Tafsir as-Saʿdī — Volumul 3

Sura al Anam

Versetele 111 la 165

Politeiștii care îl tăgăduiau pe Trimisul Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, jurau pe Allah cu cele mai puternice jurăminte și se străduiau să le întărească: dacă le-ar veni un semn care să dovedească adevărul spuselor lui Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, ar crede în el. Cuvintele lor nu urmăreau călăuzirea, ci voiau să răspundă obiecțiilor ridicate împotriva lor și să respingă definitiv mesajul adus de Trimis.

Allah îl sprijinise deja pe Trimisul Său, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, prin semne și dovezi a căror cercetare nu lasă nicio îndoială asupra adevărului mesajului. După acestea, cererea lor de noi semne era numai încăpățânare și nu merita răspuns; putea fi chiar mai bine pentru ei ca ea să nu fie împlinită. Rânduiala lui Allah pentru cei care cer semne de la trimișii lor, apoi nu cred când semnele vin, este grăbirea pedepsei.

De aceea Allah spune: „Spune: Semnele sunt numai la Allah.” El le trimite când voiește și le oprește când voiește; eu nu am nicio putere asupra lor. Cererea pe care mi-o adresați este nedreaptă, fiindcă cereți de la mine ceva ce nu se află în stăpânirea mea. Puteți însă să cereți lămurirea și confirmarea mesajului pe care vi l-am adus, iar acestea au avut deja loc.

Chiar dacă semnele ar veni, nu este sigur că le-ar crede. De obicei, oamenii cu o asemenea purtare nu cred. „Dar ce vă face pe voi să știți că, dacă le-ar veni, ei tot nu ar crede?”

„Noi le vom întoarce inimile și privirile, așa cum n-au crezut în el prima dată, și îi vom lăsa să rătăcească orbește în nelegiuirea lor.” Dacă nu cred la prima venire a Trimisului și după statornicirea dovezii asupra lor, Allah îi pedepsește întorcându-le inimile, împiedicându-i de la credință și necălăuzindu-i spre calea cea dreaptă.

Aceasta vine din dreptatea și înțelepciunea lui Allah față de robi, fiindcă ei și-au atras-o singuri. El le-a deschis poarta, dar nu au intrat, și le-a arătat calea, dar nu au urmat-o. Dacă după aceea sunt lipsiți de călăuzire, aceasta se potrivește stării lor.

Tot astfel, a lega credința doar de voința lor, fără a se bizui pe Allah, este una dintre cele mai mari greșeli. Chiar dacă le-ar veni semne uriașe, precum coborârea îngerilor care să mărturisească pentru mesajul Trimisului, vorbirea morților și învierea lor după moarte, și chiar dacă toate lucrurile ar fi adunate înaintea lor ca să le vorbească pe față și nemijlocit despre adevărul adus de Trimis, tot nu ar crede dacă Allah nu ar voi aceasta. Cei mai mulți sunt neștiutori și își leagă credința numai de venirea semnelor.

Mintea și știința cer ca omul să urmărească adevărul, să-l caute prin căile pe care Allah le-a lămurit, să lucreze după el și să ceară ajutorul Domnului său. Nu trebuie să se bizuie pe sine și pe puterea sa și nici să ceară semne din care nu vine niciun folos.

Versetele 112 la 113

Allah îl mângâie pe Trimisul Său Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa: așa cum ți-am făcut dușmani care îți resping chemarea, se luptă cu tine și te pizmuiesc, aceasta este rânduiala Noastră. Fiecărui profet pe care îl trimitem oamenilor îi facem dușmani dintre diavolii oamenilor și ai djinnilor, care se împotrivesc mesajului trimișilor.

„Își șoptesc unii altora vorbe împodobite, ca să înșele”, adică unii le înfrumusețează altora minciuna la care îi cheamă pe oameni și născocesc pentru ea expresii frumoase, înfățișând-o în cea mai atrăgătoare formă, ca să-i amăgească pe cei nechibzuiți, care nu înțeleg adevărurile și înțelesurile. Ei admiră cuvintele împodobite și expresiile înșelătoare și ajung să creadă că adevărul este minciună și minciuna adevăr.

De aceea Allah spune că inimile celor care nu cred în Viața de Apoi se pleacă spre acele cuvinte împodobite. Necredința lor în Ziua de Apoi și lipsa minții folositoare îi fac să încline spre ele. Apoi „să fie mulțumiți de ele”: după înclinare, când le aud, le acceptă și le socotesc frumoase, ele devin o credință statornică și o însușire adânc înrădăcinată în inimile lor.

Urmarea este că ajung „să săvârșească ceea ce săvârșesc”: născocesc minciuni prin cuvânt și faptă, iar acestea sunt consecințele acelor credințe urâte. Așa este starea celor amăgiți de diavolii oamenilor și ai djinnilor, care răspund chemării lor.

Cei care cred în Viața de Apoi și au minți folositoare și judecată cumpănită nu se lasă înșelați de expresii și nu se lasă orbiți de vorbe împodobite. Ei privesc înțelesurile la care sunt chemați: dacă sunt adevărate, le primesc și li se supun, chiar dacă vorbele sunt neîngrijite și expresiile slabe; dacă sunt mincinoase, le resping, oricine le-ar rosti, chiar dacă ar fi îmbrăcate în expresii mai fine decât mătasea.

Din înțelepciunea lui Allah face parte faptul că a rânduit profeților dușmani și minciunii sprijinitori care îi cheamă pe oameni spre ea, pentru ca robii să fie încercați și să se deosebească cel sincer de cel mincinos, cel înțelept de cel neștiutor și cel cu vedere lăuntrică de cel orb.

O altă latură a înțelepciunii Sale este că aceasta aduce lămurirea și vădirea adevărului. Când minciuna se ridică împotriva adevărului, se luptă cu el și i se împotrivește, dovezile adevărului și mărturiile temeiniciei sale se arată limpede, iar stricăciunea și nimicnicia minciunii devin vădite. Acesta este unul dintre cele mai mari scopuri pentru care oamenii se întrec.

Versetele 114 la 115

Spune, o, Trimisule: „Să caut eu alt judecător în afara lui Allah”, la a cărui hotărâre să mă întorc și de ale cărui porunci și interdicții să ascult? Oricine în afara lui Allah se află sub o hotărâre și nu este el însuși judecător. Orice rânduială și hotărâre a unei făpturi cuprinde în mod inevitabil lipsă, cusur și nedreptate.

Numai Allah, fără asociat, trebuie luat drept Judecător, fiindcă Lui Îi aparțin crearea și porunca. „Când El este Cel care v-a coborât Cartea tâlcuită în amănunt”, în care a lămurit lucrurile îngăduite și interzise, hotărârile Legii revelate, temeliile și ramurile religiei. Nicio lămurire nu este mai presus de lămurirea Lui, nicio dovadă nu este mai limpede decât dovada Lui și nimeni nu este mai bun în hotărâre ori mai drept în cuvânt, fiindcă hotărârile Sale cuprind înțelepciunea și mila.

Evreii și creștinii dintre oamenii Scripturii recunosc aceasta și știu că această Carte a fost coborâtă de la Domnul tău cu adevăr, fiindcă vestirile din Scripturile lor cu privire la ea se confirmă unele pe altele. „Nu fi, așadar, dintre cei care se îndoiesc” cu privire la aceasta.

Apoi Allah o descrie amănunțit: „Cuvântul Domnului tău s-a desăvârșit în adevăr și dreptate”, adică este adevărat în vești și drept în porunci și interdicții. Nu există veste mai adevărată decât veștile lui Allah cuprinse în această Carte măreață și nicio poruncă și interdicție mai dreaptă decât poruncile și interdicțiile Sale.

„Nimeni nu poate schimba cuvintele Sale”, fiindcă El le-a păzit și le-a făcut desăvârșit de exacte. Ele nu pot fi schimbate și nimic nu poate fi mai bun decât ele. „El este Atoateauzitor”, aude toate glasurile, în feluritele limbi și pentru feluritele trebuințe, și este „Atotștiutor”, a Cărui știință cuprinde lucrurile văzute și ascunse, trecute și viitoare.

Versetele 116 la 117

Allah îl avertizează pe Profetul Său Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, să nu asculte de cei mai mulți oameni: dacă ar asculta de ei, l-ar abate de la calea lui Allah. Cei mai mulți s-au rătăcit în religia, faptele și cunoștințele lor. Religiile lor sunt stricate, faptele le urmează dorințele, iar știința lor nu este cercetare adevărată și nu duce la calea cea dreaptă. Ei nu urmează decât presupuneri, care nu folosesc cu nimic în locul adevărului, și spun despre Allah lucruri pe care nu le cunosc.

Oamenii aflați într-o asemenea stare merită ca Allah să-i avertizeze pe robii Săi împotriva lor și să le descrie starea. Deși cuvântul i se adresează Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, comunitatea lui intră și ea sub această avertizare, fiindcă îl urmează în toate hotărârile care nu îi sunt specifice numai lui.

Allah este Cel mai adevărat în cuvânt. El îi cunoaște cel mai bine pe cei care se rătăcesc de la calea Sa și pe cei care sunt călăuziți și îi călăuzesc și pe alții. O, credincioșilor, urmați sfatul, porunca și interdicția Sa, fiindcă El cunoaște cel mai bine ceea ce vă este de folos și este mai milostiv față de voi decât sunteți voi față de voi înșivă.

Versetul arată că numărul mare al adepților nu dovedește adevărul, iar numărul mic nu arată că un lucru nu este adevărat. Dimpotrivă, oamenii adevărului sunt cei mai puțini la număr, dar cei mai mari în prețuire și răsplată la Allah. Adevărul și minciuna trebuie cunoscute prin căile care duc la ele.

Versetele 118 la 119

Allah le poruncește robilor Săi credincioși ceea ce cere credința lor: dacă sunt cu adevărat credincioși, să mănânce din dobitoacele și celelalte animale îngăduite asupra cărora a fost pomenit Numele lui Allah și să le socotească îngăduite. Să nu facă precum oamenii neștiinței, care interzic multe lucruri îngăduite prin născociri de la ei și prin rătăcirea diavolilor lor.

Allah amintește că semnul credinciosului este să se deosebească de oamenii neștiinței în acest obicei vrednic de mustrare, care schimbă Legea lui Allah. Nimic nu-i împiedică să mănânce ceea asupra căruia a fost pomenit Numele lui Allah, fiindcă El le-a tâlcuit robilor lucrurile interzise și le-a făcut deplin limpezi. Nu mai rămâne nicio nelămurire ori îndoială care să-i facă să părăsească unele lucruri îngăduite de teama căderii în ceva interzis.

Versetul arată că regula de bază privind lucrurile și alimentele este îngăduirea. Dacă nu există un text al Legii revelate care să interzică ceva, acel lucru rămâne îngăduit. Ceea despre care Allah a tăcut este îngăduit, fiindcă El a tâlcuit lucrurile interzise; ceea ce nu a fost tâlcuit de El ca interzis nu este interzis.

Lucrurile interzise pe care Allah le-a lămurit sunt îngăduite în caz de nevoie neapărată și constrângere, așa cum spune: „Vă sunt interzise mortăciunea, sângele și carnea de porc...” până la cuvintele: „Iar cel care este constrâns de foame, fără să încline spre păcat, atunci Allah este Atoateiertător, Îndurător” (al-Ma'idah, 5:3).

Apoi Allah avertizează despre mulți oameni care „îi rătăcesc pe alții prin dorințele lor, fără știință”, adică numai prin ceea ce le place, fără dovadă ori argument. Feriți-vă de asemenea oameni! Semnul lor este că chemarea lor nu se întemeiază pe dovadă și că nu au argument al Legii revelate; au numai îndoieli și păreri stricate, potrivite dorințelor lor stricate.

Aceștia întrec măsura față de Legea lui Allah și față de robii lui Allah, iar Allah nu-i iubește pe cei care întrec măsura. Spre deosebire de ei, cei călăuziți și cei care călăuzesc spre adevăr cheamă la adevăr și călăuzire, își întăresc chemarea prin dovezi raționale și transmise și nu urmăresc prin ea decât mulțumirea Domnului și apropierea de El.

Versetul 120

Prin „păcat” se înțeleg toate neascultările care atrag asupra robului vina încălcării drepturilor lui Allah și a drepturilor robilor Săi. Allah le interzice robilor Săi să săvârșească păcat în văzut și în ascuns, adică neascultările legate de trup și cele legate de inimă.

Robul nu poate părăsi pe deplin păcatele văzute și ascunse decât după ce le cercetează și le cunoaște. Cercetarea lor și cunoașterea păcatelor trupului și ale inimii, pentru a fi recunoscute, sunt o obligație individuală pentru fiecare om responsabil.

Mulți oameni nu cunosc numeroase păcate, mai ales păcatele inimii precum trufia, admirația de sine, ostentația și altele. Omul poate săvârși multe dintre ele fără să-și dea seama și fără să simtă, din pricina lipsei științei și a vederii lăuntrice.

Allah vestește apoi că aceia care dobândesc păcat, văzut ori ascuns, vor fi răsplătiți după ceea ce au săvârșit și după măsura păcatelor lor, mici ori mari. Această răsplată va veni în Viața de Apoi și poate veni și în lumea aceasta, când robul este pedepsit, iar prin aceasta i se ușurează povara păcatului.

Versetul 121

Această interdicție cuprinde lucrurile asupra cărora a fost pomenit alt nume decât Numele lui Allah, precum cele jertfite idolilor și dumnezeilor politeiștilor. Acestea intră în ceea ce a fost închinat altcuiva decât lui Allah, lucru interzis în mod expres.

Tot aici intră și jertfele și animalele tăiate pentru hrană asupra cărora cel care le taie omite intenționat să pomenească Numele lui Allah; aceasta este opinia multor învățați. Cel care uită este exceptat din sensul general prin alte texte, care arată că vina este ridicată de la el.

Versetul cuprinde și mortăciunea, fiindcă asupra ei nu a fost pomenit Numele lui Allah. El a amintit-o în mod deosebit în cuvintele: „Vă este interzisă mortăciunea.” Poate că aceasta a fost pricina coborârii versetului: „Diavolii le șoptesc aliaților lor ca să se certe cu voi”, fără știință.

Când politeiștii au auzit că Allah și Trimisul Său, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, au interzis mortăciunea și au îngăduit animalul tăiat după rânduială, în vreme ce ei socoteau mortăciunea îngăduită, au spus, împotrivindu-se lui Allah și Trimisului Său și certându-se fără dovadă ori argument: „Mâncați ceea ce ucideți voi, dar nu mâncați ceea ce ucide Allah?”, adică animalul mort de la sine.

Aceasta este o părere stricată, fără argument și fără dovadă, întemeiată pe opiniile lor corupte. Dacă adevărul ar urma dorințele lor, s-ar strica cerurile și pământul și toți cei care se află în ele. Să piară cel care pune asemenea păreri înaintea Legii și hotărârilor lui Allah, care se potrivesc binelui obștesc și folosului fiecărui om.

Nu trebuie să ne mire că de la ei vin asemenea păreri, fiindcă ele sunt inspirate de aliații lor dintre diavoli, care vor să-i rătăcească pe oameni de la religia lor și îi cheamă să fie dintre locuitorii Focului aprins.

„Dacă îi ascultați” în shirkul lor, în socotirea celor interzise drept îngăduite și a celor îngăduite drept interzise, „veți fi negreșit dintre politeiști”, fiindcă îi veți lua drept aliați în afara lui Allah și veți fi de acord cu despărțirea lor de calea musulmanilor. Calea voastră va fi atunci aceeași cu a lor.

Versetul arată că inspirațiile și dezvăluirile care apar în inimi, deseori la sufi și la cei asemenea lor, nu dovedesc prin ele însele adevărul și nu trebuie primite până când nu sunt cântărite după Cartea lui Allah și Sunnah Trimisului Său, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa. Dacă acestea mărturisesc în favoarea lor, sunt primite; dacă li se împotrivesc, sunt respinse; iar dacă nu se cunoaște nimic despre ele, se păstrează rezerva: nu sunt nici crezute, nici tăgăduite.

Dezvăluirile lăuntrice și inspirațiile pot veni de la Cel Milostiv sau de la Shaytan, de aceea trebuie neapărat deosebite și cântărite. Lipsa deosebirii dintre ele duce la greșeli și rătăciri pe care numai Allah le poate cuprinde.

Versetele 122 la 124

Allah îl descrie pe omul pe care l-a călăuzit: mai înainte era mort în întunericurile necredinței, neștiinței și păcatelor, apoi Allah l-a adus la viață prin lumina științei, credinței și ascultării. El a început să umble printre oameni cu lumină, pricepând treburile sale, cunoscându-și drumul, știind binele, iubindu-l și alegându-l, străduindu-se să-l împlinească în sine și în alții. Cunoaște răul, îl urăște și se străduiește să-l părăsească și să-l înlăture de la sine și de la alții.

Oare acesta este asemenea celui cufundat în întunericurile neștiinței, rătăcirii, necredinței și păcatelor, „din care nu poate ieși”? Drumurile i s-au încurcat, căile s-au întunecat înaintea lui și grijile, mâhnirea, tristețea și nefericirea l-au înconjurat. Allah atrage atenția minților asupra unui adevăr pe care îl cunosc și îl înțeleg: aceștia doi nu sunt egali, după cum nu sunt egale noaptea și ziua, lumina și întunericul, cei vii și cei morți.

Este ca și cum s-ar întreba: cum poate omul care are măcar puțină minte să aleagă o asemenea stare și să rămână rătăcind în întunericuri? Răspunsul este că „astfel le-au fost făcute frumoase necredincioșilor faptele lor”. Shaytan continuă să le împodobească faptele până când le socotesc bune și adevărate, iar aceasta devine o credință adânc înrădăcinată în inimile lor. Ei sunt mulțumiți de răul și minciuna în care se află.

Cei care rătăcesc orbește în întunericuri și se zbat în minciună nu sunt egali. Unii sunt conducători, iar alții sunt supuși. Căpeteniile lor au starea cea mai rea. De aceea Allah spune: „Astfel am pus în fiecare cetate căpetenii dintre nelegiuitorii ei”, adică oameni a căror nelegiuire este mare și a căror răutate este cumplită, „ca să uneltească în ea”.

Ei uneltesc în ea prin înșelăciune, prin chemarea la calea lui Shaytan și prin împotrivirea față de trimiși și urmașii lor, în cuvânt și în faptă.

Însă vicleniile și uneltirile lor se întorc împotriva lor, căci ei uneltesc, iar Allah uneltește, și Allah este Cel mai bun dintre cei care uneltesc.

Allah îi pune pe conducătorii călăuzirii și pe cei mai aleși dintre susținătorii ei să se lupte cu acești nelegiuiți, să le respingă argumentele și să se străduiască împotriva lor pentru Allah. Ei iau măsurile potrivite pentru aceasta, iar Allah îi ajută, îi călăuzește, îi întărește și face ca izbânzile să treacă, pe rând, de la unii la alții, până când deznodământul este biruința și stăpânirea lor asupra dușmanilor; iar sfârșitul bun le aparține celor evlavioși.

Conducătorii răufăcătorilor au stăruit însă în minciuna lor și au respins adevărul adus de trimiși, din invidie și dușmănie. De aceea au spus că nu vor crede până nu li se va da și lor ceea ce li s-a dat trimișilor lui Allah, adică profeția și mesajul.

Versetul 124

Aceasta este o împotrivire față de Allah și arată admirația lor față de propriile persoane și trufia lor față de adevărul pe care Allah l-a pogorât prin trimișii Săi. Totodată, ei voiau să restrângă bunătatea și harul lui Allah.

Allah le-a respins această împotrivire întemeiată pe un raționament stricat și a arătat că ei nu sunt potriviți pentru niciun bine și nu au nimic care să-i facă dintre robii drepți ai lui Allah, cu atât mai puțin dintre profeți și trimiși. De aceea El a spus că Allah știe cel mai bine unde să așeze mesajul Său.

Așadar, celui despre care Allah știe că este vrednic de aceasta, capabil să ducă această misiune mare, înzestrat cu toate însușirile bune și lipsit de însușirile rele, îi dăruiește mesajul Său potrivit înțelepciunii Sale. Iar celui care nu este astfel, Allah nu-i încredințează cele mai alese daruri, fiindcă nu este vrednic și nici curat pentru ele.

Acest verset dovedește desăvârșirea înțelepciunii lui Allah. Deși El este cuprinzător în milă, nemărginit în dărnicie și mare în bunătate, El este și Înțelept și nu așază harul Său decât la cel care îl merită.

Apoi Allah îi amenință pe răufăcători: asupra lor va veni o umilire de la Allah, adică rușine și înjosire. Fiindcă s-au purtat cu trufie față de adevăr, Allah îi va umili. Și îi va ajunge o pedeapsă aspră pentru uneltirea lor, adică din cauza uneltirii lor, nu din vreo nedreptate din partea lui Allah.

Versetul 125

Allah le arată robilor Săi semnul fericirii și al călăuzirii și semnul nenorocirii și al rătăcirii. Semnul celui pe care Allah l-a călăuzit și l-a binecuvântat cu reușită este că îi deschide pieptul pentru Islam. Atunci pieptul lui se lărgește și se luminează prin lumina credinței și a certitudinii, sufletul lui își găsește liniștea în aceasta, iubește binele și îl săvârșește cu supunere și bucurie, fără să-l socotească o povară. Acesta este semnul că Allah l-a călăuzit și l-a binecuvântat cu credință și cu urmarea celei mai drepte căi.

Semnul celui pe care Allah voiește să-l lase în rătăcire este că îi face pieptul strâmt și apăsat față de credință, cunoaștere și certitudine. Inima lui se afundă în îndoieli și pofte, iar binele nu ajunge la ea. Pieptul lui nu se deschide pentru săvârșirea binelui, din pricina strâmtorării și a apăsării sale, ca și cum ar fi silit să urce la cer fără să aibă vreun mijloc pentru aceasta.

Necredința lui este cauza pentru care Allah pune necurăția asupra sa, deoarece el însuși și-a închis poarta milei și a binefacerii. Acesta este un criteriu și o rânduială care nu se schimbă: celui care dăruiește, se teme de Allah și crede în răsplata cea bună, Allah îi ușurează calea spre ușurință; iar celui care este zgârcit, se crede lipsit de nevoie și tăgăduiește răsplata cea bună, Allah îi ușurează calea spre greutate.

Versetele 126 la 127

Aceasta este o cale cumpănită, care duce la Allah și la lăcașul cinstirii Sale. Rânduielile și legile ei au fost limpezite, iar binele a fost deosebit de rău. Însă această lămurire și această tâlcuire nu sunt pentru oricine, ci pentru oamenii care iau aminte, căci ei au cunoaștere, trag folos din ea, iar Allah le-a pregătit răsplata îmbelșugată.

De aceea El spune că ei vor avea Casa Păcii la Domnul lor. Paradisul a fost numit Casa Păcii deoarece este ferit de orice cusur, vătămare, mâhnire, necaz și întristare, precum și de toate celelalte lucruri care îi tulbură bucuria.

Desfătarea lui se află la culmea desăvârșirii și împlinirii, astfel încât nicio descriere nu o poate cuprinde, iar cel care o dorește nu-și poate închipui ceva mai presus de ea dintre plăcerile sufletului, inimii și trupului. Acolo vor avea tot ceea ce poftesc sufletele și tot ceea ce încântă ochii și vor rămâne veșnic.

Allah este Ocrotitorul lor: El le cârmuiește treburile, îi crește și îi ocrotește în toate situațiile lor, îi ajută să asculte de El și le înlesnește căile care duc la iubirea Sa. El îi ocrotește numai datorită faptelor lor drepte prin care au căutat mulțumirea Stăpânului lor. Aceasta este spre deosebire de cel care se întoarce de la Stăpânul său și își urmează pofta: asupra lui capătă putere Shaytan, devine ocrotitorul lui și îi strică religia și viața lumească.

Versetele 128 la 135

În Ziua în care Allah îi va aduna pe toți, adică toate cele două neamuri, oamenii și djinnii, pe cei rătăciți și pe cei care i-au rătăcit pe alții, El îi va mustra pe djinnii care i-au rătăcit pe oameni, le-au împodobit răul și i-au îndemnat la păcate. Le va spune că au ademenit mulți oameni, rătăcindu-i și oprindu-i de la calea lui Allah. Ei au încălcat cele sacre ale Sale, s-au împotrivit trimișilor Săi, L-au înfruntat pe Allah și s-au străduit din toate puterile să-i oprească pe robii Lui de la calea Sa și să-i ducă spre calea Iadului.

În acea zi blestemul îi va lovi negreșit, pedeapsa va fi sigură, iar chinul le va fi înmulțit potrivit necredinței lor și măsurii în care i-au rătăcit pe alții. Nu vor avea nicio scuză prin care să se dezvinovățească, nici vreun adăpost spre care să fugă, nici mijlocitor care să mijlocească pentru ei și nicio rugăminte care să fie ascultată. Să nu întrebi despre ceea ce îi va cuprinde atunci din pedeapsă, rușine și pierzanie. De aceea Allah nu a pomenit nicio scuză din partea lor.

Aliații lor dintre oameni vor aduce o scuză care nu va fi primită. Ei vor spune: „Doamne al nostru, ne-am folosit unii de alții.” Fiecare, djinnul și omul, s-a bucurat de tovarășul său și a tras folos de la el. Djinnului i-au plăcut ascultarea omului față de el, adorarea și preamărirea lui, precum și căutarea ocrotirii la el. Omul s-a bucurat de împlinirea unor scopuri și dorințe prin slujirea djinnului: omul îl adora, iar djinnul îl slujea și înfăptuia pentru el unele lucruri ieșite din comun în această lume. Prin aceasta ei recunosc: am săvârșit păcatele pe care le-am săvârșit și nu le mai putem lua înapoi.

Apoi ei vor mărturisi că au ajuns la sorocul hotărât de Allah, adică la locul răsplătirii faptelor. Vor spune: fă cu noi ceea ce voiești și judecă între noi precum voiești, căci argumentul nostru s-a curmat și nu ne-a mai rămas nicio scuză; porunca și hotărârea Îți aparțin. Cuvintele lor seamănă cu o cerere de îndurare și blândețe, dar într-un moment nepotrivit. De aceea li se va judeca după dreptate, fără nicio nedreptate, și li se va spune: Focul este sălașul vostru și veți rămâne veșnic în el.

Fiindcă această judecată izvorăște din înțelepciunea și știința lui Allah, versetul se încheie spunând că Domnul tău este Înțelept, Atotștiutor. După cum știința Lui cuprinde toate lucrurile, tot astfel înțelepciunea Sa cuprinde toate lucrurile și le cuprinde deplin.

„Astfel îi facem pe unii nedrepți aliați ai altora, pentru ceea ce au agonisit.” Așa cum i-am făcut pe djinnii răzvrătiți aliați ai oamenilor și le-am dat putere să-i rătăcească, iar între ei s-a legat alianța și apropierea din cauza a ceea ce au agonisit, tot așa este rânduiala Noastră să-l punem pe fiecare nedrept alături de unul asemenea lui, care îl îndeamnă la rău, îl încurajează și îl abate de la bine. Aceasta este una dintre pedepsele mari ale lui Allah, ale cărei urmări sunt grave și al cărei rău este mare. Vina este a nedreptului, căci el însuși și-a făcut rău și a nedreptățit propriul suflet, iar Domnul tău nu este nedrept față de robi.

De aici rezultă că, atunci când robii sporesc în nedreptate și stricăciune și refuză să împlinească drepturile datorate, Allah pune asupra lor conducători nedrepți, care îi chinuiesc și îi supun unui rău chin. Aceștia iau de la ei prin nedreptate și tiranie cu mult mai mult decât drepturile lui Allah și ale robilor Săi pe care ei au refuzat să le împlinească, fără ca ei să fie răsplătiți pentru ceea ce li se ia.

Tot astfel, când robii se îndreaptă și devin drepți, Allah le îndreaptă conducătorii, îi face conducători ai dreptății și ai echității, nu conducători ai nedreptății și asupririi.

Apoi Allah îi mustră pe toți cei care s-au întors de la adevăr și l-au respins, dintre djinni și oameni, le arată greșeala, iar ei o recunosc. El îi întreabă dacă nu au venit la ei trimiși dintre ei care să le înfățișeze semnele Sale limpezi, care cuprindeau explicarea amănunțită a poruncilor și interdicțiilor, a binelui și răului, a făgăduinței și amenințării, și să-i avertizeze despre întâlnirea cu ziua lor.

Trimișii le-au arătat că salvarea și izbânda se află numai în împlinirea poruncilor lui Allah și îndepărtarea de ceea ce El a oprit, iar pieirea și paguba se află în neglijarea acestora. Ei vor recunoaște și vor mărturisi împotriva lor înșiși.

Viața lumească i-a amăgit prin podoaba și desfătarea ei. Ei și-au găsit liniștea în ea, au fost mulțumiți de ea, iar ea i-a făcut nepăsători față de Viața de Apoi. Vor mărturisi împotriva lor înșiși că au fost necredincioși. Astfel argumentul lui Allah se va împlini asupra lor și li se va arăta dreptatea Sa; apoi li se va rosti sentința chinului dureros: „Intrați împreună cu neamurile de djinni și oameni care au trecut înaintea voastră.” Aceia au săvârșit aceleași fapte ca ei, s-au bucurat de partea lor așa cum s-au bucurat și ei și s-au afundat în minciună așa cum s-au afundat și ei. Cu toții au fost pierduți, atât cei dintâi, cât și cei de pe urmă. Ce pierdere poate fi mai mare decât pierderea Grădinilor desfătării, în apropierea Celui mai Generos dintre cei generoși?

Deși vor fi cu toții părtași la pierdere, treptele lor vor fi foarte diferite. Fiecare va avea trepte potrivit faptelor sale. Cel cu rău puțin nu este ca cel cu rău mult, adeptul nu este ca acela pe care îl urmează și nici cel condus nu este ca liderul, după cum locuitorii răsplății și ai Paradisului, chiar dacă au în comun câștigul, izbânda și intrarea în Paradis, se deosebesc între ei în trepte într-un chip pe care numai Allah îl cunoaște, deși toți sunt mulțumiți cu ceea ce le-a dăruit Stăpânul lor și îndestulați cu darurile Sale.

Îi cerem lui Allah să ne facă dintre locuitorii lui al-Firdaws al-A'la, pe care l-a pregătit pentru robii Săi apropiați, pentru aleșii creației Sale și pentru cei aleși dintre cei pe care îi iubește.

Domnul tău răsplătește pe fiecare după fapta lui și după ceea ce cunoaște din intenția lui. El nu este nepăsător față de ceea ce fac ei și cunoaște scopurile lor.

Allah le poruncește robilor faptele drepte și îi oprește de la faptele rele din milă față de ei și pentru folosul lor, nu pentru că ar avea nevoie de ei. El este Cel lipsit de orice nevoie față de toate creaturile Sale; ascultarea celor ascultători nu-I aduce folos, după cum neascultarea păcătoșilor nu-I aduce vătămare.

Dacă ar voi, i-ar înlătura prin nimicire și ar aduce după ei pe cine ar voi, așa cum i-a făcut să se ivească din urmașii unui alt neam. După ce au aflat cu certitudine că vor părăsi această casă, așa cum au plecat alții, și că o vor lăsa celor de după ei, așa cum le-a fost lăsată de cei dinainte, de ce o iau drept sălaș statornic și se așează în ea ca pentru totdeauna, deși este casa trecerii, nu casa rămânerii?

Înaintea lor se află lăcașul care adună toate binecuvântările și este ferit de orice neajuns și vătămare. Spre el se străduiesc cei dintâi și cei din urmă și către el se îndreaptă cei care au mers înainte și cei care vin după ei. Odată ajunși acolo, vor rămâne pentru totdeauna, fără să mai plece. Aceasta este ținta dincolo de care nu mai există altă țintă, țelul în care se împlinesc toate dorințele și desfătarea în fața căreia toate celelalte lucruri râvnite pălesc. Acolo, pe Allah, se află tot ceea ce poftesc sufletele, tot ceea ce încântă ochii și tot ceea ce îi face pe oameni să se întreacă: plăcerea sufletelor, mulțimea bucuriilor, desfătarea trupurilor și a inimilor și apropierea de Cunoscătorul celor nevăzute. Cât de vrednică de laudă este năzuința îndreptată spre aceste cinstiri și voința care se înalță spre cele mai înalte trepte! Ce parte sărăcăcioasă are cel mulțumit cu ceea ce este mai prejos și ce năzuință măruntă are cel care alege un târg păgubos!

Cel care se întoarce de la adevăr și rămâne nepăsător să nu socotească improbabilă sosirea sa grabnică în acel lăcaș, căci ceea ce i se promite va veni, iar el nu-L poate face neputincios pe Allah și nu poate fugi de pedeapsa Lui. Fruntea lui se află sub puterea Sa, iar el este supus cârmuirii și stăpânirii Lui.

Allah îi poruncește Trimisului Său să le spună oamenilor săi, după ce i-a chemat la Allah și le-a arătat drepturile Lui asupra lor, iar ei s-au împotrivit poruncii Sale, și-au urmat poftele și au stăruit în politeism: „O, neamul meu, lucrați după starea voastră și după ceea ce ați ales pentru voi; eu lucrez potrivit poruncii lui Allah și pentru mulțumirea Lui. Veți afla cine va avea sfârșitul bun al Casei, eu sau voi.”

Aceasta este o mare dovadă de echitate: se arată faptele și făptuitorii, iar cel cu judecată este lăsat să înțeleagă cine va primi răsplata cea bună, fără a spune direct ceea ce aluzia arată deja. Este însă cunoscut că sfârșitul bun în această lume și în Viața de Apoi le aparține celor evlavioși, credincioșii vor avea sfârșitul bun, iar oricine se întoarce de la ceea ce au adus trimișii va avea sfârșitul rău. De aceea Allah spune că nedrepții nu vor izbândi. Oricât s-ar bucura nedreptul în această lume, sfârșitul lui este pieirea și nimicirea⁹.

Versetele 136 la 140

Allah arată nechibzuința și neștiința adâncă a politeiștilor care îl tăgăduiesc pe Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, și pomenește o parte dintre născocirile lor, pentru a scoate la iveală rătăcirea și pentru a-i avertiza pe oameni. Împotrivirea unor asemenea nechibzuiți nu vatămă deloc adevărul adus de Trimis, căci ei nu sunt vrednici să i se opună.

Ei I-au rânduit lui Allah o parte din recoltele și vitele pe care El Însuși le-a creat și le-a dăruit robilor Săi ca hrană. Au pus deoparte o parte și pentru pretinșii lor asociați, unind astfel mai multe lucruri oprite și primejdioase. Mai întâi, au socotit că Îi fac lui Allah un favor prin partea pe care I-o pun deoparte. Apoi au pus o parte asociaților care nu le-au dăruit nimic. În sfârșit, au împărțit în chip nedrept: nu s-au îngrijit de partea lui Allah și au lăsat-o să ajungă la asociați, dar s-au îngrijit de partea asociaților și nu au lăsat nimic din ea să ajungă la Allah.

Când le venea ceva din recoltele, roadele și vitele pe care Allah le crease pentru ei, îl împărțeau în două. O parte spuneau că este pentru Allah, după pretenția lor. Allah nu primește însă decât ceea ce este făcut numai căutând Fața Sa și nu primește nicio faptă de la un politeist. Cealaltă parte o puneau deoparte idolilor lor. Dacă ceva din partea lui Allah se amesteca cu partea celorlalți, spuneau că Allah nu are nevoie de ea și nu o mai puneau înapoi. Dacă ceva din partea zeilor lor se amesteca cu partea lui Allah, îl întorceau, spunând că zeii au nevoie de el.

Există oare o judecată mai rea și mai nedreaptă? Ei au dat întâietate dreptului creaturii și l-au păzit mai mult decât pe dreptul lui Allah.

Versetul poate avea și sensul dovedit în relatarea autentică de la Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, potrivit căreia Allah Preaînaltul spune: „Eu sunt Cel care nu are nevoie deloc de vreun asociat. Cel care săvârșește o faptă în care asociază pe altcineva cu Mine, îl las pe el și asocierea lui¹⁰.”

Potrivit acestui sens, ceea ce au pus deoparte pentru a se apropia de idoli este în întregime pentru altcineva decât Allah și nimic din el nu ajunge la Allah. Iar ceea ce I-au pus deoparte lui Allah, după pretenția lor, tot nu ajunge la El, fiindcă este politeism și intră în partea asociaților și idolilor. Allah nu are nevoie de aceasta și nu primește o faptă în care I se asociază vreuna dintre creaturi.

Din nechibzuința și rătăcirea politeiștilor, asociații lor, adică fruntașii și diavolii, le-au împodobit multora uciderea copiilor. Ei își îngropau copiii de vii de teama sărăciei, iar pe fete și de teama rușinii. Toate acestea veneau din amăgirea diavolilor, care voiau să-i nimicească și să le tulbure religia, făcându-i să săvârșească lucruri de o urâțenie extremă.

Asociații le-au împodobit acestea până când le-au socotit bune și vrednice de dorit. Dacă Allah ar fi voit, i-ar fi împiedicat și i-ar fi despărțit de aceste fapte, iar copiii lor nu ar fi fost uciși de părinții lor. Însă înțelepciunea Lui a cerut să-i lase unii cu alții, pentru a-i atrage treptat spre pedeapsă și pentru a le da răgaz. De aceea El spune să fie lăsați cu minciuna și născocirea lor și să nu se întristeze nimeni din pricina lor, căci ei nu-L vatămă deloc pe Allah.

Un alt fel al nechibzuinței lor privea vitele pe care Allah le făcuse îngăduite tuturor, ca hrană și milă de care să se bucure și să tragă folos. Ei au născocit inovații din propriile minți și au făcut pentru unele vite și recolte denumiri speciale. Spuneau că acestea sunt oprite și că nu poate mânca din ele decât cel pe care îl voiesc ei sau cel care are însușirea hotărâtă de ei. Toate acestea se întemeiau numai pe pretențiile, poftele și părerile lor stricate, fără argument și dovadă.

Alte vite nu erau oprite în toate privințele, ci doar spinarea lor era oprită: nu le încălecau și nu puneau poveri pe ele. Ei le numeau ham. Iar asupra altor vite nu rosteau numele lui Allah, ci numele idolilor și al celor pe care îi adorau în afara Lui. Au atribuit aceste fapte lui Allah, mințind și rostind cuvinte urâte. Allah îi va răsplăti pentru născocirea prin care au socotit îngăduit politeismul și au socotit oprite mâncarea și foloasele pe care El le îngăduise.

O altă părere nechibzuită a lor era că ceea ce se afla în pântecele anumitor vite alese de ei este îngăduit numai bărbaților și oprit femeilor. Aceasta se aplică dacă fătul se năștea viu; dacă se năștea mort, bărbații și femeile aveau deopotrivă parte de el.

Allah îi va răsplăti pentru ceea ce I-au atribuit în chip mincinos, descriind ceea ce El a îngăduit ca fiind oprit și ceea ce a oprit ca fiind îngăduit, împotrivindu-se astfel legii lui Allah și atribuindu-I aceasta Lui. El este Înțelept: le dă răgaz și îi lasă să meargă în rătăcirea lor. El este Atotștiutor: nimic din faptele, cuvintele și născocirile lor nu-I este ascuns, deși le dăruiește sănătate și hrană.

Apoi Allah le descrie paguba și nechibzuința. Ei și-au pierdut religia, copiii și mințile. După ce avuseseră o judecată bună, au ajuns să fie descriși prin nechibzuința care duce la pierzanie și rătăcire.

Au oprit ceea ce Allah le dăruise ca milă și hrană. Au tăgăduit binecuvântarea Domnului lor și nici măcar nu s-au oprit aici, ci au declarat-o oprită, deși ea era cu desăvârșire îngăduită. Toate acestea sunt născociri împotriva lui Allah și minciuna oricărui necredincios încăpățânat. Ei au mers departe în rătăcire și nu au fost călăuziți în nicio treabă a lor.

Versetul 141

După ce a pomenit purtarea politeiștilor cu multe dintre recoltele și vitele pe care Allah le îngăduise, El amintește binecuvântarea Sa asupra lor și îndatorirea lor față de recolte și vite.

Allah este Cel care a făcut grădinile în care se află felurite soiuri de copaci și plante. Unele au spalieri pe care se întind, ridicându-se de la pământ, iar altele nu au spalieri, ci cresc pe tulpini sau se întind pe pământ. Aceasta arată multele lor foloase și faptul că Allah i-a învățat pe robi cum să le înalțe și cum să le îngrijească.

El a făcut curmalii și semănăturile cu felurite roade. Toate cresc pe același pământ și beau din aceeași apă, dar Allah le face pe unele mai bune la gust decât pe altele. Curmalii și semănăturile sunt pomenite îndeosebi pentru multele lor foloase și fiindcă sunt hrana de bază a celor mai mulți oameni.

El a făcut măslinii și rodiile, asemănătoare prin înfățișarea pomilor, dar deosebite în roade și gust. Allah a creat aceste grădini și roadele lor pentru folosul robilor. De aceea le poruncește să mănânce din roadele curmalilor și semănăturilor atunci când rodesc și să dea dreptul cuvenit în ziua secerișului. Acesta este zakat-ul, în cotele hotărâte de Lege.

Allah a poruncit ca dreptul lor să fie dat în ziua secerișului, deoarece secerișul este pentru recolte asemenea împlinirii anului pentru celelalte averi. Atunci sufletele săracilor tânjesc spre ele, iar agricultorilor le este mai ușor să dea. În acel timp se arată limpede cel care dă și se deosebește de cel care nu dă.

Interdicția risipei cuprinde întrecerea măsurii la mâncare, adică depășirea măsurii și a cantității obișnuite. Stăpânul recoltei nu trebuie să mănânce într-atât încât să micșoreze partea datorată ca zakat. Ea cuprinde și risipa la dăruirea dreptului recoltei: să dea mai mult decât îi revine ori să se vatăme pe sine, familia sa sau creditorii săi. Toate acestea intră în risipa pe care Allah a oprit-o, nu o iubește, ci o urăște și o disprețuiește.

Versetul dovedește obligativitatea zakat-ului din roade și faptul că nu se așteaptă împlinirea unui an, ci devine obligatoriu la strângerea recoltei și la culegerea curmalelor. Zakat-ul nu se repetă pentru această avere, chiar dacă rămâne ani mulți, atâta vreme cât nu este destinată comerțului, căci Allah a poruncit să fie scos numai la seceriș.

Dacă recolta este lovită de o nenorocire înainte de seceriș, fără neglijența stăpânului, el nu răspunde pentru ea. Este îngăduit să se mănânce din curmale și semănături înainte de scoaterea zakat-ului, iar ceea ce s-a mâncat nu se socotește la zakat; zakat-ul se socotește pentru averea rămasă după aceea¹¹.

Versetele 142 la 144

Dintre vite, Allah a creat unele care poartă poveri și altele mărunte, adică pe unele le folosiți la purtarea poverilor și la călărie, iar altele, precum puii de cămilă și cele asemenea, nu sunt potrivite pentru aceasta din cauza staturii lor mici. Din punctul de vedere al purtării și călăriei, vitele se împart în aceste două categorii. În privința mâncării și a celorlalte foloase, toate pot fi folosite. De aceea Allah poruncește să se mănânce din ceea ce El a dăruit și oprește urmarea pașilor și faptelor lui Shaytan, printre care se află oprirea unora dintre vitele dăruite de Allah. Shaytan este dușman vădit și nu poruncește decât ceea ce vatămă și duce la nenorocirea veșnică.

Allah i-a binecuvântat pe robii Săi cu aceste vite, le-a făcut pe toate îngăduite și bune și le-a lămurit: opt în patru perechi, un mascul și o femelă dintre oi și un mascul și o femelă dintre capre. Acestea sunt patru și toate sunt cuprinse în ceea ce Allah a îngăduit, fără deosebire.

Celor care mergeau la extreme, oprind unele dintre ele și îngăduind altele, ori oprindu-le femeilor și nu bărbaților, li se cere să arate deosebirea: oare Allah i-a oprit pe cei doi masculi dintre oi și capre? Ei nu susțineau aceasta. Oare pe cele două femele? Nici aceasta nu o susțineau. Mai rămânea cazul în care pântecele cuprinde un mascul și o femelă sau conținutul lui este necunoscut: oare au oprit ei ceea ce se afla în pântecele celor două femele, fără deosebire între mascul și femelă? Nici aceasta nu o susțineau.

Aceste trei variante cuprind toate posibilitățile, iar ei nu puteau susține niciuna. De aceea li se spune: „Vestiți-mi cu știință, dacă sunteți sinceri.” Este știut că ei nu puteau rosti nimic acceptabil pentru mintea sănătoasă în afara uneia dintre aceste variante, dar nu spuneau niciuna. În schimb, hotărau de la ei înșiși că unele vite sunt oprite femeilor și nu bărbaților, ori sunt oprite într-un anumit timp. Asemenea păreri izvorau din neștiința adâncă, din minți stricate și idei corupte. Allah nu pogorâse nicio autoritate pentru ele, iar ei nu aveau argument și dovadă.

Apoi Allah spune același lucru despre cămile și vite. După ce a arătat falsitatea și stricăciunea cuvintelor lor, le-a spus ceva de ale cărui implicații nu puteau scăpa decât prin urmarea Legii lui Allah: „Ați fost voi martori când Allah v-a poruncit aceasta?” Le rămăsese o singură pretenție, pentru care nu aveau nicio cale de dovedire: să spună că Allah le-a poruncit și le-a revelat aceasta, așa cum le-a revelat trimișilor Săi, și că le-ar fi revelat ceva contrar față de ceea ce au susținut trimișii și față de Cărțile pogorâte.

Aceasta este o născocire a cărei falsitate este cunoscută de oricine. De aceea Allah spune că nimeni nu este mai nedrept decât cel care născocește minciuni împotriva lui Allah pentru a-i rătăci pe oameni fără știință. Pe lângă minciuna și născocirea lui împotriva lui Allah, scopul său este să-i rătăcească pe robii lui Allah de la calea Lui, fără vreo dovadă limpede, fără rațiune și fără text revelat. Allah nu călăuzește neamul nedrept, care nu urmărește decât nedreptatea, tirania și născocirea împotriva Lui.

Versetele 145 la 146

După ce i-a mustrat pe politeiști pentru oprirea unor lucruri îngăduite și pentru atribuirea acestei opriri lui Allah și după ce le-a arătat falsitatea cuvintelor, Allah i-a poruncit Trimisului Său să le lămurească oamenilor ceea ce El le-a oprit. Astfel se cunoaște că tot ceea ce rămâne este îngăduit, iar cel care pretinde că Allah a oprit altceva minte și născocește, căci interdicția nu vine decât de la Allah, prin Trimisul Său, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa.

Allah îi spune Trimisului Său să declare că nu găsește în ceea ce i s-a revelat nimic oprit celui care mănâncă, fie că interdicția privește sau nu alte feluri de folosire, în afară de mortăciune. Aceasta este vietatea care a murit fără să fie sacrificată potrivit Legii și nu este îngăduită.

„Sânge vărsat” înseamnă sângele care curge din animal la sacrificare. Dacă ar rămâne în trup, ar fi vătămător; când este scos, vătămarea cărnii încetează. Din expresie se înțelege că sângele rămas după sacrificare în carne și vene este îngăduit și curat.

Carnea de porc este necurăție. Aceste trei lucruri sunt murdare, necurate și vătămătoare. Allah le-a oprit din blândețe față de robi și pentru a-i ține departe de murdării.

„Ceva nelegiuit asupra căruia a fost rostit alt nume decât al lui Allah” înseamnă ceea ce este sacrificat idolilor și zeităților adorate de politeiști. Aceasta face parte din nelegiuirea care înseamnă ieșirea din ascultarea lui Allah.

Deși acestea sunt oprite, cel constrâns de nevoie să mănânce din ele, neavând altceva și temându-se pentru viața sa, nu păcătuiește dacă nu le dorește în afara necesității și nu depășește cantitatea de care are nevoie. Domnul tău este Atoateiertător, Îndurător: Allah îl iartă pe cel aflat în această stare.

Învățații, Allah să aibă milă de ei, au avut păreri diferite despre limitarea din acest verset, deși există și alte lucruri oprite care nu sunt menționate, precum animalele de pradă cu colți și păsările răpitoare cu gheare. Unii au spus că versetul a fost pogorât înaintea opririi altor lucruri, iar între această limitare și opririle venite mai târziu nu este contradicție, fiindcă în acel timp nu fusese revelat nimic care să le oprească.

Alții au spus că versetul cuprinde toate lucrurile oprite: unele sunt numite limpede, iar altele se înțeleg din sens și din cauza generală. Cauza dată pentru oprirea mortăciunii, sângelui și cărnii de porc, sau cel puțin pentru ultima, este că aceasta este necurăție. Descrierea este generală și se aplică tuturor lucrurilor oprite: ele sunt necurate, murdare și respingătoare, iar Allah le-a oprit robilor Săi pentru a-i ocroti, a-i cinsti și a-i ține departe de atingerea necurățiilor.

Amănuntele lucrurilor necurate și oprite se găsesc în Sunnah, care explică Coranul și îi lămurește scopul. Dacă Allah nu a oprit dintre alimente decât ceea ce este menționat, iar oprirea nu are altă sursă decât Legea Lui, atunci politeiștii care au oprit ceea ce Allah le dăruise au născocit minciuni împotriva Lui și I-au atribuit ceea ce nu a spus.

Versetul mai îngăduie o interpretare care ar fi foarte puternică dacă Allah nu ar fi pomenit în el porcul: contextul respinge afirmațiile anterioare ale politeiștilor, care interziceau ceea ce Allah îngăduise și vorbeau după cum le dictau poftele. Discuția privea în mod deosebit vitele, adică animalele de turmă. Dintre acestea nu este oprit decât ceea ce s-a menționat în verset: mortăciunea și animalul sacrificat pentru altcineva decât Allah; toate celelalte sunt îngăduite.

Poate că porcul este pomenit aici deoarece unii neștiutori l-ar putea include între vite, socotindu-l asemănător oilor, așa cum fac neștiutorii dintre creștini și cei asemenea lor: cresc porcii ca pe vite și îi socotesc îngăduiți, fără să-i deosebească de vite. Această enumerare a lucrurilor oprite ferește Ummah de asemenea necurății.

Cât despre ceea ce le-a fost oprit oamenilor Cărții, unele erau lucruri bune și îngăduite, dar le-au fost oprite drept pedeapsă. Iudeilor Allah le-a oprit orice animal cu copită nedespărțită, precum cămilele și cele asemenea. Le-a oprit și anumite părți din vite și oi, anume grăsimea lor.

Nu le-a fost oprită orice grăsime, ci grăsimea cozii și cea care învelește stomacul. De aceea sunt exceptate grăsimea de pe spinare, cea amestecată cu măruntaiele și cea lipită de oase.

Prin aceste opriri rânduite iudeilor, Allah i-a răsplătit pentru răzvrătirea lor, pentru nedreptatea și încălcarea drepturilor lui Allah și ale robilor Săi. Le-a oprit aceste lucruri drept pedeapsă. Noi spunem adevărul în toate cuvintele, faptele și judecățile Noastre. Cine este mai adevărat în cuvânt decât Allah și cine judecă mai bine decât Allah pentru oamenii care au certitudine?

Versetul 147

Dacă acești politeiști te socotesc mincinos, continuă să-i chemi prin făgăduirea răsplății și prin avertizarea asupra pedepsei. Spune-le că Domnul lor are o milă cuprinzătoare, care cuprinde toate creaturile. Să se grăbească spre mila Sa urmând căile prin care aceasta se dobândește, dintre care cea mai importantă și temelia tuturor este credința în Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, și în ceea ce el a adus.

Pedeapsa Lui nu este abătută de la nelegiuiți, adică de la cei ale căror nelegiuiri și păcate sunt multe. Să se ferească de păcatele care aduc pedeapsa lui Allah, iar cel mai mare dintre ele este tăgăduirea lui Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa.

Versetele 148 la 149

Allah vestește că politeiștii vor aduce ca argument pentru politeismul lor și pentru oprirea celor pe care Allah le-a îngăduit voința și hotărârea divină. Ei vor face din voința lui Allah, care cuprinde toate lucrurile, bune și rele, o dovadă prin care să îndepărteze mustrarea de la ei.

Ei au spus într-adevăr ceea ce Allah a vestit că vor spune. În alt loc, Allah spune: „Cei care Îi fac asociați au spus: Dacă Allah ar fi voit, nu am fi adorat nimic în afara Lui.” Allah arată că neamurile necredincioase dinainte au folosit mereu acest argument pentru a respinge chemarea trimișilor și l-au luat drept scuză. Aceasta nu le-a folosit deloc și au stăruit până când Allah i-a nimicit și i-a făcut să guste pedeapsa.

Dacă ar fi fost un argument adevărat, pedeapsa ar fi fost îndepărtată de la ei, căci Allah nu-i pedepsește decât pe cei vrednici de pedeapsă. Se cunoaște astfel că este un argument fals și stricat, o îndoială lipsită de adevăr, din mai multe motive.

Primul este că Allah a spus că, dacă ar fi fost adevărat, pedeapsa nu i-ar fi atins.

Al doilea este că argumentul trebuie să se întemeieze pe știință și dovadă. Dacă se sprijină numai pe bănuială și presupunere, care nu țin loc de adevăr, este fals. De aceea Allah întreabă dacă au vreo știință pe care să o scoată la iveală. Dacă ar fi avut știință, mai ales fiind dușmani învederați ai Trimisului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, ar fi adus-o. Faptul că nu au adus nimic arată că nu au știință. Ei urmează numai bănuiala și mint. Cel care își clădește argumentul pe bănuială urmează falsitatea și pierde; cu atât mai mult atunci când îl clădește pe nedreptate, încăpățânare, rău și stricăciune.

Al treilea este că a lui Allah este dovada deplină, care nu lasă nimănui nicio scuză. În privința ei sunt de acord profeții și trimișii, Cărțile divine, relatările profetice, mințile sănătoase, firea dreaptă și moravurile corecte. Se cunoaște astfel că tot ceea ce se împotrivește acestei dovezi hotărâtoare este fals, căci opusul adevărului nu poate fi decât falsitate.

Al patrulea este că Allah i-a dat fiecărei creaturi putere și voință prin care poate îndeplini ceea ce i s-a cerut. Allah nu obligă pe nimeni la ceva ce nu poate face și nu oprește pe nimeni de la ceva pe care nu-l poate părăsi. Prin urmare, invocarea hotărârii și predestinării nu este decât nedreptate curată și încăpățânare.

Al cincilea este că Allah nu-i constrânge pe robi la faptele lor, ci a făcut acțiunile lor urmări ale alegerii lor. Dacă voiesc, le săvârșesc, iar dacă voiesc, le părăsesc. Acesta este un lucru văzut și cunoscut, pe care nu-l tăgăduiește decât cel care neagă dovezile simțurilor. Fiecare om deosebește între mișcarea aleasă și mișcarea forțată, deși toate intră sub voința lui Allah și sunt cuprinse în ea.

Al șaselea este că cei care invocă hotărârea și predestinarea pentru păcatele lor se contrazic. Ei nu pot aplica argumentul în toate împrejurările. Dacă cineva îi vatămă, îi lovește, le ia averea sau face ceva asemănător și apoi invocă hotărârea și predestinarea lui Allah, ei nu primesc scuză, ci se mânie foarte tare. Cât de uimitor este că folosesc această scuză pentru neascultarea față de Allah și pentru faptele care aduc mânia Sa, dar nu primesc aceeași scuză de la cel care face ceva ce îi mânie pe ei!

Al șaptelea este că invocarea hotărârii și predestinării nu este sinceră. Ei știu că nu este un argument. Scopul lor este doar să respingă adevărul. Socotesc adevărul ca pe un atac care trebuie îndepărtat și îl resping prin orice cuvânt le vine în minte, chiar dacă ei înșiși cred că este greșit.

Versetul 150

Adică spune-le celor care opresc ceea ce Allah a făcut îngăduit și Îi atribuie Lui această hotărâre: „Aduceți-vă martorii care mărturisesc că Allah a oprit într-adevăr acestea.” Când li se spune aceasta, ei au numai două posibilități. Fie nu aduc pe nimeni care să mărturisească, iar atunci se vădește că pretenția lor este mincinoasă și nu se sprijină pe nicio mărturie și nicio dovadă; fie aduc pe cineva care mărturisește în favoarea lor, însă numai un păcătos născocitor ar putea da o asemenea mărturie, iar mărturia lui nu este primită. Aceasta nu este o chestiune pentru care s-ar putea găsi oameni drepți care să mărturisească.

De aceea Allah îi interzice Profetului Său, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, și urmașilor lui să dea o asemenea mărturie: „Dacă ei mărturisesc, tu să nu mărturisești împreună cu ei. Nu urma poftele celor care tăgăduiesc semnele Noastre, ale celor care nu cred în Viața de Apoi și Îi fac Domnului lor egali”, adică îi socotesc pe alții, precum idolii, egali cu El.

Pentru că ei nu cred în Ziua de Apoi și nu afirmă unicitatea lui Allah, poftele lor corespund credințelor lor, înclinând spre asocierea de parteneri lui Allah și spre respingerea adevărului. De aceea era cu atât mai potrivit ca Allah să le interzică celor mai alese dintre creaturile Sale să urmeze asemenea pofte sau să mărturisească alături de cei stăpâniți de ele. Se vede astfel că interzicerea de către ei a ceea ce Allah a îngăduit izvorăște din acele pofte rătăcite.

Versetele 151 la 153

Allah îi spune Profetului Său, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa: spune-le acestor oameni care au oprit ceea ce Allah a făcut îngăduit: „Veniți să vă citesc ceea ce Domnul vostru v-a oprit”, adică interdicțiile valabile pentru toți, care cuprind toate mâncărurile, băuturile, cuvintele și faptele oprite.

„Să nu-I asociați nimic”, nici puțin, nici mult. Adevărata natură a asocierii este ca o creatură să fie adorată așa cum trebuie adorat Allah, să fie venerată așa cum trebuie venerat Allah sau să i se atribuie ceva ce Îi aparține numai lui Allah în stăpânirea Sa ori în dreptul Său de a fi adorat. Dacă omul se ferește de asociere sub orice formă, el devine un monoteist care afirmă unicitatea lui Allah și Îi este sincer în toate treburile sale. Dreptul lui Allah asupra robilor Săi este ca ei să-L adore numai pe El și să nu-I asocieze nimic.

Apoi El pomenește cel mai important drept după dreptul Său: „să vă purtați frumos cu părinții”, prin cuvinte respectuoase și bune și prin fapte bune. Purtarea frumoasă cuprinde orice cuvânt sau faptă care le aduce părinților folos și bucurie. Când omul se poartă astfel cu părinții săi, nu mai există neascultare față de ei.

„Să nu vă ucideți copiii”, băieți sau fete, „din pricina sărăciei”, adică din pricina sărăciei și a greutății de a le asigura hrana, așa cum se întâmpla în vremea ignoranței, când predominau împietrirea inimii și nedreptatea. Dacă uciderea propriilor copii în această situație este oprită, atunci uciderea lor fără vreun motiv sau uciderea copiilor altora este oprită cu atât mai categoric.

„Noi vă dăruim hrană vouă și lor”, adică Noi am garantat hrană tuturor. Nu voi sunteți cei care le dăruiți hrana copiilor voștri și nici măcar vouă înșivă; așadar nu trebuie să vă simțiți împovărați de grija hranei lor.

„Să nu vă apropiați de faptele rușinoase” se referă la păcatele mari, socotite josnice și respingătoare, „nici de cele văzute, nici de cele ascunse”, adică nici de cele săvârșite pe față, nici de cele săvârșite în ascuns, sau de cele ce țin de faptele exterioare și de cele ce țin de inimă și de lăuntrul omului. Interdicția de a vă apropia de faptele rușinoase este mai cuprinzătoare decât simpla interdicție de a le săvârși, căci include și oprirea de la tot ceea ce le precedă și de la mijloacele care duc la ele.

„Să nu ucideți sufletul pe care Allah l-a făcut sacru” cuprinde orice musulman, bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân, drept sau păcătos, precum și nemusulmanul ocrotit printr-un legământ cu musulmanii. „Decât pe drept”, precum în cazul celui care săvârșește adulter după ce a fost căsătorit, al ucigașului sau al celui care își părăsește religia și se desparte de comunitatea musulmanilor.

„Acestea vi le poruncește El”, adică vă îndeamnă la cele pomenite, „pentru ca voi să pricepeți” poruncile Sale, apoi să le rețineți, să vegheați la respectarea lor și să le împliniți. Versetul arată că împlinirea poruncilor lui Allah de către om va fi pe măsura priceperii sale.

„Să nu vă apropiați de averea orfanului”, consumând-o pe nedrept, schimbând-o cu averea voastră într-un chip nedrept sau luând-o fără drept, „până când ajunge la maturitate”, adică până când devine matur și știe să-și chivernisească averea. Când ajunge la maturitate, averea îi este predată, iar el poate dispune de ea după cum socotește.

„Decât în felul cel mai bun”, adică numai într-un fel potrivit pentru buna administrare a averii sale, astfel încât el să tragă folos din ea. Aceasta arată că nu este îngăduit să atingeți averea orfanului ori să dispuneți de ea într-un mod vătămător pentru el și nici într-un mod care, chiar dacă nu-l vatămă, nu este în folosul lui.

Rezultă de aici că orfanului nu-i este îngăduit să dispună de averea sa înainte de maturitate, iar ocrotitorului îi este îngăduit să dispună de ea numai în felul cel mai bun. Această rânduială încetează atunci când orfanul ajunge la maturitate.

„Dați măsura și greutatea deplină, cu dreptate”, adică pe temeiul echității și al cinstei. Dacă vă străduiți în aceasta, „Noi nu împovărăm niciun suflet peste puterea sa”. Dacă cineva se străduiește să fie cinstit la măsuri și greutăți, apoi greșește fără să-și dea seama și fără neglijență, Allah este Atoateiertător și Îndurător.

Învățații în principiile jurisprudenței au adus acest verset și altele asemenea drept dovadă că Allah nu împovărează pe nimeni peste puterea sa. Dacă omul se teme de Allah în privința poruncilor Sale și face tot ceea ce poate, nu este învinuit pentru ceea ce depășește puterea lui.

„Când vorbiți”, fie când judecați între oameni și le soluționați disputele, fie când vă pronunțați asupra părerilor ori stărilor lor, „fiți drepți”. Spuneți adevărul atât despre cel pe care îl iubiți, cât și despre cel pe care îl detestați; fiți echitabili și nu ascundeți ceea ce trebuie lămurit. Părtinirea împotriva cuiva din pricina urii față de el sau față de unele păreri ale sale este o nedreptate oprită.

Când un învățat cercetează părerile inovatorilor, trebuie să recunoască ceea ce este corect, să arate adevărul și falsitatea din cuvintele lor și să țină seama de apropierea ori depărtarea lor față de adevăr. Juriștii au spus, de asemenea, că judecătorul trebuie să fie drept și echitabil față de cei doi împricinați în felul în care le vorbește și îi privește.

„Împliniți legământul lui Allah.” Acesta cuprinde legământul pe care El l-a luat de la robii Săi, potrivit căruia ei trebuie să-I împlinească drepturile, precum și legămintele încheiate între oameni. Toate legămintele trebuie împlinite, iar încălcarea lor sau împlinirea lor necorespunzătoare este oprită.

„Acestea”, adică rânduielile pomenite, „vi le poruncește El, pentru ca voi să luați aminte” la ceea ce v-a lămurit și să-I împliniți porunca în chip desăvârșit, cunoscând înțelepciunea și rânduielile cuprinse în ea.

După ce a lămurit multe dintre marile rânduieli și legile importante, Allah se referă la ele și la ceea ce este mai cuprinzător decât ele: „Cu adevărat, aceasta este calea Mea dreaptă.” Aceste rânduieli și altele asemenea, pe care Allah le-a lămurit în Cartea Sa și le-a făcut clare robilor Săi, sunt calea lui Allah care duce la El și la Paradis; este o cale cumpănită, ușoară și scurtă.

„Urmați-o” pentru a dobândi izbânda și fericirea și pentru a vă împlini speranțele. „Nu urmați alte căi”, adică drumurile potrivnice acestei căi, „căci ele vă vor despărți de calea Sa”, rătăcindu-vă spre dreapta și spre stânga. Dacă vă depărtați de calea dreaptă, nu mai rămân decât drumurile care duc la Iad.

„Acestea vi le poruncește El, pentru ca voi să vă păziți.” Dacă împliniți ceea ce Allah v-a lămurit, învățând și lucrând după aceasta, veți fi dintre robii Săi evlavioși și izbânditori. Calea este pomenită la singular și atribuită Lui, fiindcă există o singură cale care duce la Allah, iar El îi ajută pe cei care o urmează să rămână statornici pe ea.

Versetele 154 la 157

Cuvântul „apoi” nu indică aici ordinea în timp, căci Musa, pacea fie asupra lui, a trăit înainte ca Trimisul Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, să recite această Carte. El indică numai ordinea relatării.

Allah ne vestește că i-a dat lui Musa Cartea, adică Tora, „ca împlinire” a harului și binefacerii Sale „pentru cel care face bine” din comunitatea lui Musa. Allah le-a dăruit făcătorilor de bine dintre ei binecuvântări fără număr, iar cea mai desăvârșită a fost Tora pogorâtă asupra lor. Astfel binefacerea lui Allah asupra lor s-a împlinit și le-a devenit obligatoriu să-I mulțumească.

Ea era „o lămurire amănunțită a tuturor lucrurilor” pe care aveau nevoie să le înțeleagă: cele îngăduite și cele oprite, poruncile și interdicțiile, credințele și altele. Era „o călăuzire”, îndreptându-i spre bine și arătându-le răul în chestiunile fundamentale și în cele secundare, și „o milă”, prin care puteau dobândi fericirea, mila și mult bine.

Prin pogorârea Cărții și a dovezilor limpezi, „ei să creadă în întâlnirea cu Domnul lor”, căci ea cuprindea dovezi hotărâtoare despre Înviere și răsplătirea faptelor, care le cereau să creadă în întâlnirea cu Domnul lor și să se pregătească pentru ea.

„Iar aceasta”, adică Nobilul Coran și îndemnul înțelept, „este o Carte binecuvântată, pe care Noi am pogorât-o”. Ea cuprinde mult bine și știință îmbelșugată; din ea se iau celelalte ramuri ale cunoașterii și din ea izvorăsc toate binecuvântările. Nu există bine la care Coranul să nu cheme și la care să nu îndemne, pomenind înțelepciuni și foloase care trezesc dorința de a-l săvârși. Nu există nici rău pe care să nu-l oprească și împotriva căruia să nu avertizeze, pomenind ceea ce îl face respingător și urmările lui rele.

„Urmați-o”, împliniți poruncile ei, feriți-vă de ceea ce ea oprește și întemeiați-vă înțelegerea religiei, în chestiunile fundamentale și secundare, pe ea. „Temeți-vă de Allah”, ca să nu vă împotriviți poruncii Sale, „pentru ca”, dacă urmați Coranul, „voi să aveți parte de milă”. Cel mai însemnat mijloc prin care se dobândește mila lui Allah este urmarea acestei Cărți, învățarea ei și lucrarea potrivit ei.

„Ca să nu spuneți: Cartea a fost pogorâtă numai asupra a două comunități dinaintea noastră, iar noi nu știam nimic despre învățătura lor.” Noi v-am pogorât această Carte binecuvântată pentru ca să nu aveți nicio scuză și să nu spuneți că o Carte a fost pogorâtă numai celor două comunități de dinainte, iudeilor și creștinilor, iar voi nu ați primit nicio Carte și nu cunoașteți nimic din Cărțile pogorâte celor două comunități. De aceea v-am pogorât o Carte mai cuprinzătoare și mai limpede decât orice altă Carte venită din cer.

„Sau ca să nu spuneți: Dacă ar fi fost pogorâtă Cartea asupra noastră, am fi fost mai bine călăuziți decât ei.” Ați fi putut invoca fie că nu v-a ajuns deloc călăuzirea, fie că îndrumarea aflată la voi era incompletă și nedesăvârșită. Prin această Carte ați primit însă atât temeiul călăuzirii, cât și desăvârșirea ei.

De aceea Allah spune: „Acum v-a venit o dovadă limpede de la Domnul vostru”, care cuprinde tot ceea ce arată și lămurește adevărul în chip deplin, „o călăuzire” departe de rătăcire „și o milă”, adică o binecuvântare pentru treburile voastre religioase și lumești. Aceasta cere să vă supuneți rânduielilor ei și să credeți relatările ei.

Cel care nu ia seama la ea și o respinge este cel mai nedrept. „Cine este mai nedrept decât cel care tăgăduiește semnele lui Allah și se abate de la ele?”, adică le ocolește și se întoarce de la ele. „Îi vom răsplăti pe cei care se abat de la semnele Noastre cu cel mai rău chin”, chinul dureros și greu, „pentru abaterea lor”, fiindcă ei înșiși s-au abătut și i-au abătut și pe alții. Aceasta va fi răsplata faptelor lor rele, iar Domnul tău nu este nedrept cu robii.

Versetul arată că știința Coranului este cea mai nobilă, mai binecuvântată și mai cuprinzătoare știință. Prin ea se dobândește călăuzirea spre calea dreaptă, călăuzirea desăvârșită care nu are nevoie de presupunerile teologilor speculativi și nici de ideile filosofilor ori de vreo altă ramură a științelor celor dintâi și celor de pe urmă.

Este bine cunoscut că Scriptura de mai înainte nu a fost pogorâtă decât celor două comunități, iudeilor și creștinilor. Ei sunt oamenii Cărții atunci când denumirea este folosită fără altă precizare; nicio altă comunitate nu intră aici, nici magii și nici alții.

Acest pasaj arată starea oamenilor din vremea ignoranței înainte de pogorârea Coranului: se aflau într-o neștiință deplină, nu aveau cunoștință despre ceea ce se afla la oamenii Cărții, care aveau o parte de știință, și nu cunoșteau învățătura lor.

Versetul 158

Allah spune: oare acești oameni care stăruie în nedreptatea și încăpățânarea lor așteaptă începuturile pedepsei și ale Vieții de Apoi? Așteaptă „să vină îngerii” pentru a le lua sufletele? Când ajung la acel moment, nici credința și nici faptele drepte nu le mai folosesc.

Sau așteaptă „să vină Domnul tău” și să judece între toți oamenii, răsplătindu-i pe făcătorii de bine și pe cei care săvârșesc răul? Ori așteaptă „să vină unele dintre semnele Domnului tău”, care vestesc apropierea Ceasului?

„În ziua în care vor veni unele dintre semnele Domnului tău”, semne neobișnuite prin care se va cunoaște că Ceasul este aproape și Învierea s-a apropiat, „credința nu-i va mai folosi niciunui suflet care nu a crezut mai înainte ori care nu a agonisit vreun bine prin credința sa”. Când vor apărea unele dintre semnele lui Allah, necredinciosului nu-i va folosi să creadă atunci, iar credinciosului nepăsător nu-i va folosi să-și îndrepte starea după aceea. Îi va folosi numai credința pe care a avut-o înainte și faptele bune pe care le-a săvârșit mai înainte.

Înțelepciunea este limpede. Credința folosește numai atunci când este credința în nevăzut și este aleasă de bunăvoie. Odată cu apariția semnelor, lucrurile devin văzute, iar credința nu mai folosește, deoarece seamănă cu credința celui lipsit de alegere, precum cel care se îneacă, cel care arde sau alții care, văzând moartea, părăsesc ceea ce făceau.

Allah spune în altă parte: „Când au văzut urgia Noastră, au spus: Credem numai în Allah și ne lepădăm de ceea ce Îi asociam. Dar credința lor, după ce au văzut urgia Noastră, nu le-a mai fost de folos. Aceasta este rânduiala lui Allah care s-a împlinit față de robii Săi.” (Ghafir 40:84-85)

Numeroase hadithuri autentice de la Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, arată că prin „unele dintre semnele lui Allah” se înțelege aici răsărirea soarelui din locul apusului său. Când oamenii vor vedea aceasta, vor crede, însă credința nu le va folosi, iar poarta căinței va fi închisă.¹²

Pentru că acesta este un avertisment adresat celor care l-au tăgăduit pe Trimisul lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, și așteptau să se abată nenorociri asupra Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, și urmașilor lui, Allah spune: „Așteptați! Și noi așteptăm.” Veți afla atunci care dintre noi este mai vrednic de ocrotire și izbăvire.

Versetul aduce o dovadă în sprijinul credinței oamenilor Sunnah și ai comunității, care afirmă faptele pe care Allah Preaînaltul le săvârșește după voia Sa, precum înălțarea Sa deasupra Tronului, coborârea și venirea, fără a-L asemăna cu creaturile în privința însușirilor lor. Există multe dovezi în acest sens în Coran și Sunnah.

Versetul arată și că unul dintre semnele Ceasului este răsărirea soarelui din locul apusului său și că Allah este Înțelept: potrivit hotărârii Sale, credința folosește numai dacă este aleasă, nu constrânsă. De asemenea, omul dobândește binele prin credința sa. Ascultarea, dreptatea și evlavia folosesc și cresc numai când omul are credință; dacă inima lui este lipsită de credință, nicio asemenea faptă nu-i folosește.

Versetele 159 la 160

Allah îi avertizează pe cei care au făcut deosebiri în religia lor, s-au dezbinat și s-au împărțit în grupări, fiecare luând o parte și numindu-se cu un nume care nu-i folosește în religie, precum iudeii, creștinii și magii.

Același lucru se spune despre cei care își iau denumiri ce nu le desăvârșesc credința: ei aleg o parte din învățăturile Islamului și o fac temelia religiei lor, părăsind alte chestiuni de aceeași însemnătate sau chiar mai importante. Așa se întâmplă cu diferitele secte și cu urmașii inovației și rătăcirii care au dezbinat comunitatea.

Versetul arată că Islamul cheamă la unitate și armonie și oprește dezbinarea și neînțelegerea dintre urmașii săi în toate chestiunile, fundamentale sau secundare.

Allah i-a poruncit Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, să se dezică de cei care își fărâmițează religia: „tu nu ai nimic de-a face cu ei”, adică tu nu aparții grupării lor, iar ei nu aparțin comunității tale, fiindcă ți s-au împotrivit și s-au deosebit de tine. „Treaba lor este numai la Allah”; ei se vor întoarce la El, iar El îi va răsplăti pentru faptele lor. „Apoi El îi va vesti despre ceea ce făceau.”

Apoi Allah arată felul răsplătirii: „Cel care va veni cu o faptă bună”, iar aceasta cuprinde cuvintele și faptele, cele văzute și cele ascunse, legate de drepturile lui Allah sau de drepturile creaturilor Sale, „va avea de zece ori pe atât”. Aceasta este măsura cea mai mică a răsplății.

„Iar cel care va veni cu o faptă rea nu va fi răsplătit decât cu una asemenea ei.” Aceasta vine din dreptatea și bunătatea desăvârșită a lui Allah, căci El nu-i va nedreptăți nici cât de puțin. De aceea spune: „și ei nu vor fi nedreptățiți”.

Versetele 161 la 165

Allah îi poruncește Profetului Său, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, să spună și să vestească faptul că el urmează călăuzirea spre calea dreaptă, religia cumpănită, care cuprinde credințe sănătoase și fapte drepte, poruncește tot binele și oprește tot ceea ce este urât. Aceasta este religia profeților și trimișilor, mai ales a conducătorului monoteiștilor și părintelui profeților trimiși după el, prietenul apropiat al Celui Milostiv, Ibrahim.

Aceasta este religia închinării numai lui Allah, care se îndepărtează de orice religie strâmbă a celor abătuți de la adevăr, precum iudeii, creștinii și politeiștii.

Aceasta este formularea generală. Apoi Allah pomenește în mod deosebit cele mai nobile acte de adorare: „Spune: Cu adevărat, rugăciunea mea, jertfa mea”. Aceste două acte sunt alese datorită virtuții lor și a ceea ce cuprind din iubirea față de Allah, sinceritatea adorării numai pentru El și apropierea de El prin inimă, cuvinte și fapte.

Jertfa înseamnă că omul renunță la ceea ce iubește dintre averi și bunuri pentru Cel care îi este mai iubit, Allah. Dacă omul este sincer în rugăciunea și jertfa sa, va fi în chip necesar sincer față de Allah în toate faptele sale.

„Viața mea și moartea mea”, adică tot ceea ce fac în viață, tot ceea ce Allah hotărăște să mi se întâmple și ceea ce hotărăște pentru mine la moarte, toate sunt „pentru Allah, Domnul lumilor. El nu are niciun asociat” în adorare, după cum nu are asociat în stăpânire și cârmuire.

Această sinceritate față de Allah nu este ceva născocit de mine, ci „aceasta mi s-a poruncit”; îmi este poruncită în chip hotărât și nu scap de răspundere decât împlinind-o. „Și eu sunt cel dintâi dintre musulmani” din această comunitate.

„Spune: Să caut eu alt domn în afară de Allah” dintre creaturile Sale? Ar fi oare drept sau potrivit să iau pe altcineva drept domn și să-i încredințez treburile mele, când Allah este Domnul tuturor lucrurilor? Toate creaturile se află sub Stăpânirea Sa și sunt supuse poruncii Sale.

De aceea, eu și ceilalți nu avem altă alegere decât să-L luăm pe Allah drept Domn și să fim mulțumiți cu El, fără să ne legăm de cei aflați sub cârmuirea Sa și neputincioși prin ei înșiși.

Apoi urmează îndemnul și avertismentul prin pomenirea răsplății: „Tot ceea ce agonisește un suflet se întoarce asupra lui.” Orice săvârșește omul, bine sau rău, urmarea se întoarce la el. Allah spune: „Cel care săvârșește fapte drepte o face pentru sine, iar cel care săvârșește răul îl face împotriva sa.” (Fussilat 41:46)

„Niciun purtător de povară nu va purta povara altuia”, ci fiecare își va purta propria povară. Dacă cineva îl rătăcește pe altul și îl face să poarte povara păcatului, cel dintâi va purta și el o povară pentru ceea ce a pricinuit, fără ca aceasta să micșoreze povara celui care a săvârșit fapta.

„Apoi la Domnul vostru va fi întoarcerea voastră” în Ziua Învierii, „iar El vă va vesti despre cele asupra cărora vă deosebeați”, dintre bine și rău, și vă va răsplăti din belșug pentru ele.

„El este Cel care v-a făcut urmași pe pământ”, adică v-a făcut să vă succedați unii altora, generație după generație, și să urmați altor neamuri pe pământ. El v-a supus tot ceea ce este pe pământ și v-a încercat pentru a vedea ce veți face.

„I-a ridicat pe unii dintre voi în trepte deasupra altora” în putere, sănătate, hrană, înfățișare și caracter, „pentru a vă încerca prin ceea ce v-a dăruit”, căci faptele voastre sunt diferite.

„Cu adevărat, Domnul tău este grabnic la pedeapsă” pentru cei care nu-L ascultă și Îi tăgăduiesc semnele, „și El este Atoateiertător, Îndurător” față de cei care cred în El, săvârșesc fapte drepte și se căiesc de ceea ce le-ar putea aduce pieirea.

Încheierea comentariului surei

Aici se încheie Tafsirul Surei al-An'am. Lui Allah Îi aparțin lauda și mulțumirea. Binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra Profetului Muhammad, din belșug asupra familiei și companionilor săi, până în Ziua Judecății.