O prelegere despre temeliile credinței

La fel este destinul, cea de-a șasea temelie. Credem în el așa cum îl arată textele. Potrivit adepților Sunnei, credința în el cuprinde patru lucruri:

1. Cunoașterea lui Allah

Primul lucru este cunoașterea faptului că Allah, slăvit și preamărit fie El, a cunoscut toate lucrurile și le-a cuprins în întregime; nimic nu-I este ascuns. El, slăvit fie, cunoaște orice lucru, după cum Allah — măreț și preamărit fie El — spune:

Allah cunoaște orice lucru.

Prin aceasta li se răspunde extremiștilor Qadariyya și Muʿtazila care au negat această cunoaștere. Al-Șāfiʿī — Allah să aibă milă de el — a spus despre ei: „Dezbateți cu ei pe tema cunoașterii: dacă o recunosc, sunt învinși, iar dacă o neagă, au tăgăduit.” Aceasta deoarece afirmația noastră că Allah cunoaște lucrurile reprezintă credința în destin: lucrurile nu-I sunt ascunse, iar ele nu se pot petrece împotriva cunoașterii Sale, fiindcă altfel aceasta ar însemna necunoaștere.

Dacă neagă aceasta și spun că El, slăvit fie, nu cunoaște lucrurile decât după ce ele există, aceasta este necredință și rătăcire, tăgăduirea lui Allah, slăvit și preamărit fie, și atribuirea necunoașterii Lui. Este un neajuns grav, care îl face necredincios pe cel care îl afirmă.

2. Scrierea

Al doilea lucru este scrierea: Allah, slăvit fie, a scris lucrurile. După cum Allah — măreț și preamărit fie El — spune:

Nicio nenorocire nu se abate asupra pământului și nici asupra voastră fără să fie într-o Carte, înainte de a o aduce la existență. Acest lucru este ușor pentru Allah.

El, slăvit fie, spune:

Oare nu știi că Allah cunoaște ceea ce este în cer și pe pământ? Acestea se află într-o Carte. Acest lucru este ușor pentru Allah.

Scopul este să se arate că El, măreț și preamărit fie, a scris toate lucrurile, după cum dovedesc cele două versete de mai înainte și cuvintele Sale ﷺ din hadithul lui ʿAbd Allāh ibn ʿAmr ibn al-ʿĀṣ:

Allah a scris destinele făpturilor cu cincizeci de mii de ani înainte de a crea cerurile și pământul, iar Tronul Său era pe apă.

Muslim l-a relatat în Ṣaḥīḥ-ul său. Scrierea celor pe care El, slăvit fie, le-a adus, le va aduce sau le hotărăște să existe este, așadar, un lucru cunoscut, adus de textele Cărții lui Allah și ale Sunnei Trimisului Său — pacea și binecuvântarea fie asupra lui. Trebuie să credem în aceasta și să avem convingerea că Allah a scris toate lucrurile, le-a cunoscut și le-a cuprins pe toate și că nimic nu-I este ascuns. El, slăvit fie, cunoaște orice lucru și are putere asupra oricărui lucru. După cum Allah — măreț și preamărit fie El — spune:

Ca să știți că Allah are putere asupra oricărui lucru și că Allah a cuprins orice lucru cu știința Sa.

3. Voința Sa care se împlinește

Al treilea lucru este voința Sa care se împlinește: ceea ce Allah voiește se petrece, iar ceea ce nu voiește nu se petrece. În stăpânirea Sa nu are loc nimic în afara voinței Sale — măreț și preamărit fie El. Ceea ce voiește Allah se petrece, chiar dacă oamenii nu vor, iar ceea ce El nu voiește nu se petrece, chiar dacă oamenii vor. Trebuie să credem în această voință: ceea ce Allah voiește se petrece, iar ceea ce nu voiește nu se petrece. Allah — măreț și preamărit fie El — spune:

Pentru acela dintre voi care voiește să rămână drept. Dar voi nu puteți voi decât dacă voiește Allah, Domnul lumilor.

El, slăvit fie, spune:

Cel care voiește își aduce aminte de el. Însă ei nu-și vor aduce aminte decât dacă voiește Allah. El este Cel de care se cuvine să te temi și Cel care iartă.

Scopul este să se arate că a Lui este voința desăvârșită, care se împlinește.

Când voiește un lucru, porunca Sa este numai să-i spună: „Fii!”, iar el este.

4. Puterea Sa de a crea

Al patrulea lucru este puterea Sa asupra lucrurilor, crearea și aducerea lor la existență. Trebuie să credem că El, slăvit fie, are putere asupra oricărui lucru și este Creatorul Atoateștiutor. Toate lucrurile existente sunt create și aduse la existență de El, și la fel vor fi cele viitoare. Nimeni nu Îi este asociat în aceasta. El este Creatorul și Dătătorul celor de trebuință, are putere asupra oricărui lucru și cunoaște orice lucru. După cum El, slăvit fie, spune:

Allah este Creatorul oricărui lucru și El este Chezaș pentru orice lucru.

Credința în destin cuprinde toate acestea: credința în cunoașterea și scrierea lucrurilor de către El, credința că ceea ce El voiește se petrece, iar ceea ce nu voiește nu se petrece, și credința că El este Creatorul oricărui lucru și Cel care creează și aduce la existență toate lucrurile, slăvit și preamărit fie.

Aceasta le răspunde celor care afirmă contrariul, dintre Muʿtazila și alții. Cel care neagă voința lui Allah și spune că în stăpânirea Sa există ceea ce El nu voiește Îl tăgăduiește pe Allah — măreț și preamărit fie El — și Îi atribuie un neajuns. Trebuie să credem că El are putere asupra oricărui lucru și că ceea ce El voiește se petrece, iar ceea ce El voiește prin voința Sa care rânduiește existența se petrece. Însă unora le sunt neclare aceste lucruri aduse de trimiși; trebuie să le fie explicate prin dovezi și să le fie lămurită deosebirea dintre voința prin care El rânduiește existența, al cărei obiect se împlinește negreșit, așa cum este menționată în cuvintele Sale:

Când voiește un lucru, porunca Sa este numai să-i spună: „Fii!”, iar el este.

Și voința legată de Lege, al cărei obiect poate să nu se împlinească în cazul unora dintre oameni. Ea este cea menționată în cuvintele Sale, slăvit fie:

Allah voiește să vă lămurească, să vă călăuzească pe căile celor dinaintea voastră și să vă primească pocăința.

Se știe că unii oameni au murit în neștiința lor și fără să se pocăiască. Preaînaltul spune:

Allah voiește să vă ușureze.

Aceasta este voința legată de Lege: El, slăvit fie, le-a ușurat unora, dar nu și altora. Înțelesul este că a poruncit aceasta, a fost mulțumit de acest lucru și l-a iubit; totuși, unora dintre oameni le-a dat reușita de a-l urma, iar altora nu. Din aceeași categorie este și ceea ce se spune în hadithul autentic:

Allah, slăvit fie, îi va spune în Ziua Învierii unuia dintre politeiști: „Dacă ai avea aur cât pământul, l-ai da ca răscumpărare?” El va spune: „Da.” Allah, slăvit fie, îi va spune: „Ți-am cerut ceva mai mic decât aceasta, pe când erai în șalele tatălui tău Ādam: ți-am cerut să nu-Mi asociezi nimic, însă tu ai refuzat orice în afară de politeism.”

Adică El a voit, prin Lege, ca tu să nu-I asociezi nimic, prin ceea ce au transmis trimișii: porunca de a-L adora numai pe El și interdicția de a-I face asociați. Însă cele mai multe făpturi au refuzat orice în afară de a-I face asociați lui Allah — măreț și preamărit fie El — și nu au primit această voință legată de Lege.

Cel care crede în aceste patru lucruri — cunoașterea tuturor lucrurilor de către Allah, slăvit fie, scrierea lor, voința Sa cu privire la cele care există și faptul că El, slăvit fie, este Creatorul și Cel care le aduce la existență — crede în destin cu o credință deplină. Cel care este deficitar în acestea este deficitar în credința în destin și nu urmează în aceasta călăuzirea adepților Sunnei și comunității. El nu crede în destin așa cum este în realitate, ci crede într-o parte și tăgăduiește alta.

Această credință în destin nu înseamnă că robul este constrâns, fără voință și fără dorință, ca o frunză purtată de vânt încoace și încolo sau ca o pană în aer, contrar celor care susțin constrângerea, dintre Qadariyya, Jahmiyya și alții. Dimpotrivă, el are alegere și voință și are rațiune prin care deosebește lucrurile. Însă această dorință, voință și alegere nu se împlinesc decât în urma voinței lui Allah, slăvit și preamărit fie. După cum Preaînaltul spune:

Pentru acela dintre voi care voiește să rămână drept. Dar voi nu puteți voi decât dacă voiește Allah, Domnul lumilor.

Așadar, într-o privință el are alegere, iar în alta este supus rânduielii. Allah i-a dat rațiune și vedere, i-a dat dovezi și unelte și l-a făcut în stare de credință și de faptă. El poate să facă, după cum poate să nu facă; are voință și dorește.

El are voință și dorință, poate să se îndepărteze de păcat, poate să asculte sau să nu asculte, poate să dea milostenie sau să se abțină. Pe de altă parte, el este supus rânduielii: nu are voință decât în urma voinței lui Allah și nici alegere decât în urma alegerii lui Allah. Nu este independent în lucruri; are o voință și o dorință proprii, însă acestea sunt după voința și dorința lui Allah. De aceea, Allah — măreț și preamărit fie El — spune:

El este Cel care vă poartă pe uscat și pe mare.

Omul merge, este purtat de rânduială și i se ușurează ceea ce a fost creat să facă. El merge folosind rațiunea, alegerea și voința pe care Allah i le-a dat; este supus celor cuprinse mai dinainte în cunoașterea lui Allah despre destin și îi este ușurat ceea ce a fost creat să facă, bine sau rău. El nu se poate împotrivi celor hotărâte de Allah și nici nu poate ieși din ele, fiind totodată îndrumat către ceea ce a fost creat să facă. După cum Profetul ﷺ a spus:

Lucrați, căci fiecăruia îi este ușurat ceea ce a fost creat să facă. Celor care sunt dintre oamenii fericirii li se vor ușura faptele oamenilor fericirii, iar celor care sunt dintre oamenii nenorocirii li se vor ușura faptele oamenilor nenorocirii.

Apoi Profetul ﷺ a recitat:

Celui care dăruiește, se teme de Allah și crede în răsplata cea bună îi vom ușura calea spre ușurință.

Și versetul care urmează acestora. Acest hadith este unanim recunoscut ca autentic, fiind relatat de ʿAlī ibn Abī Ṭālib — Allah să fie mulțumit de el. Prin aceasta, credinciosul cunoaște deosebirea dintre crezul înaintașilor drepți și crezul Muʿtazila, al Qadariyya care neagă destinul și al Qadariyya care susțin constrângerea.

Dreptate în cercetarea părerilor

Cei care susțin constrângerea au exagerat în afirmarea destinului, până când au spus că robul nu are voință și nici dorință. Au greșit în aceasta, însă au avut dreptate în credința în destin. Cei care neagă destinul au exagerat în negarea lui și au greșit în mod grav prin această exagerare, însă au avut dreptate în afirmarea voinței și alegerii robului. Au greșit făcându-l independent de Allah în acestea. Adepții Sunnei și comunității au luat ceea ce era adevărat la ambele grupări și au lăsat neadevărul lor.

Tot astfel, când cei care urmează adevărul le răspund celor aflați în neadevăr, ei trebuie să cerceteze amănunțit și să fie drepți. Să le spună: „Ați spus cutare și cutare. Suntem de acord cu voi în aceasta, dar nu în cealaltă. Suntem alături de voi în adevărul pe care l-ați susținut, precum credința în destin, însă nu suntem de acord că robul este constrâns: el are alegere și voință.” Muʿtazila și celor asemenea lor li se spune: „Suntem de acord că robul are voință și alegere, însă nu suntem de acord să-I atribuiți necunoaștere lui Allah, slăvit fie, ori să negați cunoașterea și voința Sa.”

La fel li se spune șiiților: „Suntem de acord cu voi în iubirea familiei Profetului și în iubirea lui ʿAlī — Allah să fie mulțumit de el și să-l mulțumească —, fiindcă el și cei care i-au urmat calea au călăuzire și el se numără printre cei mai aleși companioni ai Trimisului lui Allah ﷺ. Ba chiar el este cel mai bun dintre ei după al-Ṣiddīq, ʿUmar și ʿUthmān — Allah să fie mulțumit de toți. Însă nu suntem de acord că el ar fi ferit de greșeală, nici că ar fi califul care i-a urmat nemijlocit Trimisului lui Allah ﷺ, căci înaintea sa au fost trei. Nu suntem de acord nici că ar fi adorat în locul lui Allah, că ajutorul ar fi cerut lui, că i s-ar face făgăduințe și altele asemenea. Nu suntem de acord cu voi în acestea, fiindcă voi greșiți grav. Însă suntem alături de voi în iubirea membrilor familiei care urmează Legea lui Allah, în a cere mulțumirea lui Allah pentru ei și în credința că ei sunt dintre cei mai aleși robi ai lui Allah, împlinind îndemnul Trimisului lui Allah ﷺ.” În hadithul lui Zayd ibn Arqam, consemnat în Ṣaḥīḥ Muslim, el ﷺ a spus:

Vă las două lucruri de mare însemnătate. Primul este Cartea lui Allah, în care se află călăuzirea și lumina. Luați, așadar, Cartea lui Allah și țineți-vă strâns de ea! […] Apoi a spus: „Și familia mea: vă aduc aminte de Allah în privința familiei mele! Vă aduc aminte de Allah în privința familiei mele! Vă aduc aminte de Allah în privința familiei mele!”

La fel procedăm și cu celelalte grupări: luăm de la ele adevărul și îl primim, iar neadevărul lor îl respingem prin dovezi transmise și prin dovezi ale rațiunii.

Prin aceasta se vede limpede că aceste șase temelii sunt temeliile religiei și că ele cuprind tot ceea ce Allah a vestit. Cel care este statornic în ele, în crez, cuvinte și fapte, și-a desăvârșit credința și este ferit de ipocrizie. Aceste temelii cer credinciosului să împlinească ceea ce Allah i-a făcut obligatoriu și ceea ce a făcut obligatoriu robilor Săi și să accepte ca adevărat tot ceea ce Allah a vestit în Cartea Sa sau ceea ce Trimisul Său ﷺ a vestit în Sunna autentică. Cel care le neagă ori neagă ceva dintre ele nu este credincios.

În concluzie, aceste temelii sunt principii mărețe și reguli fundamentale ale acestei religii mărețe. Ele trebuie respectate cu statornicie în toate împrejurările și trebuie respins tot ceea ce li se împotrivește. Cel care rostește un cuvânt sau săvârșește o faptă care îl face necredincios dovedește prin aceasta că nu are credința corectă în aceste temelii sau în unele dintre ele.

Faptele și validitatea credinței

Un exemplu este părăsirea rugăciunii obligatorii. Cel care nu se roagă nu are, potrivit părerii corecte, credința care să-l oprească de la părăsirea rugăciunii, stâlpul Islamului. De aceea, părerea corectă este că el a săvârșit necredință majoră. El ﷺ spune:

Între om și necredință și politeism se află părăsirea rugăciunii.

Muslim l-a consemnat în Ṣaḥīḥ-ul său. El ﷺ a mai spus:

Legământul dintre noi și ei este rugăciunea; cel care o părăsește a săvârșit necredință.

Imamul Aḥmad și autorii Sunan l-au relatat cu un lanț autentic de la Burayda ibn al-Ḥuṣayb — Allah să fie mulțumit de el. La fel, cel care Îl batjocorește pe Allah, slăvit fie, pe Trimisul Său ﷺ, Paradisul, Focul, Coranul ori alte lucruri asemenea este necredincios, potrivit consensului. Această batjocură și înjosire dovedesc că pretinsa sa credință este neadevărată și că nu are o credință care să-l oprească de la batjocorirea celor amintite.

La fel este cel care urinează pe un exemplar al Coranului, îl murdărește cu necurățenie ori se așază pe el, știind că este Cartea lui Allah. Aceasta dovedește că acel om nu are credință, ci numai o pretinde. Dacă ar fi avut o credință corectă, ea l-ar fi oprit de la această faptă care îl face necredincios.

La fel, cel care îi batjocorește pe trimiși — pacea și binecuvântările fie asupra lor — ori îl socotește mincinos pe vreunul dintre ei este necredincios. Batjocorirea lor sau a unuia dintre ei și tăgăduirea lor ori a unuia dintre ei dovedesc că această credință nu este corectă, ci este numai o pretenție.

După aceasta se judecă și celelalte lucruri care se petrec între oameni. De pildă, cei care l-au urmat pe Musaylima, deși l-au recunoscut ca adevărat pe Trimisul lui Allah ﷺ, au crezut în el, s-au rugat și au postit, au pretins că Musaylima este asociat cu el în misiunea de trimis. Ei au fost socotiți necredincioși de învățații și credincioșii dintre companioni și dintre cei de după ei, fără dezacord între învățați în această privință, chiar dacă s-au rugat, au postit și au spus că Muḥammad este Trimisul lui Allah. Afirmația lor că Musaylima îi este asociat în misiune este de ajuns pentru necredința lor, fiindcă astfel au tăgăduit cuvintele lui Allah Preaînaltul:

Muḥammad nu este tatăl niciunuia dintre bărbații voștri, ci Trimisul lui Allah și încheietorul profeților.

Au tăgăduit și hadithurile autentice, transmise prin numeroase căi, care dovedesc că Trimisul lui Allah ﷺ este încheietorul profeților și trimișilor.

La fel, dintre Qādiyāniyya, cel care crede că Ghulām Aḥmad este profet și că i se revelează a săvârșit prin aceasta necredință majoră, fiindcă Îl tăgăduiește pe Allah și pe Trimisul Său, chiar dacă se roagă, postește și pretinde că este musulman. La fel este cel care nu crede că Paradisul este adevărat sau că Focul este adevărat ori spune că Focul nu este pedeapsă pentru oamenii săi, ci desfătare pentru ei, așa cum spune Ibn ʿArabī, cel cunoscut pentru doctrina unității existenței.

Fără îndoială, aceasta este negarea celor dovedite de Cartea lui Allah, de Sunna Trimisului Său ﷺ și de consensul învățaților: Focul este pedeapsă pentru cei aflați în el, drept răsplată pentru faptele pe care Allah li le-a interzis, pentru ceea ce au lăsat din cele pe care Allah li le-a făcut obligatorii și pentru tăgăduirea a ceea ce trimișii le-au vestit și a celor dovedite de Cartea cea puternică. Coranul este plin de versete care arată că Focul este pedeapsă pentru oamenii săi. Nimeni nu neagă aceasta decât cel care se împotrivește cu îndărătnicie, cel neștiutor care nu cunoaște nimic din cele aduse de trimiși ori cel lipsit de judecată.

Din acestea se vede că lucrurile se judecă după înțelesul vădit al Cărții și Sunnei, după ceea ce au vestit Allah și Trimisul Său și după ceea ce s-a transmis de la înaintașii comunității. Cel care respinge acestea și pretinde contrariul celor cerute de aceste temelii face o afirmație neadevărată.

Îl rog pe Allah — măreț și preamărit fie El — să ne dăruiască înțelegerea Cărții Sale și a Sunnei profetului Său — pacea și binecuvântarea fie asupra lui —, să ne dăruiască nouă și tuturor musulmanilor credință sinceră și fapte bune și să ne dea statornicie în adevăr până când Îl vom întâlni, slăvit fie. El Aude și răspunde rugăciunilor.

Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace robului și Trimisului Său, profetul nostru Muḥammad, familiei sale, companionilor săi și celor care îl urmează în facerea de bine.