O prelegere despre temeliile credinței

În numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurător.

Laudă lui Allah, Domnul lumilor! Binecuvântările și pacea fie asupra robului și Trimisului Său, celui ales dintre făpturile Sale, încredințat cu revelația Sa, profetul și imamul nostru Muḥammad ibn ʿAbd Allāh, asupra familiei și companionilor săi și asupra celor care urmează calea și călăuzirea sa până în Ziua Judecății. În cele ce urmează:¹

Dragi frați! Cuvântarea pe care o rostesc înaintea voastră privește temeliile credinței. Universitatea a ales această temă, iar eu am primit-o, fiindcă este deosebit de importantă. Religia noastră se întemeiază pe aceste principii: ele sunt cheia izbânzii comunității, a fericirii, siguranței și înaintării sale și a întâietății ei între neamuri, dacă le împlinește în cuvintele, faptele, purtarea, strădania, în ceea ce primește și oferă și în celelalte lucruri.

Coranul a lămurit aceste temelii în numeroase versete, după cum profetul nostru — pacea și binecuvântarea fie asupra lui — le-a lămurit în hadithuri autentice. Sunt șase temelii: temeliile credinței și ale religiei. Credința înseamnă întreaga religie: Islamul, călăuzirea, dreptatea și evlavia. Tot ceea ce Allah i-a dat Trimisului — pacea și binecuvântarea fie asupra lui — din cunoașterea folositoare și faptele bune se numește credință. Cartea cea puternică a lămurit în mai multe locuri aceste șase temelii ale religiei noastre, iar Trimisul cel demn de încredere al lui Allah le-a explicat în hadithuri.

Temeliile credinței în Coran

Printre cele cuprinse în Cartea lui Allah — măreț și preamărit fie El — se află cuvintele Sale:

Dreptatea nu stă în a vă îndrepta fețele către răsărit sau către apus, ci dreptatea este a celui care crede în Allah, în Ziua de Apoi, în îngeri, în Carte și în profeți.

El, slăvit și preamărit fie, a arătat aici cinci temelii ale credinței: credința în Allah, în Ziua de Apoi, în îngeri, în Carte și în profeți. Acestea sunt cinci temelii pe care se sprijină religia, în cele exterioare și în cele lăuntrice.

El, măreț și preamărit fie, spune:

Trimisul crede în ceea ce i-a fost pogorât de la Domnul său, la fel și credincioșii. Toți cred în Allah, în îngerii Săi, în Cărțile Sale și în trimișii Săi: „Nu facem deosebire între vreunul dintre trimișii Săi.”

El, slăvit și preamărit fie, a arătat aici patru temelii, prin cuvintele:

Toți cred în Allah, în îngerii Săi, în Cărțile Sale și în trimișii Săi.

Nu a menționat Ziua de Apoi, însă o menționase în versetul dinainte și în alte versete. Aceasta este rânduiala lui Allah în Cartea Sa: El vorbește în felurite moduri despre Sine, despre Numele și Atributele Sale, despre temeliile acestei religii, despre cele ce se vor petrece în Ziua Învierii, despre Paradis și Foc și despre trimiși și comunitățile lor. Astfel, cititorul găsește în fiecare loc al Cărții lui Allah ceva care îi sporește credința și cunoașterea și caută tot mai multă cunoaștere în fiecare loc din Cartea lui Allah și în fiecare hadith al Trimisului Său ﷺ.

El, măreț și preamărit fie, a făcut trimitere la Ziua de Apoi și la sfârșitul versetului, spunând:

Iertarea Ta, Doamne! La Tine este întoarcerea.

Allah — măreț și preamărit fie — spune:

O, voi cei care credeți! Credeți în Allah, în Trimisul Său, în Cartea pe care a pogorât-o Trimisului Său și în Scriptura pe care a pogorât-o mai înainte! Cel care nu crede în Allah, în îngerii Săi, în Cărțile Sale, în trimișii Săi și în Ziua de Apoi a rătăcit într-o rătăcire îndepărtată.

În acest verset, El, slăvit fie, a lămurit că necredința în aceste temelii este o rătăcire îndepărtată de călăuzire.

Versetele cu acest înțeles sunt numeroase. În unele locuri, El, slăvit fie, menționează numai credința în Allah, fiindcă toate cele menționate în celelalte versete sunt cuprinse în credința în Allah. În unele se vorbește despre credința în Allah și în Trimisul Său, iar în altele numai despre credința în Allah și în Ziua de Apoi. Aceasta se întâmplă deoarece celelalte sunt cuprinse în acestea. Când este pomenită credința în Allah, ea cuprinde și celelalte lucruri menționate în alte versete: credința în îngeri, în Cărți, în trimiși și în Ziua de Apoi.

Un exemplu este cuvântul lui Allah — slăvit și preamărit fie El:

Credeți în Allah, în Trimisul Său, în Cartea pe care a pogorât-o Trimisului Său și în Scriptura pe care a pogorât-o mai înainte!

A menționat numai credința în Allah și în Trimisul Său, în Cartea pogorâtă lui Muḥammad — pacea și binecuvântarea fie asupra lui — și în Scriptura pogorâtă mai înainte. Nu a menționat celelalte temelii, fiindcă ele sunt cuprinse în credința în Allah.

La fel sunt cuvintele Sale, slăvit și preamărit fie:

Credeți, așadar, în Allah, în Trimisul Său și în lumina pe care am pogorât-o!

A menționat credința în Allah, în Trimisul Său și în lumina care i-a fost pogorâtă lui Muḥammad ﷺ: Cartea și Sunna. Celelalte sunt cuprinse în acestea. Cartea și Sunna sunt cuprinse în lumină, la fel ca toate cele vestite de Allah și de Trimisul Său despre ceea ce a fost și ceea ce va fi: toate sunt cuprinse în lumină.

La fel sunt cuvintele Sale, slăvit și preamărit fie:

Credeți în Allah și în Trimisul Său și cheltuiți din ceea ce El v-a încredințat! Cei dintre voi care cred și cheltuiesc vor avea o răsplată mare.

A menționat numai credința în Allah și în Trimisul Său, fiindcă celelalte sunt cuprinse în credința în Allah și în Trimisul Său.

Islamul și credința

Printre cele relatate în Sunna de la Trimisul lui Allah ﷺ se află cunoscutul hadith al lui Jibrīl. Acesta l-a întrebat pe Profet — pacea și binecuvântarea fie asupra lui — despre Islam, credință și iḥsān. El a pomenit mai întâi Islamul; într-o altă formulare a început cu credința, apoi a menționat Islamul și iḥsān-ul. Așadar, a vorbit despre credință prin ceea ce îndreaptă lăuntrul, căci lăuntrul este temelia, iar exteriorul îl urmează. Faptele exterioare au fost numite Islam, deoarece înseamnă conformare și supunere față de El, slăvit fie. Islamul este supunerea față de Allah și conformarea la porunca Sa. Allah, slăvit și preamărit fie, a numit cele exterioare Islam fiindcă ele înseamnă supunere și umilință înaintea Lui, ascultarea poruncii Sale și oprirea la hotarele pe care El le-a pus. În limba arabă se spune: „Cutare s-a supus lui cutare”, adică s-a smerit și s-a conformat. „M-am supus lui Allah” înseamnă că m-am smerit înaintea Lui și m-am conformat poruncii Sale, fiind supus Lui, slăvit și preamărit fie.

Islamul este, așadar, supunerea față de Allah prin faptele exterioare, iar credința este acceptarea ca adevărate a celor lăuntrice și exterioare aduse de Legea cea curată. Această deosebire se aplică atunci când cei doi termeni sunt menționați împreună. De aceea, când i-a alăturat în acest hadith autentic, Trimisul lui Allah — pacea și binecuvântarea fie asupra lui — a explicat Islamul prin cele exterioare: cele două mărturisiri, rugăciunea, zakātul, postul și pelerinajul; iar credința, prin cele lăuntrice: credința în Allah, în îngerii Săi și celelalte.

Din această categorie este și ceea ce se spune în hadithul autentic. A fost întrebat: „O, Trimis al lui Allah, care fapte sunt mai bune?” El a răspuns:

Să dai de mâncare și să adresezi salutul celui pe care îl cunoști și celui pe care nu îl cunoști.

Într-un alt hadith, la întrebarea „Care Islam este mai bun?”, el a răspuns:

Al celui de a cărui limbă și mână musulmanii sunt în siguranță.

Islamul se referă, prin urmare, mai ales la faptele exterioare prin care se arată supunerea față de porunca lui Allah, ascultarea de El, conformarea la Legea Sa și luarea ei drept judecător în toate lucrurile. Credința privește mai ales cele lăuntrice, legate de inimă: credința în Allah, în îngerii Săi, în Cărțile Sale, în trimișii Săi, în Ziua de Apoi și în destin, cu binele și răul său. De aceea, când a fost întrebat despre credință, el ﷺ a spus:

Să crezi în Allah, în îngerii Săi, în Cărțile Sale, în trimișii Săi, în Ziua de Apoi și în destin, cu binele și răul său.

Credința în aceste șase lucruri, care sunt temeliile credinței, reprezintă totodată temeliile întregii religii. Nu există credință pentru cel care nu are Islam și nici Islam pentru cel care nu are credință. Credința în aceste temelii este indispensabilă pentru ca Islamul să fie valid, însă ea poate fi desăvârșită sau poate fi deficitară. De aceea, Allah — măreț și preamărit fie El — le-a spus beduinilor:

Spune: „Nu ați crezut, ci spuneți: «Ne-am supus.»”

Întrucât credința lor nu era desăvârșită, ci deficitară, neavând împlinite toate îndatoririle credinței, aceasta le-a fost negată, în sensul credinței desăvârșite. Ea este negată celui care renunță la unele îndatoriri, așa cum spune Profetul ﷺ:

Nu are credință cel care nu are răbdare.

Și după cum spune el ﷺ:

Niciunul dintre voi nu are credință până când nu iubește pentru fratele său ceea ce iubește pentru sine.

Tot astfel sunt cuvintele Profetului ﷺ:

Cel care crede în Allah și în Ziua de Apoi să spună ceva bun sau să tacă; cel care crede în Allah și în Ziua de Apoi să-și cinstească oaspetele; cel care crede în Allah și în Ziua de Apoi să păstreze legăturile de rudenie; cel care crede în Allah și în Ziua de Apoi să nu-i facă rău vecinului său.

Și altele asemenea. Scopul este să se arate că credința cere fapte exterioare, după cum Islamul lipsit de credință este fapta ipocriților. Credința deplină, care este obligatorie, cere împlinirea a ceea ce Allah și Trimisul Său au poruncit și părăsirea a ceea ce Allah și Trimisul Său au interzis. Când omul este deficitar în acestea, credința îi poate fi negată din pricina neajunsului său, așa cum le-a fost negată beduinilor prin cuvintele Preaînaltului:

Spune: „Nu ați crezut, ci spuneți: «Ne-am supus.»”

Și după cum le-a fost negată celor menționați în hadithurile de mai sus.

Pe scurt, Allah, slăvit fie El, și Trimisul Său ﷺ i-au negat credința celui care renunță la unele dintre îndatoririle ei, afirmând însă că el are Islam. Aceste șase temelii sunt, așadar, temeliile întregii religii. Cel care le împlinește împreună cu faptele exterioare devine musulman credincios. Cel care nu le împlinește nu are nici Islam, nici credință, asemenea ipocriților. Aceștia au arătat Islamul și au pretins credința, s-au rugat, au făcut pelerinajul și au luptat împreună cu oamenii și au făcut și altele asemenea. Însă în lăuntrul lor nu sunt alături de musulmani: ei se află de o parte, iar musulmanii de cealaltă, fiindcă ei Îl tăgăduiesc pe Allah și pe Trimisul Său și resping lăuntric ceea ce au adus trimișii. Ei arată Islamul pentru câștigurile lor trecătoare și pentru țeluri cunoscute. Allah le-a arătat minciuna în această privință, iar ei au devenit necredincioși rătăciți, ba chiar mai necredincioși și mai răi decât cei care își arată necredința. De aceea se află în treapta cea mai de jos a Focului: primejdia lor este mai mare, căci musulmanul îi socotește frații săi și de aceeași religie cu el, iar uneori le încredințează taine. Ei îi vatămă și îi trădează pe musulmani, astfel că necredința lor este mai gravă, iar răul lor este mai mare.

La fel, cel care pretinde credința în aceste temelii, dar nu împlinește rânduielile exterioare ale Islamului — nu mărturisește că nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Allah și că Muḥammad este Trimisul lui Allah, nu se roagă, nu postește, nu dă zakātul, nu face pelerinajul ori renunță la alte semne exterioare ale Islamului pe care Allah le-a făcut obligatorii — arată prin aceasta absența sau slăbiciunea credinței sale.

Credința poate fi negată în întregime, așa cum se întâmplă prin renunțarea la cele două mărturisiri, potrivit consensului. Alteori, temelia ei nu este anulată, însă deplinătatea și desăvârșirea sa sunt negate pentru neîmplinirea acelei îndatoriri. Astfel sunt, potrivit majorității învățaților, postul, pelerinajul când există putință, zakātul și alte lucruri asemenea. Părăsirea lor este nelegiuire și rătăcire, însă, după părerea celor mai mulți învățați, nu este apostazie din Islam, dacă omul nu le neagă caracterul obligatoriu.

În ceea ce privește rugăciunea, unii învățați au considerat că părăsirea ei este apostazie chiar dacă omul crede că ea este obligatorie. Aceasta este părerea mai corectă dintre cele două opinii ale învățaților, datorită numeroaselor dovezi. Printre ele se află cuvintele lui ﷺ:

Legământul dintre noi și ei este rugăciunea; cel care o părăsește a săvârșit necredință.

Imamul Aḥmad și autorii Sunan l-au relatat cu un lanț autentic de la Burayda ibn al-Ḥuṣayb — Allah să fie mulțumit de el. Alții au spus că părăsirea ei este o necredință mai mică decât necredința care scoate din Islam, dacă omul nu-i neagă caracterul obligatoriu.

Această chestiune are parte de cercetare și atenție deosebită din partea învățaților. Însă ceea ce urmărim aici este să arătăm că nu există Islam pentru cel care nu are credință și nici credință pentru cel care nu are Islam: fiecare îl dovedește pe celălalt. Am arătat deja că Islamul a fost numit astfel fiindcă indică supunerea și smerenia înaintea lui Allah — măreț și preamărit fie El — și plecarea înaintea măreției Sale, slăvit și preamărit fie, și fiindcă privește lucrurile exterioare.

Credința a fost numită astfel fiindcă privește lăuntrul, pe care Allah, slăvit și preamărit fie El, îl cunoaște. Ea privește inima care recunoaște adevărul. Această inimă este dovedită de lucruri exterioare: dacă musulmanul le arată, stăruie în ele și le împlinește așa cum trebuie, acestea dovedesc validitatea credinței sale. Dacă nu stăruie în ele, aceasta dovedește absența sau slăbiciunea credinței sale. Când credința este menționată fără altă precizare, Islamul este cuprins în ea, și invers, potrivit adepților Sunnei și comunității. După cum Allah — măreț și preamărit fie El — spune:

Religia la Allah este Islamul.

Potrivit adepților Sunnei și comunității, credința este, așadar, cuprinsă în acesta.

Nu există Islam fără credință. Religia la Allah este Islamul, iar el este totodată credință, călăuzire, evlavie și dreptate. Aceste denumiri, chiar dacă au formulări diferite, se întorc la un singur înțeles: credința în Allah și în trimișii Săi, urmarea călăuzirii lui Allah și statornicia în religia Sa. Toate acestea se numesc dreptate, credință, Islam, evlavie și călăuzire.

La fel, când iḥsān-ul este menționat fără altă precizare, el cuprinde Islamul și credința, fiindcă se referă la cei desăvârșiți dintre robii lui Allah. Atunci când este menționat singur, el îi cuprinde pe ceilalți doi termeni; iar atunci când oricare dintre cei trei este menționat singur, îi cuprinde pe ceilalți doi. Dacă se spune că cei care au iḥsān sunt cei mai aleși dintre robii lui Allah, nu există iḥsān fără Islam și credință. Preaînaltul spune:

Faceți binele, căci Allah îi iubește pe cei care fac binele!

El, slăvit fie, spune:

Allah este alături de cei care se tem de El și de cei care fac binele.

Cel care are iḥsān este astfel prin Islamul, credința și evlavia sa și prin împlinirea poruncii lui Allah. De aceea este numit astfel; nu se poate închipui iḥsān fără Islam și credință.

Tot astfel, fratele meu, termenul „credincioși” îi cuprinde pe musulmani, fiindcă termenul „credincioși” este mai restrâns decât „musulmani”. Allah Preaînaltul spune:

Allah este alături de credincioși.

Allah — măreț și preamărit fie El — spune:

Allah le-a făgăduit credincioșilor și credincioaselor grădini pe sub care curg râuri.

Credinciosul a fost numit astfel pentru acceptarea adevărului cu inima și pentru supunerea sa înaintea lui Allah, prin mădularele sale. Credincioșii sunt credincioși prin această acceptare, prin Islamul lor, prin îndeplinirea poruncii lui Allah și prin oprirea la hotarele puse de El, slăvit și preamărit fie.

Acest înțeles este dovedit și de hadithul lui Saʿd ibn Abī Waqqāṣ — Allah să fie mulțumit de el. El l-a întrebat pe Profet ﷺ atunci când acesta dăduse unor oameni și îi lăsase pe alții fără să le dea. Saʿd a spus: „O, Trimis al lui Allah! I-ai dat lui cutare și lui cutare, dar l-ai lăsat pe cutare, deși eu îl socotesc credincios.” Profetul ﷺ a spus:

Sau musulman.

Saʿd și-a repetat vorbele, iar Profetul — pacea și binecuvântarea fie asupra lui — spunea:

Sau musulman.

Scopul este să se arate că, atunci când Islamul și credința sunt menționate împreună, ele au două înțelesuri: unul mai restrâns și unul mai larg. Musulmanul este o categorie mai largă decât credinciosul, iar credinciosul este o categorie mai restrânsă decât musulmanul. Fiecare credincios este musulman, însă nu și invers. Când unul dintre termeni este menționat fără altă precizare, îl cuprinde pe celălalt, după cum s-a explicat mai înainte.

Aceasta este dovedită și de cuvintele lui ﷺ:

Credința are peste șaptezeci de ramuri.

Iar într-o altă formulare:

Peste șaizeci de ramuri. Cea mai aleasă este rostirea: „Nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Allah”; cea mai de jos este îndepărtarea a ceea ce face rău de pe drum, iar pudoarea este o ramură a credinței.

Acest hadith arată că, atunci când credința este menționată fără altă precizare, ea cuprinde Islamul, călăuzirea, iḥsān-ul, evlavia și dreptatea. Credința, a cărei ramură cea mai înaltă este cuvântul „Nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Allah”, iar cea mai de jos este îndepărtarea a ceea ce face rău de pe drum, reprezintă întreaga noastră religie: Islamul și credința. De aceea a spus:

Cea mai aleasă este rostirea: „Nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Allah”.

Se știe că mărturisirea „Nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Allah”, împreună cu mărturisirea că Muḥammad este Trimisul lui Allah, este primul stâlp al Islamului; totuși, aici el a așezat-o drept cea mai înaltă dintre însușirile credinței. Așadar, când credința este menționată fără altă precizare, ea cuprinde Islamul, stâlpii și faptele sale. La fel, când se spune numai credința în Allah sau credința în Allah și în Trimisul Său, ea cuprinde tot ceea ce Allah și Trimisul Său au legiferat: rugăciunea, zakātul, postul, pelerinajul, credința în îngeri, în Carte, în profeți, în Ziua de Apoi și în destin, cu binele și răul său. Toate acestea sunt cuprinse în denumirea credinței în Allah. Credința în Allah cuprinde credința în Numele și Atributele Sale, în existența Sa, în faptul că El este Domnul lumilor și că Lui I se cuvine adorarea. De asemenea, cuprinde credința în tot ceea ce Allah, slăvit și preamărit fie El, a vestit și a legiferat pentru robii Săi, în toți trimișii, în îngeri, în Cărți, în profeți și în tot ceea ce Allah și Trimisul Său ﷺ au vestit.

La fel este ceea ce se spune în Sunna despre aceasta, precum cuvintele lui ﷺ:

Spune: „Cred în Allah!”, apoi rămâi drept.

În acestea sunt cuprinse toate cele vestite de Allah și de Trimisul Său și tot ceea ce Allah a legiferat pentru robii Săi.

Din aceeași categorie sunt cuvintele Preaînaltului:

Cei care spun: „Domnul nostru este Allah!”, apoi rămân drepți.

Adică ei au spus: „Dumnezeul nostru, Creatorul nostru și Cel care ne dă cele de trebuință este Allah” și au crezut în El cu o credință care cuprinde statornicia în ceea ce au adus Cartea lui Allah și Sunna Trimisului Său — pacea și binecuvântarea fie asupra lui.

În Coranul cel nobil, potrivit rânduielii lui Allah, slăvit și preamărit fie, unele relatări și istorisiri sunt desfășurate pe larg în anumite locuri și prezentate pe scurt în altele. Astfel, credinciosul și cel care caută cunoașterea învață aceste înțelesuri din Cartea lui Allah, slăvit fie El, în forma lor generală și în amănunțime. Apoi, forma scurtă și cea desfășurată și lămurită nu le mai provoacă nedumerire: fiecare are rostul ei.

Tot astfel, în unele locuri credința este menționată singură, iar în altele i se alătură anumite părți și ramuri ale ei, pentru a arăta că acea ramură se numără printre însușirile cele mai importante și mai mărețe. După cum Allah — măreț și preamărit fie El — spune:

Cei care cred, fac fapte bune, împlinesc rugăciunea și dau zakātul vor avea răsplata lor la Domnul lor.

Cuvintele Sale:

Împlinesc rugăciunea și dau zakātul.

Acestea fac parte din credință și din faptele bune, însă au fost menționate aici pentru a le arăta însemnătatea. La fel sunt cuvintele Sale, măreț și preamărit fie:

Credeți, așadar, în Allah, în Trimisul Său și în lumina pe care am pogorât-o!

Lumina pogorâtă este cuprinsă în credința în Allah și în Trimisul Său și intră în aceasta atunci când este menționată fără altă precizare. Totuși, El a pomenit-o separat datorită măreției ei. La fel sunt cuvintele Sale — măreț și preamărit fie El:

Pe timp! Omul este în pierdere, în afara celor care cred, fac fapte bune, se îndeamnă unii pe alții la adevăr și se îndeamnă la răbdare.

Îndemnul reciproc la adevăr și îndemnul reciproc la răbdare fac parte din faptele bune, iar faptele bune fac parte din credință. Fapta a fost, așadar, alăturată credinței așa cum particularul este alăturat generalului. La fel, îndemnul reciproc la adevăr și la răbdare, față de cele dinaintea lor, reprezintă alăturarea particularului la general. Îndemnul reciproc la adevăr și la răbdare face parte din faptele bune; de aceea nu a fost menționat în alte versete. Allah, slăvit și preamărit fie El, spune:

Cei care cred și fac fapte bune vor avea grădinile desfătării.

Nu a menționat îndemnul reciproc la adevăr și la răbdare, fiindcă amândouă sunt cuprinse în faptă, prin cuvintele Sale:

Și fac fapte bune.

Amândouă sunt cuprinse și în credință atunci când aceasta este menționată fără altă precizare, fiindcă ea cuprinde tot ceea ce au vestit Allah și Trimisul Său, ceea ce a fost, ceea ce va fi la sfârșitul vremurilor, în Ziua Învierii, în Paradis și în Foc, precum și tot ceea ce Allah și Trimisul Său au poruncit și părăsirea a ceea ce Allah și Trimisul Său au interzis. Toate acestea intră în credința menționată fără altă precizare. Allah, slăvit fie, a pomenit separat unele fapte și părăsirea unor păcate pentru a alătura particularul generalului.

Tot astfel, când sunt prezentate temeliile credinței, uneori sunt pomenite împreună aceste șase temelii, după cum în versetul nobil:

Dreptatea nu stă în a vă îndrepta fețele către răsărit.

În el a menționat cinci, iar destinul l-a menționat în alte versete, după cum Allah — măreț și preamărit fie El — spune:

Noi am creat fiecare lucru după un destin hotărât.

Și în cuvintele Sale, slăvit și preamărit fie:

Nicio nenorocire nu se abate asupra pământului și nici asupra voastră fără să fie într-o Carte.

Și în alte versete. În unele versete sunt menționate doar câteva dintre aceste temelii, nu toate. La fel, în hadith sunt pomenite uneori câteva dintre aceste temelii, iar în hadithul lui Jibrīl sunt menționate toate șase. În unele hadithuri se vorbește numai despre credința în Allah, cum este hadithul:

Spune: „Cred în Allah!”, apoi rămâi drept.

Iar în altele, despre credința în Allah și în Ziua de Apoi. Aceasta deoarece credința în Allah și în Ziua de Apoi cuprinde tot ceea ce Allah și Trimisul Său au poruncit. Credința omului în Allah și în Ziua de Apoi îl îndeamnă să facă tot ceea ce Allah și Trimisul Său au poruncit și să părăsească ceea ce Allah și Trimisul Său au interzis. De aceea, unele texte s-au limitat la credința în Allah și în Ziua de Apoi: pe cel care crede corect în Allah și în Ziua de Apoi, credința sa îl îndeamnă să împlinească ceea ce Allah și Trimisul Său au poruncit și să părăsească ceea ce Allah și Trimisul Său au interzis.

Aceasta îl îndeamnă să împlinească ceea ce Allah i-a făcut obligatoriu, să părăsească ceea ce Allah i-a interzis și să se oprească la hotarele puse de El, slăvit și preamărit fie. Din aceeași categorie sunt cuvintele Sale — măreț și preamărit fie El:

Cei care cred, cei care urmează iudaismul, creștinii și sabeenii, aceia care cred în Allah și în Ziua de Apoi și fac fapte bune vor avea răsplata lor la Domnul lor; ei nu vor avea de ce să se teamă și nu vor fi mâhniți.

Credința în ceea ce s-a menționat este indispensabilă. Cel care nu crede în acestea este necredincios față de Allah — măreț și preamărit fie El — chiar dacă arată Islamul și credința. Necredința sa într-una dintre cele șase temelii ori într-un alt lucru cunoscut în mod necesar ca făcând parte din religia lui Allah, potrivit dovezilor cunoscute, îl face necredincios față de Allah, iar ceea ce mărturisește în afara acestuia nu îi folosește. Această religie trebuie acceptată în întregime și trebuie împlinită credința în toate cele pe care le cuprinde. Cel care crede într-o parte și tăgăduiește alta este cu adevărat necredincios, după cum Preaînaltul spune:

Cei care nu cred în Allah și în trimișii Săi, vor să facă deosebire între Allah și trimișii Săi și spun: „Credem în unii și nu credem în alții”, voind să aleagă o cale între acestea, aceștia sunt cu adevărat necredincioșii. Iar necredincioșilor le-am pregătit o pedeapsă umilitoare.