Fumatul: hotărâri și îndrumări ale învățaților

De șeicul Muḥammad ibn Ibrāhīm.

Laudă numai lui Allah! Binecuvântarea și pacea să fie asupra celui după care nu mai este niciun profet. În cele ce urmează:

Am fost întrebat despre hotărârea privitoare la tutun, de fumatul căruia s-au împătimit mulți neștiutori și nechibzuiți. Oricine știe că noi, învățătorii noștri, învățătorii învățătorilor noștri, toți cercetătorii temeinici dintre imamii chemării din Najd și ceilalți învățați cercetători din diferite țări l-am socotit interzis, de când a apărut, pe la anul 1010 H sau în jurul acestuia, până în vremea noastră, întemeindu-ne pe principiile Legii și pe regulile recunoscute.

Socotisem că nu este nevoie să răspund celui care a întrebat despre aceasta. Totuși, având în vedere dreptul celui care întreabă și răspândirea, mai presus de închipuire, a folosirii acestui lucru rău, am ales să răspund. Spun, așadar: nu există îndoială că tutunul este rău și urât mirositor, că uneori provoacă îmbătare și că produce moleșire.

Interdicția lui este întemeiată pe dovezile transmise autentice, pe rațiunea limpede și pe spusele medicilor recunoscuți.

Întâi: dovezile transmise autentice

Allah Preaînaltul spune:

Aceia care îl urmează pe Trimis, Profetul neștiutor de carte, pe care îl găsesc scris la ei în Tora și în Evanghelie. El le poruncește ceea ce este drept, îi oprește de la ceea ce este rău, le îngăduie lucrurile bune și le interzice lucrurile rele.

În culegerea autentică, Ibn ʿUmar — Allah să fie mulțumit de amândoi! — a relatat că Profetul ﷺ a spus:

Orice substanță care îmbată este khamr și orice khamr este interzis.

În relatarea lui Muslim:

Și orice substanță care îmbată este interzisă.

Abū Dāwūd și al-Tirmidhī, care l-a socotit ḥasan, au relatat de la ʿĀʾishah un hadith atribuit Profetului:

Orice substanță care îmbată este interzisă. Dacă un faraq din ea îmbată, atunci și un pumn din ea este interzis.

Atât versetele nobile, cât și hadithurile autentice arată interzicerea lui, căci este rău, uneori îmbată și alteori produce moleșire. Numai acela care se împotrivește simțurilor și realității poate tăgădui aceasta. Fără îndoială, ele arată și interzicerea celorlalte substanțe care îmbată ori produc moleșire.

Imamul Aḥmad și Abū Dāwūd au relatat de la Umm Salamah — Allah să fie mulțumit de ea! — că a spus:

Trimisul ﷺ a interzis orice substanță care îmbată și orice substanță care produce moleșire.

Al-ḥāfiẓ Zayn al-Dīn al-ʿIrāqī a spus: „Lanțul său de transmitere este autentic.” Al-Suyūṭī l-a socotit, de asemenea, autentic în al-Jāmiʿ al-ṣaghīr.

În fumat se află și o risipire a averii, cheltuindu-se sume mari care împovărează omul cu datorii și îl împing să vândă multe dintre cele trebuincioase traiului pentru această deprindere. Nimeni nu poate tăgădui acest lucru. În cele două culegeri autentice se relatează că Profetul ﷺ a spus:

Allah v-a interzis nesupunerea față de mame, îngroparea de vii a fiicelor, refuzul de a da ceea ce datorați și cererea a ceea ce nu vi se cuvine. El dezaprobă pentru voi vorbăria deșartă, mulțimea întrebărilor și risipirea averii.

Ceea ce vom cita din spusele învățaților celor patru școli juridice lămurește aceasta. Dintre juriștii hanafiți, șeicul Muḥammad al-ʿAynī a arătat în tratatul său că fumatul este interzis din patru pricini:

**Prima:** Potrivit medicilor recunoscuți, el vatămă sănătatea, iar folosirea oricărui lucru de acest fel este interzisă prin acordul învățaților.

**A doua:** Este una dintre substanțele care amorțesc, după cum recunosc ei, iar Legea îi interzice folosirea, potrivit hadithului relatat de Aḥmad de la Umm Salamah: „Trimisul lui Allah ﷺ a interzis orice substanță care îmbată și orice substanță care produce moleșire.” El produce moleșire, potrivit acordului medicilor, iar spusele lor în această privință și în cele asemenea ei sunt o dovadă, prin acordul juriștilor, din vechime și din vremurile de mai târziu.

**A treia:** Mirosul său neplăcut îi vatămă pe cei care nu îl folosesc, mai ales la adunările pentru rugăciune și în alte locuri asemenea; mai mult, îi supără pe îngerii cinstiți. Cei doi șeici au relatat în culegerile lor autentice de la Jābir un hadith atribuit Profetului:

Cine a mâncat usturoi sau ceapă să stea departe de noi și de moscheea noastră și să rămână în casa lui.

Se știe că mirosul fumatului nu este mai puțin neplăcut decât mirosul usturoiului și al cepei. În cele două culegeri autentice se relatează, tot de la Jābir — Allah să fie mulțumit de el! —:

Îngerii sunt supărați de ceea ce îi supără pe oameni.

Într-un hadith al său, pacea și binecuvântarea fie asupra sa, se spune:

Cine îi face rău unui musulman Mi-a făcut rău Mie, iar cine Mi-a făcut rău Mie I-a făcut rău lui Allah.

**A patra:** Este risipă, deoarece nu cuprinde niciun folos îngăduit lipsit de vătămare; dimpotrivă, potrivit celor pricepuți, el produce o vătămare certă.

Dintre ei, Abū al-Ḥasan al-Miṣrī al-Ḥanafī a spus textual: „Relatările transmise autentice și dovezile raționale limpezi arată interzicerea tutunului. El a apărut în jurul anului 1000 H, iar prima sa apariție a fost în ținuturile evreilor, creștinilor și zoroastrienilor. Un evreu care pretindea că este medic l-a adus în Maghreb și i-a îndemnat pe oameni să-l folosească. Primul care l-a adus în ținutul Rūm a fost un creștin numit al-Atklīn. În ținuturile Sudanului l-au răspândit mai întâi zoroastrienii, apoi a fost adus în Egipt, în Ḥijāz și în celelalte ținuturi.

Allah a interzis orice substanță care îmbată. Chiar dacă s-ar spune că nu îmbată, el amorțește și moleșește organele lăuntrice și mădularele celui care îl fumează. Prin îmbătare se înțelege orice acoperire a minții, chiar dacă nu este însoțită de starea de exaltare, iar aceasta se întâmplă fără îndoială celui care îl folosește prima oară. Chiar dacă nu s-ar admite că îmbată, el amorțește și produce moleșire. Imamul Aḥmad și Abū Dāwūd au relatat de la Umm Salamah că Trimisul lui Allah ﷺ a interzis orice substanță care îmbată și orice substanță care produce moleșire. Învățații au spus: «Ceea ce produce moleșire este ceea ce aduce slăbiciune și amorțire în mădulare.»

Acest hadith îți este de ajuns ca dovadă a interzicerii sale. El vatămă trupul și sufletul, strică inima, slăbește puterile și îngălbenește chipul. Medicii sunt de acord că este vătămător. El vatămă trupul, demnitatea, onoarea și averea, deoarece cuprinde asemănarea cu cei păcătoși: de cele mai multe ori nu-l fumează decât păcătoșii și oamenii josnici, iar mirosul gurii fumătorului este rău.” Aici se încheie citatul.

Dintre juriștii hanbaliți, șeicul ʿAbd Allāh, fiul șeicului Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb — Allah să le sfințească sufletele! —, după ce a înșirat textele despre interzicerea substanțelor care îmbată și spusele învățaților despre înțelesul îmbătării, a spus în răspunsul său despre tutun:

„Din cuvintele Trimisului lui Allah ﷺ și ale învățaților pe care le-am pomenit îți devine limpede interzicerea tutunului, atât de folosit în vremea aceasta. Prin mărturii numeroase și observație directă s-a dovedit la noi că uneori îmbată, mai ales dacă omul fumează mult sau dacă nu fumează o zi ori două și apoi fumează. El îmbată și ia mințile, până acolo încât omul își face nevoile înaintea oamenilor fără să-și dea seama. Căutăm adăpost la Allah de rușine și de un sfârșit rău.

Nu se cuvine ca omul care crede în Allah și în Ziua de Apoi să ia în seamă spusele cuiva, atunci când cuvintele lui Allah și ale Trimisului Său i-au devenit limpezi în asemenea chestiuni. Mărturisirea că el este Trimisul lui Allah cere ascultarea de poruncile sale, oprirea de la ceea ce a interzis și a oprit și credința în ceea ce a vestit.”

Șeicul ʿAbd Allāh Abā Buṭayn — Allah să aibă milă de el! — a răspuns despre tutun astfel: „Noi îl socotim interzis din două pricini. **Prima:** Produce îmbătare atunci când cel obișnuit cu el este lipsit de el o vreme și apoi fumează, ori când fumează mult; chiar dacă nu apare îmbătarea, apar amorțirea și moleșirea. Imamul Aḥmad a relatat un hadith atribuit Profetului ﷺ, potrivit căruia el a interzis orice substanță care îmbată și orice substanță care produce moleșire.

**A doua:** Este urât mirositor și socotit rău de cel care nu s-a obișnuit cu el. Învățații au adus ca dovadă cuvintele Preaînaltului:

Le interzice lucrurile rele.

Cine însă s-a deprins și s-a obișnuit cu el nu-l mai socotește rău, așa cum gândacul de bălegar nu socotește murdăria ceva respingător.”

Dintre juriștii șafiiți, șeicul cunoscut drept al-Najm al-Ghazzī al-Shāfiʿī a spus textual: „Tutunul care a apărut la Damasc în anul 1015 H — fumătorul pretinde că nu îmbată. Chiar dacă i s-ar admite aceasta, el produce moleșire și este interzis, potrivit hadithului lui Aḥmad, transmis cu lanțul său de la Umm Salamah, care a spus: «Trimisul lui Allah ﷺ a interzis orice substanță care îmbată și orice substanță care produce moleșire.»” El a mai spus: „Folosirea lui o dată sau de două ori nu face parte dintre păcatele mari; stăruirea în el îl face însă un păcat mare, asemenea celorlalte păcate mici.”

Unii învățați au arătat că un păcat mic primește hotărârea unui păcat mare printr-unul dintre cinci lucruri: **primul**, stăruirea în el; **al doilea**, tratarea lui cu ușurință, adică disprețuirea lui și nepăsarea față de săvârșirea sa; **al treilea**, bucuria și mulțumirea pentru el; **al patrulea**, lăudarea cu el înaintea oamenilor; **al cincilea**, săvârșirea lui de către un învățat ori de cineva urmat ca pildă.

Dintre juriștii malikiți, șeicul Khālid ibn Aḥmad a răspuns: „Nu este îngăduit ca un fumător să conducă rugăciunea și nu este îngăduit negoțul cu tutunul, nici cu ceea ce îmbată.” Aici se încheie citatul.

Printre învățații Egiptului care au interzis tutunul și au oprit de la el se află șeicul Aḥmad al-Sanhūrī al-Buhūtī al-Ḥanbalī și șeicul malikiților, Ibrāhīm al-Laqqānī. Dintre învățații Maghrebului: Abū al-Ghayth al-Qashshāsh al-Mālikī. Dintre învățații Damascului: al-Najm al-Ghazzī al-ʿĀmirī al-Shāfiʿī. Dintre învățații Yemenului: Ibrāhīm ibn Jamʿān și discipolul său Abū Bakr al-Ahdal. Dintre învățații celor două locuri sfinte: cercetătorul ʿAbd al-Malik al-ʿIṣāmī, discipolul său Muḥammad ibn ʿAllān, autorul explicației la Riyāḍ al-ṣāliḥīn, și al-Sayyid ʿUmar al-Baṣrī. În ținuturile Rūm: șeicul Muḥammad al-Khawājah, ʿĪsā al-Shahādī al-Ḥanafī, Makkī ibn Farrūkh, al-Sayyid Saʿd al-Balkhī al-Madanī și Muḥammad al-Barzanjī al-Madanī al-Shāfiʿī.

El a spus: „Am văzut pe cineva dintre cei care îl foloseau, la apropierea morții. I se spunea: «Spune: Nu există alt dumnezeu în afară de Allah!», iar el zicea: «Acesta este tutun fierbinte.»” Toți acești învățați ai comunității și mari imami au dat hotărârea că este interzis și au oprit de la el și de la folosirea lui.

Al doilea: rațiunea limpede

Prin mărturii numeroase, experiență și observație se cunosc vătămările care îl ating de obicei pe fumător în sănătatea, trupul și mintea sa. S-au văzut decese, leșinuri și boli grele, precum tusea care duce la tuberculoză pulmonară, bolile inimii, moartea prin oprirea inimii și îngustarea vaselor de sânge de la extremități, precum și altele. Acestea dau o certitudine rațională că folosirea lui este interzisă. După cum rațiunea limpede cere folosirea mijloacelor sănătății și dobândirea foloaselor, tot astfel cere neapărat înlăturarea pricinilor vătămării și pieirii și îndepărtarea hotărâtă de ele. Nicio persoană cu minte nu se îndoiește de aceasta.

Nu sunt de luat în seamă spusele celui a cărui judecată a fost stăpânită de îndoieli și pofte, care l-au înrobit și l-au aruncat în închipuiri și iluzii până când a rămas prizonier al dorinței sale, depărtat de mijloacele îndreptării și călăuzirii sale.

Al treilea: spusele medicilor

Medicii din vechime sunt de acord să avertizeze împotriva a trei lucruri și asupra vătămării lor: **primul**, duhoarea, adică toate felurile de mirosuri respingătoare; **al doilea**, praful; **al treilea**, fumul. Cărțile lor sunt pline de asemenea avertismente.

Cât despre medicii de mai târziu, care au cunoscut această plantă rea, vom reda pe scurt vătămările pe care le-au pomenit și componentele și elementele sale din care iau naștere efectele ei ucigătoare. Iată rezumatul spuselor lor: „Este o plantă ierboasă, cu efect amorțitor și gust amar. După cercetare și experiență s-a arătat că tutunul, în ambele sale feluri — tūton și tanbāk —, face parte din familia solanaceelor, care cuprinde unele dintre cele mai rele plante otrăvitoare, precum beladona, barsh și banj. Ele sunt alcătuite din săruri de potasiu și de amoniu, iar tutunul cuprinde și o substanță rășinoasă și o substanță iritantă numită nicotină.” Ei au spus că aceasta se numără printre otrăvurile cu cele mai puternice efecte.

Tutunul este folosit în mai multe feluri. **Primul:** mestecat în gură. Aceasta este cea mai respingătoare și mai vătămătoare folosire a sa. El face parte dintre substanțele puternic amorțitoare; substanțele sale otrăvitoare pătrund repede în intestine și au un efect puternic asupra nervilor trupului.

**Al doilea:** prizat sub formă de pulbere amestecată cu substanțe stimulatoare. Și aceasta este vătămătoare, fiindcă ea cuprinde substanțe otrăvitoare. **Al treilea:** fumat sub formă de țigară, principalul mijloc de fumat, prin care fumul ajunge fierbinte în gură; ori prin narghilea și prin tubul cunoscut drept pipă.

Medicii au arătat că el produce vătămări mari. Ei au spus că acestea stau la început ascunse în trup, apoi apar treptat. Au arătat că fumul care se ridică din frunzele arse de tutun cuprinde o cantitate mare din substanța otrăvitoare numită nicotină. Când pătrunde în gură și în plămâni, produce efecte locale și generale. La intrarea în gură, substanța otrăvitoare și iritantă din fum irită puternic mucoasa, face să se secrete mai multă salivă și îi schimbă într-o anumită măsură alcătuirea chimică, micșorându-i rolul în digestia hranei. Ea acționează în același fel și asupra secrețiilor stomacului, precum asupra salivei gurii, îngreunând digestia.

Când fumul ajunge prin laringe în plămâni, substanța iritantă acționează asupra lor, le sporește secrețiile și produce o inflamație puternică și cronică. Atunci apare tusea, pentru a elimina secreția abundentă, adică flegma. Aceasta duce la afectarea arterelor toracice și la boli ale pieptului greu de vindecat. Depunerile urât mirositoare lăsate de fumat pe partea lăuntrică a traheei se adună în chip asemănător și asupra inimii, apasă asupra deschiderilor ei și împiedică aerul să ajungă la ea. Atunci respirația se îngreunează, stomacul slăbește și digestia hranei scade.

Cine îl folosește fără să fie obișnuit cu el are amețeli, greață, vărsături, dureri de cap, slăbirea mușchilor și a nervilor, apoi toropeală. Aceasta descrie starea de amorțire recunoscută ca însoțind tutunul, din pricina substanței otrăvitoare pe care o cuprinde. Cine s-a obișnuit cu el ajunge, în chip vădit, să aibă gustul alterat, digestia grea și pofta de mâncare scăzută. Folosirea lui în cantitate mare duce la moarte, fie treptat, fie pe loc. Așa li s-a întâmplat unor doi frați care au făcut rămășag care dintre ei poate fuma mai mult: unul a murit înainte de a șaptesprezecea țigară, iar celălalt înainte să o termine pe a optsprezecea.

Printre vătămările sale se numără distrugerea globulelor sângelui, tulburarea ritmului inimii, împotrivirea puternică față de pofta de mâncare și slăbirea generală a puterii nervilor. Aceasta se vede în amorțeala și amețeala care apar după folosirea sa la cel neobișnuit cu el. Profesorul Muṣṭafā al-Ḥammāmī a povestit o dată despre sine:

„Mergeam într-o zi cu un student al științei religioase. Acesta s-a oprit la un vânzător de tutun și a cumpărat două țigări. A aprins-o pe una și m-a rugat cu un jurământ greu să o iau și să o fumez. Am luat țigara și trăgeam fumul, apoi îl suflam din gură fără să îl las să treacă mai departe înăuntru. El a văzut și a zis: «Înghite ceea ce tragi, fiindcă acesta a fost jurământul meu.» Nu m-am împotrivit și am făcut ce mi-a spus o singură dată; pe Allah, nu am făcut mai mult! Pământul s-a învârtit în jurul meu ca un fus. M-am grăbit să mă așez pe pământ și am crezut că mi s-a sfârșit viața. Mi-am făcut și o părere rea despre tovarășul meu. Cu mare greutate am ajuns acasă, călare, iar el era cu mine și avea grijă de mine.

Apoi am rămas astfel aproape până la sfârșitul zilei următoare, până când am simțit o ușurare a stării mele. Le-am povestit aceasta multor oameni, căutând să aflu ce îmi pusese în țigară. Mi-au spus că tutunul are acest efect asupra oricui nu este obișnuit cu el. Am zis: «Dacă o singură răsuflare mi-a făcut toate acestea, ce fac oare nenumăratele răsuflări pe care le trage zilnic fumătorul obișnuit, mai ales cel care fumează mult?»” Aici se încheie citatul.

Printre vătămările sale se numără și apariția tulburării cunoscute drept „nebunia tutunului”: când cel obișnuit cu el îl părăsește, felul în care își împlinește treburile și îndeletnicirile se tulbură până când fumează; după ce fumează, starea i se liniștește.

Mai mulți mari învățați și medici pricepuți au arătat că, din punct de vedere rațional, pe lângă cel religios, este obligatorie ferirea de fumat pentru păstrarea sănătății și înlăturarea pricinilor slăbiciunii care aduc pieire și ruină. Aceasta îi privește mai ales pe cei cu trup slab, pe vârstnicii care nu mai au puterea să lupte cu bolile și pe cei cu constituție flegmatică.

De aceea, mulți oameni îl părăsesc de teama vătămării și din pricina mirosului său neplăcut. Uneori își leagă chiar divorțul soțiilor de întoarcerea la el, dorind astfel să renunțe definitiv. Însă dacă li se aduce când simt nevoia de el, nu se pot întoarce de la el deloc, ci se aruncă asupra lui cu toată ființa, chiar dacă soțiile lor ar fi divorțate. El are o mare stăpânire asupra celor împătimiți de el și influențează mintea. Când îl lovește o supărare, fumătorul se grăbește să fumeze, găsind alinare și o anumită uitare a minții, care îi micșorează tristețea. Allah știe mai bine.

Allah să-l binecuvânteze și să-l ocrotească pe robul și Trimisul Său Muḥammad, familia lui și companionii săi. Acestea au fost rostite și dictate de cel sărac, care are nevoie de iertarea Stăpânului său: Muḥammad ibn Ibrāhīm ibn ʿAbd al-Laṭīf Āl al-Shaykh, 4/6/1383 H.