Text integral · Pasaje · 21
Urmarea Coranului și a Sunnei
رد الشبهة التي وضعها الشيطان في ترك القرآن والسنة واتباع الآراء والأهواء المتفرقة المختلفة، وهي أن القرآن والسنة لا يعرفهما إلا المجتهد المطلق، والمجتهد هو الموصوف بكذا وكذا أوصافا لعلها لا توجد تامة في أبي بكر وعمر، فإن لم يكن الإنسان كذلك فليعرض عنهما فرضاً حتماً لا شك ولا أشكال فيه، ومن طلب الهدى منهما فهو إما زنديق، وإما مجنون لأجل صعوبة فهمها فسبحان الله وبحمده كم بين الله سبحانه شرعاً وقدراً، خلقاً وأمراً في رد هذه الشبهة الملعونة من وجوه شتى بلغت إلى حد الضروريات العامة ولكن أكثر الناس لا يعلمون
Respingerea îndoielii strecurate de Satana pentru a-i face pe oameni să părăsească Coranul și Sunnah și să urmeze păreri și patimi felurite și potrivnice. Aceasta este pretenția că numai mujtahidul absolut poate cunoaște Coranul și Sunnah, iar mujtahidul ar fi cel care are cutare și cutare însușiri — însușiri care poate nu s-ar găsi în întregime nici la Abū Bakr și ʿUmar. Dacă omul nu este astfel, ar trebui să se îndepărteze de Coran și Sunnah ca de o obligație neîndoielnică, fără nicio neclaritate. Cel care caută călăuzirea în ele ar fi fie un eretic, fie un nebun, din pricina greutății înțelegerii lor. Slavă lui Allah și laudă Lui! De câte ori a lămurit Allah Preaslăvitul respingerea acestei îndoieli blestemate, în felurite chipuri, prin Legea Sa și prin ceea ce a rânduit, prin creație și poruncă, până când aceasta a ajuns printre lucrurile îndeobște cunoscute! Însă cei mai mulți oameni nu știu.
﴿لَقَدْ حَقَّ ٱلْقَوْلُ عَلَىٰٓ أَكْثَرِهِمْ فَهُمْ لَا يُؤْمِنُونَ إِنَّا جَعَلْنَا فِىٓ أَعْنَـٰقِهِمْ أَغْلَـٰلًا فَهِىَ إِلَى ٱلْأَذْقَانِ فَهُم مُّقْمَحُونَ وَجَعَلْنَا مِنۢ بَيْنِ أَيْدِيهِمْ سَدًّا وَمِنْ خَلْفِهِمْ سَدًّا فَأَغْشَيْنَـٰهُمْ فَهُمْ لَا يُبْصِرُونَ وَسَوَآءٌ عَلَيْهِمْ ءَأَنذَرْتَهُمْ أَمْ لَمْ تُنذِرْهُمْ لَا يُؤْمِنُونَ إِنَّمَا تُنذِرُ مَنِ ٱتَّبَعَ ٱلذِّكْرَ وَخَشِىَ ٱلرَّحْمَـٰنَ بِٱلْغَيْبِ ۖ فَبَشِّرْهُ بِمَغْفِرَةٍ وَأَجْرٍ كَرِيمٍ﴾
Cuvântul s-a adeverit împotriva celor mai mulți dintre ei, astfel că nu cred. Le-am pus în jurul gâturilor cătușe care le ajung până la bărbii, astfel că au capetele ridicate și înțepenite. Am pus în fața lor un zid și în spatele lor un zid și i-am acoperit, astfel că nu văd. Le este totuna dacă îi avertizezi sau nu îi avertizezi: ei nu cred. Tu îl avertizezi numai pe acela care urmează Pomenirea și se teme de Cel Milostiv fără să-L vadă. Vestește-i, așadar, iertare și o răsplată generoasă.
Coran, 36:7–11
آخره والحمد لله رب العالمين وصلى الله على سيدنا محمد وعلى آله وصحبه وسلم تسليماً كثيراً إلى يوم الدين.
Aici se încheie. Toată lauda Îi aparține lui Allah, Domnul lumilor. Allah să-l binecuvânteze pe stăpânul nostru Muḥammad, familia și companionii săi și să le dăruiască pace din belșug până în Ziua Judecății.
Comentariul
În limbă, ijtihād înseamnă depunerea efortului pentru a ajunge la un lucru greu.
În terminologia de specialitate, înseamnă depunerea efortului pentru a cunoaște o hotărâre a Legii.
Efortul de interpretare are condiții, între care:
Să cunoască dovezile Legii de care are nevoie în efortul său de interpretare, precum versetele și hadithurile care privesc hotărârile.
Să cunoască cele privitoare la autenticitatea și slăbiciunea hadithului, precum lanțul de transmitere, transmițătorii lui și alte lucruri asemănătoare.
Să cunoască ceea ce abrogă și ceea ce a fost abrogat, precum și chestiunile asupra cărora există consens, ca să nu judece potrivit unui text abrogat ori împotriva consensului.
Să cunoască dovezile care schimbă hotărârea, prin particularizare, restrângere sau altele asemenea, ca să nu dea o hotărâre care li se împotrivește.
Să cunoască din limbă și din principiile jurisprudenței ceea ce privește sensurile expresiilor: generalul și particularul, ceea ce este nerestricționat și ceea ce este restricționat, ceea ce este nedeslușit și ceea ce este lămurit, precum și altele asemenea, ca să judece potrivit înțelesurilor lor.
Să aibă putința de a deduce hotărârile din dovezile lor.
Efortul de interpretare poate fi parțial: se poate desfășura într-un singur domeniu al științei sau într-o singură problemă. Ceea ce contează este că învățatul care îl depune trebuie să-și dea toată silința pentru a cunoaște adevărul, apoi să judece potrivit celor care i se arată. Dacă ajunge la adevăr, are două răsplăți: una pentru efortul său și una pentru atingerea adevărului, căci prin atingerea lui acesta este arătat și pus în practică. Dacă greșește, are o singură răsplată, iar greșeala îi este iertată, potrivit spuselor Profetului ﷺ: «Când judecătorul judecă, depune efort de interpretare și ajunge la hotărârea corectă, are două răsplăți. Când judecă, depune efort de interpretare și greșește, are o răsplată.» 26 Dacă hotărârea nu i se lămurește, trebuie să se oprească, iar atunci îi este îngăduită, din necesitate, urmarea fără cercetare proprie, potrivit spuselor Preaînaltului:
﴿فَسْـَٔلُوٓا۟ أَهْلَ ٱلذِّكْرِ إِن كُنتُمْ لَا تَعْلَمُونَ﴾
Întrebați-i pe oamenii Pomenirii dacă nu știți.
Coran, 16:43 · fragment
De aceea, învățatul Islamului, Ibn Taymiyyah — fie ca Allah să aibă milă de el! — a spus: «Urmarea fără cercetare proprie este asemenea mâncării dintr-un animal mort. Dacă omul poate deduce singur dovada, nu îi este îngăduită o asemenea urmare.» Ibn al-Qayyim — fie ca Allah să aibă milă de el! — a spus în An-Nūniyyah: «Știința este cunoașterea călăuzirii prin dovadă; Ea și urmarea fără cercetare nu sunt deopotrivă.»
Urmarea fără cercetare proprie (taqlīd) are loc în două situații:
Prima: cel care urmează este un om de rând, care nu poate cunoaște singur hotărârea. El are obligația să urmeze, potrivit spuselor Preaînaltului:
﴿فَسْـَٔلُوٓا۟ أَهْلَ ٱلذِّكْرِ إِن كُنتُمْ لَا تَعْلَمُونَ﴾
Întrebați-i pe oamenii Pomenirii dacă nu știți.
Coran, 16:43 · fragment
Îl urmează pe cel mai bun dintre cei pe care îi găsește în știință și scrupulozitate. Dacă, pentru el, doi sunt deopotrivă, poate alege între ei.
A doua: învățatului capabil de efort de interpretare i se ivește o situație care cere o hotărâre imediată și pe care nu o poate cerceta. Atunci îi este îngăduit să urmeze.
Urmarea fără cercetare proprie este de două feluri: generală și particulară.
Cea generală înseamnă să se țină de o anumită școală, luând în toate treburile religiei sale atât înlesnirile, cât și hotărârile ei stricte. Învățații au avut păreri diferite în această privință. Unii au susținut că este obligatorie, întrucât efortul de interpretare ar fi devenit cu neputință pentru cei din generațiile târzii.
Alții au susținut că este interzisă, fiindcă presupune angajamentul necondiționat de a urma pe altcineva decât Profetul ﷺ. Învățatul Islamului, Ibn Taymiyyah — fie ca Allah să aibă milă de el! — a spus: «A spune că este obligatoriu să i se dea ascultare altcuiva decât Profetului ﷺ în toate poruncile și interdicțiile sale este împotriva consensului; iar a socoti aceasta îngăduit nu este lipsit de probleme.»
Cea particulară înseamnă să urmeze o anumită părere într-o anumită chestiune. Aceasta este îngăduită atunci când nu poate cunoaște adevărul prin efort de interpretare, fie că este cu adevărat incapabil, fie că ar putea numai cu o greutate foarte mare.
Cu aceasta se încheie tratatul Cele șase principii. Îi cerem lui Allah Preaînaltul să-i dăruiască autorului cea mai bună răsplată și să ne adune împreună cu el în lăcașul cinstirii Sale. El este Darnic și Generos. Toată lauda Îi aparține lui Allah, Domnul lumilor. Allah să-l binecuvânteze pe Profetul nostru Muḥammad și să-i dăruiască pace.
Notele originale
Relatat de al-Bukhārī, Cartea ținerii strânse de Coran și Sunnah, capitolul despre răsplata judecătorului care depune efort de interpretare și ajunge la hotărârea corectă ori greșește; și Muslim, Cartea judecăților, capitolul despre răsplata judecătorului care depune efort de interpretare și ajunge la hotărârea corectă ori greșește.