Rugile bolnavilor și ale celor încercați

În Sunna sunt statornicite numeroase hadithuri de la Profet ﷺ despre tratarea strâmtorării care îl poate atinge pe om. Aceasta este greutatea și durerea pe care le poate simți în sine din pricina nenorocirilor și încercărilor ce se abat asupra sa, îl apasă, îl întristează și îi răpesc somnul. Între hadithurile despre tratarea ei se află ceea ce relatează al-Bukhārī și Muslim de la Ibn ʿAbbās: Trimisul lui Allah ﷺ spunea la strâmtorare:

Abū Dāwūd, Ibn Māja și alții relatează de la Asmāʾ bint ʿUmays: „Trimisul lui Allah ﷺ mi-a spus: «Să nu te învăț niște cuvinte pe care să le rostești la strâmtorare — ori: în strâmtorare?»”

Abū Dāwūd relatează în Sunan de la Abū Bakra că Profetul ﷺ a spus: „Rugile celui strâmtorat sunt:”

At-Tirmidhī relatează de la Saʿd ibn Abī Waqqāṣ că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Ruga celui înghițit de pește, când a chemat din pântecele peștelui, este:”

„Niciun musulman nu se roagă prin ea pentru vreun lucru fără ca Allah să-i răspundă.”⁴¹

Toate cuvintele din aceste hadithuri sunt cuvinte de credință, tawḥīd și sinceritate față de Allah și de depărtare de orice asociere, mare ori mică. Acesta este un semn cât se poate de limpede că cel mai măreț tratament al strâmtorării este reînnoirea credinței și repetarea cuvintelor tawḥīd-ului, lā ilāha illa Llāh. Nimic nu îndepărtează de la rob greutatea, grija și strâmtorarea asemenea adorării numai a lui Allah, dăruirii religiei numai Lui și împlinirii închinării pentru care robul a fost creat și adus la existență. Când inima este plină de tawḥīd și sinceritate și ocupată cu acest lucru — cel mai măreț și mai înalt dintre toate — strâmtorările pleacă de la ea, greutățile și apăsările se risipesc și ea dobândește cea mai deplină fericire.

Ibn al-Qayyim a spus: „Tawḥīd-ul este refugiul potrivnicilor și al apropiaților Săi. Pe potrivnicii Săi îi salvează de strâmtorările și greutățile lumii:

Pe apropiații Săi însă îi salvează de strâmtorările și greutățile acestei lumi și ale Vieții de Apoi. De aceea Yūnus a căutat refugiu în el, iar Allah l-a salvat din acele întunecimi. Urmașii trimișilor au căutat refugiu în el și au scăpat de pedeapsa care i-a lovit pe asociaționiști în această lume și de cea pregătită lor în Viața de Apoi. Când Faraon a căutat refugiu în el abia văzând pieirea și fiind ajuns de înec, nu i-a folosit, fiindcă credința la vederea pieirii nu este primită. Aceasta este rânduiala lui Allah în privința robilor Săi. Nimic nu respinge greutățile lumii asemenea tawḥīd-ului; de aceea ruga strâmtorării este prin tawḥīd și ruga celui înghițit de pește, prin care niciun strâmtorat nu se roagă fără ca Allah să-i ușureze strâmtorarea, este prin tawḥīd. Numai asocierea aruncă în strâmtorările cele mari și numai tawḥīd-ul izbăvește de ele. El este refugiul făpturilor, adăpostul, cetatea și ajutorul lor. Izbânda vine de la Allah.”⁴²

Au fost amintite hadithuri care arată acest înțeles. **Primul** este hadithul lui Ibn ʿAbbās: întregul său este tawḥīd și preamărire a lui Allah, repetarea cuvintelor lā ilāha illa Llāh legate de ceea ce arată măreția, slava, desăvârșirea și stăpânirea Sa asupra cerurilor, pământului și Tronului măreț. Aceste cuvinte cuprind cele trei laturi ale tawḥīd-ului: unicitatea stăpânirii, unicitatea dreptului la adorare și unicitatea numelor și atributelor. Când musulmanul le rostește cugetând la sensurile lor și gândindu-se la semnificațiile lor, inima i se liniștește, sufletul i se odihnește, strâmtorarea și greutatea pleacă și este călăuzit pe o cale dreaptă.

**Al doilea** este hadithul lui Asmāʾ bint ʿUmays. Profetul ﷺ a îndrumat-o ca, în strâmtorare sau la strâmtorare, să caute refugiu în tawḥīd, căci nimic nu îndepărtează de la rob greutățile și strâmtorările asemenea lui. El i-a atras atenția asupra acestui lucru, i-a trezit dorința de a-l cunoaște și i-a pregătit sufletul să-l primească, punându-i întrebarea care trezește dorința: „Să nu te învăț niște cuvinte pe care să le rostești la strâmtorare — ori: în strâmtorare?” Fără îndoială, sufletul ei a dorit să le cunoască. Atunci a îndrumat-o să spună: „Allah, Allah este Stăpânul meu; nu-I asociez nimic.” Sunt cuvinte de sinceritate și tawḥīd.

Ambele rostiri „Allah, Allah” sunt la nominativ: prima este subiectul, iar a doua îl întărește prin repetare, arătând rangul măreț și însemnătatea lucrului. Predicatul este „Stăpânul meu”. Înțelesul este că Dumnezeul meu, pe Care Îl ador și Căruia Îi dăruiesc toate felurile de închinare — teamă, speranță, smerire, supunere, umilință, frângerea inimii și altele — este Stăpânul meu, Care m-a crescut prin binefacerile Sale, m-a adus la existență din neființă și mi-a dăruit felurite daruri și haruri.

„Nu-I asociez nimic” înseamnă că nu iau alături de El niciun asociat în adorare, oricine ar fi. Cuvântul „nimic” este nedefinit într-o construcție negativă și cuprinde astfel orice. Aceste cuvinte mărețe cuprind, așadar, împlinirea tawḥīd-ului prin cei doi stâlpi ai săi: negarea și afirmarea; negarea închinării față de oricine în afară de Allah și afirmarea ei numai pentru El. Hadithul dovedește că tawḥīd-ul este refugiul în strâmtorări și cel mai mare mijloc al îndepărtării grijilor și risipirii apăsărilor.

**Al treilea** este hadithul lui Abū Bakra, de la Profet ﷺ: „Rugile celui strâmtorat: O, Allah, numai în îndurarea Ta îmi pun speranța. Nu mă lăsa în seama mea nici cât o clipire de ochi și îndreaptă-mi întreaga stare. Nu există nicio divinitate care să merite adorarea în afară de Tine.” Întregul său este tawḥīd, refugiu la Allah și adăpostire la El.

„O, Allah, numai în îndurarea Ta îmi pun speranța”: așezarea verbului după complement arată exclusivitatea — numai în îndurarea venită de la Tine nădăjduim, fără să o nădăjduim de la altcineva. „Nu mă lăsa în seama mea nici cât o clipire de ochi și îndreaptă-mi întreaga stare”: arată nevoia puternică a robului de Allah și că nu se poate lipsi de Stăpânul și Ocrotitorul său nici cât o clipire de ochi, în nicio treabă. De aceea spune: „Îndreaptă-mi întreaga stare”, adică fiecare amănunt și fiecare latură a ei. Apoi a încheiat această rugă binecuvântată cu mărturisirea tawḥīd-ului, lā ilāha illa Llāh.

**Al patrulea** este hadithul lui Saʿd ibn Abī Waqqāṣ, în care este pomenită ruga lui Yūnus din pântecele peștelui: „Nu există nicio divinitate care să merite adorarea în afară de Tine! Slavă Ție! Eu am fost dintre cei nedrepți.” Despre această rugă, Ibn al-Qayyim spune:

„Ea cuprinde desăvârșirea tawḥīd-ului, slăvirea Stăpânului Preaînalt și recunoașterea de către rob a nedreptății și păcatului său: unele dintre cele mai puternice leacuri ale strâmtorării, grijii și apăsării și unele dintre cele mai puternice mijloace de apropiere de Allah pentru împlinirea nevoilor. Tawḥīd-ul și slăvirea afirmă toată desăvârșirea lui Allah și neagă orice lipsă, defect și asemănare a Lui cu făpturile. Recunoașterea nedreptății cuprinde credința robului în Lege, răsplată și pedeapsă; îi cere frângerea inimii, întoarcerea la Allah, cererea iertării alunecării sale și recunoașterea robiei sale și a nevoii de Stăpânul său. Aici sunt, așadar, patru lucruri prin care este căutată apropierea: tawḥīd-ul, slăvirea, închinarea și mărturisirea.”⁴⁴