și au spus: Și pe părinții noștri i-au atins suferința și bunăstarea”, adică aceasta este o rânduială obișnuită, aflată în toate neamurile de la cei dintâi până la cei de pe urmă: uneori trăiesc în bunăstare, alteori în lipsuri; uneori în bucurie, alteori în întristare, după schimbările vremurilor și succesiunea zilelor. Au socotit că în acestea nu se află nici îndemn, nici amintire, nici atragere treptată spre pedeapsă și nici avertizare aspră. Atunci când, încântați de ceea ce li se dăruise, aveau lumea mai dragă ca oricând, Allah i-a lovit cu pedeapsa „pe neașteptate, fără ca ei să-și dea seama”, adică fără ca pieirea să le treacă prin minte. Ei socoteau că au putere deplină asupra celor pe care Allah li le dăruise și că nu vor dispărea și nici nu vor fi mutați de la ele.

Versetele 96 la 99

După ce Allah Preaînaltul a arătat că cei care îi tăgăduiesc pe mesageri sunt încercați cu greutăți drept povață și avertizare și cu bunăstare pentru a fi atrași treptat spre pedeapsă, El spune că, dacă locuitorii cetăților ar fi crezut cu adevărat în inimile lor, printr-o credință adeverită de fapte, și s-ar fi temut de Allah în fapte și în inimi, părăsind toate cele pe care El le-a oprit, le-ar fi deschis binecuvântările cerului și ale pământului. Ar fi trimis peste ei ploaie îmbelșugată și ar fi făcut pământul să scoată hrana pentru ei și pentru animalele lor. Astfel ar fi trăit în cel mai bogat belșug, fără osteneală și trudă.

Ei însă nu au crezut și nu s-au temut. „I-am pedepsit pentru ceea ce agoniseau”, trimițând asupra lor osânda și nenorocirile, luând binecuvântările și aducând necazurile. Aceasta a fost numai o parte din răsplata faptelor lor; dacă Allah i-ar pedepsi pentru tot ceea ce agonisesc, nu ar mai lăsa pe pământ nicio făptură vie. Allah Preaînaltul spune: „Stricăciunea s-a arătat pe uscat și pe mare din pricina a ceea ce au agonisit mâinile oamenilor, pentru ca El să-i facă să guste o parte din ceea ce au săvârșit, poate că ei se vor întoarce.” (ar-Rum 30:41)

„Oare locuitorii cetăților se simțeau la adăpost” - adică locuitorii cetăților necredincioase, după cum arată contextul - de venirea „pedepsei Noastre” aspre asupra lor „noaptea, pe când dormeau”, neatenți și odihnindu-se?

„Sau locuitorii cetăților se simțeau la adăpost de venirea pedepsei Noastre ziua, pe când se dedau jocului?” Ce anume le dădea siguranță, deși săvârșiseră faptele care atrag pedeapsa și păcate atât de mari, încât chiar unele dintre ele erau de ajuns pentru nimicirea lor?

„Oare se simțeau la adăpost de planul lui Allah?” El poate să le dea răgaz și să-i lase să se afunde treptat, pentru ca apoi să-i apuce, iar planul Lui este puternic. „Numai oamenii pierduți se simt la adăpost de planul lui Allah.” Cel care se socotește la adăpost de pedeapsa lui Allah nu crede cu adevărat nici în răsplătirea faptelor, nici în mesageri.

Acest verset cuprinde un avertisment înfricoșător: robului nu i se cuvine să se simtă în siguranță, oricât de multă credință ar avea. Dimpotrivă, trebuie să rămână temător și îngrijorat ca nu cumva să fie încercat cu o ispită care să-i răpească credința. El trebuie să-L cheme mereu pe Allah: „O, Cel care întorci inimile, întărește-mi inima pe religia Ta!” și să se străduiască să folosească toate mijloacele care îl păzesc de rău atunci când vin ispitele. Oricât de înaltă ar fi treapta credinței lui, nu trebuie să se socotească ferit de pierdere și în deplină siguranță.

Versetele 100 la 102

Allah îi atenționează aici pe oamenii neamurilor de acum¹⁷, veniți după nimicirea neamurilor trecute¹⁸: „Oare nu le este limpede celor care moștenesc pământul după locuitorii lui că, dacă am voi, i-am lovi și pe ei pentru păcatele lor?” Oare neamurilor care au moștenit pământul după nimicirea înaintașilor din pricina păcatelor lor, iar apoi au săvârșit aceleași fapte, nu le-a devenit limpede ce li se poate întâmpla?

Oare nu știu că, dacă Allah ar voi, i-ar pedepsi pentru păcatele lor? Aceasta este rânduiala Lui pentru cei dintâi și cei de pe urmă. „Noi le pecetluim inimile, iar ei nu aud”: dacă Allah îi avertizează, iar ei nu răspund, le amintește, iar ei nu iau aminte, și le arată semnele, iar ei nu se călăuzesc, El îi pedepsește și le pecetluiește inimile. Murdăria și necurăția se adună peste ele până când se închid, iar adevărul și binele nu mai ajung la ele. Ei nu mai aud ceea ce le este de folos, ci numai ceea ce statornicește dovada împotriva lor.

„Acestea sunt cetățile” pomenite mai înainte, „ale căror istorisiri ți le povestim”, cu cele ce li s-au întâmplat, ca învățătură pentru cei care cugetă, avertizare pentru cei nedrepți și povață pentru cei care se tem de Allah.

„Mesagerii lor au venit la ele cu dovezi limpezi”: mesagerii au venit la acei necredincioși și i-au chemat la ceea ce le aducea fericirea. Allah i-a sprijinit prin minuni și dovezi vădite care lămureau adevărul pe deplin, dar ei nu au tras niciun folos, iar acestea nu le-au slujit la nimic.

„Însă ele nu aveau să creadă în ceea ce tăgăduiseră mai înainte.” Din pricina necredinței și a primei lor respingeri a adevărului, Allah nu avea să-i călăuzească spre credință, ca răsplată pentru tăgăduirea lor. Allah spune: „Le vom întoarce inimile și privirile, fiindcă nu au crezut în el întâia oară, și îi vom lăsa să rătăcească orbește în răzvrătirea lor.” (al-An'am 6:110)

„Astfel pecetluiește Allah inimile necredincioșilor”, drept pedeapsă. Allah nu i-a nedreptățit, ci ei înșiși s-au nedreptățit.

„Pe cei mai mulți dintre ei nu i-am găsit credincioși legământului”, adică cele mai multe dintre neamurile la care Allah i-a trimis pe mesageri nu au rămas statornice în legământ, nu l-au respectat și nu s-au ținut de porunca pe care Allah a încredințat-o tuturor oamenilor, nici de îndrumările pe care le-a trimis prin mesagerii Săi.

„Ci i-am găsit pe cei mai mulți dintre ei nelegiuiți”: ieșiți din ascultarea față de Allah și urmându-și poftele fără vreo călăuzire de la El. Allah i-a încercat pe robi trimițând mesagerii și pogorând Cărțile și le-a poruncit să urmeze legământul și călăuzirea Sa. Nu s-au supus poruncii Lui decât puținii cărora le fusese hotărâtă fericirea. Cei mai mulți oameni s-au abătut de la călăuzire, s-au trufit față de ceea ce au adus mesagerii, iar Allah a coborât asupra lor felurite pedepse.

Textul versetelor 103 la 170

Comentariul versetelor 103 la 107

După acei mesageri, Allah l-a trimis pe Musa, cel căruia i-a vorbit nemijlocit, conducătorul măreț și mesagerul nobil, la un neam tiranic, aspru și trufaș: Faraon și căpeteniile lui, dintre nobilii și fruntașii neamului. Musa le-a arătat semne mărețe ale lui Allah, cum nu se mai văzuseră altele asemenea, „însă ei le-au tăgăduit pe nedrept” și nu au crezut. Cel care tăgăduiește asemenea semne este nedrept; ba mai mult, ei le-au respins din trufie.

„Privește, așadar, cum a fost sfârșitul celor care răspândeau stricăciunea” și cum i-a nimicit Allah. „Au fost urmăriți de blestem în această lume și în Ziua Învierii. Ce rău este darul care li se dă!” (Hud 11:99) Aceasta este istorisirea pe scurt, după care Allah o lămurește în amănunt.

„Musa a spus”, când a venit la Faraon ca să-l cheme la credință: „O, Faraon! Eu sunt un mesager de la Domnul lumilor”, adică un trimis al Celui Măreț, Domnul lumii de sus și al lumii de jos, Cel care le-a creat pe toate și le cârmuiește în felurite chipuri. Din această cârmuire face parte faptul că nu Și-a lăsat creaturile fără îndrumare, ci le-a trimis mesageri, vestitori ai bucuriei și avertizatori. Nimeni nu poate cuteza să pretindă că El l-a trimis, dacă El nu l-a trimis cu adevărat.

Fiindcă Allah este astfel și l-a ales pe Musa să poarte mesajul Său, lui Musa nu i se cuvenea să mintă despre El și nici să spună despre El altceva decât adevărul. Dacă ar fi spus altceva, Allah i-ar fi grăbit pedeapsa și l-ar fi apucat cu puterea și tăria Sa.

Aceasta ar fi trebuit să-i facă să-l urmeze pe Musa și să i se supună, mai ales că le adusese o dovadă limpede de la Allah, care adeverea mesajul său. Ei trebuiau să împlinească cele două mari cerințe ale mesajului: să creadă în el și să-l urmeze, iar apoi să-i elibereze pe Copiii lui Israel, neamul pe care Allah îl alesese atunci mai presus de celelalte, urmașii profeților și ai lui Ya'qub, dintre care era și Musa.

Faraon i-a spus: „Dacă ai venit cu un semn, atunci adu-l, dacă ești dintre cei care spun adevărul.” Musa și-a aruncat toiagul pe pământ „și, iată, el s-a făcut un șarpe vădit”, un șarpe viu care se mișcă sub privirile lor.

Comentariul versetelor 108 la 112

„Și-a scos mâna” din deschizătura veșmântului și, fără să aibă vreo boală, „iată, ea era albă pentru cei care priveau”. Aceste două semne mărețe arătau adevărul mesajului adus de Musa și dovedeau că el era Mesagerul Domnului lumilor. Însă cei care nu cred nu vor crede, chiar dacă le-ar veni toate semnele, până când vor vedea pedeapsa dureroasă.

De aceea, când „căpeteniile din neamul lui Faraon” au rămas uimite de semnele văzute, dar nu au crezut și au căutat o tălmăcire falsă, au spus: „Acesta este un vrăjitor priceput”, adică foarte iscusit în vrăjitorie.

Apoi i-au înspăimântat pe cei cu mintea slabă și pe cei nechibzuiți spunând: „El vrea să vă scoată din pământul vostru”, adică să vă izgonească din patrie. „Ce porunciți?” Ei s-au sfătuit cu privire la ceea ce trebuiau să facă împotriva lui Musa și la felul în care să îndepărteze ceea ce socoteau a fi răul lui. Dacă semnul adus de el nu era întâmpinat de ceva care să-l respingă și să-l biruiască, cei mai mulți oameni aveau să fie convinși de el.

De aceea i-au spus lui Faraon: „Dă-le răgaz lui și fratelui său”, adică ține-i închiși și dă-le răgaz; „și trimite în cetăți oameni care să adune, ca să-ți aducă orice vrăjitor priceput”. Să fie aduși vrăjitorii cei mai iscusiți pentru a se împotrivi semnului adus de Musa.

Ei au cerut să se hotărască un timp și un loc de întâlnire la care niciuna dintre părți să nu lipsească. „Musa a spus: Întâlnirea voastră să fie în ziua sărbătorii, iar oamenii să fie adunați dimineața. Faraon s-a retras, și-a strâns toate mijloacele, apoi a venit.” (Ta-Ha 20:59-60)

Comentariul versetelor 113 la 119

Vrăjitorii au venit la Faraon cerându-i o răsplată dacă aveau să biruiască. Ei au spus: „Vom avea, oare, o răsplată dacă noi vom fi biruitori?” Faraon a răspuns: „Da, și veți fi dintre cei apropiați.” Le-a făgăduit atât răsplata, cât și apropierea și cinstea de care aveau să se bucure la el, ca să-și dea toată silința și să facă tot ce puteau pentru a-l birui pe Musa.

Când s-au întâlnit cu Musa în fața unei mulțimi mari, vrăjitorii au spus, arătându-și încrederea și dând de înțeles că nu se temeau de ceea ce adusese el: „O, Musa! Ori arunci tu” ceea ce ai, „ori vom fi noi cei care aruncă.”

Musa a spus: „Aruncați voi”, pentru ca oamenii să vadă mai întâi ceea ce aveau ei și apoi ceea ce avea Musa. „Când au aruncat” funiile și toiegele lor, acestea au părut prin vraja lor niște șerpi care se mișcau. „Au vrăjit ochii oamenilor, i-au înspăimântat și au adus o vrajă puternică”, cum nu se mai văzuse până atunci.

„I-am revelat lui Musa: Aruncă-ți toiagul!” El l-a aruncat și toiagul s-a prefăcut într-un șarpe viu, care „înghițea ceea ce ei născociseră”, adică minciunile și închipuirile lor.

„Adevărul s-a statornicit” și s-a arătat limpede acelei adunări, „iar ceea ce făceau ei s-a dovedit zadarnic. Au fost biruiți acolo”, în acel loc, „și s-au întors umiliți” și înfrânți. Falsitatea lor s-a risipit, vraja le-a fost nimicită și nu au ajuns la ținta pe care nădăjduiau să o atingă.

Cei care recunosc cel mai bine adevărul într-o asemenea împrejurare sunt chiar vrăjitorii, deoarece ei cunosc feluritele vrăji și amănuntele lor, necunoscute celorlalți oameni. De aceea au înțeles că ceea ce văzuseră era un semn măreț dintre semnele lui Allah, pe care niciun om nu îl putea săvârși.

Comentariul versetelor 120 la 122

„Vrăjitorii au căzut prosternându-se” și au spus: „Credem în Domnul lumilor, Domnul lui Musa și al lui Harun”, adică au crezut în semnele limpezi cu care fusese trimis Musa.

Comentariul versetelor 123 la 124

Faraon le-a spus amenințându-i pentru credința lor: „Ați crezut în El înainte ca eu să vă îngădui?” Tiranul voia să stăpânească faptele și cuvintele oamenilor. În mintea lui și a supușilor săi se statornicise că el trebuia ascultat, că poruncile lui trebuiau împlinite și că nimeni nu avea voie să se împotrivească vorbelor sau judecății sale.

Când oamenii ajung la un asemenea grad de supunere față de un conducător, neamurile slăbesc: își pierd rațiunea și puterea și nu mai sunt în stare să-și apere drepturile. De aceea Allah spune despre Faraon: „El și-a făcut neamul nechibzuit, iar ei l-au ascultat.” (az-Zukhruf 43:54)

Aici Allah ne vestește că Faraon a spus: „Ați crezut în El înainte ca eu să vă îngădui?”, adică: aceasta este o purtare urâtă din partea voastră și o cutezanță împotriva mea. Apoi a încercat să-și înșele neamul și a spus: „Acesta este un vicleșug pe care l-ați uneltit în cetate ca să-i scoateți din ea pe locuitorii săi.” El pretindea că Musa, mai-marele lor, îi învățase vrăjitoria și că toți se înțeleseseră să se lase biruiți de el, pentru ca el să iasă învingător, ei să-l urmeze, iar apoi oamenii, sau cei mai mulți dintre ei, să le urmeze pilda și să-i izgonească pe locuitorii cetății.

Aceasta era o minciună. Faraon și oricine cunoștea împrejurarea știau că Musa nu se întâlnise niciodată cu vreunul dintre vrăjitori. Ei fuseseră chemați și aleși de Faraon și de trimișii lui. Ceea ce adusese Musa era un semn de la Allah, iar vrăjitorii își dăduseră toată silința să-l biruiască, însă nu izbutiseră. Adevărul li s-a arătat și ei l-au urmat.

Faraon i-a amenințat: „Veți afla voi curând” ce pedeapsă vă va ajunge. „Vă voi tăia mâinile și picioarele în cruciș.” Tiranul a pretins că ei răspândeau stricăciunea pe pământ și că le va aplica pedeapsa obișnuită a celor care fac aceasta: tăierea mâinii drepte și a piciorului stâng. „Apoi vă voi răstigni” pe trunchiurile palmierilor, chipurile pentru a-i face de rușine, „pe toți”, fără să lase pe vreunul dintre ei neîncercat de această pedeapsă.

Comentariul versetelor 125 la 126

Vrăjitorii care au crezut i-au spus lui Faraon, când i-a amenințat: „Noi la Domnul nostru ne vom întoarce.” Nu ne pasă de pedeapsa ta, căci ceea ce se află la Allah este mai bun și mai trainic. Fă, așadar, ceea ce voiești.

„Tu ne învinuiești numai” - ce greșeală ai găsit la noi, pentru care ne mustri și ne ameninți? Nu am săvârșit nicio greșeală, afară de faptul „că am crezut în semnele Domnului nostru când au venit la noi”. Dacă aceasta este o vină pentru care merităm mustrarea și pedeapsa, atunci aceasta este vina noastră.

Apoi L-au chemat pe Allah, cerându-I statornicie și răbdare: „Doamne al nostru, revarsă asupra noastră răbdare”, adică dăruiește-ne răbdare din belșug. Forma nehotărâtă a cuvântului arab arată mărimea ei. Aceasta era o încercare grea, care ducea la pierderea vieții și cerea multă răbdare pentru statornicie și liniște în credință și pentru îndepărtarea spaimei. „Și fă-ne să murim musulmani”, supuși poruncii Tale și urmându-l pe mesagerul Tău. Se pare că Faraon și-a dus amenințarea la îndeplinire, iar Allah i-a ținut statornici în credință.

Comentariul versetelor 127 la 129

Faraon, căpeteniile lui și oamenii de rând care le urmau se trufeau față de semnele lui Allah și le respingeau din nedreptate și mândrie. Ei l-au ațâțat pe Faraon împotriva lui Musa, pretinzând că mesajul lui era minciună și stricăciune: „Îi vei lăsa pe Musa și pe neamul său să răspândească stricăciunea pe pământ”, adică să-i cheme pe oameni la Allah, la purtări alese și la fapte bune? Aceasta era adevărata îndreptare a pământului, în vreme ce calea lor era stricăciunea; nedrepții însă nu țin seama de ceea ce spun.

„Și să te părăsească pe tine și divinitățile tale”, adică Musa să te respingă pe tine și divinitățile tale, să-i oprească pe oameni să vă urmeze și să le închidă această cale.

Faraon a răspuns că îi va ține pe Copiii lui Israel alături de Musa într-o stare care să-i împiedice să se înmulțească, pentru ca el și neamul său să fie, după pretenția lui, feriți de răul lor. „Îi vom ucide pe fiii lor și le vom lăsa în viață femeile”: nu le vom omorî pe femei, iar astfel vom opri înmulțirea lor și îi vom folosi pe cei rămași, silindu-i să facă tot ceea ce voim. „Noi avem putere deplină asupra lor” și ei nu au nicio cale de a ieși de sub stăpânirea noastră. Aceasta era culmea tiraniei, a trufiei și a cruzimii lui Faraon.

„Musa i-a spus neamului său”, sfătuindu-i în acea împrejurare în care nu puteau face nimic și nu aveau puterea să se împotrivească: „Cereți ajutorul lui Allah”, bizuiți-vă pe El pentru a dobândi ceea ce vă folosește și pentru a îndepărta ceea ce vă vatămă. Încredeți-vă în Allah și aveți convingerea că El vă va ajuta să ajungeți la ceea ce urmăriți. „Și fiți răbdători” cu ceea ce v-a lovit și așteptați izbăvirea.

„Pământul este al lui Allah”, nu al lui Faraon și al neamului său, ca ei să facă în el tot ceea ce doresc. „El îl dă moștenire cui voiește dintre robii Săi”, trecându-l de la unii la alții potrivit voinței și înțelepciunii Sale. Sfârșitul bun este al celor care se tem de Allah. Chiar dacă sunt încercați pentru o vreme, potrivit înțelepciunii lui Allah, izbânda le va aparține în cele din urmă: „Iar sfârșitul bun este al celor care se tem de El.”

Aceasta este datoria robului: când poate folosi mijloace pentru a îndepărta răul altora, să facă tot ceea ce îi stă în putere. Dacă nu poate, trebuie să rabde, să ceară ajutorul lui Allah și să aștepte izbăvirea.

„Ei au spus” lui Musa, plângându-se de asuprirea și răul pe care le înduraseră de la Faraon: „Am fost chinuiți și înainte să vii la noi”, când ne supuneau chinului greu, ne ucideau fiii și ne lăsau femeile în viață, „și după ce ai venit”, căci același chin a continuat.

Musa le-a dat nădejdea izbăvirii: „Se poate ca Domnul vostru să-l nimicească pe dușmanul vostru și să vă facă urmași pe pământ”, dându-vă putere și stăpânire asupra lui, „ca să vadă cum veți lucra”: veți fi mulțumitori sau nerecunoscători? Aceasta a fost o făgăduință pe care Allah a împlinit-o la timpul voit de El.

Comentariul versetului 130

Allah Preaînaltul arată cum s-a purtat cu oamenii lui Faraon în această ultimă perioadă, potrivit rânduielii Sale față de neamuri: i-a încercat cu lipsuri și suferință, pentru ca ei să se smerească, așa cum s-a arătat la versetul 94 și în cele ce urmează.

„I-am încercat pe oamenii lui Faraon cu ani de secetă”, adică prin uscăciune și foamete, „și cu împuținarea roadelor”, pentru ca ei să înțeleagă că ceea ce îi lovise era o mustrare de la Allah și să-și părăsească necredința. Dar aceasta nu le-a fost de folos, ci au stăruit în nedreptate și stricăciune.

Comentariul versetelor 131 la 135

„Când le venea binele”, adică rodnicia și hrana îmbelșugată, „spuneau: Acesta ni se cuvine”, socotind că îl meritau, fără să-I mulțumească lui Allah pentru el. „Iar când îi lovea un rău”, adică foametea și seceta, „îl socoteau semn rău de la Musa și de la cei care erau cu el”. Ei spuneau că toate acestea li se întâmplaseră numai din pricina venirii lui Musa și a faptului că îl urmaseră Copiii lui Israel.

Allah spune însă: „Oare nu numai la Allah se află ceea ce le era hotărât?” Tot ceea ce îi lovea venea prin hotărârea și puterea Lui, nu așa cum pretindeau ei. Păcatele și necredința lor erau adevărata pricină. „Însă cei mai mulți dintre ei nu știau” și tocmai de aceea spuneau asemenea vorbe.

Ei i-au arătat lui Musa că vor stărui în falsitatea lor și nu o vor părăsi: „Orice semn ne-ai aduce ca să ne vrăjești prin el, noi tot nu vom crede în tine.” În mințile lor se statornicise că Musa era vrăjitor; de aceea, orice semn le-ar fi adus, îl socoteau vrajă și refuzau să creadă în el și în cuvintele lui. Aceasta era culmea încăpățânării: ajunseseră într-o stare în care pentru ei era totuna dacă semnele veneau sau nu.

„Am trimis asupra lor potopul”, o apă multă care le-a înecat pomii și culturile și le-a adus mare vătămare; „lăcustele”, care le mâncau roadele, culturile și plantele; „păduchii” - s-a spus că erau lăcuste mici, dar sensul vădit este cel al păduchilor cunoscuți; „broaștele”, care le umpleau vasele și le pricinuiau neplăcere și mare rău; „și sângele” - fie sângerarea din nas, fie, după cum au spus mulți tălmăcitori, prefacerea apei pe care o beau în sânge, astfel încât nu aveau altă băutură și nu puteau găti decât cu sânge.

Acestea erau „semne deslușite”, dovezi limpede deosebite care arătau că ei mințeau și nedreptățeau și că mesajul adus de Musa era adevărul. „Însă ei s-au trufit” când au văzut semnele „și au fost un neam nelegiuit” chiar și înainte de venirea lor. De aceea Allah i-a pedepsit lăsându-i în rătăcirea și abaterea lor.

„Când pedeapsa a căzut asupra lor” - prin pedeapsă se poate înțelege molima, așa cum au spus mulți tălmăcitori, sau semnele pomenite: potopul, lăcustele, păduchii, broaștele și sângele, fiecare dintre ele venind asupra lor drept pedeapsă - ei au spus: „O, Musa! Cheamă-L pentru noi pe Domnul tău, prin legământul pe care l-a făcut cu tine.” Ei au cerut mijlocirea lui Musa în virtutea revelației și a Legii pe care Allah i le încredințase.

„Dacă îndepărtezi pedeapsa de la noi, vom crede negreșit în tine și îi vom trimite cu tine pe Copiii lui Israel.” Ei mințeau, căci urmăreau numai să scape de pedeapsa care îi lovise și credeau că, dacă aceasta era ridicată, nicio altă pedeapsă nu avea să vină asupra lor.

„Dar când am îndepărtat pedeapsa de la ei până la un soroc la care aveau să ajungă”, adică până la termenul hotărât de Allah pentru ei. Îndepărtarea pedepsei nu era definitivă, ci doar vremelnică. Atunci „își încălcau făgăduința” făcută lui Musa, prin care se obligaseră să creadă în el și să-i trimită pe Copiii lui Israel. Nu au crezut și nu i-au eliberat, ci au rămas în necredință și rătăcire și au continuat să-i asuprească pe Copiii lui Israel.

Comentariul versetelor 136 la 137

„Ne-am răzbunat pe ei” când a sosit timpul nimicirii lor. Allah i-a poruncit lui Musa să-i scoată pe Copiii lui Israel noaptea și l-a înștiințat că Faraon și oștile lui îi vor urmări. „Faraon a trimis în cetăți oameni care să adune” (ash-Shu'ara 26:53) și să-i strângă pe oameni pentru urmărirea Copiilor lui Israel.

Ei le-au spus: „Aceștia sunt numai o ceată mică și ne-au înfuriat, iar noi suntem cu toții pregătiți.” Allah continuă: „Astfel i-am scos din grădini și izvoare, din comori și din locuri alese. Așa a fost, iar Noi le-am dat acestea ca moștenire Copiilor lui Israel. Ei i-au ajuns la răsăritul soarelui. Când cele două cete s-au văzut, însoțitorii lui Musa au spus: Vom fi prinși! El a spus: Nicidecum! Domnul meu este cu mine și mă va călăuzi. I-am revelat lui Musa: Lovește marea cu toiagul tău! Ea s-a despicat, iar fiecare parte era asemenea unui munte uriaș. I-am apropiat acolo pe ceilalți. L-am salvat pe Musa și pe toți cei care erau cu el, apoi i-am înecat pe ceilalți.” (ash-Shu'ara 26:54-66)

Aici Allah spune: „I-am înecat în mare, fiindcă au tăgăduit semnele Noastre și au rămas nepăsători față de ele”, adică pentru că respinseseră semnele lui Allah și se abătuseră de la adevărul pe care acestea îl arătau.

„I-am făcut pe oamenii care fuseseră asupriți” - Copiii lui Israel, care fuseseră robi ai oamenilor lui Faraon și fuseseră supuși chinului greu - „să moștenească părțile de răsărit și de apus ale pământului”. Aici este vorba despre pământul Egiptului, unde fuseseră asupriți și umiliți, iar Allah le-a dat putere asupra lui în întregime.

„Pe care l-am binecuvântat. Cuvântul cel bun al Domnului tău s-a împlinit pentru Copiii lui Israel datorită răbdării lor”, atunci când Musa le spusese: „Cereți ajutorul lui Allah și fiți răbdători. Pământul este al lui Allah și El îl dă moștenire cui voiește dintre robii Săi, iar sfârșitul bun este al celor care se tem de El.” (al-A'raf 7:128)

„Iar Noi am nimicit ceea ce făureau Faraon și neamul său”: clădirile mărețe și locuințele frumoase „și ceea ce înălțau”. Allah spune: „Iată casele lor rămase pustii din pricina nedreptății lor. În aceasta se află un semn pentru oamenii care știu.” (an-Naml 27:52)

Comentariul versetelor 138 la 140

„I-am trecut pe Copiii lui Israel prin mare”, după ce Allah îi salvase de dușmanul lor, Faraon și neamul lui, și îi nimicise pe aceștia sub privirile lor. Apoi „ei au venit”, adică au trecut, „la un neam care stăruia lângă idolii săi”, rămânând lângă ei, căutând binecuvântarea lor și adorându-i.

Din neștiință și nechibzuință, după toate semnele lui Allah pe care le văzuseră, ei i-au spus profetului lor Musa: „O, Musa! Fă-ne și nouă o divinitate, așa cum au ei divinități”, adică rânduiește-ne să luăm idoli drept divinități, așa cum fac acești oameni. Musa le-a spus: „Voi sunteți un neam neștiutor.” Ce neștiință poate fi mai mare decât a celui care nu-L cunoaște pe Domnul și Creatorul său și vrea să-I pună alături pe unii care nu au nicio putere să aducă folos ori rău, să dea moarte ori viață și să învie?

De aceea Musa le-a spus: „Ceea ce urmează aceștia va fi nimicit, iar ceea ce fac este zadarnic”, deoarece invocarea acelor divinități era deșartă, iar acestea erau deșarte în ele însele. Atât fapta, cât și ținta ei erau zadarnice.

„Să caut pentru voi altă divinitate în afară de Allah?” Să caut pentru voi o divinitate alta decât Allah, Singurul vrednic de adorare, desăvârșit în Esența, atributele și faptele Sale? „Deși El v-a ales mai presus de toate lumile?” Aceasta cerea să răspundeți binefacerii și alegerii Sale prin mulțumire, adorându-L numai pe El și lepădându-vă de tot ceea ce este chemat în afara Lui.

Comentariul versetului 141

Apoi Allah le amintește binefacerea Sa: „Când v-am izbăvit de oamenii lui Faraon”, adică de Faraon și neamul lui, „care vă supuneau celui mai rău chin”, făcându-vă să gustați pedeapsa cea mai aspră: „îi ucideau pe fiii voștri și le lăsau în viață pe femeile voastre. În aceasta”, adică în izbăvirea de chinul lor, „a fost o mare încercare de la Domnul vostru”. Cuvântul arab bala' poate însemna și binefacere, iar atunci sensul este: o binefacere mare de la Domnul vostru. Se poate referi și la încercarea grea a chinului la care îi supuneau Faraon și neamul lui. După ce Musa i-a povățuit și le-a amintit acestea, ei au renunțat la cererea lor urâtă.

Comentariul versetelor 142 la 143

După ce Și-a desăvârșit binefacerea asupra lor, izbăvindu-i de dușman și statornicindu-i pe pământ, Allah a voit să o întregească prin pogorârea Cărții care cuprindea rânduielile religioase și credințele drepte. I-a rânduit lui Musa un soroc de treizeci de nopți și l-a împlinit cu alte zece, ajungând la patruzeci. Aceasta pentru ca Musa să se pregătească pentru întâlnirea cu Allah și pentru ca pogorârea Cărții să aibă pentru ei o mare însemnătate, iar ei să o aștepte cu dor.

Când Musa a plecat la locul și timpul rânduite de Domnul său, i-a spus lui Harun, lăsându-l în fruntea Copiilor lui Israel din grijă și milă față de ei: „Ține-mi locul în neamul meu”, ține-mi locul printre ei și poartă-te cu ei așa cum m-am purtat eu; „îndreaptă lucrurile”, urmând calea care aduce îndreptare și pace; „și nu urma calea celor care răspândesc stricăciunea” prin păcate.

„Când Musa a venit la sorocul Nostru”, timpul rânduit pentru pogorârea Cărții, „iar Domnul său i-a vorbit” prin cuvintele revelației Sale, prin porunci și opriri, Musa a tânjit să-L vadă pe Allah. Dorul lui izvora din iubirea față de Domnul său și din dorința de a-L privi.

El a spus: „Doamne al meu, arată-Te mie ca să Te privesc!” Allah a spus: „Nu Mă vei vedea”, adică nu ești în stare să Mă vezi acum. Allah i-a creat pe oameni în această lume într-o alcătuire care nu le îngăduie aceasta și ei nu pot îndura vederea Lui. Aceasta nu înseamnă că oamenii Paradisului nu-L vor vedea.

Textele coranice și hadithurile profetice arată că oamenii Paradisului Îl vor vedea pe Domnul lor și se vor bucura privind la Fața Sa cea nobilă. Allah îi va crea acolo într-o alcătuire desăvârșită, în care vor putea să-L vadă.

De aceea, în acest verset Allah a legat vederea Lui de o condiție: ca muntele să rămână neclintit. El i-a lămurit lui Musa de ce nu-i răspundea cererii: „Dar privește muntele. Dacă el va rămâne neclintit la locul său” când Allah i Se va arăta, „atunci Mă vei vedea.”

„Când Domnul său S-a arătat muntelui” din stânca tare, „l-a prefăcut în pulbere”, iar el s-a năruit asemenea nisipului, neputând îndura arătarea lui Allah și neputând rămâne neclintit. „Musa a căzut leșinat” din pricina celor văzute.

I-a devenit limpede că, dacă muntele nu putea îndura vederea lui Allah, el cu atât mai puțin ar fi putut-o îndura. De aceea I-a cerut Domnului său iertare pentru cererea nepotrivită și a spus: „Slavă Ție!” Te socotesc mai presus de orice lipsă și tăgăduiesc tot ceea ce nu se potrivește Măreției Tale. „Mă căiesc înaintea Ta” pentru toate păcatele și pentru lipsa mea de cuviință față de Tine, „și sunt cel dintâi dintre credincioși”, adică și-a înnoit credința, pentru că Allah i-o desăvârșise prin cunoașterea lucrului pe care nu-l știuse înainte.

Comentariul versetelor 144 la 146

Când nu i-a îngăduit să-L vadă, deși Musa tânjise după aceasta, Allah i-a dăruit mult bine și i-a spus: „O, Musa! Eu te-am ales mai presus de oameni”, te-am ales, te-am deosebit și te-am cinstit cu binefaceri și virtuți mari, „prin mesajele Mele”, pe care nu le dăruiesc decât celor mai aleși dintre oameni, „și prin vorbirea Mea” fără mijlocitor. Această vorbire nemijlocită este cinstea prin care Musa a fost deosebit și cunoscut între frații săi dintre mesageri.

„Ține, așadar, ceea ce ți-am dat” dintre binefaceri. Primește cu inima deschisă poruncile și opririle Mele, acceptă-le și supune-te lor. „Și fii dintre cei mulțumitori” lui Allah pentru alegerea și binecuvântarea ta.

„I-am scris pe Table povață despre toate lucrurile” de care au nevoie robii, îndemnându-i la fapte bune și avertizându-i împotriva faptelor rele, „și lămurire pentru toate”: rânduieli, credințe, purtări și norme de bună-cuviință.

„Ține-le cu tărie”, adică străduiește-te să le statornicești, „și poruncește-i neamului tău să urmeze ceea ce este mai bun în ele.” Este vorba despre poruncile obligatorii și cele recomandate, căci acestea sunt cele mai bune lucruri cuprinse în ele. Aceasta dovedește că poruncile lui Allah, în toate Legile revelate, sunt desăvârșite, drepte și bune.

„Vă voi arăta sălașul celor nelegiuiți”, după ce Allah i-a nimicit și le-a lăsat locuințele ca învățătură pentru cei veniți după ei, pentru ca dreptcredincioșii călăuziți și smeriți să ia aminte.

Cât despre ceilalți, Allah spune: „Îi voi îndepărta de la semnele Mele”, adică de la luarea învățăturii din semnele aflate în lume și în ei înșiși și de la înțelegerea versetelor Cărții, pe „cei care se trufesc pe pământ fără drept”: cei care se poartă cu mândrie față de robii lui Allah, față de adevăr și față de cel care l-a adus.

Pe cel care are această însușire, Allah îl lipsește de mult bine, îl părăsește, iar el nu înțelege din semnele lui Allah ceea ce i-ar fi de folos. Dimpotrivă, poate ajunge să înțeleagă lucrurile pe dos și să socotească răul drept bine.

„Chiar dacă văd fiecare semn, ei nu cred în el”, pentru că se abat, se împotrivesc semnelor și se ridică împotriva lui Allah și a Mesagerului Său. „Dacă văd calea călăuzirii”, calea dreaptă care duce la Allah și la Paradisul Său, „nu o iau drept cale” și nu doresc să o urmeze. „Iar dacă văd calea rătăcirii”, calea abaterii care duce la Iad, „o iau drept cale.”

Pricina acestei abateri este că „au tăgăduit semnele Noastre și au rămas nepăsători față de ele”. Tăgăduirea semnelor lui Allah, nepăsarea față de mesaj și disprețuirea lui i-au făcut să aleagă drumul rătăcirii și să părăsească drumul călăuzirii.

Comentariul versetului 147

„Cei care au tăgăduit semnele Noastre”, semnele mărețe care dovedesc adevărul mesajului cu care i-am trimis pe mesagerii Noștri, „și întâlnirea din Viața de Apoi, faptele lor sunt zadarnice”, fiindcă nu au o temelie și le lipsește condiția necesară: credința în semnele lui Allah și în răsplata Sa.

„Oare vor fi ei răsplătiți altfel decât după ceea ce făceau?” Adică: oare zădărnicirea faptelor lor și ajungerea la contrariul celor urmărite de ei nu sunt tocmai răsplata pentru ceea ce făceau? Faptele celui care nu crede în Ziua de Apoi nu sunt săvârșite cu nădejdea unei răsplăți și nu au o țintă spre care să se îndrepte; de aceea ele se risipesc și devin zadarnice.

Comentariul versetelor 148 la 149

„După plecarea lui Musa, neamul său a făcut din podoabele lor un vițel, un trup care scotea un muget.” As-Samiri l-a făcut, a aruncat peste el un pumn din urma lăsată de mesager, iar el a ajuns să scoată un muget și un sunet. Ei l-au adorat și l-au luat drept divinitate. As-Samiri a spus: „Aceasta este divinitatea voastră și divinitatea lui Musa, dar el a uitat” (Ta-Ha 20:88), adică Musa a uitat-o și a plecat să o caute. Aceasta venea din nechibzuința și lipsa lor de pricepere. Cum au putut să-L confunde pe Domnul pământului și al cerurilor cu un vițel, una dintre cele mai neînsemnate făpturi?

De aceea Allah a arătat că vițelul nu avea nicio însușire și nicio faptă care să-i dea vreun drept la adorare: „Oare nu vedeau că el nu le vorbea?” Lipsa vorbirii este un neajuns mare; oamenii sunt mai desăvârșiți decât acest animal sau trup neînsuflețit care nu vorbește. „Și nu-i călăuzea pe nicio cale”, adică nu le putea arăta o cale religioasă și nu le putea aduce vreun folos lumesc. Rațiunea și firea sănătoasă recunosc de la sine că luarea drept divinitate a unei ființe care nu vorbește, nu aduce nici folos, nici vătămare este cea mai deșartă dintre deșertăciuni și cea mai nechibzuită dintre nechibzuințe.

De aceea Allah a spus: „L-au luat drept divinitate și au fost nedrepți.” Ei au pus adorarea în alt loc decât cel cuvenit și I-au făcut lui Allah un asociat pentru care El nu pogorâse nicio dovadă. În aceasta se află dovada că cel care tăgăduiește vorbirea lui Allah tăgăduiește însușirile proprii divinității lui Allah, fiindcă El a arătat că lipsa vorbirii este un neajuns care îl face pe cel mut nevrednic de divinitate.

Când Musa s-a întors la neamul său și i-a găsit în această stare, le-a arătat rătăcirea lor. „Au fost cuprinși de căință”, adică au fost copleșiți de tristețe și părere de rău pentru ceea ce făcuseră, „și au văzut că rătăciseră”. Atunci s-au smerit înaintea lui Allah și au spus: „Dacă Domnul nostru nu are milă de noi”, călăuzindu-ne către El, dăruindu-ne izbânda în adorarea Sa și ajutându-ne la faptele bune, „și nu ne iartă” adorarea vițelului, „vom fi negreșit dintre cei pierduți” în lumea aceasta și în Viața de Apoi.

Comentariul versetelor 150 la 154

„Când Musa s-a întors la neamul său, mâniat și mâhnit”, adică plin de mânie și indignare față de ei, din marea sa grijă, sinceritate și milă pentru neamul său, el a spus: „Ce rău ați făcut în lipsa mea!” Ce stare rea ați ajuns să aveți în lipsa mea, una care duce la pieire veșnică și nefericire neîntreruptă. „Ați vrut să grăbiți porunca Domnului vostru?” El vă făgăduise pogorârea Cărții, dar voi v-ați grăbit, potrivit gândului vostru stricat, și ați săvârșit această faptă urâtă.

„A aruncat Tablele” din pricina mâniei, „l-a apucat pe fratele său” Harun „de cap” și de barbă „și l-a tras spre el”. I-a spus: „Ce te-a oprit, când i-ai văzut rătăcind, să mă urmezi? Te-ai răzvrătit față de porunca mea?” (Ta-Ha 20:92-93), căci îi spusese: „Ține-mi locul în neamul meu, îndreaptă lucrurile și nu urma calea celor care răspândesc stricăciunea.” (al-A'raf 7:142)

Harun a răspuns: „O, fiu al mamei mele! Nu mă apuca de barbă și nici de cap. M-am temut să nu spui: Ai adus dezbinare între Copiii lui Israel și nu ai ținut seamă de cuvântul meu.” (Ta-Ha 20:94) Aici Allah ne spune că Harun a zis: „O, fiu al mamei mele!”, ca să-i înduioșeze inima pomenind-o numai pe mama lor, deși ei erau frați buni, având același tată și aceeași mamă.

„Oamenii m-au copleșit”, adică m-au disprețuit atunci când le-am spus: „O, neam al meu! Prin acesta ați fost numai încercați. Domnul vostru este Cel Milostiv. Urmați-mă, așadar, și ascultați porunca mea!” (Ta-Ha 20:90) „Și aproape că m-au ucis”; să nu crezi, prin urmare, că am fost nepăsător. „Nu le da dușmanilor prilej să se bucure de necazul meu”, mustrându-mă ori făcându-mi rău, fiindcă dușmanii doresc cu ardoare să găsească la mine o greșeală sau să mă vadă poticnindu-mă. „Și nu mă socoti împreună cu oamenii nedrepți”, purtându-te cu mine așa cum te porți cu ei.

Musa a regretat atunci graba cu care se purtase față de fratele său, înainte de a-i cunoaște dezvinovățirea, crezând că el fusese nepăsător. A spus: „Doamne al meu, iartă-mă pe mine și pe fratele meu” Harun „și primește-ne în mila Ta”, adică înconjoară-ne cu ea din toate părțile. Mila Ta este o cetate puternică ce păzește de toate relele și cuprinde tot binele și toată bucuria. „Căci Tu ești Cel mai Milostiv dintre cei milostivi”: ești mai milostiv cu noi decât orice altcineva, mai milostiv decât tații noștri, mamele noastre, copiii noștri și chiar decât noi înșine.

Apoi Allah Preaînaltul a lămurit starea adoratorilor vițelului: „Pe cei care au luat vițelul drept divinitate”, adică l-au luat ca dumnezeu, „îi va ajunge mânia Domnului lor și umilința în viața lumească”, fiindcă L-au mâniat pe Domnul lor și au nesocotit porunca Sa. „Astfel îi răsplătim pe cei care născocesc minciuni.” Orice născocitor care minte despre Allah și pune pe seama religiei Sale cuvinte pe care El nu le-a spus va avea parte de mânia lui Allah și de umilire în viața lumească.

Mânia lui Allah i-a ajuns când El le-a poruncit să se omoare unii pe alții, iar Allah nu S-a mulțumit pentru ei cu altceva. Unii i-au ucis pe alții, astfel că au fost mulți morți; apoi Allah le-a primit căința. De aceea El a pomenit după aceasta o regulă generală, pentru ei și pentru alții: „Cât despre cei care săvârșesc fapte rele”, cum ar fi asocierea de parteneri lui Allah, păcate mari și mici, „apoi se căiesc”, regretând ceea ce au făcut, părăsind păcatul și hotărându-se să nu se întoarcă la el, „și cred” în Allah și în tot ceea ce El a poruncit să fie crezut. Credința nu este deplină fără faptele inimii și faptele mădularelor care izvorăsc din ea.

„Domnul tău este după aceea”, adică după căința de faptele rele și întoarcerea la ascultare, „Atoateiertător”: iartă faptele rele și le șterge, chiar dacă ar fi atât de multe încât să umple pământul; și „Îndurător”: primește căința, îi dă robului izbânda de a face bine și îi primește faptele.

„Când mânia lui Musa s-a potolit”, adică atunci când s-a liniștit, a cunoscut starea în care se afla și s-a ocupat de lucrurile cele mai importante, „el a luat Tablele” pe care le aruncase, fiindcă aveau o însemnătate și o valoare uriașă. „În scrierea lor”, adică în conținutul lor, „se aflau călăuzire și milă”: călăuzire din rătăcire, lămurirea adevărului față de falsitate, a faptelor bune față de cele rele și îndrumarea spre cele mai alese fapte, purtări și bune rânduieli; și milă și fericire pentru cei care lucrau potrivit lor și le cunoșteau rânduielile și înțelesurile.

Nu oricine primește călăuzirea și mila lui Allah. Le primesc și li se supun numai cei care „se tem de Domnul lor”. Celui care nu se teme de Allah și nici de înfățișarea înaintea Sa, ele nu-i sporesc decât trufia și abaterea, iar prin ele se statornicește dovada lui Allah împotriva lui.

Comentariul versetelor 155 la 157

Când Copiii lui Israel s-au căit și și-au venit în fire, „Musa a ales din neamul său șaptezeci de bărbați” dintre cei mai aleși, ca să ceară iertare pentru neamul lor înaintea Domnului. Allah le-a rânduit un soroc la care să vină. Când au venit, ei au spus: „O, Musa, arată-ni-L pe Allah deslușit!” (an-Nisa' 4:153) Au cutezat astfel față de Allah cu mare îndrăzneală și lipsă de cuviință, iar „cutremurul i-a cuprins”; au căzut și au pierit.

Musa a rămas smerit, rugându-L stăruitor pe Allah și spunând: „Doamne al meu! Dacă ai fi voit, i-ai fi nimicit mai înainte”, înainte să vină aici ca să ceară iertare pentru neamul lor, ajungând însă ei înșiși nedrepți, „și pe mine împreună cu ei. Ne vei nimici pentru ceea ce au făcut cei nechibzuiți dintre noi?” Adică cei slabi la minte și lipsiți de cumpătare. Musa s-a dezvinovățit arătând că aceia care cutezaseră să rostească această cerere aveau minți slabe și lipsite de judecată care să-i oprească de la vorbele și faptele lor; ei fuseseră supuși unei încercări primejdioase pentru credință.

De aceea a spus: „Aceasta nu este decât încercarea Ta, prin care îl rătăcești pe cine voiești și îl călăuzești pe cine voiești. Tu ești Ocrotitorul nostru, așadar iartă-ne și ai milă de noi, căci Tu ești Cel mai bun dintre iertători.” Tu ești Cel mai bun dintre cei care iartă, Cel mai vrednic să arate milă și Cel mai darnic dintre cei care dăruiesc.

Parcă Musa spunea: ținta noastră, a tuturor, Doamne, este să rămânem în ascultarea Ta și să credem în Tine. Cel înțelept, cumpătat și călăuzit de Tine rămâne pe calea dreaptă; cei cu mintea slabă, nechibzuiți și atinși de ispită au făcut ceea ce au făcut. Totuși, Tu ești Cel mai Milostiv dintre cei milostivi și Cel mai bun dintre iertători; iartă-ne și ai milă de noi.

Allah i-a răspuns, i-a readus la viață și le-a iertat păcatele. La sfârșitul rugii sale, Musa a spus: „Rânduiește-ne bine în această lume”, adică știință folositoare, înzestrare îmbelșugată și fapte bune, „și în Viața de Apoi”, adică binele pe care Allah l-a pregătit pentru aliații Săi drepți. „Căci noi ne-am întors la Tine cu căință”: ne recunoaștem lipsurile și ne întoarcem la Tine în toate treburile noastre.

Allah a spus: „Cu pedeapsa Mea îl lovesc pe cine voiesc” dintre cei nefericiți care se expun cauzelor pedepsei, „iar mila Mea cuprinde toate lucrurile” din lumea de sus și din lumea de jos, pe cel drept și pe cel păcătos, pe credincios și pe necredincios. Nu există nicio făptură la care să nu ajungă mila lui Allah și pe care să nu o cuprindă bunătatea și binefacerea Sa. Mila aparte, care aduce fericirea în lumea aceasta și în Viața de Apoi, nu este însă pentru oricine.

Despre această milă aparte Allah spune: „O voi rândui celor care se tem de Mine”, părăsind păcatele mici și mari, „dau zakat-ul” obligatoriu celor îndreptățiți să-l primească „și cred în semnele Noastre”. Credința deplină în semnele lui Allah cuprinde cunoașterea înțelesului lor și lucrarea potrivit lor; aici intră urmarea Profetului, în faptele exterioare și în cele lăuntrice, în temeliile religiei și în ramurile ei.

„Celor care îl urmează pe Mesager, Profetul neștiutor de carte”: această precizare îl deosebește de ceilalți profeți. Acesta este Muhammad ibn 'Abdullah ibn 'Abdul-Muttalib. Contextul vorbește despre Copiii lui Israel: credința lor în Profetul Muhammad este condiția prin care devin credincioși, iar cei care cred în el și îl urmează au parte de mila pe care Allah a rânduit-o pentru ei.

El este numit „neștiutor de carte” pentru că era dintre arabi, comunitatea neștiutoare de carte, care nu scria și nu citea și care nu avusese înaintea Coranului o Carte revelată. Ei „îl găsesc scris la ei în Tora și în Evanghelie”, cu numele și însușirile lui. Cea mai însemnată dintre aceste însușiri este ceea ce el poruncește și oprește: „le poruncește ceea ce este drept”, tot ceea ce este cunoscut ca bun, folositor și drept, „și le oprește ceea ce este rău”, tot ceea ce rațiunile și firile sănătoase cunosc drept urât.

El le poruncește rugăciunea, zakat-ul, postul, pelerinajul, păstrarea legăturilor de rudenie, bunătatea față de părinți, vecini și robi, facerea de bine tuturor făpturilor, sinceritatea, castitatea, dreptatea, bunele sfaturi și altele asemenea. El îi oprește de la asocierea de parteneri lui Allah, uciderea fără drept, preacurvie, băuturi amețitoare, nedreptate față de făpturi, minciună, nelegiuire și altele asemenea.

Cea mai mare dovadă că el este Mesagerul lui Allah este chemarea lui, ceea ce poruncește și oprește și ceea ce îngăduie și interzice. „Le îngăduie lucrurile bune” dintre mâncăruri, băuturi și relații conjugale „și le oprește lucrurile murdare” dintre mâncăruri, băuturi, relații, vorbe și fapte. „Le ridică povara și lanțurile care erau asupra lor”: religia lui este ușoară și îngăduitoare, fără greutăți, poveri ori rânduieli apăsătoare.

„Cei care cred în el, îl cinstesc”, îl respectă și îl prețuiesc, „îl sprijină și urmează lumina pogorâtă împreună cu el”, Coranul care luminează întunericul îndoielilor și al neștiinței și care trebuie urmat când părerile se deosebesc, „aceștia sunt cei care vor izbândi”. Ei dobândesc binele lumii acesteia și al Vieții de Apoi și sunt salvați de răul amândurora, fiindcă au împlinit cea mai mare cauză a izbândei.

Cei care nu cred în acest Profet neștiutor de carte, nu-l cinstesc, nu-l sprijină și nu urmează lumina pogorâtă împreună cu el sunt cei pierduți. Fiindcă versetul de mai înainte îi chema pe oamenii Torei, Copiii lui Israel, să-l urmeze pe Profet și s-ar fi putut crede că numai lor le era poruncită credința în el, versetul următor arată că urmarea lui este obligatorie pentru toți oamenii.

Comentariul versetului 158

„Spune: O, oameni! Eu sunt Mesagerul lui Allah pentru voi toți”, arabi și nearabi, Oameni ai Cărții și ceilalți. El este Mesagerul Celui „căruia Îi aparține stăpânirea cerurilor și a pământului”, Cel care le cârmuiește prin hotărârile Sale universale și prin Legile Sale religioase. Din această cârmuire face parte faptul că v-a trimis un Mesager măreț, ca să vă cheme la Allah și la Paradisul Său și să vă avertizeze de tot ceea ce vă îndepărtează de El și de Paradisul Său.

„Nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de El”: nimeni nu este adorat pe drept în afară de Allah Singur, fără asociat, iar felul adorării Lui nu poate fi cunoscut decât prin mesagerii Săi. „El dă viață și dă moarte”: dintre cârmuirile Sale universale fac parte viața și moartea, în care nimeni nu-I este părtaș. El a făcut moartea o punte și o trecere spre sălașul veșnic; cel care crede în Viața de Apoi a crezut neîndoielnic în mesajul lui Muhammad.

„Credeți, așadar, în Allah și în Mesagerul Său, Profetul neștiutor de carte”, printr-o credință a inimii care cuprinde faptele inimii și ale mădularelor, „care crede în Allah și în cuvintele Sale”, adică credeți în acest Mesager ale cărui convingeri și fapte sunt drepte, „și urmați-l, pentru ca voi să fiți călăuziți” spre calea cea dreaptă în treburile religiei și ale vieții. Dacă nu îl urmați, veți rătăci mult.

Comentariul versetelor 159 la 160

„În neamul lui Musa se află o comunitate care călăuzește prin adevăr și judecă drept prin el.” Ei îi învață pe oameni adevărul, le dau verdicte religioase și judecă între ei cu dreptate în toate treburile lor. Allah spune în alt loc: „Am făcut dintre ei conducători care călăuzeau după porunca Noastră, fiindcă au fost răbdători și au crezut cu tărie în semnele Noastre.” (as-Sajdah 32:24)

Aceasta arată virtutea comunității lui Musa: Allah a rânduit în ea oameni călăuziți, care îi călăuzeau pe ceilalți după porunca Sa. Versetul îndepărtează impresia greșită care s-ar putea naște din versetele anterioare, unde Allah a pomenit unele dintre cusururile Copiilor lui Israel, potrivnice desăvârșirii și călăuzirii. Cineva ar putea crede că acestea îi cuprindeau pe toți, astfel că Allah a arătat că printre ei se află și o comunitate dreaptă, călăuzită, care îi călăuzea pe alții.

„I-am împărțit în douăsprezece triburi, comunități deosebite”, adică douăsprezece triburi ai căror membri se cunoșteau și trăiau în armonie; urmașii fiecăruia dintre fiii lui Ya'qub alcătuiau un trib. „I-am revelat lui Musa, când neamul său i-a cerut apă”, adică i-au cerut să se roage lui Allah pentru apa din care să bea ei și turmele lor, fiindcă se aflau, iar Allah știe mai bine, într-un loc cu puțină apă.

Allah i-a revelat lui Musa, răspunzând cererii lor: „Lovește stânca cu toiagul tău!” Poate fi vorba despre o anumită stâncă sau despre orice stâncă, cuvântul având sens general. El a lovit-o și „din ea au țâșnit douăsprezece izvoare”, cu apă curgătoare. „Fiecare comunitate și-a cunoscut locul de băut” rânduit pentru fiecare dintre cele douăsprezece triburi. Fiecăruia i s-a dat un izvor pe care îl cunoștea, astfel că s-au putut bucura de liniște și au scăpat de înghesuială, îmbrânceală și ceartă. Aceasta a fost o binefacere deplină de la Allah.

„Am întins deasupra lor umbra norilor”, care îi apărau de arșița soarelui, „și am pogorât peste ei mana”, care este dulce, „și prepelițele”, o specie dintre cele mai bune păsări, cu o carne foarte gustoasă. Allah le-a dăruit deopotrivă umbra, apa de băut și hrană bună, dulciuri și carne, ca să se bucure de odihnă și liniște.

Li s-a spus: „Mâncați din lucrurile bune cu care v-am înzestrat.” Când nu I-au mulțumit lui Allah și nu au împlinit ceea ce le poruncise, „ei nu Ne-au nedreptățit pe Noi, ci pe ei înșiși se nedreptățeau”, lipsindu-se de mult bine și expunându-se răului și mâniei. Așa s-au purtat în tot timpul șederii lor în pustiu.

Comentariul versetelor 161 la 162

„Când li s-a spus: Locuiți în această cetate”, intrați în ea și luați-o drept patrie și locuință. Cetatea era Aelia, Ierusalimul. „Și mâncați din ea de oriunde voiți”: avea mulți pomi, roade îmbelșugate și o viață bună și îndestulată, astfel că li s-a îngăduit să mănânce din ea de oriunde doreau.

„Spuneți”, când intrați pe poartă, „Iertare!”, adică: șterge-ne păcatele și iartă-ne; „și intrați pe poartă prosternându-vă”, smerindu-vă înaintea Domnului vostru, supunându-vă măreției Sale și mulțumindu-I pentru binefacere. El le-a poruncit smerenia și cererea iertării și le-a făgăduit în schimb iertarea păcatelor și răsplată în lumea aceasta și în Viața de Apoi: „Vă vom ierta păcatele și le vom spori răsplata celor care săvârșesc binele.”

Ei nu s-au supus poruncii divine. „Cei nedrepți dintre ei au schimbat cuvântul”, s-au răzvrătit față de Allah și au luat ușor porunca Sa, schimbându-l „cu altul decât cel care li se spusese”. În loc să ceară iertare spunând hittah, au spus habbah fi sha'irah, „un bob de orz”. Dacă au schimbat cuvântul, deși rostirea lui era ușoară, erau cu atât mai gata să schimbe fapta; de aceea au intrat pe poartă târându-se pe șezut.

„Iar Noi am trimis asupra lor”, când au încălcat porunca lui Allah și I s-au răzvrătit, „o pedeapsă din cer”, o osândă grea, fie molimă, fie o altă pedeapsă cerească. Allah nu i-a nedreptățit, ci pedeapsa a venit „pentru nedreptatea lor”.

Comentariul versetului 163

„Întreabă-i”, adică întreabă-i pe Copiii lui Israel, „despre cetatea aflată lângă mare”, pe țărm, și despre încălcarea lor și felul în care Allah i-a pedepsit, „când încălcau Sabatul”. Allah le poruncise să cinstească Sabatul, să-l respecte și să nu pescuiască în acea zi, apoi i-a pus la încercare.

Peștii veneau „în ziua Sabatului, ivindu-se la suprafață”, în număr mare, la suprafața mării, „iar în celelalte zile nu veneau”: peștii se ascundeau în mare, iar oamenii nu-i mai vedeau. „Astfel îi încercăm din pricina nelegiuirii lor.” Nelegiuirea lor a fost cauza pentru care Allah i-a încercat și i-a expus acestei ispite. Dacă nu ar fi fost nelegiuiți, Allah i-ar fi cruțat și nu i-ar fi supus încercării și răului.

Ei au recurs la vicleșug pentru a ocoli interdicția. Săpau gropi pentru pești și întindeau plase. Sâmbăta, peștii veneau și cădeau în gropi și plase; ei nu-i scoteau atunci, ci duminică. Aceasta s-a răspândit între ei, iar oamenii s-au împărțit în trei grupuri.

Comentariul versetelor 164 la 166

Cei mai mulți au încălcat interdicția cu îndrăzneală și pe față. Un grup le-a interzis în mod vădit și i-a mustrat. Un alt grup a socotit că mustrarea făcută de cei care opreau răul era de ajuns și le-a spus: „De ce povățuiți un neam pe care Allah îl va nimici sau îl va pedepsi cu o pedeapsă aspră?” Parcă spuneau: nu este niciun folos să-i povățuiți pe cei care au încălcat hotarele lui Allah, nu ascultă niciun sfătuitor sincer și stăruie în abaterea lor; Allah îi va răsplăti neîndoielnic, fie nimicindu-i, fie trimițând asupra lor o pedeapsă grea.

Grupul care mustră a răspuns: îi povățuim și îi oprim „ca să avem dezvinovățire înaintea Domnului vostru”, pentru ca noi să nu fim învinuiți, „și poate că ei se vor teme”, adică poate vor părăsi păcatul. Nu ne pierdem nădejdea în călăuzirea lor; poate povața le va fi de folos și mustrarea va avea efect asupra lor. Scopul cel mai însemnat al mustrării răului este dezvinovățirea și statornicirea dovezii împotriva celui povățuit, poate că Allah îl va călăuzi și el va împlini porunca ori va părăsi lucrul oprit.

„Când au uitat povața care li se dăduse”, au părăsit ceea ce li se amintise și au stăruit în abatere și încălcare. „I-am salvat” de pedeapsă „pe cei care opreau răul”. Așa este rânduiala lui Allah cu robii Săi: atunci când vine pedeapsa, El îi salvează pe cei care poruncesc binele și opresc răul. „Și i-am cuprins pe cei nedrepți”, adică pe cei care încălcaseră Sabatul, „cu o pedeapsă cumplită”, aspră, „pentru nelegiuirea lor”.

Tălmăcitorii au păreri diferite despre celălalt grup, care le spusese mustrătorilor: „De ce povățuiți un neam pe care Allah îl va nimici sau îl va pedepsi cu o pedeapsă aspră?” Se pare că și ei au fost dintre cei salvați, fiindcă Allah a pomenit pieirea numai a nedrepților și nu a spus că aceștia erau nedrepți. Aceasta arată că pedeapsa i-a cuprins numai pe cei care încălcaseră Sabatul.

Mai mult, poruncirea binelui și oprirea răului sunt o obligație comunitară: dacă unii o împlinesc, ceilalți sunt scutiți de ea. Aceștia s-au mulțumit cu fapta celor care au mustrat și, prin cuvintele „De ce povățuiți un neam pe care Allah îl va nimici sau îl va pedepsi cu o pedeapsă aspră?”, și-au arătat și ei dezaprobarea. Aceasta dovedește că îi urau pentru faptele lor și credeau că Allah îi va pedepsi aspru.

„Când au stăruit cu trufie în ceea ce le fusese oprit”, s-au împietrit și nu s-au supus, nici nu au luat aminte, „le-am spus”, prin hotărârea care se împlinește: „Fiți maimuțe disprețuite!” Ei s-au prefăcut în maimuțe cu îngăduința lui Allah, iar Allah i-a îndepărtat de mila Sa. Apoi El arată umilirea și înjosirea celor rămași.

Comentariul versetelor 167 la 170

„Când Domnul tău a vestit”, a făcut cunoscut și a declarat, „că va trimite împotriva lor, până în Ziua Învierii, pe cineva care să-i supună celui mai rău chin”, adică să-i umilească și să-i înjosească. „Domnul tău este grabnic la pedeapsă” față de cel care I se răzvrătește, astfel că poate grăbi pedeapsa lui în lumea aceasta, „dar El este și Atoateiertător și Îndurător” față de cel care se căiește și se întoarce la El: îi iartă păcatele, îi acoperă neajunsurile, îi primește faptele de adorare și îl răsplătește în multe chipuri.

Allah a împlinit asupra lor amenințarea Sa: au rămas în umilire, sub stăpânirea altora; nu li se ridică vreun steag și nu primesc biruința.

„I-am împrăștiat pe pământ în comunități”, i-am despărțit și risipit după ce fuseseră adunați. „Printre ei sunt oameni drepți”, care împlinesc drepturile lui Allah și ale robilor Săi, „iar alții sunt altfel”, adică nu sunt drepți: unii sunt cumpătați, iar alții se nedreptățesc pe ei înșiși.

„I-am încercat”, potrivit rânduielii Noastre, „cu bine și cu rău”, prin ușurință și greutate, „pentru ca ei să se întoarcă” de la faptele rele și să urmeze călăuzirea pentru care au fost creați. Ei au rămas astfel: unii drepți, alții răi, iar alții între acestea, până când le-a urmat o generație la care răul s-a înmulțit.

Acei urmași „au moștenit Cartea”: ei au devenit cei la care oamenii se adresau în privința ei și au ajuns să o tâlcuiască după poftele lor. Li se dădeau bani ca să rostească judecăți nedrepte, iar mita s-a răspândit între ei. „Ei apucă bunurile trecătoare ale acestei lumi și spun”, mărturisind că fapta era păcat și nedreptate: „Vom fi iertați.” Aceasta nu era o adevărată cerere de iertare. Dacă ar fi fost, ar fi regretat, ar fi părăsit fapta și s-ar fi hotărât să nu se întoarcă la ea. Însă, dacă le venea un alt câștig trecător sau o altă mită, îl apucau și pe acela.

Au vândut semnele lui Allah pentru un preț neînsemnat și au schimbat ceea ce era mai bun cu ceea ce era mai prejos. Allah i-a mustrat pentru îndrăzneala lor: „Oare nu s-a luat de la ei legământul Cărții, că nu vor spune despre Allah decât adevărul?” De ce spun despre Allah ceea ce nu este adevărat, urmându-și poftele și înclinațiile?

„Și au cercetat ceea ce se afla în ea.” Ei au studiat Cartea, astfel că nu aveau nicio nelămurire; au săvârșit fapta în chip voit, cunoscând-o bine. Aceasta face păcatul mai mare, vina mai grea și pedeapsa mai îndreptățită. Cauza era mintea lor neputincioasă și nechibzuită, fiindcă dădeau întâietate lumii acesteia față de Viața de Apoi.

De aceea Allah a spus: „Sălașul Vieții de Apoi este mai bun pentru cei care se tem de Allah” și se feresc de ceea ce El le-a oprit: mâncărurile dobândite și consumate ca mită pentru a judeca împotriva revelației lui Allah și toate celelalte lucruri interzise. „Oare nu pricepeți?” Nu aveți oare o minte cumpănită cu care să deosebiți ce trebuie pus pe primul loc de ceea ce este mai puțin însemnat, ce trebuie ales mai întâi de ceea ce trebuie lăsat în urmă? Una dintre însușirile cele mai mari ale rațiunii este privirea la urmări. Cum poate fi socotit înțelept cel care privește numai la un folos apropiat, neînsemnat și trecător, pierzând o fericire mare și veșnică?

Oamenii cu adevărat raționali sunt cei despre care Allah spune: „cei care se țin cu tărie de Carte și împlinesc rugăciunea”. Ei se țin de ea prin știință și faptă, cunosc rânduielile și istorisirile ei, iar aceasta este dintre cele mai nobile științe. Lucrează potrivit poruncilor care aduc bucurie, fericire și îndreptare în lumea aceasta și în Viața de Apoi.

Una dintre cele mai mari porunci de care trebuie să se țină este împlinirea rugăciunii, în aspectele ei exterioare și lăuntrice. Allah a pomenit-o în mod deosebit pentru virtutea și noblețea ei, fiindcă este cumpăna credinței și pentru că împlinirea ei cheamă la împlinirea celorlalte acte de adorare.

Fiindcă toate faptele lor sunt spre îndreptare, Allah spune: „Noi nu lăsăm să se piardă răsplata celor care îndreaptă lucrurile”, a celor care aduc îndreptare prin vorbele, faptele și intențiile lor, îndreptându-se pe ei înșiși și pe ceilalți. Acest verset și cele asemănătoare arată că Allah i-a trimis pe mesageri pentru îndreptare, nu pentru stricăciune, pentru folos, nu pentru vătămare, și pentru binele lumii acesteia și al Vieții de Apoi. Cu cât un om aduce mai multă îndreptare, cu atât este mai aproape de urmarea lor.

Versetul 171

„Când am ridicat Muntele deasupra lor”, după ce refuzaseră să primească ceea ce se afla în Tora, Allah i-a silit să o primească și să lucreze potrivit ei. A smuls muntele și l-a ridicat deasupra capetelor lor, „ca și cum ar fi fost un umbrar, iar ei au crezut că va cădea peste ei”. Li s-a spus: „Țineți cu tărie ceea ce v-am dat”, cu hotărâre și strădanie, „și amintiți-vă ceea ce se află în el”, studiindu-l, cercetându-l și lucrând potrivit lui, „pentru ca voi să vă temeți de Allah” dacă faceți aceasta.

Versetele 172 la 174

„Când Domnul tău a scos din fiii lui Adam, din coapsele lor, urmașii lor”, adică a scos din coapsele părinților odraslele lor și i-a făcut să se nască, generație după generație. Când i-a scos din pântecele mamelor și din coapsele taților, „i-a făcut martori împotriva lor înșiși: Oare nu sunt Eu Domnul vostru?” Le-a statornicit mărturia despre Stăpânirea Sa prin ceea ce a așezat în firea lor: El este Domnul, Creatorul și Stăpânitorul lor. Ei au spus: „Ba da”, mărturisim aceasta.

Allah Preaînaltul i-a creat pe robii Săi potrivit religiei drepte și firești. Fiecare om se naște pe această fire, însă ea poate fi schimbată și înlocuită prin ceea ce se abate asupra minților și prin credințele stricate.

De aceea ei au spus: „Ba da, mărturisim! Aceasta pentru ca voi să nu spuneți în Ziua Învierii: Noi am fost nepăsători față de aceasta.” Adică: v-am încercat și v-am făcut să recunoașteți ceea ce se află în firea voastră, că Allah Preaînaltul este Domnul vostru, ca să nu tăgăduiți în Ziua Învierii și să pretindeți că dovada lui Allah nu s-a statornicit împotriva voastră, că nu ați avut nicio cunoștință și că ați fost nepăsători. Astăzi nu mai aveți nicio dezvinovățire; dovada deplină a lui Allah s-a statornicit împotriva voastră.

Sau să aduceți o altă dezvinovățire și să spuneți: „Părinții noștri au făcut asocieri mai înainte, iar noi am fost doar urmași după ei”, așa că le-am urmat pașii în deșertăciunea lor. „Ne vei nimici pentru ceea ce au făcut cei care au urmat deșertăciunea?” Allah a așezat în firea voastră ceea ce vă arată că fapta părinților voștri este deșertăciune și că adevărul este ceea ce au adus mesagerii; acest adevăr se împotrivește credințelor pe care le-ați găsit la părinții voștri și le covârșește.

Este posibil ca robul să fi crescut între vorbele și credințele stricate ale părinților săi rătăciți și să le socotească adevăr, dar aceasta se întâmplă numai din pricina abaterii sale de la dovezile lui Allah, de la semnele Sale din lume și din el însuși. Abaterea de la ele și primirea cuvintelor celor care susțin falsitatea îl pot duce în starea în care dă întâietate falsității față de adevăr. Aceasta este tălmăcirea corectă a acestor versete.

S-a mai spus că acesta ar fi legământul pe care Allah l-a luat de la urmașii lui Adam atunci când i-a scos din coapsele lui Adam și i-a făcut să mărturisească împotriva lor înșiși, iar ei au mărturisit. Prin ceea ce le poruncise atunci, El ar fi statornicit dovada împotriva nedreptății lor, a necredinței și împotrivirii lor din lumea aceasta și din Viața de Apoi. Însă versetul nu arată acest lucru, el nu se potrivește cu înțelepciunea lui Allah, iar realitatea depune mărturie împotriva lui.

Legământul despre care se spune că ar fi fost luat când Allah i-a scos pe urmașii lui Adam din coapsele lui Adam¹⁹, pe când se aflau într-o lume în care erau asemenea particulelor, nu este amintit de nimeni și nu se află în mintea vreunui om. Cum ar putea Allah să-l folosească drept dovadă împotriva lor, dacă nu au despre el nicio veste, nicio mărturie văzută și nicio urmă?

Fiindcă acest adevăr este limpede, Allah a spus: „Astfel deslușim semnele”, le lămurim și le explicăm, „poate că ei se vor întoarce” la ceea ce Allah a așezat în firea lor și la legământul pe care I l-au făcut, părăsind faptele urâte.

Versetele 175 la 176

Allah Preaînaltul îi spune Profetului Său: „Povestește-le istorisirea celui căruia i-am dat semnele Noastre”, adică l-am învățat Cartea lui Allah, iar el a devenit un învățat mare și priceput, „însă el s-a lepădat de ele, iar Shaytan l-a urmărit”. El s-a dezbrăcat de însușirile celui care poartă știința semnelor lui Allah. Știința adevărată îl împodobește pe cel care o deține cu purtările cele mai alese și faptele cele mai bune, îl ridică la cele mai înalte trepte și cele mai mărețe ranguri.

Acest om însă a aruncat Cartea lui Allah în spatele său, a lepădat purtările poruncite de Carte așa cum își leapădă cineva haina. Când s-a lepădat de ele, Shaytan l-a urmărit și a pus stăpânire pe el, fiindcă ieșise din cetatea puternică. L-a împins la păcate, iar el a coborât dintre cei mai înalți până între cei mai de jos și „a ajuns dintre cei rătăciți”, după ce fusese dintre cei călăuziți și călăuzitori. Aceasta fiindcă Allah l-a părăsit și l-a lăsat în seama lui însuși.

De aceea Allah spune: „Dacă am fi voit, l-am fi înălțat prin ele”, dându-i izbânda să lucreze potrivit științei, astfel încât să se ridice în lumea aceasta și în Viața de Apoi și să fie păzit de dușmani. „Însă” el a săvârșit ceea ce atrage părăsirea, „s-a lipit de pământ”, adică de poftele joase și scopurile lumești, „și și-a urmat pofta”, părăsind ascultarea de Stăpânul său.

Pilda lui, în râvnă pentru lumea aceasta și în alipirea deplină de ea, este „asemenea câinelui: dacă îl alungi, gâfâie cu limba scoasă, iar dacă îl lași, tot gâfâie cu limba scoasă”. El are limba scoasă în orice stare; tot astfel, acest om rămâne necontenit lacom după lume, iar niciun câștig nu-i astâmpără lăcomia.

„Aceasta este pilda oamenilor care au tăgăduit semnele Noastre”, după ce Allah li le-a adus. Nu s-au supus lor, ci le-au respins și le-au lepădat, fiindcă erau lipsiți de orice prețuire înaintea lui Allah și își urmaseră poftele fără vreo călăuzire de la El. „Povestește-le, așadar, istorisirile, poate că ei vor cugeta” la pilde, învățături și semne. Dacă vor cugeta, vor ști, iar dacă vor ști, vor lucra.

Versetul 177

Cât de rea este pilda celor care tăgăduiesc semnele lui Allah și își nedreptățesc sufletele prin felurite păcate! Pilda lor este cu adevărat rea. Este posibil ca versetele să vorbească despre o anumită persoană căreia Allah i-a dat semnele Sale, iar ea le-a lepădat și i s-a întâmplat ceea ce El a pomenit, astfel că istorisirea ei este o avertizare pentru ceilalți. Este posibil și ca exprimarea să fie generală și să-l cuprindă pe oricine primește semnele lui Allah și apoi se leapădă de ele.

Aceste versete îndeamnă la lucrarea potrivit științei: aceasta îl înalță pe om înaintea lui Allah și îl păzește de Shaytan. Ele avertizează și împotriva părăsirii lucrării potrivit științei, fiindcă aceasta îl coboară pe om până la cele mai joase trepte și îi dă lui Shaytan putere asupra lui. Ele arată totodată că urmarea poftei și preocuparea neîncetată cu ea sunt pricini pentru care Allah îl părăsește pe rob.

Versetul 178

Allah Preaînaltul arată că El Singur este Cel care călăuzește și rătăcește. „Cel pe care Allah îl călăuzește”, dându-i izbânda spre fapte bune, păzindu-l de lucrurile urâte și învățându-l ceea ce nu știa, „este cu adevărat călăuzit”, fiindcă a ales călăuzirea lui Allah. „Iar cei pe care îi rătăcește”, părăsindu-i și nedându-le izbânda spre bine, „sunt cei pierduți”: își pierd sufletele și familiile în Ziua Învierii. Aceasta este pierderea cea mai vădită.

Versetul 179

Allah Preaînaltul arată cât de mulți sunt cei rătăciți, dintre djinni și oameni, care îl urmează pe Iblis cel blestemat: „Am creat pentru Iad mulți dintre djinni și oameni”, iar animalele sunt într-o stare mai bună decât ei. „Ei au inimi cu care nu înțeleg”: nicio pricepere și nicio știință nu ajung la ei, afară de măsura prin care dovada se statornicește împotriva lor. „Ochi cu care nu văd” ceea ce le-ar folosi; au pierdut folosul vederii. „Și urechi cu care nu aud”, astfel încât înțelesul celor auzite să le ajungă la inimi.

Cei descriși prin aceste însușiri rele „sunt asemenea vitelor”, animalelor lipsite de rațiune, fiindcă au dat întâietate lucrului pieritor față de cel veșnic și astfel au rămas fără rațiune. „Ba chiar sunt mai rătăciți”, fiindcă vitele își împlinesc scopul pentru care au fost create și au un instinct prin care deosebesc ceea ce le folosește de ceea ce le vatămă; de aceea starea lor este mai bună.

„Aceștia sunt cei nepăsători” față de lucrurile cele mai folositoare. Sunt nepăsători față de credința în Allah, ascultarea și pomenirea Lui. Inimile, auzul și vederea le-au fost create ca să-i ajute la împlinirea poruncilor lui Allah și a drepturilor Sale, dar ei le-au folosit pentru contrariul acestui scop. De aceea merită să fie dintre cei pe care Allah i-a creat pentru Iad: ei săvârșesc faptele oamenilor Iadului.

Cei care folosesc aceste mădulare pentru adorarea lui Allah, ale căror inimi sunt pline de credință în El și iubire pentru El și care nu sunt nepăsători față de Allah sunt oamenii Paradisului și săvârșesc faptele oamenilor Paradisului.

Versetul 180

Acest verset arată măreția slavei lui Allah și cuprinderea însușirilor Sale: ale Lui sunt Numele cele mai frumoase, adică toate Numele bune. Fiecare dintre ele indică o însușire de desăvârșire și măreție. Tocmai de aceea sunt numite „cele mai frumoase”. Dacă nu ar indica vreo însușire și ar fi numai un nume lipsit de înțeles, nu ar fi frumos; la fel, dacă ar indica un neajuns ori o însușire care poate fi lăudată sau nu, nu ar fi dintre Numele cele mai frumoase.

Fiecare Nume al Său arată în chipul cel mai desăvârșit și cuprinzător întregul său înțeles. Numele al-'Alim, Atotștiutorul, arată că știința Sa cuprinde toate lucrurile și că nici măcar greutatea unui atom din cer ori de pe pământ nu iese din cunoașterea Sa. Numele ar-Rahim, Îndurătorul, arată că El are o milă uriașă, care cuprinde toate lucrurile. Numele al-Qadir, Atotputernicul, arată că are o putere deplină, pe care nimic nu o poate zădărnici; și la fel sunt celelalte Nume.

Din desăvârșita lor frumusețe face parte și faptul că Allah nu poate fi chemat decât prin ele. De aceea El a spus: „Chemați-L prin ele.” Aceasta cuprinde invocarea prin adorare și invocarea prin cerere. El este chemat pentru fiecare lucru dorit prin Numele potrivit acelei cereri. Cel care se roagă poate spune: O, Allah, iartă-mă și ai milă de mine, căci Tu ești Atoateiertătorul, Îndurătorul! Primește-mi căința, o, Primitorule al căinței! Dăruiește-mi înzestrare, o, Înzestrătorule! Poartă-Te cu blândețe față de mine, o, Blândule! Și tot astfel.

„Și îndepărtați-vă de cei care se abat în privința Numelor Sale. Ei vor fi răsplătiți pentru ceea ce făceau”, ca pedeapsă pentru abaterea lor. Abaterea înseamnă a abate Numele de la sensul pe care Allah l-a rânduit: fie numind cu ele pe cineva care nu le merită, cum fac politeiștii cu divinitățile lor; fie tăgăduind înțelesurile Numelor și răstălmăcindu-le, dând cuvintelor un sens pe care Allah și Mesagerul Său nu l-au voit; fie asemănând însușirile lui Allah cu însușirile făpturilor. Este obligatoriu să ne ferim de abaterea privind Numele și de cei care se abat.

În Sahih se relatează că Profetul a spus: „Allah are nouăzeci și nouă de Nume; cine le învață va intra în Paradis²⁰.”

Versetul 181

Printre cei creați de Noi se află o comunitate virtuoasă, desăvârșită în ea însăși și care îi desăvârșește și pe alții. Ei se călăuzesc pe ei și pe ceilalți prin adevăr, îl cunosc, lucrează potrivit lui, îl predau, îi cheamă pe oameni să-l primească și să lucreze potrivit lui.

„Și judecă drept prin el” între oameni, atunci când hotărăsc în pricini privitoare la averi, vărsare de sânge, drepturi, păreri și alte lucruri. Aceștia sunt conducătorii călăuzirii și luminile întunericului, cei pe care Allah i-a binecuvântat cu credință, fapte bune, îndemnarea reciprocă la adevăr și îndemnarea reciprocă la răbdare. Ei sunt siddiqun, cei foarte sinceri și tari în credință, a căror treaptă urmează treptei mesagerilor. Între ei se află trepte deosebite, fiecare potrivit stării sale. Slavă Celui care deosebește prin mila Sa pe cine voiește; Allah este Stăpânul harului uriaș.

Versetele 182 la 186

Aceștia sunt cei care au tăgăduit semnele lui Allah ce dovedesc adevărul călăuzirii aduse de Muhammad. Ei le-au respins și nu le-au primit. „Îi vom atrage treptat spre pieire, fără ca ei să știe”, dăruindu-le înzestrare îmbelșugată. „Le voi da răgaz”, ca să creadă că nu vor fi apucați și pedepsiți. Vor spori astfel în necredință și răzvrătire, adăugând rău la răul lor; pedeapsa li se va mări și înmulți, iar ei își vor face rău singuri fără să-și dea seama. „Căci planul Meu este puternic”, tare și deplin.

„Oare nu au cugetat? Tovarășul lor nu este stăpânit de nebunie”, adică Muhammad. Oare nu și-au pus mintea la lucru și nu au privit la tovarășul lor, pe care îl cunosc și a cărui stare nu le este ascunsă, ca să vadă dacă este nebun? Să privească la purtarea, călăuzirea și însușirile sale și la lucrurile spre care îi cheamă. Nu vor găsi în el decât cele mai desăvârșite însușiri și cele mai alese purtări; în rațiune și judecată i-a întrecut pe toți. El cheamă la tot ceea ce este bun și oprește tot ceea ce este rău.

O, oameni cu rațiune! Se poate oare ca într-un asemenea om să fie vreo nebunie? Oare nu este el conducătorul măreț și sfătuitorul sincer, cel nobil și mărinimos, milos și blând? De aceea Allah a spus: „el este numai un avertizator limpede”, chemând făpturile la ceea ce le salvează de pedeapsă și le aduce răsplată.

„Oare nu au privit la stăpânirea cerurilor și a pământului?” Dacă le-ar privi, ar găsi dovezi care arată Unicitatea Domnului lor și însușirile Sale desăvârșite. Să privească, de asemenea, „la toate lucrurile pe care Allah le-a creat”. Toate părțile lumii sunt cele mai mari dovezi ale științei, puterii, înțelepciunii, milei și bunătății Sale nemărginite, ale împlinirii Voinței Sale și ale celorlalte însușiri mărețe. Ele arată că El Singur creează și cârmuiește și, prin urmare, numai El merită adorarea, lauda, slăvirea, iubirea și mărturisirea Unicității.

„Și oare nu s-au gândit că sorocul lor s-ar putea să fie aproape?” Să privească la starea lor și să-și cerceteze sufletele înainte să li se apropie sorocul și moartea să-i surprindă în nepăsare; atunci nu vor mai putea îndrepta ceea ce au pierdut. „În ce cuvânt vor crede după acesta?” Dacă nu cred în această Carte măreață, atunci în ce cuvânt vor crede? În cărțile minciunii și rătăcirii ori în vorbele fiecărui născocitor mincinos?!

Cel rătăcit nu are nicio cale de ieșire și niciun drum spre călăuzire. De aceea Allah Preaînaltul a spus: „Pe cel pe care Allah îl rătăcește, nimeni nu-l poate călăuzi, iar El îi lasă să rătăcească orbește în răzvrătirea lor”, adică nedumeriți, șovăitori, fără să iasă din ea și fără să fie călăuziți spre vreun adevăr.

Versetele 187 la 188

Allah Preaînaltul îi spune Mesagerului Său Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa: „Ei te întreabă”, adică aceia dintre tăgăduitori care se încăpățânează împotriva ta, „despre Ceas: Când va veni?”, când va sosi timpul lui și când se va abate asupra făpturilor? „Spune: Știința lui este numai la Domnul meu”, adică numai El îl cunoaște. „Nimeni în afară de El nu-l va dezvălui la vremea sa”: numai El îl va face să se arate la sorocul pe care l-a rânduit pentru venirea lui.

„El apasă greu asupra cerurilor și a pământului”, adică știința lui este ascunsă locuitorilor cerurilor și ai pământului, iar venirea lui este un lucru greu pentru ei și îi înspăimântă. „Nu va veni asupra voastră decât pe neașteptate”, când nu vă dați seama, nu v-ați pregătit și nu sunteți gata pentru venirea lui.

„Ei te întreabă ca și cum ai fi bine informat despre el”, adică stăruie să te întrebe despre Ceas ca și cum ai cerceta cu stăruință acest lucru și ai cunoaște răspunsul. Ei nu știu că, datorită cunoașterii tale desăvârșite despre Domnul tău și fiindcă știi că această întrebare nu aduce folos, nu ești înclinat să întrebi despre el și nu urmărești această știință. De ce nu-ți urmează exemplul, părăsind cercetarea unui lucru lipsit de folos și cu neputință de cunoscut? Niciun profet trimis și niciun înger apropiat nu îl cunoaște. El este dintre lucrurile pe care Allah le-a ascuns făpturilor Sale, potrivit înțelepciunii Sale desăvârșite și științei Sale nemărginite.

„Spune: Știința lui este numai la Allah, dar cei mai mulți oameni nu știu.” De aceea ei urmăresc ceea ce nu li se cuvine să urmărească, mai ales acești oameni care nu întreabă despre ceea ce este mai important și părăsesc știința de care au nevoie, apoi se îndreaptă spre un lucru pe care nimeni nu-l poate cuprinde și a cărui cunoaștere nu le-a fost cerută.

„Spune: Eu nu am puterea să-mi aduc vreun folos sau să îndepărtez vreo vătămare de la mine.” Eu sunt nevoiaș, supus cârmuirii lui Allah. Nu-mi vine niciun bine decât de la Allah, nimeni nu îndepărtează răul de la mine în afară de El și nu am nicio știință în afară de ceea ce m-a învățat Allah Preaînaltul.

„Dacă aș fi cunoscut nevăzutul, mi-aș fi agonisit mult bine și niciun rău nu m-ar fi atins.” Aș fi împlinit pricinile despre care aș fi știut că îmi aduc folos și bine și m-aș fi ferit de toate lucrurile care duc la rău și vătămare, cunoscând lucrurile înainte să aibă loc și știind la ce duc. Însă, fiindcă nu am această știință, uneori mă ajunge răul și alteori pierd unele foloase și interese lumești. Aceasta este cea mai limpede dovadă că nu cunosc nevăzutul.

„Eu nu sunt decât un avertizator”: avertizez asupra pedepselor religioase, lumești și din Viața de Apoi, arăt faptele care duc la ele și îi avertizez pe oameni să nu le săvârșească. Sunt și „un vestitor” al răsplății apropiate și al celei viitoare, arăt faptele care duc la ea și îndemn la ele. Nu oricine primește însă această veste bună și această avertizare; numai credincioșii trag folos din ele și le primesc.

Aceste versete arată nechibzuința celui care se îndreaptă către Profet, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, și îl invocă ca să-i aducă folos sau să-i îndepărteze vătămarea. Profetul nu are în mână nimic din cârmuire, nu-i poate aduce folos celui căruia Allah nu-i voiește folosul și nu poate îndepărta vătămarea de la cel de la care Allah nu o îndepărtează. El nu are altă știință decât cea pe care Allah Preaînaltul i-a dat-o. Folosul adus de el este pentru cel care a primit vestea bună și avertizarea cu care a fost trimis și a lucrat potrivit lor. Acest folos întrece folosul părinților, mamelor, prietenilor și fraților: el i-a îndemnat pe oameni spre tot binele, i-a avertizat împotriva oricărui rău și le-a lămurit totul în chip desăvârșit.

Versetele 189 la 193

„El este Cel care v-a creat”, o, bărbați și femei răspândiți pe pământ, în ciuda numărului vostru mare și a răspândirii voastre, „dintr-un singur suflet”, adică Adam, părintele oamenilor, „și a făcut din el perechea sa”, adică a creat-o din Adam pe soția lui, Hawwa', „ca el să-și găsească liniștea lângă ea”. Fiindcă ea fusese creată din el, între ei s-au aflat potrivire și armonie, iar unul și-a găsit liniștea lângă celălalt.

Apoi fiecare dintre ei a fost atras spre celălalt prin dorința trupească. „După ce s-a împreunat cu ea”, adică a avut relații trupești cu ea, Creatorul a rânduit ca din această dorință și împreunare să se nască urmași. „Ea a purtat o sarcină ușoară și și-a continuat viața cu ea.” La începutul sarcinii, femeia nu o simte și ea nu o îngreunează. „Când sarcina s-a îngreunat”, odată cu creșterea fătului în pântece, părinții se îngrijorează pentru naștere și doresc ca pruncul să iasă viu, sănătos și fără vreun neajuns. De aceea, „amândoi L-au chemat pe Allah, Domnul lor: Dacă ne dăruiești un copil sănătos”, cu alcătuirea întreagă și fără vreun neajuns, „vom fi negreșit dintre cei mulțumitori”.

„Dar când El le-a dăruit un copil sănătos”, potrivit cererii lor, și Și-a împlinit binefacerea asupra lor, „ei I-au făcut asociați în ceea ce le dăruise.” I-au făcut lui Allah asociați în privința copilului pe care Allah Singur l-a creat și li l-a dăruit, înveselindu-i astfel pe părinți. Fie i-au pus un nume care arată robia față de altcineva în afară de Allah, precum 'Abd al-Harith, 'Abd al-'Uzza sau 'Abd al-Ka'bah și altele asemenea, fie au asociat pe alții cu Allah în adorare, după ce El le dăruise binefaceri pe care nimeni nu le poate număra.

Cuvintele trec aici de la un caz anume la unul general. Începutul vorbește despre Adam și Hawwa', apoi vorbirea se mută la oameni în general; fără îndoială, acest lucru se întâlnește adesea între urmașii lui Adam. Allah le-a arătat astfel deșertăciunea politeismului și gravitatea nedreptății lor, fie că asocierea era în cuvinte, fie în fapte.

Allah i-a creat dintr-un singur suflet, a creat din el soția sa, le-a dăruit perechi dintre ei înșiși și a așezat între ei iubire și milă, prin care unul își găsește liniștea lângă celălalt și între ei se află armonie, plăcere și desfătare. Apoi i-a călăuzit spre mijloacele prin care își împlinesc dorința și se nasc urmașii. El îi creează pe urmași în pântecele mamelor pentru o vreme în care părinții așteaptă cu dor, Îl cheamă pe Allah ca pruncul să iasă sănătos și întreg, iar El Își împlinește binefacerea asupra lor și le dăruiește ceea ce au cerut.

Nu merită El, așadar, ca ei să-L adore sincer pe El Singur, fără să-I facă vreun asociat? Ei au săvârșit contrariul și I-au asociat pe cei care „nu creează nimic, ci sunt ei înșiși creați”, care „nu-i pot ajuta” pe adoratorii lor „și nu se pot ajuta nici pe ei înșiși”. Dacă nu creează nici măcar greutatea unui atom, ci sunt creați, și nu pot îndepărta vătămarea nici de la adoratorii lor, nici de la ei înșiși, cum pot fi luați drept dumnezeiri împreună cu Allah? Aceasta este cea mai mare nedreptate și cea mai vădită nechibzuință.

Dacă voi, politeiștilor, chemați la călăuzire aceste divinități pe care le adorați în afară de Allah, ele nu vă urmează. Este totuna dacă le chemați sau tăceți. Oamenii sunt, prin urmare, mai desăvârșiți decât statuile: acestea nu aud, nu văd, nu călăuzesc și nu pot fi călăuzite. Când omul cu minte privește drept la aceasta, cunoaște cu certitudine deșertăciunea dumnezeirii lor și lipsa de minte a adoratorilor lor.

Versetele 194 la 196

Aceasta este o provocare adresată politeiștilor care adoră statuile. Allah Preaînaltul spune: „Cei pe care îi chemați în afară de Allah sunt robi asemenea vouă”, adică între voi și ei nu este nicio deosebire: toți sunteți robii lui Allah, aflați sub stăpânirea Sa. Dacă sunteți sinceri când pretindeți că ei merită ceva din adorare, „chemați-i, așadar, și să vă răspundă”. Dacă vă răspund și obțineți ceea ce doriți, pretenția voastră s-a dovedit adevărată; altminteri, se arată că mințiți în această pretenție și născociți împotriva lui Allah cea mai mare minciună.

Lucrul acesta nu are nevoie de altă lămurire. Dacă priviți la ei, vedeți că chipul lor arată că nu au nimic folositor: nu au picioare cu care să meargă, mâini cu care să apuce, ochi cu care să vadă și urechi cu care să audă. Le lipsesc toate organele și puterile aflate în om. Dacă ei nu vă răspund când îi chemați, sunt robi asemenea vouă, iar voi sunteți mai desăvârșiți și mai puternici decât ei în multe privințe, atunci de ce îi adorați?

„Spune: Chemați-i pe asociații voștri, apoi uneltiți împotriva mea și nu-mi dați niciun răgaz!” Adunați-vă voi și asociații voștri ca să-mi faceți rău, fără amânare și fără să mă lăsați să aștept. Nu veți putea nicidecum să-mi faceți rău, fiindcă „Ocrotitorul meu este Allah”, Cel care mă ocrotește, îmi aduce folos și îndepărtează vătămarea de la mine.

El este „Cel care a pogorât Cartea”, în care se află călăuzire, vindecare și lumină. Faptul că a pogorât-o și că le-a rânduit robilor Săi religia este din ocrotirea și îngrijirea Sa aparte. „Iar El îi ocrotește pe cei drepți”, pe cei ale căror intenții, fapte și cuvinte sunt drepte. Allah Preaînaltul a spus: „Allah este Ocrotitorul celor care cred; El îi scoate din întunericuri la lumină.” (al-Baqarah 2:257)

Fiindcă drepții credincioși Îl iau pe Domnul lor drept Ocrotitor, cred în El și se tem de El și nu se alipesc de altcineva în afara Lui, de cineva care nu le poate aduce nici folos, nici vătămare, Allah îi ocrotește, le arată blândețe, îi ajută în binele și folosul lor religios și lumesc și îndepărtează de la ei, prin credința lor, tot ceea ce urăsc. Allah a spus: „Cu adevărat, Allah îi apără pe cei care cred.” (al-Hajj 22:38)

Versetele 197 la 198

Aceste cuvinte arată, de asemenea, că statuile pe care ei le adoră în afară de Allah nu merită nimic din adorare. Ele nu se pot ajuta nici pe ele însele și nu-i pot ajuta pe adoratorii lor, nu au rațiune și nu pot răspunde. Dacă le chemi la călăuzire, nu pot fi călăuzite, fiindcă sunt numai chipuri fără viață.

„Îi vezi privind spre tine, însă ei nu văd.” Ei le-au făcut după chipul făpturilor însuflețite, al oamenilor ori al altora, le-au pus ochi și mădulare, astfel încât privitorul ar putea crede că sunt vii. Dar, când se uită cu băgare de seamă, vede că sunt lucruri neînsuflețite care nu se mișcă și în care nu există viață. Pe ce temei le iau politeiștii drept dumnezeiri împreună cu Allah? Pentru ce folos se dedică lor și caută apropierea de ele prin felurite acte de adorare?

După ce acest lucru este înțeles, se cunoaște că, și dacă politeiștii și divinitățile pe care le adoră s-ar aduna și ar unelti împotriva celui al cărui Ocrotitor este Creatorul pământului și al cerurilor, Cel care îi ia în ocrotire pe robii Săi drepți, nu i-ar putea face nici măcar cât greutatea unui atom de rău. Ei și dumnezeirile lor sunt cu totul neputincioși, în timp ce puterea lui Allah este desăvârșită, iar puternic este și cel care caută ocrotirea Lui și își pune încrederea în El.

S-a spus și că pronumele din cuvintele „îi vezi privind spre tine, însă ei nu văd” se referă la politeiștii care l-au tăgăduit pe Mesagerul lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa. Sensul ar fi: crezi că se uită la tine, o, Mesager al lui Allah, ca să deosebească pe cel sincer de cel mincinos, însă ei nu te văd așa cum ești, fiindcă nu zăresc frumusețea, desăvârșirea și sinceritatea aflate în tine.

Versetul 199

Acest verset cuprinde bunele purtări care trebuie arătate față de oameni și felul în care ei trebuie tratați. Robul să primească ceea ce este ușor din purtarea și faptele lor și să nu le ceară ceea ce nu pot împlini. Să mulțumească pentru fiecare cuvânt bun și fiecare faptă bună, chiar dacă sunt modeste, cu care aceștia îl întâmpină, să treacă peste neajunsurile și greșelile lor și să nu se poarte cu trufie față de cel mic din pricina vârstei lui, față de cel cu minte puțină din pricina lipsei lui și nici față de cel sărac din pricina sărăciei sale. Să-i trateze pe toți cu bunătate și să se poarte cu fiecare potrivit stării sale, astfel încât inimile lor să se deschidă.

„Poruncește ceea ce este drept”, adică fiecare cuvânt bun, faptă bună și purtare aleasă, față de cel apropiat și față de cel îndepărtat. Ceea ce ajunge de la tine la oameni să fie învățarea unei științe, îndemnarea la bine, precum păstrarea legăturilor de rudenie și bunătatea față de părinți, împăcarea oamenilor, sfatul folositor, o părere dreaptă, sprijinul în bine și evlavie, oprirea de la o faptă urâtă sau călăuzirea spre un folos religios ori lumesc.

Fiindcă nu se poate evita vătămarea celui neștiutor, Allah Preaînaltul a poruncit să te îndepărtezi de el și să nu-i răspunzi la neștiință. Nu-l vătăma pe cel care te vatămă prin cuvânt sau faptă, nu-l lipsi pe cel care te lipsește, păstrează legătura cu cel care o rupe și poartă-te drept cu cel care te nedreptățește.

Versetele 200 la 202

După ce a arătat cum trebuie să ne purtăm cu oamenii, Allah a arătat cum trebuie să ne purtăm cu shaytanii dintre djinni. În orice timp și în orice stare, „dacă o șoaptă de la Shaytan te atinge”, dacă simți îndemnul lui de a lăsa binele sau împingerea și încurajarea lui spre rău, „caută adăpost la Allah”: întoarce-te la El și caută ocrotire la El. „Cu adevărat, El este Atoateauzitor”, aude ceea ce spui, „Atotștiutor”, cunoaște intenția, slăbiciunea și dorința ta sinceră de a căuta adăpost la El. Te va ocroti atunci de ispita lui și de șoaptele lui, după cum a spus: „Spune: Caut adăpost la Domnul oamenilor.” (an-Nas 114:1)

Fiindcă robul este uneori nepăsător, iar Shaytan stă necontenit la pândă, Allah a arătat semnul care îi deosebește pe cei evlavioși de cei rătăciți. Când omul evlavios săvârșește un păcat, răspunzând îndemnului lui Shaytan de a face ceva interzis sau de a lăsa ceva obligatoriu, își amintește locul prin care Shaytan a intrat la el, își vede greșeala și își amintește ceea ce Allah i-a poruncit și ceea ce îi cere credința. Atunci vede limpede, își cere iertare de la Allah și își îndreaptă greșeala prin căință sinceră și multe fapte bune. Astfel îl respinge pe Shaytan cel vrednic de dispreț și nimicește tot ceea ce el izbutise.

În ceea ce-i privește pe frații și aliații shaytanilor, atunci când cad în păcate, shaytanii îi împing mereu și tot mai adânc în ele și nu se opresc. Ei nu încetează să-i ispitească, fiindcă au văzut că aceștia răspund ușor, iar oamenii nu încetează să săvârșească răul.

Versetul 203

Acești tăgăduitori stăruie în încăpățânarea lor. Dacă le aduci semne care arată călăuzirea, ei nu se lasă călăuziți; iar „când nu le aduci un semn”, unul pe care ei îl propun și îl stabilesc, „ei spun: De ce nu l-ai ales tu?”, ca și cum tu ai pogorî semnele și ai stăpâni făpturile. Ei nu știu că tu nu ai nimic în mână. S-a spus și că înțelesul este: de ce nu-l născocești tu însuți?

„Spune: Eu urmez numai ceea ce îmi este revelat de la Domnul meu.” Eu sunt un rob căruia i se poruncește, iar Allah Preaînaltul este Cel care coboară semnele potrivit însușirilor Sale vrednice de laudă și înțelepciunii Sale desăvârșite. Dacă vreți un semn pe care trecerea vremii nu-l nimicește și o dovadă care nu se învechește, priviți la acest Coran măreț și la Îndemnul plin de înțelepciune. El „cuprinde dovezi limpezi de la Domnul vostru”, prin care sunt văzute limpede toate cerințele divine și toate scopurile bune ale oamenilor.

Coranul cuprinde atât dovada, cât și ceea ce ea dovedește. Cel care cugetă la el și îi cercetează înțelesurile știe că a fost pogorât de la Cel Înțelept, Vrednic de laudă și că falsitatea nu se apropie de el nici dinainte, nici dinapoi. Prin el se statornicește dovada împotriva oricui ajunge mesajul lui, dar cei mai mulți oameni nu cred. Pentru credincioși el este „călăuzire” din rătăcire și „milă” care îi salvează de nefericire. Credinciosul se călăuzește prin Coran, îl urmează și dobândește binele în lumea aceasta și în Viața de Apoi. Cel care nu crede în el este rătăcit și nefericit în amândouă.

Versetul 204

Această poruncă este generală pentru oricine aude recitarea Cărții lui Allah: i se poruncește să o asculte cu atenție și să tacă. A tăcea este o faptă exterioară: omul părăsește vorbirea și orice lucru care îl ocupă și îl împiedică să asculte. A asculta cu atenție înseamnă să-și îndrepte auzul, să asculte cu inima trează și să cugete la ceea ce aude.

Cel care le împlinește pe amândouă atunci când se recită Cartea lui Allah dobândește mult bine, știință îmbelșugată, credință înnoită și sporită, călăuzire crescută și vedere limpede în religie. De aceea Allah a legat primirea milei de aceste două lucruri. Aceasta arată că cel care nu ascultă cu atenție și nu tace când i se recită Cartea este lipsit de partea sa de milă și pierde mult bine.

Porunca de a asculta Coranul și a tăcea este cu atât mai puternică în rugăciunea rostită cu voce tare. Când imamul recită, celui care se roagă în urma lui i se poruncește să tacă. Cei mai mulți învățați spun chiar că ascultarea atentă a imamului este mai importantă decât recitarea Surei al-Fatihah ori a altei sure.

Versetele 205 la 206

Pomenirea lui Allah se face cu inima, cu limba sau cu amândouă, iar aceasta din urmă este cea mai deplină. Allah i-a poruncit mai întâi robului și Mesagerului Său Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, iar apoi celorlalți prin urmarea lui, să-L pomenească pe Domnul său în sinea lui, adică sincer, în singurătate.

„Cu smerenie”, adică rugându-se cu limba, repetând feluritele formule de pomenire, „și teamă” în inimă, temându-se de Allah și de faptul că fapta sa ar putea să nu fie primită. Semnul fricii este că robul stăruie și se străduiește să-și desăvârșească fapta, să o îndrepte și să o facă sincer. „Fără să ridici glasul”, adică urmează calea de mijloc, fără să rostești rugăciunea cu glas foarte tare sau foarte încet.

„Dimineața”, la începutul zilei, „și seara”, la sfârșitul ei. Pomenirea lui Allah are în aceste două momente ale zilei un folos și un merit aparte. „Și nu fi dintre cei nepăsători”, care L-au uitat pe Allah, iar El i-a făcut să se uite pe ei înșiși. Ei au fost lipsiți de binele lumii acesteia și al Vieții de Apoi: s-au îndepărtat de Cel în a Cărui pomenire și adorare se află toată fericirea și izbânda și și-au îndreptat preocupările spre ceea ce le aduce numai nefericire și pierdere.

Aceasta este buna-cuviință pe care robul trebuie să o respecte cu toată grija: să-L pomenească mult pe Allah, noaptea și ziua, mai ales la cele două capete ale zilei, cu sinceritate, smerenie, supunere și liniște, având inimă și limbă în armonie, cu bună-cuviință și demnitate; să se îndrepte spre rugă și pomenire cu inima trează, fără nepăsare. Allah nu răspunde rugii unei inimi nepăsătoare și neatente.

Apoi Allah ne spune că are robi care stăruie în adorarea și slujirea Sa: îngerii. Să nu se creadă că Allah dorește mai mulți adoratori din cauza vreunei lipse sau că, prin adorarea lor, caută putere ca să iasă dintr-o stare de umilire. El voiește folosul vostru și ca voi să câștigați de la El răsplata de multe ori mai mare decât faptele voastre.

„Cei care sunt aproape de Domnul tău”, îngerii apropiați, purtătorii Tronului și al-karrubiyyun, „nu se socotesc prea mari pentru a-L adora”, ci stăruie smeriți în adorarea Lui și se supun poruncilor Domnului lor. „Ei Îl preamăresc” noaptea și ziua, fără să obosească, „și se prosternează înaintea Lui” Singur, fără vreun asociat. Oamenii să-i urmeze, așadar, pe acești îngeri nobili și să stăruie în adorarea Stăpânului Atotștiutor.

Încheierea comentariului surei

Aici se încheie Tafsirul Surei al-A'raf. Lui Allah Îi aparțin lauda, mulțumirea și preamărirea. Allah să reverse binecuvântare și pace asupra lui Muhammad, asupra familiei și companionilor săi.