Sfatul sincer și umilirea

Deosebirea dintre sfatul sincer și umilire

De

Imamul și păstrătorul hadithului Zayn al-Dīn Ibn Rajab al-Ḥanbalī

Decedat în anul 795 h.

Introducere

Imamul — Allah să aibă milă de el — a spus:

Acestea sunt câteva cuvinte scurte și cuprinzătoare despre deosebirea dintre sfatul sincer și umilire. Cele două au în comun faptul că amândouă înseamnă să-l pomenești pe om prin ceva ce lui nu-i place să fie pomenit. Deosebirea dintre ele poate fi neclară pentru mulți oameni. Allah este Cel care dă izbândă în aflarea adevărului.

Să știi că pomenirea omului prin ceva ce nu-i place este oprită atunci când urmărește numai defăimarea, găsirea cusururilor și înjosirea lui.

Dacă însă aceasta aduce un folos musulmanilor în general sau unora dintre ei în mod deosebit, iar scopul este dobândirea acelui folos, atunci nu este oprită, ci este recomandată.

Învățații hadithului au lămurit acest lucru în cărțile despre critica și evaluarea transmițătorilor. Ei au arătat deosebirea dintre criticarea transmițătorilor și bârfă și le-au răspuns unor oameni dedicați adorării și altora, a căror cunoaștere nu era destul de întinsă și care le socoteau același lucru.

Nu este nicio deosebire între criticarea transmițătorilor care păstrează hadithul, pentru a deosebi între cei a căror relatare este primită și cei a căror relatare nu este primită, și lămurirea greșelii celui care a înțeles greșit înțelesurile Cărții și ale Sunnei, a dat unui text o interpretare nepotrivită ori s-a sprijinit pe ceea ce nu constituie dovadă. Scopul este ca oamenii să fie avertizați să nu-l urmeze în greșeala sa. Învățații sunt de acord și asupra îngăduinței acestui lucru.

De aceea, cărțile lor din diferitele științe religioase — explicarea Coranului, comentariile hadithurilor, jurisprudența, deosebirile dintre învățați și altele — sunt pline de dezbateri și de respingeri ale părerilor socotite slabe ale imamilor de mai înainte și de mai târziu, dintre companioni, urmașii lor și cei de după ei.

Niciun om al cunoașterii nu a părăsit această practică și nu a susținut că ea ar constitui, prin ea însăși, un atac, o defăimare sau o înjosire a celui căruia i se respinge părerea. Excepție face autorul care folosește cuvinte grosolane și se exprimă necuviincios: i se dezaprobă grosolănia și lipsa de cuviință, nu însăși respingerea ori deosebirea de părere prin argumente religioase și dovezi recunoscute.

Pricina este că învățații religiei urmăresc cu toții să arate adevărul cu care Allah l-a trimis pe Trimisul Său ﷺ, pentru ca religia să fie în întregime a lui Allah și cuvântul Său să fie cel mai înalt. Toți recunosc că niciunul dintre ei nu poate cuprinde întreaga cunoaștere, fără să-i scape nimic. Niciunul dintre cei de mai înainte sau de mai târziu nu a pretins aceasta. De aceea, imamii înaintașilor, asupra cunoașterii și virtuții cărora există înțelegere, primeau adevărul de la oricine li-l aducea, chiar dacă avea un rang mai mic. Își îndemnau însoțitorii și urmașii să primească adevărul când acesta apărea într-o altă părere decât a lor.

Astfel, când ʿUmar — Allah să fie mulțumit de el — a vorbit despre darurile de căsătorie ale femeilor, o femeie i-a răspuns prin cuvintele lui Allah Preaînaltul:

El și-a retras părerea și a spus:

S-a relatat de la el și că a spus:

Unii dintre învățații cunoscuți, când își exprimau o părere, spuneau:

Al-Shāfiʿī insista mult asupra acestui înțeles și își îndemna însoțitorii să urmeze adevărul și să primească Sunnah atunci când li se arăta că aceasta se deosebește de părerea lui. Într-un asemenea caz, să-i lase părerea deoparte. Despre cărțile sale spunea:

Mai mult decât atât, el spunea:

Aceasta arată că nu urmărea decât să iasă adevărul la iveală, chiar dacă era rostit de cel care dezbătea cu el ori avea o altă părere.

Un asemenea om nu urăște să-i fie respinsă părerea și să i se arate că aceasta se deosebește de Sunnah, nici în timpul vieții, nici după moarte. Același lucru se cuvine gândit despre ceilalți imami ai Islamului, dintre cei de mai înainte și de mai târziu, care l-au apărat și l-au sprijinit. Ei nu urau nici deosebirea celui căruia i se arătase o dovadă, chiar dacă acea dovadă nu era, în ochii lor, destul de puternică încât să o urmeze și să-și lase propria dovadă.

De aceea, imamul Aḥmad — Allah Preaînaltul să aibă milă de el — îl pomenea pe Isḥāq ibn Rāhawayh, îl lăuda și îl vorbea de bine. Spunea:

sau cuvinte cu acest înțeles.

Adeseori i se înfățișau cuvintele lui Isḥāq și ale altor imami, precum și dovezile pe care își întemeiau părerile. Nu le împărtășea părerea, dar nici nu le dezaproba părerile și felul de argumentare, chiar dacă el nu era de acord cu toate acestea.

Imamul Aḥmad a apreciat ceea ce s-a relatat despre Ḥātim al-Aṣamm. I s-a spus:

El a răspuns:

sau cuvinte cu acest înțeles. Aḥmad a spus:

Prin urmare, respingerea părerilor slabe și arătarea adevărului prin dovezi religioase nu sunt lucruri pe care acei învățați le urau. Dimpotrivă, le iubeau, iar pe cel care le făcea îl lăudau și îl vorbeau de bine.

Acest lucru nu intră nicidecum în bârfă. Chiar dacă am presupune că cineva nu vrea să-i fie arătată greșeala care se împotrivește adevărului, împotrivirea lui nu este luată în seamă. A urî arătarea adevărului atunci când acesta se deosebește de propria părere nu este o însușire lăudabilă. Musulmanul trebuie să iubească ieșirea adevărului la iveală și cunoașterea lui de către musulmani, fie că se potrivește cu părerea sa, fie că o contrazice.

Aceasta face parte din sinceritatea față de Allah, Cartea Sa, Trimisul Său, religia Sa, conducătorii musulmanilor și oamenii lor de rând. Aceasta este religia, după cum a înștiințat Profetul ﷺ.

Cât despre arătarea greșelii unui învățat de dinainte, dacă omul vorbește cuviincios și răspunde frumos, nu este nicio vină asupra lui și nu i se poate aduce reproș. Chiar dacă învățatul care a greșit se lasă amăgit de propria părere, nu este nicio vină asupra celui care îi arată greșeala. Când aflau o părere pe care o dezaprobau, unii dintre înaintași spuneau despre autorul ei:

Din acest fel de exprimare fac parte cuvintele Profetului ﷺ:

când a aflat că acesta dăduse verdictul potrivit căruia femeia însărcinată căreia i-a murit soțul nu se poate recăsători prin simpla naștere a copilului, până nu trec patru luni și zece zile.³

Imamii cu teamă de Allah au respins cu tărie unele păreri slabe ale învățaților. Astfel, imamul Aḥmad dezaproba unele păreri slabe ale lui Abū Thawr și ale altora, în care aceștia rămăseseră singuri, și le răspundea foarte apăsat. Toate acestea privesc judecarea faptelor după cele văzute.

Cât despre cele ascunse, dacă omul urmărește numai să arate adevărul și să-i ferească pe oameni de a fi înșelați de părerile greșite ale cuiva, fără îndoială că este răsplătit pentru intenția sa. Prin această faptă și prin această intenție intră între cei sinceri față de Allah, Trimisul Său, conducătorii musulmanilor și oamenii lor de rând.

Fie că cel care arată greșeala este de rang mai mic, fie că este de rang mai mare, are pildă în învățații care au respins unele păreri izolate ale lui Ibn ʿAbbās, pe care învățații le dezaprobau, precum cele privind mutʿah, schimbul de bani, cele două cazuri de moștenire numite al-ʿUmariyyatān și altele.

La fel sunt cei care i-au răspuns lui Saʿīd ibn al-Musayyib în privința părerii sale că femeia divorțată de trei ori devine din nou îngăduită [primului soț] prin simpla încheiere a unui [al doilea] contract de căsătorie, precum și în alte lucruri care contrazic Sunnah limpede; cei care i-au răspuns lui al-Ḥasan în privința părerii sale despre lipsa obligației doliului pentru femeia căreia i-a murit soțul; cei care i-au răspuns lui ʿAṭāʾ în privința îngăduirii împrumutării roabelor pentru raporturi intime; cei care i-au răspuns lui Ṭāwūs în mai multe chestiuni în care avea păreri izolate; și cei care le-au răspuns altora asemenea lor, asupra îndrumării și cunoașterii cărora musulmanii sunt de acord și pe care îi iubesc și îi laudă.

Nimeni nu a socotit că deosebirea de ei în aceste chestiuni și în altele asemenea ar fi un atac împotriva acelor imami ori o căutare a cusururilor lor. Cărțile imamilor musulmanilor, de mai înainte și de mai târziu, sunt pline de lămuriri ale acestor păreri și ale altora asemănătoare: cărțile lui al-Shāfiʿī, Isḥāq, Abū ʿUbayd, Abū Thawr și ale imamilor jurisprudenței, hadithului și altor științe de după ei. Cele consemnate de ei în această privință sunt foarte numeroase. Dacă le-am reda cuvânt cu cuvânt, discuția s-ar lungi foarte mult.

Dacă însă cel care răspunde urmărește să scoată la iveală cusurul celuilalt, să-l înjosească, să-i arate neștiința și lipsa de cunoaștere ori ceva asemănător, atunci acest lucru este oprit. Nu contează dacă o face în fața lui sau în absența lui, în timpul vieții sale ori după moartea sa. Aceasta intră în defăimarea și batjocura pe care Allah Preaînaltul le-a osândit în Cartea Sa și pentru care a amenințat cu pedeapsă. Intră și în cuvintele Profetului ﷺ:

Toate acestea îi privesc pe învățații urmați în religie. Cât despre oamenii inovației și ai rătăcirii și cei care se aseamănă învățaților fără să fie dintre ei, neștiința și cusururile lor pot fi arătate pentru a-i avertiza pe oameni să nu-i urmeze. Discuția noastră de acum nu privește însă această categorie. Allah știe mai bine.