Sfatul sincer și umilirea

Una dintre formele cele mai vădite ale umilirii este să arăți răul și să-l răspândești sub înfățișarea sfatului sincer, pretinzând că te îndeamnă la aceasta niște cusururi, fie ale tuturor, fie ale cuiva anume, în timp ce scopul ascuns este numai umilirea și vătămarea. Un asemenea om este frate cu fățarnicii pe care Allah i-a osândit în mai multe locuri din Cartea Sa.

Allah Preaînaltul i-a osândit pe cei care arată o faptă sau un cuvânt bun, dar urmăresc prin ele un scop stricat, ascuns în inimă. A socotit aceasta printre însușirile fățărniciei. Așa se arată în sura Barāʾah, unde i-a dat în vileag pe fățarnici prin însușirile lor urâte:

Allah Preaînaltul mai spune:

Acest verset a fost pogorât în privința evreilor. Profetul ﷺ i-a întrebat despre un lucru, dar ei l-au ascuns și i-au spus altceva. Au lăsat impresia că-i spuseseră ceea ce îi întrebase și au dorit să fie lăudați pentru aceasta, bucurându-se de ceea ce ascunseseră din lucrul despre care fuseseră întrebați. Așa a spus Ibn ʿAbbās — Allah să fie mulțumit de ei —, iar relatarea sa în acest sens este consemnată în cele două Ṣaḥīḥ-uri și în alte cărți.

Abū Saʿīd al-Khudrī a relatat că, atunci când Trimisul lui Allah ﷺ pleca într-o expediție, unii fățarnici rămâneau în urmă și se bucurau că nu plecaseră împreună cu el. Când se întorcea, îi prezentau scuze și se jurau, dorind să fie lăudați pentru ceea ce nu făcuseră. Atunci a fost pogorât acest verset.

Aceste însușiri sunt însușiri ale evreilor și fățarnicilor: omul arată un cuvânt sau o faptă cu înfățișare bună, dar urmărește prin ea un scop stricat. Astfel, este lăudat pentru binele arătat și ajunge prin el la scopul stricat pe care îl ascunde. Se bucură de lauda primită pentru ceea ce a înfățișat ca fiind bun, deși în ascuns este rău, și de atingerea scopului său rău. Prin această înșelăciune își dobândește folosul și își duce viclenia la îndeplinire.

Cel care are această preocupare intră, fără îndoială, în înțelesul versetului și este amenințat cu o pedeapsă dureroasă.

Un exemplu este omul care vrea să-l defăimeze, să-l înjosească și să-i arate cusurul altuia, pentru a-i îndepărta pe oameni de el: fie pentru că-i place să-i facă rău, fie din dușmănie, din teama că-i va face concurență la avere ori la conducere, sau din alte pricini vrednice de dezaprobare. Nu ajunge la aceasta decât dacă îl atacă pentru o pricină înfățișată ca religioasă.

De pildă, omul acela a respins o părere slabă a unui învățat vestit. Atunci, cel care vrea să-l defăimeze răspândește printre cei care îl prețuiesc pe acel învățat că el îl urăște, îl vorbește de rău și îl atacă. Îi înșală astfel pe toți cei care îl prețuiesc și îi face să creadă că ura și vătămarea celui care a răspuns sunt fapte prin care se apropie de Allah, fiindcă ar însemna apărarea învățatului și îndepărtarea răului de la el, iar aceasta ar fi apropiere și ascultare de Allah Preaînaltul.

Cel care își înfățișează astfel fapta ca sfat unește două lucruri urâte și oprite:

**Primul:** pune respingerea unei alte păreri de către acel învățat pe seama urii, atacului și patimii, deși el poate să nu fi urmărit decât sfatul sincer pentru credincioși și arătarea unei cunoașteri pe care nu-i este îngăduit s-o ascundă.

**Al doilea:** îl atacă pentru a ajunge la propria patimă și la scopul său stricat, sub înfățișarea sfatului și a apărării învățaților Legii. Printr-o asemenea uneltire, nedrepții dintre Banū Marwān și urmașii lor atrăgeau oamenii de partea lor și îi îndepărtau de ʿAlī ibn Abī Ṭālib, de al-Ḥasan, de al-Ḥusayn și de urmașii acestora — Allah să fie mulțumit de ei toți.

Când a fost ucis ʿUthmān — Allah să fie mulțumit de el —, comunitatea nu vedea pe nimeni mai îndreptățit la conducere decât ʿAlī — Allah să fie mulțumit de el — și i-a jurat credință. Cei care au căutat să-i îndepărteze pe oameni de el au arătat cât de gravă și de urâtă fusese uciderea lui ʿUthmān — iar aceasta era într-adevăr așa —, dar au adăugat că ʿAlī ar fi fost cel care a îndemnat la uciderea lui și a lucrat pentru ea. Aceasta era minciună și calomnie.

ʿAlī se jura apăsat că nu era așa, iar el era adevărat și drept în jurământul său — Allah să fie mulțumit de el. [Cei înșelați] s-au grăbit să lupte împotriva lui, socotind-o religie și apropiere de Allah, apoi au luptat împotriva urmașilor săi — Allah să fie mulțumit de ei. Ceilalți se străduiau să răspândească această acuzație de la amvoane, în zilele de vineri și la celelalte mari adunări. În inimile adepților lor s-a înrădăcinat astfel că lucrurile stăteau cum spuneau ei și că Banū Marwān erau mai îndreptățiți la conducere decât ʿAlī și urmașii săi, datorită apropierii lor de ʿUthmān și faptului că-i cereau răzbunarea. Prin aceasta au atras inimile oamenilor de partea lor și i-au îndemnat să lupte împotriva lui ʿAlī și, după el, a urmașilor săi. Astfel și-au întărit domnia și și-au consolidat puterea.

Unii dintre ei le spuneau în ascuns celor în care aveau încredere cuvinte cu înțelesul:

Erau întrebați:

Răspundeau:

Voiau să spună că, fără îndepărtarea inimilor oamenilor de ʿAlī și de urmașii săi și fără a-i învinui că-l nedreptățiseră pe ʿUthmān, inimile oamenilor nu s-ar fi îndreptat spre Banū Marwān. Oamenii cunoșteau însușirile frumoase și meritele mărețe ale lui ʿAlī și ale urmașilor săi și s-ar fi grăbit să-i urmeze și să le jure credință. Domnia Banū Umayyah s-ar fi sfârșit astfel, iar oamenii ar fi părăsit ascultarea față de ei.