Calea către Allah

Cuvintele sale ﷺ „Înaintați dimineața, seara și o parte din noapte” au același înțeles ca cealaltă versiune: „Ajutați-vă de începutul zilei, de sfârșitul ei și de o parte din noapte.” Aceste trei timpuri sunt ceasuri ale înaintării către Allah prin ascultare: sfârșitul nopții, începutul zilei și sfârșitul ei.

Allah, Slăvitul și Preaînaltul, a amintit aceste timpuri în cuvintele Sale:

„Pomenește numele Domnului tău dimineața și seara! Iar noaptea prosternează-te înaintea Lui și slăvește-L în vreme îndelungată din noapte!”

Și a spus:

„Slăvește-L cu laudă pe Domnul tău înainte de răsăritul soarelui și înainte de apusul lui! Slăvește-L și în ceasurile nopții și la capetele zilei, poate că vei fi mulțumit!”

Și a spus:

„Slăvește-L cu laudă pe Domnul tău înainte de răsăritul soarelui și înainte de apus! Slăvește-L și într-o parte din noapte și după prosternări!”

Allah Preaînaltul a amintit pomenirea Sa la cele două capete ale zilei în multe locuri din Cartea Sa. De pildă:

„Voi, cei care credeți, pomeniți-L mult pe Allah și slăviți-L dimineața și seara!”

Și a spus:

„Cere iertare pentru păcatul tău și slăvește-L cu laudă pe Domnul tău, seara și dimineața!”

Și a spus:

„Nu îi alunga pe cei care Îl cheamă pe Domnul lor dimineața și seara, dorind Fața Sa!”

Și a spus, amintindu-l pe Zakariyyā, pacea fie asupra lui:

„Le-a făcut semn să Îl slăvească dimineața și seara.”

Și a spus:

„Slăvește-L seara și dimineața!”

Două dintre aceste trei timpuri — începutul și sfârșitul zilei — cuprind fiecare o faptă obligatorie și una voluntară. Fapta obligatorie este rugăciunea Ṣubḥ și rugăciunea ʿAṣr. Acestea sunt cele mai bune dintre cele cinci rugăciuni, cele două săvârșite în răcoarea zilei; cine le păstrează va intra în Paradis. Despre fiecare dintre ele s-a spus că este rugăciunea de mijloc.

Fapta voluntară este pomenirea lui Allah după rugăciunea Ṣubḥ până la răsăritul soarelui și după ʿAṣr până la apusul lui. Despre meritul ei s-au transmis multe texte, după cum există numeroase texte despre pomenirile de dimineață și de seară și despre meritul de a-L pomeni pe Allah la începutul și la sfârșitul zilei.

De la Ibn ʿUmar s-a relatat, ca vorbă atribuită Profetului ﷺ: „Fiul lui Adam, pomenește-Mă un ceas la începutul zilei și un ceas la sfârșitul ei, și îți voi ierta ceea ce se află între ele, în afara păcatelor mari, dacă nu te căiești de ele.”⁴⁰

Înaintașii acordau sfârșitului zilei o cinstire chiar mai mare decât începutului ei. Ibn al-Mubārak a spus: „Ni s-a transmis că, celui care își încheie ziua pomenindu-L pe Allah, întreaga zi îi este scrisă ca pomenire.” Abū al-Jald a spus: „Ni s-a transmis că Allah Preaînaltul coboară în fiecare seară la cerul cel mai de jos și privește faptele fiilor lui Adam.”

Unul dintre înaintași l-a văzut în vis pe Abū Jaʿfar al-Qārī și i s-a spus: „Spune-i lui Abū Ḥāzim” — adică lui al-Aʿraj, ascetul cu minte — „că Allah și îngerii Săi văd adunarea ta de la sfârșitul zilei.” Se pare că Abū Ḥāzim obișnuia să le vorbească oamenilor în ultima parte a zilei.

În hadith ni s-a transmis: „Pomenirea de după Ṣubḥ este mai iubită decât eliberarea a patru robi, iar cea de după ʿAṣr este mai iubită decât eliberarea a opt robi.”⁴¹ Tot astfel, sfârșitul zilei de vineri este mai bun decât începutul ei, datorită nădejdii că ceasul în care rugăciunii de cerere i se răspunde se află în partea ei de sfârșit.

Sfârșitul zilei de ʿArafah este mai bun decât începutul ei, căci atunci este timpul statului în rugăciune. Tot astfel, sfârșitul nopții este mai bun decât începutul ei. Așa au spus înaintașii, aducând ca dovadă hadithul coborârii divine.⁴² Toate acestea întăresc părerea celor care spun că rugăciunea ʿAṣr este rugăciunea de mijloc.

**Al treilea timp** este mersul din ultima parte a nopții. Aici este avută în vedere adorarea în sfârșitul nopții, vremea cererii de iertare, precum în cuvintele Celui Preaînalt:

„Și cei care cer iertare înainte de ivirea zorilor.”

Și a spus:

„Iar înainte de ivirea zorilor cereau iertare.”

Acesta este ultimul dintre timpurile coborârii divine, în care sunt întâmpinate nevoile celor ce cer, iertarea celor păcătoși și căința celor care se întorc la El. Miezul nopții este pentru cei care iubesc și doresc să fie singuri cu Iubitul lor, iar sfârșitul nopții este pentru păcătoșii care cer iertare pentru păcatele lor. Cine nu poate alerga alături de cei care iubesc în această întrecere să fie măcar alături de cei păcătoși în cererea de iertare.

În unele relatări s-a transmis că Tronul freamătă la ivirea zorilor. Ṭāwūs a spus: „Nu credeam că cineva doarme înainte de ivirea zorilor.” În hadithul consemnat de al-Tirmidhī: „Cel care se teme pornește noaptea, iar cel care pornește noaptea ajunge la adăpost.”⁴³

Mersul în sfârșitul nopții ajută la străbaterea călătoriei lumești. De aceea se spune în hadithul atribuit lui Muslim: „Când călătoriți, mergeți noaptea, căci pământul se strânge noaptea.”⁴⁴

Un om de seamă a spus:

Îndură greutatea mersului de dinaintea zorilor, a plecării de seară și a dimineții, în ascultare. Nu te lăsa pradă nerăbdării și nu slăbi în căutare: năzuința piere între deznădejde și nerăbdare. Am văzut, iar zilele mi-au fost încercare, că răbdarea are urmări vrednice de laudă. Rareori cel care caută cu hotărâre un lucru, luând răbdarea drept tovarăș, nu ajunge la izbândă.

S-a relatat că al-Ashtar a intrat la ʿAlī ibn Abī Ṭālib, Allah să fie mulțumit de el, după o parte a nopții, și l-a găsit stând la rugăciune. I-a spus: „Căpetenie a credincioșilor, postești ziua, veghezi noaptea și te ostenești între acestea!” După ce și-a încheiat rugăciunea, el a spus: „Călătoria Vieții de Apoi este lungă și trebuie străbătută prin mersul nopții.”

Soția lui Ḥabīb ibn Muḥammad al-Fārisī îl trezea noaptea, spunând: „Ridică-te, Ḥabīb! Calea este lungă, proviziile noastre sunt puține, iar caravanele celor drepți au plecat înaintea noastră, în timp ce noi am rămas.”

Tu, cel care dormi noaptea, cât mai dormi? Ridică-te, iubitul meu, căci sorocul s-a apropiat. Ia-ți din noapte o vreme rânduită pentru adorare, când cei adormiți zac în somn. Cel care doarme până când noaptea i se sfârșește nu ajunge la adăpost, oricât s-ar strădui.