Pagini importante din viața lui Sayyid Quṭb

Începuturile

Sayyid Quṭb a crescut într-o familie în care existau unele practici inovate. În fiecare seară, după cină, tatăl său citea sura al-Fātiḥah și îi dăruia răsplata sufletelor tatălui și mamei sale, în prezența copiilor.¹

Printre obiceiurile cu care a crescut se număra și grija tatălui său pentru organizarea, acasă, a unor adunări de încheiere a recitării Coranului, mai ales în luna Ramadan.²

Satul său era numit „localitatea șeicului ʿAbd al-Fattāḥ”, întrucât acesta era socotit unul dintre sfinții ei, și avea acolo un loc de înmormântare venerat, bine cunoscut. Astfel este relatată întâmplarea, fără vreo dezaprobare consemnată nici din partea lui Sayyid, nici din partea lui al-Khālidī.³

Copilul memorează Coranul ca provocare

Sayyid a memorat Coranul pe când era copil, ca o provocare. Profesorul de Coran fusese concediat și răspândise zvonul că statul luptă împotriva Coranului. Le ceruse sătenilor să-și retragă copiii de la școală și să-i aducă la școala lui de Coran. Unii părinți au acceptat, printre ei și tatăl lui Sayyid. Acesta a mers acolo o zi, dar școala de Coran nu i-a plăcut și s-a întors la școala obișnuită. De atunci memora acasă zece părți ale Coranului pe an, ca să dovedească faptul că școala nu luptă împotriva Coranului. Ce bine ar fi fost dacă Sayyid ar fi continuat să studieze Coranul potrivit învățăturii religioase și să tragă folos din el! Din păcate, nu a făcut aceasta.

O cultură sufistă și superstițioasă încă din copilărie

Sayyid era pasionat de citit și de adunat cărți încă din copilărie. Strânsese douăzeci și cinci de cărți de care era atât de legat, încât pasiunea lui ajunsese o iubire înflăcărată. Printre ele se numărau al-Burdah, viața lui Ibrāhīm al-Dasūqī, al-Sayyid al-Badawī, ʿAbd al-Qādir al-Jīlānī, Dalāʾil al-Khayrāt și rugăciunea de la mijlocul lunii Shaʿbān.⁴ Toate acestea țin, după cum se știe, de scrierile despre inovații religioase, sufism, superstiții, cultul mormintelor și exagerare.

Apoi copilul a devenit practicant al magiei

Din nefericire, în biblioteca de acasă a tatălui său se aflau două cărți ciudate despre șarlatanie și magie: Abū Maʿshar al-Falakī și cartea de magie Ṭahmūrush. Ele erau folosite la ghicirea viitorului și la vrăji de despărțire și de atragere a iubirii.

Sayyid Quṭb a învățat aceste practici pe când era copil și a început să le practice în satul său. Datorită vârstei mici și faptului că nu cerea plată, a devenit practicantul preferat al femeilor, fetelor și tinerilor din sat.

El însuși a consemnat acestea în cartea sa Ṭifl min al-Qaryah.⁵

Rătăcirea sa se apropie de ateism

Când s-a mutat din sat la Cairo, în anii de liceu, a început o perioadă de îndoială, lipsă de certitudine și îndepărtare de religie, fiind multă vreme preocupat de apartenența la partidul al-Wafd.⁶ Această rătăcire și dezorientare l-au însoțit până la vârsta de patruzeci de ani.⁷

În această perioadă îndelungată s-a ocupat de literatură și critică. Critica lui se caracteriza prin forță, atac, insinuare, dispreț, sarcasm josnic și satiră.⁸

Trecerea la o altă etapă

A urmat apoi un drum nou: a studiat Coranul din perspectiva expresiei și a literaturii, după care a început să scrie articole în care critica situația societății. A participat la revoluția împotriva familiei regale din Egipt, până când domnia ei a fost înlăturată. A aderat apoi la Frații Musulmani, iar ulterior și-a trasat o metodă proprie, rămasă totuși în cadrul acestei mișcări. Și-a răspândit orientările prin celule secrete, descoperite mai târziu, în urma cărora a fost judecat și executat.

Ce se desprinde din această prezentare a vieții sale?

Nimic din biografia lui nu arată, nici de aproape, nici de departe, că ar fi studiat științele Islamului — unicitatea lui Allah, hadithul, exegeza, jurisprudența, principiile jurisprudenței sau altele — cu vreunul dintre învățații musulmani recunoscuți. Tot ce avea era lectură individuală, iar Allah știe cel mai bine care îi erau cu adevărat sursele. Printre acestea se aflau cărți de magie, șarlatanie, sufism, cult al mormintelor și superstiții. Pe lângă acestea, se pare că citea și scrierile șiiților, ale Khawārij, ale muʿtaziliților și ale celor asemenea lor. Era foarte departe de cărțile oamenilor Sunnei și ai tradiției, cărora nu le acorda atenție și pe care nu le prețuia. De aceea, afirmațiile sale au ajuns la o mare falsitate și abatere de la adevărul Islamului, atât în fundamentele religiei, cât și în ramurile sale.

În consecință, a-l transforma într-un imam pe care musulmanii să-l ia drept călăuză și exemplu înseamnă o mare înșelare a acestora. Cel care nu-i ia drept călăuze pe cei temători de Allah — în frunte cu Muḥammad ﷺ, apoi companionii săi și imamii celor care i-au urmat în bine — nu poate fi el însuși o călăuză pentru oamenii temători de Allah de după el. Religia se întemeiază pe urmarea învățăturii primite, nu pe născocire. Astfel este păstrată curată, ferită de orice amestec. Allah știe cel mai bine.