Boala și leacul

Să revenim la ceea ce spuneam despre leacul bolii care, dacă persistă, strică atât viața lumească a robului, cât și Viața lui de Apoi.

Trebuie să se știe că păcatele vatămă negreșit și că vătămarea lor asupra inimilor este asemenea vătămării otrăvurilor asupra trupurilor, potrivit feluritelor lor grade de nocivitate. Există oare vreun rău sau vreo boală în lumea aceasta și în Viața de Apoi care să nu aibă drept cauză păcatele și neascultarea?

Ce i-a scos pe cei doi părinți din Rai, sălașul desfătării, al bunăstării, al încântării și al bucuriei, spre sălașul durerilor, al tristeților și al nenorocirilor? Ce l-a scos pe Iblīs din împărăția cerului, l-a izgonit, l-a blestemat și i-a schimonosit înfățișarea și lăuntrul, astfel încât chipul său a devenit cel mai urât și mai hidos, iar lăuntrul său, și mai urât și mai hidos decât chipul? Apropierea i-a fost înlocuită cu îndepărtarea, mila cu blestemul, frumusețea cu urâțenia, Raiul cu Focul învăpăiat, credința cu necredința, iar prietenia cu Ocrotitorul Cel Vrednic de Laudă cu cea mai mare dușmănie și împotrivire. Glasul preamăririi, al declarării sfințeniei și al mărturisirii unicității lui Allah i-a fost înlocuit cu glasul necredinței, al asocierii, al minciunii, al falsității și al vorbelor obscene, iar veșmântul credinței cu veșmântul necredinței, al stricăciunii și al nesupunerii. A ajuns cu totul disprețuit înaintea lui Allah și a căzut deplin din bunăvoința Lui. Mânia Domnului Preaînalt s-a abătut asupra lui și l-a prăbușit; El l-a urât cu cea mai mare ură și l-a dus la pieire. A ajuns un călăuzitor spre desfrâu pentru orice nelegiuit și răufăcător, mulțumindu-se cu acest rol după acea închinare și acea întâietate. O, Allah, la Tine căutăm adăpost de împotrivirea față de porunca Ta și de săvârșirea celor oprite de Tine!

Ce i-a înecat pe toți locuitorii pământului, până când apa s-a ridicat deasupra vârfurilor munților?

Ce a dezlănțuit asupra neamului ʿĀd vântul nimicitor, până i-a aruncat morți pe fața pământului, ca niște trunchiuri de palmier goale pe dinăuntru? El a nimicit tot ce a întâlnit din locuințele, ogoarele, semănăturile și animalele lor, până au devenit o pildă pentru neamuri până în Ziua Învierii.

Ce a trimis asupra neamului Thamūd strigătul care le-a sfâșiat inimile în piepturi, încât au murit cu toții, până la ultimul?

Ce a ridicat cetățile neamului lui Lūṭ atât de sus, încât îngerii au auzit lătratul câinilor lor, apoi le-a răsturnat peste ei, punând partea de sus în locul celei de jos și nimicindu-i pe toți? După aceea a făcut să plouă asupra lor cu pietre din cer, adunând împotriva lor pedepse pe care nu le-a adunat împotriva niciunui alt neam. Cei asemenea lor vor avea parte de pedepse asemănătoare; iar acestea nu sunt departe de cei nedrepți!

Ce a trimis asupra neamului lui Șuʿayb norul pedepsei, asemenea unor umbrare, iar când a ajuns deasupra capetelor lor a plouat asupra lor cu foc învăpăiat?

Ce i-a înecat în mare pe Faraon și pe oamenii săi, după care sufletele lor au fost duse în Gheena: trupurile pentru înec, iar sufletele pentru ardere?

Ce a făcut ca pământul să-l înghită pe Qārūn, împreună cu locuința, averea și familia sa?

Ce a nimicit generațiile de după Nūḥ prin felurite pedepse, distrugându-le cu desăvârșire?

Ce a nimicit prin strigăt neamul omului pomenit în sura Yā Sīn, până s-au stins cu toții?

Ce a trimis împotriva fiilor lui Isrāʾīl un neam cu mare putere de luptă, care a străbătut locuințele, a ucis bărbații, a luat în robie copiii și femeile, a ars casele și a jefuit averile? Apoi l-a trimis împotriva lor a doua oară, iar aceștia au nimicit tot ce le-a stat în putere și au distrus cu desăvârșire tot ce au biruit?

Ce a dezlănțuit asupra lor felurite pedepse: când uciderea, robia și pustiirea ținuturilor, când nedreptatea regilor, când prefacerea lor în maimuțe și porci? La urmă, Domnul, Binecuvântat și Preaînalt, a jurat

că va trimite împotriva lor, până în Ziua Învierii, pe cineva care să-i supună celei mai rele pedepse.

Imamul Aḥmad a spus:¹⁵⁴ Ne-a relatat al-Walīd ibn Muslim, de la Ṣafwān ibn ʿAmr, căruia i-a relatat ʿAbd al-Raḥmān ibn Jubayr ibn Nufayr, de la tatăl său, care a spus: „Când a fost cucerit Ciprul, locuitorii lui au fost despărțiți unii de alții și plângeau unii după alții. L-am văzut pe Abū al-Dardāʾ stând singur și plângând. I-am spus: «Abū al-Dardāʾ, ce te face să plângi într-o zi în care Allah a dat putere Islamului și adepților lui?» El a răspuns: «Vai ție, Jubayr! Cât de puțin înseamnă făpturile înaintea lui Allah Cel Atotputernic și Măreț când Îi nesocotesc porunca! Era un neam biruitor, puternic, care avea stăpânirea. Au părăsit porunca lui Allah și au ajuns în starea pe care o vezi!»”

ʿAlī ibn al-Jaʿd a spus:¹⁵⁵ Ne-a înștiințat Șuʿbah, de la ʿAmr ibn Murrah, care a spus: L-am auzit pe Abū al-Bakhtarī spunând: Mi-a spus cineva care l-a auzit pe Profet ﷺ zicând:

Oamenii nu vor fi nimiciți până când, prin propriile fapte, nu vor îndreptăți pedepsirea lor.

În Musnad-ul lui Aḥmad,¹⁵⁶ din relatarea lui Umm Salamah, se spune: L-am auzit pe Trimisul lui Allah ﷺ zicând:

Când păcatele vor deveni vădite în comunitatea mea, Allah îi va cuprinde pe toți cu o pedeapsă de la El.

Am întrebat: „Trimis al lui Allah, oare nu vor fi atunci printre ei și oameni drepți?” El a răspuns: „Ba da.” Ea a întrebat: „Ce se va întâmpla cu aceștia?” El a spus:

Îi va atinge ceea ce îi atinge pe ceilalți oameni, apoi vor ajunge la iertarea lui Allah și la mulțumirea Lui.

Printre relatările mursal ale lui al-Ḥasan de la Profet ﷺ se află:

Această comunitate va rămâne sub mâna lui Allah și sub ocrotirea Lui câtă vreme recitatorii ei nu se vor înțelege cu conducătorii ei în săvârșirea răului, oamenii ei drepți nu-i vor declara virtuoși pe cei nelegiuiți, iar cei răi nu-i vor umili pe cei buni. Când vor face acestea, Allah Își va retrage mâna de la ei, apoi îi va da pe mâna tiranilor lor, care îi vor supune celei mai rele pedepse. Apoi Allah îi va lovi cu lipsuri și sărăcie.¹⁵⁷

În al-Musnad,¹⁷ din relatarea lui Thawbān, se spune că Trimisul lui Allah ﷺ a zis:

Omul este lipsit de mijloacele de trai din pricina păcatului pe care îl săvârșește.

Tot acolo,¹⁵⁸ de la el se relatează că Trimisul lui Allah ﷺ a spus:

Este aproape vremea când neamurile se vor chema unele pe altele împotriva voastră, din toate zările, așa cum se cheamă mesenii în jurul vasului cu mâncare.

Am întrebat: „Trimis al lui Allah, va fi aceasta din pricina numărului nostru mic de atunci?” El a răspuns:

Atunci veți fi mulți, dar veți fi ca spuma purtată de puhoi. Teama de voi va fi smulsă din inimile dușmanilor voștri, iar în inimile voastre va fi pus al-wahn.

Ei au întrebat: „Ce este al-wahn?” El a răspuns:

Iubirea vieții și ura față de moarte.

În al-Musnad,⁷¹ din relatarea lui Anas, se spune că Trimisul lui Allah ﷺ a zis:

Când am fost ridicat la cer, am trecut pe lângă niște oameni cu unghii de aramă, cu care își zgâriau fețele și piepturile. Am întrebat: «Cine sunt aceștia, Jibrīl?»

El a răspuns: «Aceștia sunt cei care mănâncă din carnea oamenilor și le atacă onoarea.»

În al-Jāmiʿ al lui al-Tirmidhī,¹⁵⁹ din relatarea lui Abū Hurayrah, se spune că Trimisul lui Allah ﷺ a zis:

La sfârșitul vremurilor vor apărea oameni care urmăresc prin viclenie câștigul lumesc folosindu-se de religie.¹⁶⁰ Vor îmbrăca în fața oamenilor, piei de oaie, pentru a părea blânzi. Limbile lor vor fi mai dulci decât zahărul, dar inimile lor vor fi inimi de lupi. Allah Cel Atotputernic și Măreț spune: «Oare cu privire la Mine se amăgesc și împotriva Mea îndrăznesc? Pe Mine Însumi jur că voi trimite asupra acelora dintre ei o încercare care-l va lăsa pe cel cumpătat dintre ei nedumerit!»

Ibn Abī al-Dunyā a consemnat,¹⁶¹ din relatarea lui Jaʿfar ibn Muḥammad, de la tatăl său, de la bunicul său, că ʿAlī a spus: „Va veni peste oameni o vreme când nu va mai rămâne din Islam decât numele, iar din Coran decât scrisul. Moscheile lor vor fi atunci pline de oameni, dar pustii de călăuzire. Învățații lor vor fi cei mai răi de sub bolta cerului. De la ei a pornit tulburarea și la ei se va întoarce.”

A mai consemnat,¹⁶² din relatarea lui Simāk ibn Ḥarb, de la ʿAbd al-Raḥmān ibn ʿAbd Allāh ibn Masʿūd, de la tatăl său, care a spus: „Când adulterul și camăta se răspândesc într-o localitate, Allah Cel Atotputernic și Măreț îngăduie nimicirea ei.”

Printre relatările mursal ale lui al-Ḥasan se află: „Când oamenii își vor arăta cunoașterea, dar vor neglija faptele, își vor arăta iubire prin vorbe, dar se vor urî în inimi și vor rupe legăturile de rudenie, Allah Cel Atotputernic și Măreț îi va blestema atunci, îi va asurzi și le va orbi vederea.”¹⁶³

În Sunan Ibn Mājah,¹⁶⁴ din relatarea lui ʿAbd Allāh ibn ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb, se spune: Mă aflam la Trimisul lui Allah ﷺ ca unul dintre zece emigranți.

Trimisul lui Allah ﷺ și-a întors fața spre noi și a spus:

O, voi, emigranți! Sunt cinci lucruri — și caut adăpost la Allah să nu le ajungeți: desfrâul nu se răspândește într-un neam, până când oamenii îl săvârșesc pe față, fără ca ei să fie încercați cu ciume și boli care nu se aflau printre înaintașii lor. Niciun neam nu micșorează măsura și cântarul fără să fie încercat cu ani de secetă, greutatea traiului și nedreptatea conducătorului. Niciun neam nu refuză să dea zakāh din averile sale fără să-i fie oprită ploaia din cer; dacă nu ar fi animalele, nu ar primi deloc ploaie. Niciun neam nu încalcă legământul fără ca Allah să dea putere asupra lui unui dușman din afara sa, care îi ia o parte din ce are. Iar dacă imamii lor nu lucrează potrivit celor pogorâte de Allah în Cartea Sa, Allah face ca puterea lor de luptă să se întoarcă unii împotriva altora.

În al-Musnad și în colecțiile Sunan,¹⁶⁵ din relatarea lui ʿAmr ibn Murrah, de la Sālim ibn Abī al-Jaʿd, de la Abū ʿUbaydah, de la ʿAbd Allāh ibn Masʿūd, se spune că Trimisul lui Allah ﷺ a zis:

La cei de dinaintea voastră, când cineva săvârșea un păcat, cel care îl oprea de la rău venea la el cu o mustrare slabă. A doua zi însă stătea alături de el, mânca și bea cu el, ca și cum nu l-ar fi văzut săvârșind un păcat în ziua de dinainte. Când Allah Cel Atotputernic și Măreț a văzut aceasta la ei, a făcut inimile lor asemenea unele altora, apoi i-a blestemat prin glasul profetului lor Dāwūd și al lui ʿĪsā, fiul lui Maryam. Aceasta pentru că s-au răzvrătit și au încălcat hotarele. Pe Cel în mâna Căruia se află sufletul lui Muḥammad, veți porunci negreșit binele, veți opri negreșit răul, îl veți prinde de mână pe cel nechibzuit și îl veți aduce cu hotărâre la adevăr! Altfel, Allah va face inimile voastre asemenea unele altora și apoi vă va blestema așa cum i-a blestemat pe ei.

Ibn Abī al-Dunyā a consemnat¹⁶⁶ de la Ibrāhīm ibn ʿAmr al-Ṣanʿānī, care a spus: Allah i-a revelat lui Yūșaʿ ibn Nūn: „Voi nimici dintre oamenii tăi patruzeci de mii dintre cei buni și șaizeci de mii dintre cei răi.” El a întrebat: „Doamne, cu cei răi se înțelege, dar ce au făcut cei buni?” El a răspuns: „Nu s-au mâniat pentru mânia Mea și mâncau și beau împreună cu ei.”

Abū ʿUmar ibn ʿAbd al-Barr a consemnat de la Abū Hizzān,¹⁶⁷ care a spus: Allah Cel Atotputernic și Măreț a trimis doi îngeri într-o localitate, poruncindu-le: „Nimiciți-o împreună cu cei din ea!” Ei au găsit acolo un om care stătea și se ruga într-o moschee. Au spus: „Doamne, în ea este robul Tău cutare, care se roagă.” Allah Cel Atotputernic și Măreț a zis: „Nimiciți-o și nimiciți-l împreună cu ea, căci fața lui nu s-a încruntat niciodată de mânie pentru Mine.”

Al-Ḥumaydī a consemnat de la Sufyān ibn ʿUyaynah, care a spus: Mi-a relatat Sufyān ibn Saʿīd, de la Misʿar, că unui înger i s-a poruncit să facă pământul să înghită o localitate. El a spus: „Doamne, în ea se află cutare închinător.” Allah Cel Atotputernic și Măreț i-a revelat: „Începe cu el, căci fața lui nu s-a încruntat de mânie pentru Mine nici măcar o clipă.”¹⁶⁸

Ibn Abī al-Dunyā a consemnat¹⁶⁹ de la Wahb ibn Munabbih, care a spus: Când Dāwūd a săvârșit greșeala, a zis: „Doamne, iartă-mă!” El a răspuns: „Te-am iertat și am pus rușinea ei asupra fiilor lui Isrāʾīl.” A întrebat: „Doamne, cum, când Tu ești Judecătorul Drept, Care nu nedreptățește pe nimeni? Eu săvârșesc greșeala, iar rușinea ei cade asupra altuia?” I s-a revelat: „Când ai săvârșit greșeala, ei nu s-au grăbit să te mustre.”

Ibn Abī al-Dunyā a consemnat¹⁷⁰ de la Anas ibn Mālik că el a intrat la ʿĀʾișah împreună cu un alt bărbat. Acesta i-a spus: „Mamă a credincioșilor, vorbește-ne despre cutremur!” Ea a răspuns: „Când oamenii își îngăduie adulterul, beau vin și cântă la instrumente, Allah Cel Atotputernic și Măreț, în cerul Său, Se mânie pentru încălcarea celor oprite și îi spune pământului: «Cutremură-te cu ei!» Dacă se căiesc și încetează, se oprește; altfel, îl prăbușește asupra lor.” El a întrebat: „Mamă a credincioșilor, este o pedeapsă pentru ei?” Ea a răspuns: „Este o povață și o milă pentru credincioși, dar o pedeapsă pilduitoare, un chin și o mânie asupra necredincioșilor.” Anas a spus: „După cuvintele Trimisului lui Allah ﷺ, nu am auzit nicio relatare de care să mă fi bucurat mai mult decât de aceasta.”

Ibn Abī al-Dunyā a consemnat¹⁷¹ într-o relatare mursal că pământul s-a cutremurat pe vremea Trimisului lui Allah ﷺ. El și-a pus mâna pe el, apoi a spus:

Liniștește-te, căci încă nu ți-a venit vremea!

Apoi s-a întors spre companionii săi și a zis:

Domnul vostru vă cere să-I dobândiți mulțumirea; dobândiți-I-o!

După aceea, pământul s-a cutremurat cu oamenii pe vremea lui ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb. El a spus: „Oameni, acest cutremur nu s-a petrecut decât din pricina unui lucru nou pe care l-ați săvârșit. Pe Cel în mâna Căruia se află sufletul meu, dacă se repetă, nu voi mai locui niciodată alături de voi aici!”

În Manāqib ʿUmar de Ibn Abī al-Dunyā¹⁷² se relatează că pământul s-a cutremurat pe vremea lui ʿUmar. El l-a lovit cu mâna și a spus: Ce ai? Ce ai? Dacă ar fi Învierea, și-ar spune veștile.

L-am auzit pe Trimisul lui Allah ﷺ zicând:

În Ziua Învierii, nu va rămâne pe el niciun cot și nicio șchioapă care să nu vorbească.

Imamul Aḥmad a consemnat¹⁷³ de la Ṣafiyyah, care a spus: „Medina s-a cutremurat pe vremea lui ʿUmar. El a zis: «Oameni, ce este aceasta? Cât de repede ați săvârșit lucruri noi! Dacă se repetă, nu voi mai locui alături de voi aici.»”

Kaʿb a spus: „Pământul se cutremură când se săvârșesc păcate pe el; tremură de teama Domnului, slăvită fie măreția Lui, ca El să nu privească spre el.”¹⁷⁴

ʿUmar ibn ʿAbd al-ʿAzīz le-a scris ținuturilor: Așadar, acest cutremur este un lucru prin care Allah Cel Atotputernic și Măreț îi mustră pe robi. Le-am scris ținuturilor să iasă în cutare zi, din cutare lună.

Cine are ceva să dea milostenie din acel lucru, căci Allah Cel Atotputernic și Măreț spune:

A izbutit cel care s-a curățit, a pomenit numele Domnului său și s-a rugat.

Spuneți precum a spus Ādam:

Doamne al nostru, ne-am nedreptățit pe noi înșine! Dacă nu ne ierți și nu Te înduri de noi, vom fi dintre cei pierduți.

Spuneți precum a spus Nūḥ:

Dacă nu mă ierți și nu Te înduri de mine, voi fi dintre cei pierduți.

Și spuneți precum a spus Yūnus:

Nu există alt dumnezeu în afară de Tine! Slavă Ție! Eu am fost dintre cei nedrepți.¹⁷⁵

Imamul Aḥmad a spus:¹⁷⁶ Ne-a relatat Aswad ibn ʿĀmir, de la Abū Bakr, de la al-Aʿmaș, de la ʿAṭāʾ ibn Abī Rabāḥ, de la Ibn ʿUmar, care a spus: L-am auzit pe Trimisul lui Allah ﷺ zicând:

Când oamenii se zgârcesc cu dinarul și dirhamul, fac între ei tranzacții de tip ʿīnah, urmează cozile vacilor și părăsesc jihād-ul pe calea lui Allah, Allah trimite asupra lor o încercare pe care nu o ridică până nu se întorc la religia lor.

Abū Dāwūd l-a relatat cu un lanț ḥasan.

Ibn Abī al-Dunyā a consemnat,¹⁷⁷ din relatarea lui Ibn ʿUmar, care a spus: Am prins o vreme când niciunul dintre noi nu se socotea mai îndreptățit la dinarul și dirhamul său decât fratele său musulman.

L-am auzit pe Trimisul lui Allah ﷺ zicând:

Când oamenii se zgârcesc cu dinarul și dirhamul, fac între ei tranzacții de tip ʿīnah, părăsesc jihād-ul și se țin de cozile vacilor, Allah trimite asupra lor din cer o încercare pe care nu o ridică până nu se întorc la religia lor.

Al-Ḥasan a spus: „Pe Allah, tulburarea nu este decât o pedeapsă de la Allah Cel Atotputernic și Măreț asupra oamenilor.”¹⁷⁸

Unul dintre profeții fiilor lui Isrāʾīl a privit ce le făcea Bukht Naṣṣar și a spus: „Din pricina celor agonisite de mâinile noastre, ai dat putere asupra noastră cuiva care nu Te cunoaște și nu se îndură de noi.”¹⁷⁹

Bukht Naṣṣar l-a întrebat pe Dāniyāl: „Ce mi-a dat putere asupra neamului tău?” El a răspuns: „Mărimea păcatului tău și faptul că neamul meu s-a nedreptățit pe sine.”¹⁸⁰

Ibn Abī al-Dunyā a consemnat,¹⁸¹ din relatarea lui ʿAmmār ibn Yāsir și a lui Ḥudhayfah, de la Profet ﷺ:

Când Allah Cel Atotputernic și Măreț voiește să-i pedepsească pe robi, face să moară copiii și să devină sterpe pântecele femeilor. Astfel, pedeapsa se abate, fără să mai fie printre ei cineva de care să se aibă milă.

A mai consemnat¹⁸² de la Mālik ibn Dīnār, care a spus: „Am citit în Înțelepciune: Allah Cel Atotputernic și Măreț spune: «Eu sunt Allah, Stăpânul regilor. Inimile regilor sunt în mâna Mea. Îi fac pe regi să arate milă celui care Mă ascultă și să-l pedepsească pe cel care nu Mă ascultă. Nu vă ocupați deci cu ocărârea regilor, ci căiți-vă înaintea Mea și îi voi face să se înduplece față de voi.»”

Printre relatările mursal ale lui al-Ḥasan se află: „Când Allah voiește binele unui neam, încredințează conducerea lui oamenilor săi cumpătați, iar averea sa publică oamenilor săi generoși. Când voiește răul unui neam, încredințează conducerea lui celor nechibzuiți, iar averea sa publică celor zgârciți.”¹⁸³

Imamul Aḥmad¹⁸⁴ și alții au consemnat de la Qatādah: Mūsā a spus: „Doamne, Tu ești în cer, iar noi suntem pe pământ. Care este semnul mâniei Tale și care este semnul mulțumirii Tale?” El a răspuns: „Când îi pun în fruntea voastră pe cei mai buni dintre voi, acesta este unul dintre semnele mulțumirii Mele față de voi. Iar când îi pun în fruntea voastră pe cei mai răi dintre voi, acesta este semnul mâniei Mele față de voi.”

Ibn Abī al-Dunyā a consemnat¹⁸⁵ de la al-Fuḍayl ibn ʿIyāḍ, care a spus: „Allah i-a revelat unuia dintre profeți: «Când cel care Mă cunoaște nu Mă ascultă, dau putere asupra lui celui care nu Mă cunoaște.»”

A mai consemnat,¹⁸⁶ din relatarea lui Ibn ʿUmar, care o atribuie Profetului:

Pe Cel în mâna Căruia se află sufletul meu, Ceasul nu va veni până când Allah nu va trimite conducători mincinoși, miniștri nelegiuiți, ajutoare trădătoare, căpetenii nedrepte și recitatori stricați. Înfățișarea lor va fi asemenea celei a călugărilor, dar inimile lor vor fi mai urât mirositoare decât stârvurile. Poftele lor vor fi felurite, iar Allah va aduce asupra lor o tulburare întunecată și prăfuită, în care se vor prăbuși și se vor zbate. Pe Cel în mâna Căruia se află sufletul lui Muḥammad, Islamul va fi desfăcut legătură cu legătură, până când nu se va mai spune: «Allah, Allah!» Veți porunci negreșit binele și veți opri negreșit răul; altfel, Allah va da putere asupra voastră celor mai răi dintre voi, care vă vor supune celei mai rele pedepse. Apoi cei buni dintre voi vor face rugi, dar nu li se va răspunde. Veți porunci negreșit binele și veți opri negreșit răul; altfel, Allah va trimite împotriva voastră pe cineva care nu se va îndura de cei mici și nu-i va cinsti pe cei vârstnici.

În al-Muʿjam al lui al-Ṭabarānī și în alte lucrări,¹⁸⁷ din relatarea lui Saʿīd ibn Jubayr, de la Ibn ʿAbbās, Allah să fie mulțumit de amândoi, se spune că Trimisul lui Allah ﷺ a zis:

Niciun neam nu a micșorat măsura și nu a înșelat la cântar fără ca Allah Cel Atotputernic și Măreț să-i oprească ploaia. Adulterul nu s-a răspândit într-un neam fără să se răspândească printre ei moartea. Camăta nu s-a răspândit într-un neam fără ca Allah să dezlănțuie asupra lor nebunia. Uciderea — să se ucidă unii pe alții — nu s-a răspândit într-un neam fără ca Allah să dea putere asupra lor dușmanului lor. Fapta neamului lui Lūṭ nu s-a răspândit într-un neam fără să se ivească printre ei prăbușirea pământului. Niciun neam nu a părăsit poruncirea binelui și oprirea răului fără ca faptele sale să nu mai fie înălțate și ruga sa să nu mai fie ascultată.

Ibn Abī al-Dunyā l-a relatat¹⁸⁸ pe calea lui Ibrāhīm ibn al-Așʿath, de la ʿAbd al-Raḥmān ibn Zayd, de la tatăl său, de la Saʿīd, cu același lanț.

În al-Musnad¹⁸⁹ și în alte lucrări, din relatarea lui ʿUrwah, de la ʿĀʾișah, se spune: Trimisul lui Allah ﷺ a intrat la mine răsuflând repede. Am înțeles din chipul său că ceva îl tulburase. Nu a vorbit până când nu a făcut abluțiunea și a ieșit. M-am lipit de peretele odăii.

El a urcat pe amvon, L-a lăudat și L-a preamărit pe Allah, apoi a spus:

Oameni, Allah Cel Atotputernic și Măreț vă spune: Porunciți binele și opriți răul înainte să Mă chemați și să nu vă răspund, să-Mi cereți ajutorul și să nu vă ajut, să-Mi cereți și să nu vă dau!

Al-ʿUmarī, ascetul,¹⁹⁰ a spus: „Ține de nepăsarea ta față de tine însuți și de îndepărtarea ta de Allah să vezi ceea ce Îl mânie pe Allah, apoi să treci mai departe fără să poruncești binele în acea privință și fără să oprești răul, de teama cuiva care nu stăpânește nici vătămarea, nici folosul.”

A mai spus: „Cine părăsește poruncirea binelui și oprirea răului de teama făpturilor va fi lipsit de ascultarea celorlalți. Chiar de i-ar porunci fiului său ori unuia dintre slujitorii săi, acesta i-ar nesocoti dreptul.”¹⁹¹

Imamul Aḥmad a consemnat în Musnad-ul său,¹⁹² din relatarea lui Qays ibn Abī Ḥāzim, care a spus: Abū Bakr al-Ṣiddīq, Allah să fie mulțumit de el, a zis: Oameni, voi recitați acest verset, dar îl așezați în afara înțelesului său potrivit:

O, voi, cei care ați crezut! Aveți grijă de voi înșivă! Cel rătăcit nu vă va vătăma, dacă sunteți călăuziți.

Eu l-am auzit pe Trimisul lui Allah ﷺ spunând: «Când oamenii îl văd pe cel nedrept și nu-l opresc — într-o altă formulare: când văd răul și nu-l schimbă —, este aproape ca Allah să-i cuprindă pe toți cu o pedeapsă de la El.»

Al-Awzāʿī a relatat de la Yaḥyā ibn Abī Kathīr, de la Abū Salamah, de la Abū Hurayrah, care a spus că Trimisul lui Allah ﷺ a zis:

Când păcatul este ascuns, nu-l vatămă decât pe cel care îl săvârșește. Când este făcut pe față și nu este schimbat, îi vatămă pe toți.¹⁹³

Imamul Aḥmad a consemnat de la ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb,¹⁹⁴ Allah să fie mulțumit de el: „Este aproape ca localitățile să fie pustiite, deși sunt pline de locuitori.” A fost întrebat: „Cum să fie pustiite, deși sunt pline de locuitori?” El a răspuns: „Când nelegiuiții lor se înalță deasupra celor drepți și ipocritul ajunge în fruntea tribului.”

Al-Awzāʿī a relatat de la Ḥassān ibn ʿAṭiyyah, de la Profet ﷺ, care a spus:

Cei răi din comunitatea mea vor dobândi putere asupra celor buni, până când credinciosul se va ascunde printre ei, așa cum se ascunde astăzi ipocritul printre noi.¹⁹⁵

Ibn Abī al-Dunyā a consemnat,¹⁹⁶ din relatarea lui Ibn ʿAbbās, care o atribuie Profetului:

Va veni o vreme când inima credinciosului se va topi așa cum se topește sarea în apă.

A fost întrebat: „Din ce pricină aceasta, Trimis al lui Allah?” El a răspuns:

Din pricina răului pe care îl vede și pe care nu îl poate schimba.

Imamul Aḥmad a consemnat,¹⁹⁷ din relatarea lui Jarīr, că Profetul ﷺ a spus:

Orice neam în mijlocul căruia se săvârșesc păcate, iar oamenii lui sunt mai puternici și mai numeroși decât cei care le săvârșesc, fără să schimbe acel rău, va fi cuprins de Allah cu o pedeapsă.

În Ṣaḥīḥ al-Bukhārī,⁶⁸ de la Usāmah ibn Zayd, se relatează: L-am auzit pe Trimisul lui Allah ﷺ spunând:

Omul va fi adus în Ziua Învierii și aruncat în Foc. Măruntaiele i se vor vărsa în Foc și se va învârti asemenea măgarului care învârte piatra morii. Locuitorii Focului se vor aduna în jurul lui și vor spune: «Cutare, ce ai pățit? Nu ne porunceai tu binele și nu ne opreai de la rău?» El va răspunde: «Vă porunceam binele, dar nu-l făceam, și vă opream de la rău, dar îl săvârșeam.»

Imamul Aḥmad a consemnat¹⁹⁸ de la Mālik ibn Dīnār, care a spus: „La un învățat dintre învățații fiilor lui Isrāʾīl veneau acasă bărbați și femei. El îi povățuia și le amintea zilele în care Allah Își arătase puterea. Într-o zi l-a văzut pe unul dintre fiii săi făcându-le semne femeilor și a spus: «Mai încet, fiul meu! Mai încet, fiul meu!» Apoi a căzut din pat, măduva spinării i s-a rupt, soția sa a pierdut sarcina și fiii săi au fost uciși. Allah i-a revelat profetului lor: «Spune-i acelui învățat că nu voi mai face să se nască niciodată din urmașii lui un om cu totul devotat adevărului. Mânia ta pentru Mine nu a fost decât să spui: Mai încet, fiul meu! Mai încet, fiul meu!»”

Imamul Aḥmad a consemnat,⁹⁷ din relatarea lui ʿAbd Allāh ibn Masʿūd, că Trimisul lui Allah ﷺ a spus:

Feriți-vă de păcatele socotite neînsemnate, căci ele se adună asupra omului până îl nimicesc!

Trimisul lui Allah ﷺ le-a dat drept pildă niște oameni care au poposit pe un ținut pustiu. Când a venit vremea pregătirii mesei, unul s-a dus și a adus un vreasc, altul a adus un vreasc, până au strâns o grămadă, au aprins focul și au gătit ceea ce au pus pe el.

În Ṣaḥīḥ al-Bukhārī,¹⁹⁹ de la Anas ibn Mālik, se relatează că a spus: „Voi săvârșiți fapte care în ochii voștri sunt mai subțiri decât firul de păr, dar pe care noi, pe vremea Trimisului lui Allah ﷺ, le socoteam dintre cele aducătoare de pierzare.”

În cele două Ṣaḥīḥ-uri,¹⁰⁸ din relatarea lui ʿAbd Allāh ibn ʿUmar, se spune că Trimisul lui Allah ﷺ a zis:

O femeie a fost pedepsită din pricina unei pisici pe care a ținut-o închisă până a murit; astfel, femeia a intrat în Foc. Nici nu a hrănit-o, nici nu a adăpat-o și nici nu a lăsat-o să mănânce din vietățile pământului.

În al-Ḥilyah de Abū Nuʿaym,²⁰⁰ se relatează că Ḥudhayfah a fost întrebat: „Într-o singură zi și-au părăsit fiii lui Isrāʾīl religia?” El a răspuns: „Nu. Însă, când li se poruncea ceva, îl părăseau, iar când li se oprea ceva, îl săvârșeau, până s-au dezbrăcat de religia lor așa cum omul se dezbracă de cămașă.”

De aici au spus unii dintre înaintași: „Păcatele sunt vestitorul necredinței, așa cum sărutul este vestitorul împreunării, cântatul este vestitorul adulterului, privirea este vestitorul patimii îndrăgostirii, iar boala este vestitorul morții.”²⁰¹

Tot în al-Ḥilyah,²⁰² de la Ibn ʿAbbās, se relatează că a spus: „O, tu, cel care săvârșești păcatul, nu te simți în siguranță față de urmarea lui rea! Ceea ce urmează păcatului este mai grav decât păcatul săvârșit: lipsa ta de rușine față de cei din dreapta și din stânga, în timp ce păcătuiești, este mai gravă decât păcatul. Râsul tău, când nu știi ce va face Allah cu tine, este mai grav decât păcatul. Bucuria ta pentru păcat, când izbutești să-l săvârșești, este mai gravă decât păcatul. Tristețea ta pentru păcat, când îți scapă prilejul de a-l face, este mai gravă decât păcatul. Teama ta de vânt, când mișcă perdeaua ușii în timp ce păcătuiești, fără ca inima ta să se tulbure fiindcă Allah te privește, este mai gravă decât păcatul. Vai ție! Știi care a fost păcatul lui Ayyūb, pentru care Allah l-a încercat cu suferința trupului și cu pierderea averii? Un sărman i-a cerut ajutorul împotriva unui om nedrept, ca să-l apere de el, dar el nu l-a ajutat și nu l-a oprit pe nedrept de la nedreptatea sa. Atunci Allah l-a pus la încercare.”

Imamul Aḥmad a spus:²⁰³ Ne-a relatat al-Walīd, care a zis: L-am auzit pe al-Awzāʿī spunând: L-am auzit pe Bilāl ibn Saʿd²⁰⁴ zicând: „Nu privi la micimea păcatului, ci privește la Cel pe Care L-ai neascultat!”

Al-Fuḍayl ibn ʿIyāḍ a spus: „Cu cât păcatul este mai mic în ochii tăi, cu atât este mai mare înaintea lui Allah. Și cu cât este mai mare în ochii tăi, cu atât este mai mic înaintea lui Allah.”²⁰⁵

Se spune că Allah Preaînalt i-a revelat lui Mūsā: „Mūsā, primul care a murit dintre făpturile Mele este Iblīs, căci nu M-a ascultat. Eu îi socotesc pe cei care nu Mă ascultă printre morți.”²⁰⁶

În al-Musnad și în al-Jāmiʿ al lui al-Tirmidhī,²⁰⁷ din relatarea lui Abū Ṣāliḥ, de la Abū Hurayrah, se spune că Trimisul lui Allah ﷺ a zis: Când credinciosul păcătuiește, pe inima lui se pune un punct negru. Dacă se căiește, încetează și cere iertare, inima îi este lustruită. Dacă însă adaugă păcate, punctul se mărește până îi acoperă inima.

Aceasta este rugina pe care a pomenit-o Allah Cel Atotputernic și Măreț:

Nicidecum! Ci inimile lor au fost acoperite de rugina celor pe care le agoniseau.

Al-Tirmidhī a spus: „Acesta este un hadith autentic.”²⁰⁸

Ḥudhayfah a spus: „Când robul păcătuiește, pe inima lui se pune un punct negru, până când inima îi ajunge ca o oaie pestriță.”²⁰⁹

Imamul Aḥmad a spus:²¹⁰ Ne-a relatat Yaʿqūb, de la tatăl său, de la Ṣāliḥ, de la Ibn Șihāb, căruia i-a relatat ʿUbayd Allāh ibn ʿAbd Allāh ibn ʿUtbah, de la ʿAbd Allāh ibn Masʿūd, că Trimisul lui Allah ﷺ a zis:

Așadar, voi, Qurayș, sunteți îndreptățiți la această conducere câtă vreme nu Îl neascultați pe Allah. Dacă Îl neascultați, El trimite asupra voastră pe cineva care vă despoaie așa cum se descojește această nuia

— avea o nuia în mână. Apoi a descojit-o și ea a rămas albă și lucitoare.

Imamul Aḥmad a consemnat²¹¹ de la Wahb că Domnul Cel Atotputernic și Măreț a spus, printre cele adresate fiilor lui Isrāʾīl: „Când sunt ascultat, sunt mulțumit; când sunt mulțumit, binecuvântez, iar binecuvântarea Mea nu are sfârșit. Când nu sunt ascultat, Mă mânii; când Mă mânii, blestem, iar blestemul Meu ajunge până la a șaptea generație de urmași.”

A mai consemnat,²¹² de la Wakīʿ, căruia i-a relatat Zakariyyā, de la ʿĀmir, care a spus: ʿĀʾișah i-a scris lui Muʿāwiyah: „Așadar, când robul săvârșește neascultarea față de Allah, omul care îl lăuda ajunge să-l învinuiască.”

Abū Nuʿaym a consemnat²¹³ de la Sālim ibn Abī al-Jaʿd, de la Abū al-Dardāʾ, care a spus: „Omul să se ferească să nu-l blesteme inimile credincioșilor fără ca el să-și dea seama.” Apoi a întrebat: „Știi din ce pricină se întâmplă aceasta?” Am răspuns: „Nu.” El a spus: „Robul se retrage în singurătate ca să-L neasculte pe Allah, iar Allah pune ura față de el în inimile credincioșilor, fără ca el să-și dea seama.”

ʿAbd Allāh ibn Aḥmad a consemnat în cartea al-Zuhd a tatălui său,²¹⁴ de la Muḥammad ibn Sīrīn, că, atunci când l-au copleșit datoriile, s-a întristat și a spus: „Cunosc pricina acestei întristări: un păcat pe care l-am săvârșit cu patruzeci de ani în urmă!”

Aici se află un înțeles subtil în care oamenii greșesc în privința păcatului: ei nu-i văd efectul îndată. Efectul lui poate întârzia, iar păcatul este uitat.

Robul crede atunci că el nu va mai ridica praf după aceea și că lucrurile stau precum a spus poetul:

Dacă zidul nu ridică praf când se prăbușește, nu va mai ridica praf după prăbușire.

Slavă lui Allah! Câte făpturi a nimicit această nenorocire! Câte binefaceri a îndepărtat și câte pedepse a adus!

Cât de mulți dintre învățați se amăgesc prin ea, cu atât mai mult dintre neștiutori! Cel amăgit nu știe că păcatul își face simțit răul, chiar și după o vreme, așa cum își face simțit răul otrava și așa cum se redeschide rana închisă peste stricăciunea ascunsă în ea.

Imamul Aḥmad a consemnat²¹⁵ de la Abū al-Dardāʾ: „Adorați-L pe Allah ca și cum L-ați vedea și socotiți-vă printre morți. Să știți că puținul care vă îndestulează este mai bun decât multul care vă distrage. Și să știți că binele nu se învechește, iar păcatul nu este uitat.”

Unul dintre închinători a privit un băiat și i-a contemplat frumusețea. Cineva i s-a arătat în vis și i-a spus: „Vei afla negreșit urmarea acestei fapte după patruzeci de ani.”²¹⁶

Aceasta, deși păcatul are și o plată imediată, care nu întârzie. Sulaymān al-Taymī a spus: „Omul săvârșește un păcat în ascuns, iar dimineața poartă asupra sa umilința lui.”²¹⁷

Yaḥyā ibn Muʿādh al-Rāzī²¹⁸ a spus: „Mă mir de omul cu minte care spune în ruga sa: «O, Allah, nu-i face pe dușmani să se bucure de nenorocirea mea!», iar el însuși îi face să se bucure pe toți dușmanii săi!” A fost întrebat: „Cum aceasta?” El a răspuns: „Îl neascultă pe Allah și astfel îi face pe toți dușmanii să se bucure de nenorocirea lui în Ziua Învierii.”²¹⁹

Lipsirea de cunoaștere și întunecarea inimii

Păcatele au urmări urâte, vrednice de osândă și vătămătoare asupra inimii, trupului, vieții lumești și Vieții de Apoi, pe care numai Allah le cunoaște.²²⁰

Printre ele se află lipsirea de cunoaștere. Cunoașterea este o lumină pe care Allah o aruncă în inimă, iar păcatul stinge acea lumină.

Când al-Șāfiʿī s-a așezat înaintea lui Mālik și i-a citit, acesta a fost impresionat de ascuțimea minții lui, de vioiciunea inteligenței și de deplinătatea înțelegerii sale. I-a spus: „Văd că Allah a pus în inima ta o lumină. Să nu o stingi prin întunericul păcatului!”²²¹

Al-Șāfiʿī a spus:

M-am plâns lui Wakīʿ de slaba mea memorie, iar el m-a îndrumat să părăsesc păcatele.

Și mi-a spus: „Să știi că știința este un har, iar harul lui Allah nu-i este dat unui păcătos.”²²²

Printre ele se află lipsirea de mijloacele de trai. În al-Musnad se relatează:

Robul este lipsit de mijloacele de trai din pricina păcatului pe care îl săvârșește.

Acest lucru a fost menționat anterior.¹⁷

Așa cum teama de Allah aduce mijloacele de trai, părăsirea ei aduce sărăcia. Nimic nu atrage mai bine mijloacele de trai de la Allah decât părăsirea păcatelor.

Printre ele se află o înstrăinare pe care păcătosul o simte în inimă între el și Allah. Nicio plăcere nu o poate cumpăni și nici nu se poate măsura cu ea. Chiar dacă i s-ar aduna toate plăcerile lumii, ele nu ar putea compensa acea înstrăinare. Acest lucru nu îl simte decât cel a cărui inimă are viață. Iar „rana nu-i provoacă durere unui mort”.²²³

Chiar dacă nu ar părăsi păcatele decât pentru a se feri de acea înstrăinare, omul cu minte tot ar avea un motiv temeinic să le părăsească.

Un om i s-a plâns unuia dintre cunoscători de înstrăinarea pe care o simțea în sine. Acesta i-a spus:

Dacă păcatele te-au făcut să te simți străin, lasă-le, când voiești, și află iarăși apropierea!²²⁴

Nimic nu este mai amar pentru inimă decât înstrăinarea adusă de păcat peste păcat. La Allah se caută ajutorul.

Printre ele se află înstrăinarea dintre el și ceilalți oameni, îndeosebi dintre el și oamenii buni. Simte o înstrăinare între el și ei. Cu cât aceasta crește, cu atât se îndepărtează de ei și de tovărășia lor, fiind lipsit de binecuvântarea folosului pe care l-ar putea dobândi de la ei. Se apropie de tabăra lui Șayṭān pe măsură ce se îndepărtează de tabăra Celui Milostiv. Această înstrăinare crește până se înstăpânește și ajunge între el și soția, copiii și rudele sale, ba chiar între el și el însuși. Îl vezi înstrăinat de sine!

Unul dintre înaintași a spus: „Îl neascult pe Allah și văd urmarea în purtarea animalului meu și a soției mele.”²²⁵

Printre ele se află îngreunarea treburilor sale. Nu se îndreaptă spre vreun lucru fără să-l găsească închis înaintea sa ori greu de împlinit. Așa cum Allah îi ușurează treburile celui care se teme de El, le îngreunează pe ale celui care părăsește teama de El.

Cât de uimitor este că robul găsește închise înaintea sa porțile binelui și ale folosului și îngreunate căile lor, fără să știe de unde i se trage!

Printre ele se află un întuneric pe care îl găsește cu adevărat în inima sa. Îl simte așa cum simte întunericul nopții adânci când se lasă bezna. Întunericul păcatului devine pentru inima lui asemenea întunericului simțit de ochi. Ascultarea este lumină, iar păcatul este întuneric. Cu cât crește întunericul, cu atât îi sporește rătăcirea, până cade în inovații, abateri și lucruri aducătoare de pierzare, fără să-și dea seama, asemenea unui orb care iese și merge singur în bezna nopții. Acest întuneric crește până se arată în ochi, apoi crește până acoperă fața și devine o întunecime pe ea, văzută de oricine.

ʿAbd Allāh ibn ʿAbbās a spus:²²⁶ „Fapta bună aduce strălucire feței, lumină inimii, belșug mijloacelor de trai, putere trupului și iubire în inimile făpturilor. Fapta rea aduce întunecime feței, întuneric inimii, slăbiciune trupului, împuținarea mijloacelor de trai și ură în inimile făpturilor.”²²⁷

Printre ele se află faptul că păcatele slăbesc inima și trupul.

Slăbirea inimii este un lucru limpede. Ele continuă să o slăbească până îi înlătură cu totul viața.

Cât despre slăbirea trupului, puterea credinciosului vine din inima sa. Cu cât inima îi este mai puternică, cu atât trupul îi este mai puternic. Nelegiuitul, chiar dacă are un trup puternic, este cel mai slab atunci când vine nevoia. Puterea îl trădează tocmai când are mai mare nevoie să se sprijine pe sine. Privește puterea trupurilor perșilor și romanilor: cum i-a trădat când aveau mai mare nevoie de ea, iar oamenii credinței i-au biruit prin puterea trupurilor și a inimilor lor!

Printre ele se află lipsirea de faptele de ascultare. Chiar dacă păcatul nu ar avea altă pedeapsă decât aceea că împiedică o faptă de ascultare care i-ar fi luat locul și taie calea către alta, iar astfel se întrerupe pentru el calea către o a treia, apoi o a patra și tot așa, ar fi de ajuns. Din pricina păcatului îi sunt întrerupte multe fapte de ascultare, fiecare dintre ele fiind mai bună pentru el decât lumea și tot ce se află pe ea. Este asemenea unui om care mănâncă o mâncare ce îi pricinuiește o boală lungă, lipsindu-l de multe mâncăruri mai bune decât aceea. La Allah se caută ajutorul.

Printre ele se află faptul că păcatele scurtează viața și îi șterg negreșit binecuvântarea. Așa cum binele sporește durata vieții, nelegiuirea o scurtează.

Oamenii au avut păreri diferite în această privință. Unii au spus: „Scurtarea vieții păcătosului înseamnă pierderea și ștergerea binecuvântării ei.” Acesta este un adevăr și o parte dintre efectele păcatelor.

Alții au spus: „Dimpotrivă, ele îi micșorează cu adevărat durata, așa cum se micșorează mijloacele de trai.” Allah Preaslăvitul a rânduit pentru binecuvântarea mijloacelor de trai cauze care le înmulțesc și le sporesc, iar pentru binecuvântarea vieții, cauze care îi înmulțesc și îi sporesc durata.

Ei au spus: „Nu este cu neputință ca viața să sporească prin anumite cauze, așa cum se micșorează prin anumite cauze. Mijloacele de trai, termenele vieții, fericirea și nefericirea, sănătatea și boala, bogăția și sărăcia, deși sunt prin hotărârea Domnului Cel Atotputernic și Măreț, El le hotărăște așa cum voiește, prin cauze pe care le-a făcut să aducă și să ceară efectele lor.”

Un alt grup a spus: „Efectul păcatelor asupra ștergerii vieții constă în faptul că adevărata viață este viața inimii.” De aceea Allah Preaslăvitul l-a socotit pe necredincios mort, lipsit de viață, după cum a spus Preaînaltul:

Morți, nu vii.

Așadar, viața adevărată este viața inimii. Viața omului este răstimpul în care trăiește, iar aceasta nu cuprinde decât clipele în care trăiește prin Allah. Acelea sunt ceasurile vieții sale. Binele, teama de Allah și ascultarea sporesc aceste clipe, care sunt adevărata sa viață; în afara lor, el nu are viață.

În ansamblu, dacă robul se îndepărtează de Allah și se ocupă cu păcatele, pierde zilele vieții sale adevărate. Va afla urmarea pierderii lor în ziua când va spune:

O, de-aș fi trimis înainte pentru viața mea!

În această stare, fie are o aspirație către ceea ce îi folosește în lumea aceasta și în Viața de Apoi, fie nu. Dacă nu are o asemenea aspirație, întreaga sa viață este pierdută și i s-a dus în zadar. Dacă are o asemenea aspirație, drumul i se lungește din pricina piedicilor, iar mijloacele binelui îi sunt îngreunate pe măsura preocupării sale de cele potrivnice lor. Aceasta este o micșorare adevărată a vieții sale.

Miezul acestei chestiuni este că viața omului este răstimpul în care trăiește. El nu are viață decât îndreptându-se spre Domnul său, bucurându-se de iubirea și pomenirea Lui și punând mulțumirea Lui mai presus de orice.

Păcatele nasc alte păcate

Printre ele se află faptul că păcatele sădesc altele asemenea lor și se nasc unele din altele, până când robului îi devine greu să se despartă de ele și să iasă din ele. Unii dintre înaintași au spus: „Din pedeapsa faptei rele face parte fapta rea care o urmează, iar din răsplata faptei bune face parte fapta bună care o urmează.”²²⁸ Când robul face o faptă bună, alta de lângă ea îi spune: „Fă-mă și pe mine!” Când o face, următoarea îi spune la fel, și tot așa. Câștigul se înmulțește, iar faptele bune sporesc. La fel se întâmplă și în privința faptelor rele, până când ascultarea și păcatele devin dispoziții înrădăcinate, însușiri statornice și deprinderi trainice. Dacă omul care face bine ar părăsi ascultarea, sufletul i s-ar strâmtora, iar pământul, cu toată întinderea lui, i s-ar părea strâmt. S-ar simți ca peștele scos din apă, până s-ar întoarce la ea; atunci sufletul i s-ar liniști și ochii i s-ar bucura.

Dacă răufăcătorul ar părăsi păcatul și s-ar îndrepta spre ascultare, sufletul i s-ar strâmtora, pieptul i s-ar închide și toate căile i s-ar încurca, până s-ar întoarce la păcat. Mulți dintre cei nelegiuiți săvârșesc păcatul fără să simtă vreo plăcere și fără vreun imbold către el, numai din pricina durerii pe care o simt când se despart de el.

Așa a spus limpede șeicul lor, al-Ḥasan ibn Hāniʾ:

Un pahar l-am băut din plăcere, iar altul, ca să mă lecuiesc de vin tot prin vin.²²⁹

Un altul a spus:

Ea mi-a fost leacul, deși era însăși boala mea, așa cum băutorul de vin se lecuiește cu vin.²³⁰

Robul continuă să se străduiască în ascultare, să se deprindă cu ea, să o iubească și să o prefere, până când Allah Preaslăvitul, din mila Sa, trimite asupra lui îngeri care îl îndeamnă cu putere către ea, îl încurajează și îl ridică din patul și de la locul său spre ea. Tot astfel, continuă să se deprindă cu păcatele, să le iubească și să le prefere, până când Allah trimite asupra lui diavoli care îl îndeamnă cu putere către ele.

Cel dintâi a întărit cu ajutoare oștirea ascultării, iar oștenii ei au ajuns printre cei mai de seamă sprijinitori ai săi. Celălalt a întărit cu ajutoare oștirea păcatului, iar oștenii ei au devenit aliați împotriva lui.

Slăbirea voinței de a se căi

Printre ele se află — și acesta este unul dintre lucrurile cele mai de temut pentru rob — faptul că păcatele slăbesc puterea de voință a inimii. Dorința de a păcătui crește, iar voința de a se căi slăbește treptat, până dispare cu totul din inimă. Chiar dacă jumătate din el ar muri, tot nu s-ar căi înaintea lui Allah. Rostește multe cereri de iertare și multă căință mincinoasă, numai cu limba, în timp ce inima îi rămâne legată de păcat, stăruitoare în el și hotărâtă să-l săvârșească ori de câte ori i se ivește prilejul.

Aceasta este una dintre cele mai grele boli și dintre cele mai apropiate de pieire.

Obișnuința păcatului și fălirea cu el

Printre ele se află faptul că din inimă dispare simțul urâțeniei păcatului. Acesta devine o obișnuință, iar omul nu se mai rușinează nici că oamenii îl văd săvârșindu-l, nici că vorbesc despre el.

Pentru oamenii stricăciunii, aceasta este culmea lipsei de rușine și deplinătatea plăcerii. Unul dintre ei ajunge să se mândrească cu păcatul și să i-l povestească celui care nu știa că l-a săvârșit: „Cutare, am făcut așa și așa!”

Acest fel de oameni nu sunt cruțați; de cele mai multe ori li se astupă calea căinței și li se închid porțile ei. Profetul ﷺ a spus:

Toată comunitatea mea este cruțată, în afară de cei care își fac păcatele publice. Din această publicitate face parte ca Allah să-l acopere pe rob, iar dimineața el să se dea singur de gol, spunând: «Cutare, în cutare zi am făcut așa și așa!» Își rupe singur acoperământul, deși peste noapte Domnul său îl acoperise.²³¹

Printre ele se află faptul că fiecare păcat este o moștenire de la unul dintre neamurile pe care Allah Cel Atotputernic și Măreț le-a nimicit. Fapta neamului lui Lūṭ este o moștenire de la neamul lui Lūṭ. A primi mai mult decât dreptul cuvenit și a plăti mai puțin decât ceea ce este datorat este o moștenire de la neamul lui Șuʿayb. Trufia pe pământ și stricăciunea sunt o moștenire de la Faraon și oamenii săi. Îngâmfarea și tirania sunt o moștenire de la neamul lui Hūd. Păcătosul poartă astfel hainele unuia dintre aceste neamuri, care sunt dușmanii lui Allah.

ʿAbd Allāh ibn Aḥmad a relatat în cartea al-Zuhd²³² a tatălui său, de la Mālik ibn Dīnār, care a spus: „Allah i-a revelat unuia dintre profeții fiilor lui Isrāʾīl: «Spune-i neamului tău: Nu intrați în locurile în care intră dușmanii Mei, nu purtați îmbrăcămintea dușmanilor Mei, nu folosiți mijloacele de călărie ale dușmanilor Mei și nu mâncați mâncărurile dușmanilor Mei, ca să nu deveniți dușmanii Mei, așa cum ei sunt dușmanii Mei.»”

În Musnad-ul lui Aḥmad,²³³ din relatarea lui ʿAbd Allāh ibn ʿUmar, de la Profet ﷺ, se spune:

Am fost trimis cu sabia înaintea Ceasului, până când Allah va fi adorat Singur, fără niciun asociat. Mijloacele mele de trai au fost rânduite sub umbra suliței mele, iar înjosirea și umilirea au fost rânduite celui care se împotrivește poruncii mele. Cine se aseamănă unui neam este dintre ei.

Pierderea cinstei înaintea lui Allah

Printre ele se află faptul că păcatul îl face pe rob să fie disprețuit înaintea Domnului său și să cadă din bunăvoința Lui.

Al-Ḥasan al-Baṣrī a spus: „Au fost de puțină însemnătate înaintea Lui, de aceea L-au neascultat. Dacă ar fi fost prețuiți înaintea Lui, i-ar fi păzit de păcat.”²³⁴

Când robul ajunge disprețuit înaintea lui Allah, nimeni nu-l poate cinsti. Preaînaltul a spus:

Pe cel pe care Allah îl umilește nu-l poate cinsti nimeni.

Chiar dacă oamenii îi preamăresc în văzul lumii, fiindcă au nevoie de ei ori de teama răului lor, în inimile lor îi socotesc cei mai josnici și mai de puțină însemnătate.

Printre ele se află faptul că robul continuă să săvârșească păcatul până când acesta îi devine ușor și mic în inimă. Acesta este semnul pieirii: cu cât păcatul este mai mic în ochii robului, cu atât este mai mare înaintea lui Allah.

Al-Bukhārī a consemnat în Ṣaḥīḥ-ul său,²³⁵ de la Ibn Masʿūd, care a spus: „Credinciosul își vede păcatele ca și cum s-ar afla la poalele unui munte și s-ar teme să nu cadă peste el. Nelegiuitul își vede păcatele ca pe o muscă așezată pe nasul său; face așa cu mâna și ea zboară.”

Urmările păcatului asupra celorlalte făpturi

Printre ele se află faptul că urmarea rea a păcatelor sale îi atinge și pe ceilalți oameni și pe animale. El și ceilalți sunt arși de urmarea rea a păcatelor și a nedreptății.

Abū Hurayrah a spus: „Dropia moare în cuibul ei din pricina nedreptății omului nedrept.”²³⁶

Mujāhid a spus: „Animalele îi blestemă pe păcătoșii dintre fiii lui Ādam când seceta se întețește și ploaia este oprită. Ele spun: «Aceasta este din pricina urmărilor rele ale păcatului fiului lui Ādam.»”²³⁷

ʿIkrimah a spus: „Animalele pământului și vietățile lui, până și gândacii și scorpionii, spun: «Am fost lipsiți de ploaie din pricina păcatelor fiilor lui Ādam.»”²³⁸

Nu-i este de ajuns pedeapsa păcatului său, ci mai ajunge să poarte și blestemul celor fără vină.

Umilința păcatului și cinstea ascultării

Printre ele se află faptul că păcatul aduce negreșit umilința. Cinstea, întreaga cinste, se află în ascultarea de Allah Preaînaltul. El a spus:

Cine voiește cinstea, a lui Allah este toată cinstea.

Adică să o caute prin ascultarea de Allah, căci nu o găsește decât în ascultarea de El.

În ruga unuia dintre înaintași se afla: „O, Allah, cinstește-mă prin ascultarea de Tine și nu mă umili prin neascultarea față de Tine!”²³⁹

Al-Ḥasan al-Baṣrī a spus: „Chiar dacă catârii le tropăie sub ei și caii de călărie îi poartă în mers iute și mândru, umilința păcatului nu le părăsește inimile. Allah nu îngăduie decât să-l umilească pe cel care nu Îl ascultă.”²⁴⁰

ʿAbd Allāh ibn al-Mubārak a spus:

Am văzut că păcatele omoară inimile, iar stăruința în ele poate aduce umilința.

Părăsirea păcatelor este viața inimilor, iar pentru sufletul tău este mai bine să nu-i urmezi pornirile.

Oare cine a stricat religia, dacă nu regii, învățații răi și călugării ei?²⁴¹

Întunecarea minții prin păcat

Printre ele se află faptul că păcatele strică mintea. Mintea are o lumină, iar păcatul stinge negreșit lumina minții. Când lumina ei se stinge, mintea slăbește și se împuținează.

Unul dintre înaintași a spus: „Nimeni nu Îl neascultă pe Allah până când mintea nu-i este absentă.”²⁴²

Acest lucru este limpede. Dacă mintea i-ar fi prezentă, l-ar opri de la păcat: el se află în stăpânirea Domnului Preaînalt și sub puterea Lui, iar El îl vede. Omul este în sălașul Lui și pe întinderea Sa, îngerii Lui sunt martori asupra lui și îl privesc, îndemnul Coranului îl oprește, îndemnul credinței îl oprește, îndemnul morții îl oprește, iar îndemnul Focului îl oprește. Binele acestei lumi și al Vieții de Apoi pe care îl pierde prin păcat este de multe ori mai mare decât bucuria și plăcerea pe care le dobândește din el. Oare un om cu mintea sănătoasă ar cuteza să disprețuiască și să nesocotească toate acestea?

Rugina și pecetluirea inimii

Printre ele se află faptul că, atunci când păcatele se înmulțesc, inima celui care le săvârșește este pecetluită, iar el ajunge dintre cei nepăsători.

Unul dintre înaintași a spus despre cuvintele Preaînaltului:

Nicidecum! Ci inimile lor au fost acoperite de rugina celor pe care le agoniseau:

„Este păcatul urmat de alt păcat.”²⁴³

Al-Ḥasan a spus: „Este păcatul peste păcat, până când inima orbește.”²⁴⁴

Altul a spus: „Când păcatele și neascultările lor s-au înmulțit, le-au înconjurat inimile.”²⁴⁵

Temeiul acestui lucru este că inima ruginește din pricina păcatului. Dacă păcatul sporește, rugina pune stăpânire pe ea, până devine un strat acoperitor. Apoi acesta crește până devine pecete, lacăt și sigiliu, iar inima ajunge învăluită și acoperită. Dacă i se întâmplă aceasta după călăuzire și înțelegere limpede, se răstoarnă și partea ei de sus ajunge jos. Atunci dușmanul ei o ia în stăpânire și o mână oriunde voiește.²⁴⁶

Păcatele pentru care s-a rostit blestemul

Printre ele se află faptul că păcatele îl aduc pe rob sub blestemul Trimisului lui Allah ﷺ. El a blestemat pentru anumite păcate, iar altele sunt mai mari decât acestea și cu atât mai îndreptățesc intrarea celui care le săvârșește sub blestem.

Le-a blestemat pe cele care tatuează și pe cele care cer să fie tatuate; pe cele care atașează păr și pe cele cărora li se atașează; pe cele care smulg părul feței și pe cele care cer să li se smulgă; pe cele care pilesc dinții și pe cele care cer să le fie piliți.

L-a blestemat pe cel care ia camătă, pe cel care o dă, pe cel care o consemnează și pe cei doi martori ai ei.

L-a blestemat pe cel care încheie o căsătorie de taḥlīl și pe cel în folosul căruia aceasta este încheiată.

L-a blestemat pe hoț.

L-a blestemat pe băutorul de vin, pe cel care îl servește, pe cel care îl stoarce, pe cel care cere să fie stors pentru el, pe vânzător, pe cumpărător, pe cel care se hrănește din prețul său, pe cel care îl transportă și pe cel căruia îi este transportat.

L-a blestemat pe cel care schimbă semnele de hotar ale pământului, adică reperele și limitele lui.

L-a blestemat pe cel care își blestemă părinții.

L-a blestemat pe cel care folosește o ființă vie drept țintă pentru săgeți.

I-a blestemat pe bărbații care imită purtările femeilor și pe femeile care imită purtările bărbaților.

L-a blestemat pe cel care înjunghie un animal ca jertfă pentru altcineva în afară de Allah.

L-a blestemat pe cel care săvârșește o nelegiuire și pe cel care adăpostește un asemenea făptuitor.

I-a blestemat pe cei care fac imagini.

L-a blestemat pe cel care săvârșește fapta neamului lui Lūṭ.

L-a blestemat pe cel care își insultă tatăl și pe cel care își insultă mama.

L-a blestemat pe cel care îl abate pe un orb de la drum.

L-a blestemat pe cel care se împreunează cu un animal.

L-a blestemat pe cel care înfierează un animal pe față.

L-a blestemat pe cel care vatămă un musulman ori uneltește împotriva lui.

Le-a blestemat pe femeile care vizitează mult mormintele și pe cei care fac din ele locuri de rugăciune și pun lămpi deasupra lor.

L-a blestemat pe cel care o întoarce pe o femeie împotriva soțului ei ori pe un rob împotriva stăpânului său.

L-a blestemat pe cel care are raport anal cu o femeie.

A spus că pe femeia care își petrece noaptea părăsind patul soțului ei o blestemă îngerii până dimineața.

L-a blestemat pe cel care își atribuie descendența altui tată decât al său.

A spus că îngerii îl blestemă pe cel care îndreaptă un obiect de fier spre fratele său.

L-a blestemat pe cel care îi insultă companionii.

Allah l-a blestemat pe cel care răspândește stricăciunea pe pământ, rupe legăturile de rudenie²⁴⁷ și Îl ofensează pe El și pe Trimisul Său ﷺ.²⁴⁸

L-a blestemat pe cel care ascunde ceea ce Allah Preaslăvitul a pogorât din dovezile limpezi și din călăuzire.²⁴⁹

I-a blestemat pe cei care le acuză de desfrâu pe femeile caste, neștiutoare de asemenea fapte și credincioase.²⁵⁰

L-a blestemat pe cel care socotește calea necredinciosului mai bine călăuzită decât calea credinciosului.²⁵¹

Trimisul lui Allah ﷺ l-a blestemat pe bărbatul care poartă îmbrăcămintea femeii și pe femeia care poartă îmbrăcămintea bărbatului.

L-a blestemat pe cel care dă mită, pe cel care o primește și pe al-rāʾiș, adică intermediarul mitei.

A mai blestemat și pentru alte lucruri, în afara acestora.²⁵²

Chiar dacă săvârșirea lor nu ar însemna decât că făptuitorul se mulțumește să fie dintre cei pe care îi blestemă Allah, Trimisul Său și îngerii Săi, acest lucru ar fi de ajuns pentru a-l îndemna să le părăsească.

Lipsirea de ruga Profetului și a îngerilor

Printre ele se află lipsirea de ruga Trimisului lui Allah ﷺ și de ruga îngerilor. Allah Preaslăvitul i-a poruncit Profetului Său să ceară iertare pentru credincioși și credincioase.

Preaînaltul a spus:

Cei care poartă Tronul și cei din jurul lui Îl preamăresc pe Domnul lor, aducându-I laudă, cred în El și cer iertare pentru cei care au crezut: «Doamne al nostru, Tu cuprinzi toate lucrurile cu mila și cunoașterea Ta. Iartă-i pe cei care s-au căit și au urmat calea Ta și ferește-i de pedeapsa Iadului! Doamne al nostru, fă-i să intre în grădinile Edenului pe care li le-ai făgăduit, împreună cu cei drepți dintre părinții, soții și urmașii lor! Tu ești Cel Atotputernic, Cel Înțelept. Și ferește-i de rele!»

Aceasta este ruga îngerilor pentru credincioșii care se căiesc, urmează Cartea Lui și Sunnah Trimisului Său și nu au altă cale în afara lor. Ceilalți să nu nădăjduiască să li se răspundă prin această rugă, câtă vreme nu au însușirile celui pentru care ea este făcută. Allah este Cel de la Care se caută ajutorul.

Visul Profetului despre pedepsele păcatelor

Printre pedepsele păcatelor se află ceea ce a relatat al-Bukhārī în Ṣaḥīḥ-ul său,²⁵³ din relatarea lui Samurah ibn Jundab, care a spus:

Profetul ﷺ obișnuia să-i întrebe adesea pe companionii săi: „A văzut vreunul dintre voi un vis azi-noapte?” Atunci îi povestea cine voia Allah să povestească. Într-o dimineață ne-a spus: Azi-noapte au venit la mine doi și m-au ridicat.

Mi-au spus: «Pornește!» Am pornit împreună cu ei. Am ajuns la un om culcat, deasupra căruia stătea un altul cu o piatră. O prăvălea peste capul lui și i-l zdrobea. Piatra se rostogolea într-o parte, iar el mergea după ea și o lua. Nu se întorcea la om până când capul acestuia nu se vindeca, revenind la starea de dinainte. Apoi se întorcea și făcea iarăși ceea ce făcuse prima dată. Le-am spus: «Slavă lui Allah! Cine sunt aceștia doi?» Mi-au răspuns: «Pornește! Pornește!»

Am pornit și am ajuns la un om întins pe spate, deasupra căruia stătea un altul cu un cârlig de fier. El se apropia de una dintre părțile feței sale și îi despica colțul gurii până la ceafă, nara până la ceafă și ochiul până la ceafă. Apoi trecea de cealaltă parte și făcea ceea ce făcuse cu prima. Nu isprăvea cu acea parte până când cealaltă nu se vindeca, revenind la starea de dinainte. Apoi se întorcea și făcea iarăși ceea ce făcuse prima dată. Am spus: «Slavă lui Allah! Cine sunt aceștia doi?» Mi-au răspuns: «Pornește! Pornește!»

Am pornit și am ajuns la ceva asemenea unui cuptor. În el se auzeau zarvă și glasuri. Ne-am uitat înăuntru și am văzut bărbați și femei goi. O flacără venea spre ei de dedesubt, iar când îi atingea, strigau cu toții. Am întrebat: «Cine sunt aceștia?» Mi-au răspuns: «Pornește! Pornește!»

Am pornit și am ajuns la un râu roșu ca sângele. În râu înota un om, iar pe mal era un altul, care adunase multe pietre lângă el. Înotătorul înota o vreme, apoi venea la cel care adunase pietrele. Își deschidea gura înaintea lui și acesta îi punea în ea o piatră. Pleca, înota, apoi se întorcea la el. Ori de câte ori se întorcea, își deschidea gura, iar acesta îi punea în ea o piatră. I-am întrebat pe cei doi: «Cine sunt aceștia?» Mi-au răspuns: «Pornește! Pornește!»

Am pornit și am ajuns la un om cu o înfățișare respingătoare, cea mai respingătoare înfățișare de om pe care ai putea-o vedea. Lângă el era un foc, pe care îl ațâța, alergând în jurul lui. I-am întrebat: «Cine este acesta?» Mi-au răspuns: «Pornește! Pornește!»

Am pornit și am ajuns într-o grădină cu vegetație înaltă și deasă, în care erau toate florile primăverii. În mijlocul grădinii se afla un bărbat atât de înalt, încât abia îi vedeam capul, sus, în cer. În jurul lui erau atât de mulți copii, cum nu mai văzusem vreodată. Am întrebat: «Cine este acesta și cine sunt aceștia?» Mi-au răspuns: «Pornește! Pornește!»

Am pornit și am ajuns la un copac uriaș. Niciodată nu văzusem un copac mai mare și mai frumos! Mi-au spus: «Urcă în el!» Am urcat și am ajuns la o cetate clădită din cărămizi de aur și cărămizi de argint. Am venit la poarta cetății și am cerut să ni se deschidă. Ni s-a deschis și am intrat. Ne-au întâmpinat niște oameni: jumătate din înfățișarea lor era cât se poate de frumoasă, iar cealaltă jumătate, cât se poate de urâtă. Cei doi le-au spus: «Mergeți și intrați în râul acela!» În fața noastră curgea un râu a cărui apă era albă ca laptele curat. Au mers, au intrat în el, apoi s-au întors la noi, iar acea urâțenie dispăruse de pe ei.

Mi-au spus: «Aceasta este Grădina Edenului, iar acela este sălașul tău.»

Mi-am ridicat privirea și am văzut un palat asemenea unui nor alb.

Mi-au spus: «Acela este sălașul tău.» Le-am zis: «Allah să vă binecuvânteze! Lăsați-mă să intru în el!» Au răspuns: «Acum nu, dar vei intra în el.»

Le-am spus: «Azi-noapte am văzut lucruri uimitoare. Ce sunt cele pe care le-am văzut?» Ei au răspuns: Îți vom spune. Primul om pe lângă care ai trecut, al cărui cap era zdrobit cu piatra, este omul care primește Coranul, apoi îl părăsește, și doarme, neîmplinind rugăciunea obligatorie.

Omul pe lângă care ai trecut și căruia i se despica gura până la ceafă, nara până la ceafă și ochiul până la ceafă este omul care pleacă dimineața din casa sa și spune o minciună ce ajunge până în zări.

Bărbații și femeile goi, aflați în construcția asemenea unui cuptor, sunt cei și cele care săvârșesc adulter.

Omul pe lângă care ai trecut, care înota în râu și căruia i se puneau pietre în gură, este cel care ia camătă.

Omul cu înfățișarea respingătoare, aflat lângă foc, pe care îl ațâța și în jurul căruia alerga, este Mālik, păzitorul Gheenei.

Bărbatul înalt care se afla în grădină este Ibrāhīm. Copiii din jurul lui sunt toți copiii care au murit pe firea înnăscută, fiṭrah. În relatarea lui al-Barqānī: „Care s-au născut pe firea înnăscută.” Unii musulmani au întrebat: „Trimis al lui Allah, și copiii politeiștilor?” Trimisul lui Allah ﷺ a răspuns: Și copiii politeiștilor!

Cât despre oamenii a căror jumătate era frumoasă, iar cealaltă jumătate era urâtă, ei sunt oameni care au amestecat o faptă bună cu alta rea. Allah i-a iertat.

Stricăciunea pe pământ și pierderea binecuvântării

Printre urmările păcatelor și ale neascultării se află faptul că ele pricinuiesc pe pământ felurite stricăciuni în ape, în aer, în semănături, în roade și în locuințe.

Preaînaltul a spus:

Stricăciunea s-a arătat pe uscat și pe mare din pricina celor agonisite de mâinile oamenilor, ca El să le dea să guste o parte din ceea ce au făcut, poate că se vor întoarce.

Mujāhid a spus:²⁵⁴ „Când cel nedrept dobândește conducerea, se străduiește în nedreptate și stricăciune. Din pricina aceasta, Allah oprește ploaia, iar semănăturile și viețuitoarele pier. Allah nu iubește stricăciunea.” Apoi a recitat:

Stricăciunea s-a arătat pe uscat și pe mare din pricina celor agonisite de mâinile oamenilor,

versetul, și a spus: „Pe Allah, nu este vorba de această mare a voastră, ci fiecare localitate aflată lângă o apă curgătoare este numită baḥr.”

ʿIkrimah a spus: „Stricăciunea s-a arătat pe uscat și pe mare. Eu nu mă refer la această mare a voastră, ci la fiecare localitate aflată lângă o apă.”²⁵⁵

Qatādah a spus: „Uscatul îi desemnează pe locuitorii corturilor, iar marea pe locuitorii satelor și ai ținuturilor cultivate.”²⁵⁶

Eu spun: Allah Preaînaltul a numit apa dulce baḥr:

El este Cel care a lăsat libere cele două mări: aceasta dulce, plăcută, iar aceasta sărată, amară.

În lume nu există o mare dulce stătătoare, ci sunt râurile curgătoare; marea sărată este cea stătătoare. Astfel, localitățile de pe apele curgătoare au fost numite cu numele acelor ape.

Ibn Zayd a spus despre

Stricăciunea s-a arătat pe uscat și pe mare:

„Păcatele.”²⁵⁷

Eu spun: A vrut să spună că păcatele sunt pricina stricăciunii care s-a arătat. Dacă a vrut să spună că stricăciunea arătată este chiar păcatul, atunci în expresia

ca El să le dea să guste,

lām indică urmarea și cauza.

Potrivit primei înțelegeri, stricăciunea desemnează lipsurile, răul și durerile pe care Allah le pricinuiește pe pământ când robii săvârșesc păcate. Ori de câte ori săvârșesc un păcat nou, El le aduce o pedeapsă. Unul dintre înaintași a spus: „Ori de câte ori săvârșiți un păcat nou, Allah vă aduce din puterea Sa o pedeapsă.”²⁵⁸

Ceea ce pare mai vădit — și Allah știe cel mai bine — este că prin „stricăciune” sunt avute în vedere păcatele și urmările lor.

Aceasta este arătată de cuvintele Lui:

Ca El să le dea să guste o parte din ceea ce au făcut.

Aceasta este starea noastră, deși El ne-a dat să gustăm doar o mică parte din faptele noastre. Dacă ne-ar da să gustăm urmarea tuturor faptelor noastre, nu ar mai lăsa pe fața pământului nicio vietate.

Printre efectele neascultării față de Allah asupra pământului se află prăbușirile, cutremurele și ștergerea binecuvântării lui. Trimisul lui Allah ﷺ a trecut pe lângă locuințele neamului Thamūd și i-a oprit pe cei care îl însoțeau să intre în ele, să bea din apele lor și să scoată apă din fântânile lor. A poruncit chiar să se dea aluatul frământat cu apa lor cămilelor folosite la scosul apei,²⁵⁹ din pricina efectului urmării rele a păcatului asupra apei.

Tot astfel este urmarea rea a păcatelor asupra împuținării roadelor și asupra năpastelor care le lovesc. Imamul Aḥmad a menționat în Musnad-ul său,²⁶⁰ în cuprinsul unei relatări: În vistieriile omeyyazilor s-a găsit grâu al cărui bob era cât sâmburele de curmală. El se afla într-o pungă pe care era scris: „Acesta creștea pe vremea dreptății.”²⁶¹

Multe dintre aceste năpaste au fost aduse de Allah Preaslăvitul din pricina păcatelor săvârșite de robi. Mai mulți bătrâni ai deșertului mi-au spus că știau roadele mai mari decât sunt acum. Multe dintre năpastele care le lovesc le erau necunoscute și au apărut doar de curând.

Cât despre efectul păcatelor asupra înfățișărilor și făpturilor, al-Tirmidhī a relatat în al-Jāmiʿ²⁶² de la Profet ﷺ că a spus:

Allah l-a creat pe Ādam, iar înălțimea lui era de șaizeci de coți spre cer. De atunci oamenii au continuat să scadă în înălțime până acum.

Când Allah Preaslăvitul va curăța pământul de cei nedrepți, nelegiuiți și trădători și va scoate la iveală un rob al Său din familia Profetului Său ﷺ, care va umple pământul de dreptate, așa cum fusese umplut de nedreptate,²⁶³ iar Mesia îi va ucide pe evrei și pe creștini și va întemeia religia cu care Allah l-a trimis pe Trimisul Său, pământul își va scoate la iveală binecuvântarea și va reveni la starea de dinainte. Un grup de oameni va mânca dintr-o singură rodie și se va adăposti la umbra cojii ei; un ciorchine de strugure va fi o povară de cămilă, iar o singură cămilă proaspăt fătată va fi de ajuns pentru o mulțime de oameni.²⁶⁴ Aceasta fiindcă, atunci când pământul a fost curățat de păcate, s-au arătat pe el urmele binecuvântării lui Allah Preaînaltul, pe care păcatele și necredința le șterseseră.

Fără îndoială, pedepsele pe care Allah le-a pogorât asupra pământului au lăsat urme care continuă să lucreze în el, căutând păcatele asemănătoare lor, care sunt urmele nelegiuirilor pentru care neamurile au fost pedepsite. Aceste urme de pe pământ provin din acele pedepse, așa cum aceste păcate provin din acele nelegiuiri. Astfel, înțelepciunea lui Allah și hotărârea Sa asupra făpturilor sunt potrivite de la început până la sfârșit: pedeapsa mare este pentru nelegiuirea mare, iar cea mai ușoară pentru cea mai ușoară. Așa judecă El, Preaslăvitul, între făpturile Sale în sălașul intermediar, al-barzakh, și în sălașul răsplății.

Privește însoțirea lui Șayṭān, locul său și sălașul său. Când îl însoțește pe rob și pune stăpânire pe el, binecuvântarea este smulsă din viața, faptele, vorbele și mijloacele sale de trai. Când ascultarea de el a avut asupra pământului urmările sale, binecuvântarea a fost smulsă din orice loc în care s-a arătat acea ascultare. Tot astfel, pentru că sălașul lui este Iadul, acolo nu este nimic din alinare, milă și binecuvântare.

Ghayrah: gelozia pentru onoare

Printre pedepsele păcatelor se află faptul că ele sting în inimă focul geloziei pentru onoare, ghayrah. Pentru viața și buna ei stare, acesta este asemenea căldurii firești pentru viața întregului trup. Gelozia este căldura și focul inimii, care scot din ea necurățenia și însușirile vrednice de osândă, așa cum foalele înlătură zgura aurului, argintului și fierului. Cei mai nobili oameni și cei cu cele mai înalte năzuințe au cea mai puternică gelozie pentru ei înșiși, pentru cei apropiați și pentru oameni în general.

De aceea Profetul ﷺ avea cea mai mare gelozie dintre făpturi pentru comunitate, iar Allah Preaslăvitul are o gelozie și mai mare decât a sa.

Este stabilit în al-Ṣaḥīḥ că el ﷺ a spus:

Vă mirați de gelozia lui Saʿd? Eu sunt mai gelos decât el, iar Allah este mai gelos decât mine.²⁶⁵

Tot în al-Ṣaḥīḥ se relatează că a spus în predica de la eclipsă:

Comunitate a lui Muḥammad! Nimeni nu este mai gelos decât Allah când robul Său ori roaba Sa săvârșește adulter.²⁶⁶

Tot în al-Ṣaḥīḥ se relatează de la el că a spus:

Nimeni nu este mai gelos decât Allah. De aceea a interzis desfrâul, atât pe cel vădit, cât și pe cel ascuns. Nimănui nu-i sunt mai dragi dezvinovățirile decât lui Allah; de aceea a trimis trimișii ca binevestitori și prevenitori. Nimănui nu-i este mai dragă lauda decât lui Allah; de aceea S-a lăudat pe Sine.²⁶⁷

În acest hadith a unit gelozia, al cărei temei este respingerea și ura față de cele urâte, cu iubirea dezvinovățirii, care cere deplinătatea dreptății, milei și facerii de bine. Cu toată puterea geloziei Sale, El, Preaslăvitul, iubește ca robul Său să-I înfățișeze o dezvinovățire și primește dezvinovățirea celui care I-o aduce. El nu-i trage la răspundere pe robii Săi pentru săvârșirea celor care Îi stârnesc gelozia până nu le înlătură orice scuză. De aceea Și-a trimis trimișii și Și-a pogorât Cărțile, pentru a înlătura scuzele și pentru a preveni.

Aceasta este culmea măreției și a facerii de bine și deplinătatea desăvârșirii. Mulți dintre oamenii cu gelozie puternică sunt împinși de ea să lovească repede și să pedepsească fără să înlăture mai întâi scuzele și fără să primească dezvinovățirea celui care le-o aduce. Omul poate avea în realitate o scuză, dar puterea geloziei nu-i lasă să i-o primească. În schimb, mulți dintre cei care primesc dezvinovățirile fac aceasta din lipsă de gelozie, până lărgesc prea mult căile scuzelor și socotesc scuză ceea ce nu este scuză. Mulți ajung chiar să scuze păcatul prin hotărârea divină.

Niciuna dintre aceste două stări nu este vrednică de laudă în mod necondiționat. Este autentic de la Profet ﷺ că a spus:

Dintre felurile geloziei, unele sunt iubite de Allah, iar altele sunt urâte de El. Gelozia pe care o urăște este cea fără motiv de bănuială.

Apoi a menționat hadithul.²⁶⁸ Ceea ce este vrednic de laudă este unirea geloziei cu primirea scuzelor: omul este gelos acolo unde este locul geloziei și primește scuza acolo unde este locul scuzei. Cel care este astfel este cu adevărat vrednic de laudă.

Întrucât El, Preaslăvitul, întrunește toate însușirile desăvârșirii, este mai îndreptățit la laudă decât oricine. Nimeni nu poate ajunge să-L laude așa cum I se cuvine; El este așa cum S-a lăudat și S-a preamărit pe Sine.

Cel care are gelozie se potrivește, așadar, cu Domnul său Preaslăvitul într-o însușire dintre însușirile Lui. Cine se potrivește cu Allah într-o însușire dintre însușirile Lui este condus de acea însușire către El, ca de un frâu; ea îl aduce înaintea Domnului său, îl apropie de El și de mila Lui și îl face iubit de El. El, Preaslăvitul, este Milostiv și îi iubește pe cei milostivi, Generos și îi iubește pe cei generoși, Știutor și îi iubește pe învățați, Puternic și îl iubește pe credinciosul puternic, care Îi este mai drag decât credinciosul slab.²⁶⁹ Are sfială și îi iubește pe cei cu sfială,²⁷⁰ este Frumos și iubește frumusețea, este Unic și iubește ceea ce este impar.²⁷¹

Chiar dacă păcatele și neascultarea nu ar face decât să-i aducă omului contrariul acestor însușiri și să-l împiedice să le dobândească, ar fi de ajuns ca pedeapsă. Gândul trecător se preschimbă în șoaptă stăruitoare; șoapta devine voință; voința crește și devine hotărâre; apoi devine faptă; apoi devine însușire statornică și deprindere trainică, înrădăcinată. Atunci ieșirea din ea devine grea, așa cum îi este greu să iasă din însușirile statornicite în sine.

Ceea ce urmărim este că, pe măsură ce se întețește legătura omului cu păcatele, ele scot din inimă gelozia pentru sine, pentru familia sa și pentru oameni în general. Aceasta poate slăbi foarte mult în inimă, până când el nu mai socotește urât ceea ce este urât, nici la sine, nici la altul. Când ajunge la acest hotar, a intrat pe poarta pieirii.

Mulți dintre aceștia nu se mărginesc la a nu socoti urâtul drept urât, ci înfățișează desfrâul și nedreptatea drept lucruri bune altuia, i le împodobesc, îl cheamă la ele, îl îndeamnă și se străduiesc să i le înlesnească. De aceea cel care încuviințează desfrâul în familia sa, dayyūth, este cea mai stricată făptură a lui Allah, iar Raiul îi este oprit.²⁷² Tot astfel este cel care îi îngăduie altuia nedreptatea și asuprirea și i le împodobește. Privește la ce a dus lipsa de gelozie!

Aceasta îți arată că temelia religiei este gelozia și că cine nu are gelozie nu are religie.

Gelozia încinge inima, iar prin ea se încing mădularele și resping răul și desfrâul.

Lipsa geloziei omoară inima, iar mădularele mor și nu le mai rămâne nicio putere de a respinge răul.

Gelozia din inimă este asemenea puterii care respinge boala și i se împotrivește. Când puterea dispare, boala găsește un loc pregătit să o primească și nimic care să o respingă. Se înstăpânește și vine pieirea. Ea este și asemenea coarnelor bivolului, cu care acesta se apără pe sine și pe puiul său. Când sunt frânte, dușmanul îndrăznește împotriva lui.

Pierderea sfielii

Printre pedepsele lor se află pierderea sfielii, care este seva vieții inimii și temelia oricărui bine. Pierderea ei este pierderea întregului bine.

În al-Ṣaḥīḥ se relatează de la Profet ﷺ că a spus: „Sfiala este în întregime bine.”²⁷³

A mai spus:

Printre cele ajunse la oameni din cuvintele profeției de odinioară se află: Dacă nu ai sfială, fă ce voiești!²⁷⁴

Există două explicații ale acestor cuvinte.

**Prima:** ele sunt o amenințare și o prevenire. Înțelesul este că omul lipsit de sfială săvârșește orice voiește dintre cele urâte, căci sfiala este cea care îl îndeamnă să le părăsească. Dacă nu are sfială care să-l oprească de la ele, le săvârșește. Aceasta este explicația lui Abū ʿUbayd.²⁷⁵

**A doua:** dacă nu te sfiești înaintea lui Allah de o faptă, fă-o. Ceea ce trebuie părăsit este lucrul de care omul se sfiește înaintea lui Allah. Aceasta este explicația imamului Aḥmad, în relatarea lui Ibn Hāniʾ.²⁷⁶

Potrivit primei explicații, este o amenințare, asemenea cuvintelor Lui:

Faceți ce voiți!

Potrivit celei de-a doua, este o încuviințare și o îngăduință.

Dacă se întreabă: „Există vreo cale de a înțelege cuvintele în amândouă sensurile?” Eu spun: Nu, nici chiar potrivit părerii celui care aplică unui cuvânt cu mai multe sensuri toate înțelesurile lui, căci îngăduința și amenințarea sunt potrivnice. Totuși, luarea în seamă a unuia dintre cele două sensuri o cere pe a celuilalt.

Ceea ce urmărim este că păcatele slăbesc sfiala robului până când el poate ajunge cu totul lipsit de ea. Nu mai este tulburat de faptul că oamenii îi cunosc starea rea și îl văd. Mulți dintre ei chiar își povestesc starea și faptele urâte pe care le săvârșesc. Ceea ce îi împinge la aceasta este dezbrăcarea de sfială.

Când robul ajunge în această stare, nu mai rămâne nădejde în îndreptarea lui, după cum s-a spus:²⁷⁷

Când Iblīs îi vede chipul arătându-se, îl salută și spune: „M-aș da răscumpărare pentru cel care nu izbutește!”

Cuvântul ḥayāʾ, „sfială”, derivă din ḥayāh, „viață”. Ploaia este numită ḥayā, fără hamzah la sfârșit, fiindcă prin ea trăiesc pământul, plantele și animalele. Tot astfel, prin sfială există viața acestei lumi și a Vieții de Apoi. Cine nu are sfială este mort în lumea aceasta și nefericit în Viața de Apoi.

Păcatele, lipsa sfielii și lipsa geloziei sunt legate între ele în amândouă sensurile. Fiecare o cheamă și o caută stăruitor pe cealaltă. Cine se sfiește de Allah când Îl neascultă, Allah Se va sfii să-l pedepsească în ziua când Îl va întâlni. Cine nu se sfiește să-L neasculte, El nu Se va sfii să-l pedepsească.

Slăbirea respectului față de Allah

Printre pedepsele păcatelor se află faptul că ele slăbesc negreșit în inimă preamărirea Domnului, slăvită fie măreția Lui, și respectul față de El, fie că robul voiește aceasta, fie că nu. Dacă respectul față de Allah și măreția Lui s-ar înstăpâni în inima robului, el nu ar cuteza să-L neasculte.

Cel amăgit poate spune: „Ceea ce mă împinge spre păcate este numai buna nădejde și dorința iertării Lui, nicidecum slăbirea măreției Sale în inima mea.”

Aceasta este o înșelare de sine. Măreția lui Allah și slava Sa în inima robului, precum și cinstirea celor sfinte ale Lui stau între om și păcate. Cei care cutează să-L neasculte nu L-au prețuit așa cum I se cuvine. Cum să-L prețuiască așa cum I se cuvine, să-L preamărească, să-I recunoască măreția, să aibă respect și venerație față de El cel pentru care porunca și oprirea Lui sunt neînsemnate? Acesta este un lucru cu totul imposibil și cel mai vădit neadevăr!

Este de ajuns ca pedeapsă pentru păcătos ca din inima sa să dispară preamărirea lui Allah, slăvită fie măreția Lui, cinstirea celor sfinte ale Sale și însemnătatea dreptului Său. Din pedeapsa pentru aceasta face parte ca Allah Cel Atotputernic și Măreț să-i înlăture prestigiul din inimile făpturilor. El ajunge de puțină însemnătate înaintea lor și ele îl disprețuiesc, așa cum porunca Lui a fost neînsemnată pentru el și a disprețuit-o. Pe cât Îl iubește robul pe Allah, pe atât îl iubesc oamenii.

Pe cât se teme de Allah, pe atât se tem oamenii de el. Pe cât Îl preamărește pe Allah și cinstește cele sfinte ale Lui, pe atât cinstesc oamenii cele care îi sunt lui de neîncălcat.

Cum să încalce robul cele sfinte ale lui Allah și să nădăjduiască să nu-i încalce oamenii ceea ce îi este de neîncălcat? Cum să-i fie neînsemnat dreptul lui Allah, fără ca Allah să-l facă neînsemnat înaintea oamenilor? Cum să nesocotească păcatele împotriva lui Allah, fără ca făpturile să-l nesocotească?

El, Preaslăvitul, a arătat aceasta în Cartea Sa, când a pomenit pedepsele păcatelor: că i-a răsturnat pe cei care le săvârșesc din pricina celor agonisite, le-a acoperit inimile și le-a pecetluit din pricina păcatelor lor; că i-a uitat așa cum ei L-au uitat, i-a umilit așa cum ei I-au umilit religia și i-a părăsit așa cum ei I-au nesocotit porunca.

De aceea Preaînaltul a spus în versetul despre prosternarea făpturilor înaintea Lui:

Pe cel pe care Allah îl umilește nu-l poate cinsti nimeni.

Când prosternarea înaintea Lui le-a devenit neînsemnată, au nesocotit-o și nu au făcut-o, El i-a umilit. Nu au mai avut pe nimeni care să-i cinstească după ce El i-a umilit. Cine îl poate cinsti pe cel pe care Allah l-a umilit ori îl poate umili pe cel pe care Allah l-a cinstit?

Uitarea lui Allah și părăsirea robului

Printre pedepsele lor se află faptul că ele atrag uitarea robului de către Allah, părăsirea lui și lăsarea lui în seama propriului suflet și a diavolului său. Acolo este pieirea alături de care nu mai este nădejde de scăpare.

Preaînaltul a spus:

O, voi, cei care ați crezut! Temeți-vă de Allah și fiecare suflet să privească la ceea ce a trimis înainte pentru ziua de mâine! Temeți-vă de Allah, căci Allah este Bineștiutor a ceea ce faceți. Nu fiți asemenea celor care L-au uitat pe Allah, iar El i-a făcut să se uite pe ei înșiși. Aceștia sunt cei nelegiuiți.

A poruncit teama de El și le-a interzis robilor Săi credincioși să se asemene celor care L-au uitat, părăsind teama de El. A spus că l-a pedepsit pe cel care a părăsit teama de El făcându-l să se uite pe sine: să uite cele care îi folosesc, cele care îl scapă de pedeapsa Lui și cele care îi aduc viața veșnică, deplinătatea plăcerii, a bucuriei și a desfătării ei. L-a făcut să uite toate acestea drept răsplată pentru că el a uitat măreția Lui, teama de El și împlinirea poruncii Sale. Îl vezi pe păcătos nepăsător față de propriul bine, risipindu-l. Allah i-a făcut inima nepăsătoare față de pomenirea Sa, el și-a urmat poftele, iar treburile sale au devenit risipire. Cele care îi folosesc în lumea aceasta și în Viața de Apoi s-au destrămat, și-a nesocotit fericirea veșnică și a înlocuit-o cu cea mai neînsemnată plăcere, care nu este decât un nor de vară ori o nălucă de vis!

Vise în somn ori asemenea unei umbre trecătoare; omul cu minte nu se lasă amăgit de ele.²⁷⁸

Cea mai mare pedeapsă este ca robul să se uite pe sine, să se neglijeze și să-și risipească partea și sorțul de la Allah, vânzându-le în pierdere și înjosire, pe prețul cel mai mic.

L-a nesocotit pe Cel de Care nu se poate lipsi și Care nu poate fi înlocuit, alegând în schimb pe cel de care se poate lipsi cu totul și care poate fi înlocuit întru totul.

Pentru orice lucru pierdut există un înlocuitor, dar pentru Allah, dacă Îl pierzi, nu există înlocuitor.²⁷⁹

Allah Preaslăvitul poate înlocui tot ceea ce este în afară de El, dar nimic nu-L poate înlocui pe El.

El face să nu mai ai nevoie de nimic, dar nimic nu face să nu mai ai nevoie de El. Te apără de orice, dar nimic nu te apără de El. Îți dă adăpost împotriva oricărui lucru, dar nimic nu-ți dă adăpost împotriva Lui. Cum să se poată lipsi robul, fie și pentru o clipire, de ascultarea Celui a Cărui stare este aceasta?

Cum să-I uite pomenirea și să-I nesocotească porunca până când El îl face să se uite pe sine, să se piardă și să se nedreptățească în cea mai mare măsură? Robul nu L-a nedreptățit pe Domnul său, ci s-a nedreptățit pe sine. Domnul său nu l-a nedreptățit, ci el însuși s-a nedreptățit!

Pierderea desăvârșirii în adorare

Printre pedepsele lor se află faptul că îl scot pe rob din cercul desăvârșirii în adorare, iḥsān, și îl lipsesc de răsplata celor care o împlinesc. Când iḥsān atinge inima, o împiedică de la păcate. Cine Îl adoră pe Allah ca și cum L-ar vedea face aceasta fiindcă pomenirea, iubirea și teama de El, precum și nădejdea în El i-au cuprins inima, până când ajunge ca și cum L-ar privi. Aceasta stă între el și voința de a păcătui, cu atât mai mult între el și săvârșirea păcatului. Când iese din cercul iḥsān-ului, pierde tovărășia aleșilor săi însoțitori, viața lor tihnită și desfătarea lor deplină.

Dacă Allah voiește binele lui, îl păstrează în cercul credincioșilor în general. Dacă însă Îl neascultă prin păcatele care îl scot din cercul credinței, așa cum a spus Profetul ﷺ:

Cel care săvârșește adulter nu este credincios în clipa când îl săvârșește; cel care bea vin nu este credincios în clipa când îl bea; cel care fură nu este credincios în clipa când fură; cel care jefuiește un bun de preț, spre care oamenii își ridică privirile, nu este credincios în clipa când îl jefuiește. Feriți-vă, feriți-vă! Iar căința rămâne deschisă după aceea²⁸⁰

— atunci iese din cercul credinței. Pierde tovărășia credincioșilor și frumoasa apărare a lui Allah în favoarea lor, căci Allah îi apără pe cei care au crezut. Pierde orice bine pe care Allah l-a legat în Cartea Sa de credință: aproape o sută de însușiri, fiecare mai bună decât lumea și tot ce se află în ea.

Printre ele se află răsplata măreață:

Allah le va da credincioșilor o răsplată măreață.

Printre ele se află îndepărtarea de la ei a relelor acestei lumi și ale Vieții de Apoi:

Allah îi apără pe cei care au crezut.

Printre ele se află cererea de iertare făcută pentru ei de purtătorii Tronului:

Cei care poartă Tronul și cei din jurul lui Îl preamăresc pe Domnul lor, aducându-I laudă, cred în El și cer iertare pentru cei care au crezut.

Printre ele se află ocrotirea lor de către Allah. Nu este înjosit cel pe care Allah îl ocrotește:

Allah este Ocrotitorul celor care au crezut.

Printre ele se află porunca Sa către îngeri să-i întărească:

Când Domnul tău le revela îngerilor: Eu sunt cu voi; întăriți-i pe cei care au crezut!

Printre ele se află treptele pe care le au la Domnul lor, iertarea și mijloacele de trai alese.²⁸¹

Printre ele se află cinstea:

A lui Allah este cinstea, a Trimisului Său și a credincioșilor.

Printre ele se află faptul că Allah este alături de oamenii credinței:

Allah este cu credincioșii.

Printre ele se află înălțarea în lumea aceasta și în Viața de Apoi:

Allah îi va ridica în trepte pe cei dintre voi care au crezut și pe cei cărora li s-a dat cunoaștere.

Printre ele se află dăruirea a două părți din mila Sa, a unei lumini cu care să meargă și iertarea păcatelor lor.²⁸²

Printre ele se află iubirea pe care El, Preaslăvitul, o rânduiește pentru ei:²⁸³ El îi iubește și îi face iubiți îngerilor, profeților și robilor Săi drepți.

Printre ele se află siguranța lor față de teamă în ziua când teama se întețește:

Cei care au crezut și s-au îndreptat nu vor avea teamă și nu vor fi mâhniți.

Printre ele se află faptul că ei sunt cei asupra cărora s-a revărsat binefacerea. Ni s-a poruncit să-I cerem să ne călăuzească pe calea lor de șaptesprezece ori în fiecare zi și noapte.

Printre ele se află faptul că numai pentru ei Coranul este călăuzire și vindecare:

Spune: Pentru cei care au crezut, el este călăuzire și vindecare. Cei care nu cred au în urechi surzenie și el este pentru ei orbire. Aceștia sunt chemați dintr-un loc îndepărtat.

Ceea ce urmărim este că credința este o cauză care aduce orice bine. Orice bine din lumea aceasta și din Viața de Apoi are drept cauză credința, iar orice rău din lumea aceasta și din Viața de Apoi are drept cauză lipsa credinței. Cum să-i fie ușor robului să săvârșească ceva care îl scoate din cercul credinței și stă între el și aceasta? El nu iese însă din cercul musulmanilor în general. Dacă stăruie în păcate și continuă să le săvârșească, există teama ca inima să-i fie acoperită de rugină, iar aceasta să-l scoată cu totul din Islam. De aici teama puternică a înaintașilor. Unul dintre ei a spus: „Voi vă temeți de păcate, iar eu mă tem de necredință!”²⁸⁴

Păcatele opresc mersul inimii către Allah

Printre pedepsele lor se află faptul că slăbesc mersul inimii către Allah și către sălașul Vieții de Apoi ori îl îngreunează, îl opresc și îl întrerup, nelăsând-o să facă niciun pas către Allah. Aceasta dacă nu o întorc de la ținta ei înapoi! Păcatul îl învăluie pe cel ajuns, îl oprește pe cel aflat pe drum și îl întoarce pe cel care caută. Inima merge către Allah prin puterea sa. Când se îmbolnăvește din pricina păcatelor, acea putere care o poartă slăbește. Dacă dispare cu totul, se rupe de Allah printr-o ruptură greu de îndreptat. Allah este Cel de la Care se caută ajutorul.

Păcatul fie omoară inima, fie o îmbolnăvește de o boală de temut, fie îi slăbește negreșit puterea, până când slăbiciunea ajunge la cele opt lucruri împotriva cărora Profetul ﷺ a căutat adăpost: grija și tristețea, neputința și lenea, lașitatea și zgârcenia, povara datoriilor și asuprirea oamenilor.²⁸⁵

Fiecare două sunt pereche. Grija și tristețea sunt pereche: dacă lucrul neplăcut care atinge inima privește un lucru viitor pe care îl așteaptă, pricinuiește grijă; dacă privește un lucru trecut, deja petrecut, pricinuiește tristețe.

Neputința și lenea sunt pereche: dacă robul nu împlinește mijloacele binelui și ale izbândei pentru că nu are putere, aceasta este neputință; dacă nu le împlinește pentru că nu are voință, aceasta este lene.

Lașitatea și zgârcenia sunt pereche: dacă omul nu aduce folos prin trupul său, aceasta este lașitate; dacă nu aduce folos prin averea sa, aceasta este zgârcenie.

Povara datoriilor și asuprirea oamenilor sunt pereche: dacă altcineva are putere asupra lui pe bună dreptate, aceasta ține de povara datoriilor; dacă o are pe nedrept, aceasta este asuprirea oamenilor.²⁸⁶

Ceea ce urmărim este că păcatele sunt printre cele mai puternice cauze care aduc aceste opt lucruri, așa cum sunt printre cele mai puternice cauze care aduc greutatea încercării, atingerea nenorocirii, răul celor hotărâte și bucuria dușmanilor de nenorocirea omului.²⁸⁷ Sunt printre cele mai puternice cauze care aduc pierderea binefacerilor lui Allah, schimbarea stării de bine dăruite de El, venirea pe neașteptate a pedepsei Sale și întreaga Sa mânie.²⁸⁸

Înlăturarea binefacerilor și venirea pedepselor

Printre pedepsele păcatelor se află faptul că înlătură binefacerile și aduc pedepsele. Nicio binefacere nu se îndepărtează de rob decât din pricina unui păcat și nicio pedeapsă nu se abate asupra lui decât din pricina unui păcat. ʿAlī ibn Abī Ṭālib, Allah să fie mulțumit de el, a spus: „Nicio încercare nu s-a pogorât decât din pricina unui păcat și nicio încercare nu a fost ridicată decât prin căință.”²⁸⁹

Preaînaltul a spus:

Orice nenorocire vă lovește este din pricina celor agonisite de mâinile voastre, iar El iartă multe.

Preaînaltul a mai spus:

Aceasta fiindcă Allah nu schimbă o binefacere pe care a dăruit-o unui neam până când ei nu schimbă ceea ce se află în ei înșiși.

El, Preaînaltul, a arătat că nu schimbă binefacerile pe care le-a dăruit cuiva până când omul însuși nu schimbă ceea ce se află în sine: înlocuiește ascultarea de Allah cu neascultarea, mulțumirea față de El cu nerecunoștința și cauzele mulțumirii Sale cu cele ale mâniei Sale. Când el schimbă, i se schimbă și lui, ca răsplată potrivită. Domnul tău nu-i nedreptățește pe robi. Dacă înlocuiește neascultarea cu ascultarea, Allah îi înlocuiește pedeapsa cu ocrotirea și umilința cu cinstea.

Preaînaltul a spus:

Allah nu schimbă ceea ce se află într-un neam până când ei nu schimbă ceea ce se află în ei înșiși. Când Allah voiește răul unui neam, nimic nu-l poate respinge și ei nu au alt ocrotitor în afara Lui.

În unele relatări despre cuvintele dumnezeiești, de la Domnul, Binecuvântat și Preaînalt, se spune că El a zis: „Pe puterea și măreția Mea, niciun rob dintre robii Mei nu trece de la ceea ce iubesc la ceea ce urăsc, fără ca Eu să trec pentru el de la ceea ce iubește la ceea ce urăște. Și niciun rob dintre robii Mei nu trece de la ceea ce urăsc la ceea ce iubesc, fără ca Eu să trec pentru el de la ceea ce urăște la ceea ce iubește.”²⁹⁰

Frumos a spus poetul:

Dacă ai parte de o binefacere, păzește-o, căci păcatele înlătură binefacerile.

Ocrotește-o prin ascultarea de Domnul robilor, căci Domnul robilor pedepsește grabnic.

Ferește-te de nedreptate cât poți, căci nedreptățirea robilor are urmări foarte grele.

Poartă-ți inima în călătorie printre oameni, ca să vezi urmele celor care au nedreptățit.

Iată locuințele lor rămase după ei, martori împotriva lor, ce nu pot fi învinuiți de minciună.

Nimic nu le-a fost mai vătămător decât nedreptatea, care i-a și frânt.

Câte grădini și palate au lăsat, iar asupra lor a venit alta, mai cumplită:

Au ars în Iad și au pierdut desfătarea, iar ceea ce le revenise a fost ca un vis.²⁹¹

Spaima și nesiguranța păcătosului

Printre pedepsele lor se află spaima și teama pe care Allah Preaslăvitul le aruncă în inima păcătosului. Nu-l vezi decât temător și înspăimântat.

Ascultarea este cea mai mare cetate a lui Allah. Cine intră în ea este dintre cei feriți de pedeapsa acestei lumi și a Vieții de Apoi. Cine iese din ea este înconjurat de temeri din toate părțile. Pentru cel care Îl ascultă pe Allah, temerile se prefac în siguranță; pentru cel care nu Îl ascultă, locurile sale de siguranță se prefac în temeri. Nu-l găsești pe păcătos decât cu inima parcă între aripile unei păsări. Dacă vântul mișcă ușa, spune: „Au venit să mă caute!” Dacă aude un pas, se teme să nu vestească pieirea. Socotește că orice strigăt este împotriva lui și că orice lucru neplăcut îl caută pe el. Pe cel care se teme de Allah, El îl pune la adăpost de orice; pe cel care nu se teme de Allah, El îl face să se teamă de orice.

Astfel a hotărât Allah între oameni de când au fost creați: că temerile și nelegiuirile sunt legate împreună.

Înstrăinarea inimii

Printre pedepsele lor se află faptul că aduc în inimă o mare înstrăinare. Păcătosul se simte înstrăinat: înstrăinarea s-a așezat între el și Domnul său, între el și făpturi și între el și el însuși. Cu cât păcatele se înmulțesc, cu atât înstrăinarea crește. Cea mai amară viață este viața celor înstrăinați și temători, iar cea mai plăcută este viața celor care au aflat apropierea. Dacă omul cu minte ar privi și ar cumpăni plăcerea păcatului cu teama și înstrăinarea pe care le aduce, ar cunoaște cât de rea este starea lui și cât de mare pierderea: a vândut apropierea, siguranța și dulceața ascultării pentru înstrăinarea păcatului și teama pe care o aduce.

Dacă păcatele te-au făcut să te simți străin, lasă-le, când voiești, și află iarăși apropierea!²²⁴

Miezul chestiunii este că ascultarea aduce apropierea de Domnul, iar cu cât apropierea crește, cu atât sporește familiaritatea. Păcatul aduce îndepărtarea de Domnul, iar cu cât îndepărtarea crește, cu atât sporește înstrăinarea. De aceea robul simte înstrăinare între el și dușmanul său, din pricina depărtării dintre ei, chiar dacă îi este alături și aproape. Simte familiaritate și apropiere între el și cel pe care îl iubește, chiar dacă acesta este departe.

Pricina înstrăinării este vălul. Cu cât vălul este mai gros, cu atât înstrăinarea crește. Nepăsarea aduce înstrăinare; mai puternică decât ea este înstrăinarea păcatului, iar mai puternică decât aceasta este înstrăinarea asocierii și a necredinței. Nu găsești pe nimeni care să se atingă de ceva dintre acestea fără ca înstrăinarea să-l cuprindă pe măsura legăturii sale cu acel lucru. Ea îi acoperă fața și inima: se simte înstrăinat, iar ceilalți se înstrăinează de el.

Bolile inimii și leacul lor

Printre pedepsele lor se află faptul că abat inima de la sănătate și dreaptă așezare către boală și strâmbătate. Ea rămâne bolnavă și suferindă, fără să se folosească de hrana care îi aduce viața și buna stare. Efectul păcatelor asupra inimilor este asemenea efectului bolilor asupra trupurilor. Mai mult, păcatele sunt chiar bolile și suferințele inimilor, iar singurul lor leac este părăsirea lor.

Cei care merg către Allah sunt de acord că inimilor nu li se dă ceea ce năzuiesc până nu ajung la Stăpânul lor. Nu ajung la Stăpânul lor până nu sunt sănătoase și tefere și nu sunt sănătoase și tefere până când boala lor nu se preschimbă în însuși leacul lor. Aceasta nu li se poate împlini decât împotrivindu-se poftelor. Poftele sunt boala lor, iar împotrivirea față de ele este vindecarea lor. Dacă boala se înstăpânește, omoară ori aproape omoară.

Așa cum cel care își oprește sufletul de la pofte are Raiul drept adăpost, tot astfel inima lui se află în acest sălaș într-un rai de acum. Desfătarea altora nu se aseamănă deloc cu desfătarea celor aflați în el. Deosebirea dintre cele două desfătări este asemenea deosebirii dintre desfătarea acestei lumi și cea a Vieții de Apoi. Nu crede aceasta decât cel a cărui inimă le-a cunoscut nemijlocit pe amândouă.

Să nu socotești că vorbele Preaînaltului:

Cei drepți se află în desfătare, iar cei nelegiuiți se află în Iad

privesc numai desfătarea și Iadul Vieții de Apoi. Ei sunt astfel în toate cele trei sălașuri ale lor: sălașul acestei lumi, sălașul intermediar, al-barzakh, și sălașul statornic. Aceștia sunt în desfătare, iar aceia în Iad. Oare desfătarea este altceva decât desfătarea inimii? Și oare pedeapsa este altceva decât pedeapsa inimii?

Ce pedeapsă este mai grea decât teama, grija, tristețea, strâmtorarea pieptului, îndepărtarea lui de Allah și de sălașul Vieții de Apoi, legarea de altcineva în afara lui Allah și ruperea de Allah, cu câte o parte a sa în fiecare vale? Orice lucru de care se leagă și pe care îl iubește în afara lui Allah îl supune celei mai rele pedepse.

Oricine iubește ceva în afara lui Allah este pedepsit prin acel lucru de trei ori în acest sălaș. Suferă înainte să-l dobândească, până îl dobândește. Când îl dobândește, suferă câtă vreme îl are, de teama să nu-i fie luat ori să-l piardă, prin tulburarea și amărăciunea aduse de el și prin feluritele împotriviri. Când îi este luat, suferința lui pentru el crește. Acestea sunt trei feluri de pedeapsă în acest sălaș.

În al-barzakh, pedeapsa este însoțită de durerea despărțirii, după care nu mai nădăjduiește întoarcerea, de durerea pierderii marii desfătări de care s-a lipsit ocupându-se cu potrivnicul ei, de durerea vălului dintre el și Allah și de durerea regretului care sfâșie măruntaiele. Grija, mâhnirea, regretul și tristețea lucrează în sufletele lor asemenea vietăților și viermilor în trupurile lor. Mai mult, lucrarea lor în suflete este neîntreruptă, până când Allah le întoarce în trupuri. Atunci pedeapsa trece la un fel și mai cumplit și mai amar.

Cât de departe este aceasta de desfătarea celui a cărui inimă saltă de încântare, bucurie și apropiere de Domnul său, de dorul Lui, de tihna iubirii Lui și de liniștea pomenirii Lui! Unul dintre ei ajunge să spună în ceasul morții: „O, ce încântare!”²⁹²

Altul spune: „Dacă oamenii Raiului se află într-o stare ca aceasta, au parte de o viață plăcută!”²⁹³

Altul spune: „Sărmanii oameni ai acestei lumi! Au ieșit din ea fără să guste dulceața vieții și fără să guste ce este mai bun în ea!”²⁹⁴ Altul spune:²⁹⁵ „Dacă regii și fiii regilor ar ști în ce stare ne aflăm, s-ar lupta cu noi pentru ea cu săbiile.”

Altul spune: „În lumea aceasta se află un rai. Cine nu intră în el nu va intra în Raiul Vieții de Apoi.”²⁹⁶

O, tu, care ți-ai vândut partea de mare preț pe cel mai mic preț și ai ieșit cu totul păgubit din această învoială, închipuindu-ți că ai făcut un târg bun! Dacă nu cunoști valoarea mărfurilor, întreabă-i pe cei care le prețuiesc! Cât de uimitor este că ai o marfă al cărei cumpărător este Allah și al cărei preț este Grădina Adăpostului! Mijlocitorul prin care s-a încheiat vânzarea și care a garantat prețul din partea Cumpărătorului este Trimisul, iar tu ai vândut-o pe nimic!

Dacă astfel se poartă robul cu sine, cine îl va mai cinsti după aceea?

Pe cel pe care Allah îl umilește nu-l poate cinsti nimeni. Allah face ceea ce voiește.

Pierderea luminii și a călăuzirii

Printre pedepsele lor se află faptul că orbesc vederea lăuntrică a inimii, îi șterg lumina, astupă căile cunoașterii și împiedică izvoarele călăuzirii.

Mālik i-a spus lui al-Șāfiʿī, când l-a întâlnit și a văzut acele semne: „Văd că Allah a pus în inima ta o lumină. Să nu o stingi prin întunericul păcatului!”²²¹

Această lumină continuă să slăbească și să se stingă, în vreme ce întunericul păcatului crește, până când inima ajunge ca noaptea adâncă. În câte locuri de pierzare cade fără să le vadă, asemenea unui orb care iese noaptea pe un drum plin de primejdii! Cât de rară este scăparea și cât de grabnică pieirea!

Apoi acele întunecimi cresc și se revarsă din inimă în mădulare. Fața este acoperită de întunecimea lor, pe măsura puterii și sporirii lor. La moarte, ele se arată în al-barzakh, iar mormântul se umple de întuneric.

Profetul ﷺ a spus:

Aceste morminte sunt pline de întuneric asupra celor din ele, iar Allah le luminează prin rugăciunea mea pentru ei.²⁹⁷

În ziua întoarcerii și a adunării trupurilor, întunecimile vor acoperi fețele în chip vădit, văzut de oricine, până când fața ajunge neagră ca tăciunele. Ce pedeapsă, pe care nu o pot cumpăni toate plăcerile lumii de la început până la sfârșit! Ce să mai spunem despre mica parte a robului, tulburată, amărâtă și ostenitoare, într-un răstimp care nu este decât un ceas dintr-un vis? La Allah se caută ajutorul.

Înjosirea sufletului

Printre pedepsele lor se află faptul că micșorează sufletul, îl înjosesc, îl ascund și îl fac neînsemnat, până devine cel mai mic și mai de puțină însemnătate, așa cum ascultarea îl face să crească, îl curățește și îl înalță.

Preaînaltul a spus:

A izbutit cel care l-a curățit și a pierdut cel care l-a întinat.

Înțelesul este: a izbutit cel care și-a mărit și înălțat sufletul prin ascultarea de Allah și l-a făcut să se arate; a pierdut cel care l-a ascuns, înjosit și micșorat prin neascultarea față de Allah.

Temeiul cuvântului tadsiyah este ascunderea. De aici cuvintele Preaînaltului:

Ori să-l îngroape în țărână.

Păcătosul își ascunde sufletul în păcat, îi ascunde locul și se ascunde de făpturi din pricina răului pe care îl face. Este înjosit înaintea sa, înaintea lui Allah și înaintea făpturilor.

Ascultarea și binele măresc sufletul, îl cinstesc și îl înalță, până devine cel mai nobil, mai mare, mai curat și mai înalt. Cu toate acestea, el este cel mai smerit, mai neînsemnat și mai mic înaintea lui Allah Preaînaltul. Prin această smerenie a dobândit cinstea, noblețea și creșterea. Nimic nu micșorează sufletele asemenea neascultării față de Allah și nimic nu le mărește, nu le înnobilează și nu le înalță asemenea ascultării de Allah.

Captivitatea inimii în patimi

Printre pedepsele lor se află faptul că păcătosul este mereu captivul diavolului său, închis în temnița patimilor și în lanțurile poftelor sale: un prizonier închis și înlănțuit. Niciun prizonier nu se află într-o stare mai rea decât cel prins de cel mai înverșunat dușman al său; nicio temniță nu este mai strâmtă decât cea a poftelor și niciun lanț mai greu decât cel al patimii. Cum să meargă spre Allah și spre sălașul Vieții de Apoi o inimă prizonieră, închisă și înlănțuită? Cum să facă un singur pas? Când inima este înlănțuită, năpastele o lovesc din toate părțile, potrivit lanțurilor ei. Inima este asemenea păsării: cu cât se înalță, cu atât se depărtează de năpaste; cu cât coboară, cu atât acestea o înconjoară.

În hadith se spune: „Șayṭān este lupul omului.”²⁹⁸

Așa cum oaia fără păzitor, aflată între lupi, piere repede, tot astfel robul, dacă nu are un păzitor de la Allah, va fi negreșit sfâșiat de lupul său.

Nu are un păzitor de la Allah decât prin teama de El. Aceasta este ocrotire și scut trainic între el și lupul său, așa cum este ocrotire între el și pedeapsa acestei lumi și a Vieții de Apoi. Cu cât oaia este mai aproape de păstor, cu atât este mai ferită de lup; cu cât se îndepărtează de păstor, cu atât se apropie de pieire. Oaia este cel mai bine ocrotită când se află lângă păstor. Lupul o ia numai pe cea depărtată de turmă, care este cea mai departe de păstor.

Temeiul tuturor acestora este că, pe măsură ce inima se îndepărtează de Allah, năpastele ajung la ea mai repede; pe măsură ce se apropie de Allah, năpastele se îndepărtează de ea.

Îndepărtarea de Allah are trepte, unele mai mari decât altele. Nepăsarea îl îndepărtează pe rob de Allah. Îndepărtarea prin păcat este mai mare decât cea prin nepăsare; îndepărtarea prin inovație este mai mare decât cea prin păcat; iar îndepărtarea prin ipocrizie și asociere este mai mare decât toate acestea.

Pierderea rangului și a cinstirii

Printre pedepsele lor se află pierderea prestigiului, a rangului și a cinstirii înaintea lui Allah și a făpturilor Sale.

Cea mai cinstită făptură înaintea lui Allah este cea care se teme cel mai mult de El, iar cea mai apropiată ca rang este cea care Îl ascultă cel mai mult. Rangul robului înaintea Lui este pe măsura ascultării sale. Când Îl neascultă și se împotrivește poruncii Sale, cade din bunăvoința Lui, iar El îi înlătură prețuirea din inimile robilor Săi. Când nu-i mai rămâne prestigiu înaintea făpturilor și ajunge neînsemnat pentru ele, îl tratează potrivit cu aceasta. Trăiește printre ei cea mai rea viață, cu numele uitat, cu rangul căzut și cu starea înjosită, fără să i se mai arate respect. Nu are bucurie și nici veselie. Uitarea numelui și pierderea rangului și a prestigiului aduc orice mâhnire, grijă și tristețe; alături de ele nu este veselie și nici bucurie. Cum s-ar putea compara această durere cu plăcerea păcatului, dacă nu ar fi beția patimii?

Una dintre cele mai mari binefaceri ale lui Allah asupra robului este să-i înalțe pomenirea între oameni și să-i ridice rangul. De aceea i-a ales pe profeții și trimișii Săi cu o parte din aceasta pe care ceilalți nu o au.

Preaînaltul a spus:

Pomenește-i pe robii Noștri Ibrāhīm, Isḥāq și Yaʿqūb, cei cu putere și vedere limpede! Noi i-am ales cu o însușire deosebită: pomenirea sălașului.

Adică i-am ales cu o însușire aparte: frumoasa pomenire prin care sunt pomeniți în acest sălaș.²⁹⁹ Este pomenirea adevărată pe care a cerut-o Ibrāhīm, prietenul apropiat al lui Allah, spunând:

Rânduiește-mi o pomenire adevărată între cei de mai târziu!

El, Preaslăvitul, a spus despre el și fiii săi:

Le-am dăruit din mila Noastră și le-am rânduit o pomenire adevărată, înaltă.

I-a spus Profetului Său ﷺ:

Și ți-am înălțat pomenirea.

Urmașii trimișilor au parte de aceasta după cât moștenesc din ascultarea și urmarea lor. Oricine li se împotrivește pierde din această parte pe măsura împotrivirii și neascultării sale.

Numele de laudă și numele de osândă

Printre pedepsele lor se află faptul că îl lipsesc pe om de numele de laudă și noblețe și îl îmbracă în numele de osândă și înjosire. Îl lipsesc de numele de credincios, drept, făcător de bine, temător de Allah, ascultător, întors către El, apropiat al Lui, scrupulos în credință, îndreptător, închinător, temător, mereu întors către Allah, bun, bineplăcut și altele asemenea.

Îl îmbracă în numele de nelegiuit, păcătos, împotrivitor, făcător de rău, stricător, rău, aflat sub mânie, adulterin, hoț, ucigaș, mincinos, trădător, săvârșitor al faptei neamului lui Lūṭ, viclean, rupător al legăturilor de rudenie și altele asemenea.

Acestea sunt numele nelegiuirii —

Ce rău este numele nelegiuirii după credință!

—, care aduc mânia Judecătorului, intrarea în Foc și viața rușinii și a umilinței. Celelalte nume aduc mulțumirea Celui Milostiv, intrarea în grădini și noblețea celui numit prin ele față de ceilalți oameni.

Chiar dacă pedeapsa păcatului nu ar însemna decât meritarea acelor nume și a urmărilor lor, mintea ar avea un motiv să-l oprească de la el. Chiar dacă răsplata ascultării nu ar însemna decât dobândirea acelor nume și a urmărilor lor, mintea ar avea un motiv să o poruncească.

Însă nimeni nu poate opri ceea ce dă Allah, nimeni nu poate da ceea ce El oprește, nimeni nu-l poate apropia pe cel pe care El îl îndepărtează și nimeni nu-l poate îndepărta pe cel pe care El îl apropie:

Pe cel pe care Allah îl umilește nu-l poate cinsti nimeni. Allah face ceea ce voiește.

Slăbirea minții și a judecății

Printre pedepsele lor se află faptul că, prin însușirea lor proprie, micșorează mintea. Nu găsești doi oameni cu minte, dintre care unul Îl ascultă pe Allah, iar celălalt Îl neascultă, fără ca mintea celui ascultător să fie mai bogată și mai deplină, gândirea sa mai sănătoasă, părerea sa mai dreaptă, iar ceea ce este corect să-i fie alături.

De aceea cuvântul Coranului li se adresează oamenilor cu minte și înțelegere, precum în cuvintele Lui:

Temeți-vă de Mine, o, voi, cei cu minte!;

Temeți-vă de Allah, o, voi, cei cu minte, care ați crezut! Allah v-a pogorât o Pomenire;

și

Nu iau aminte decât cei cu minte.

Exemplele asemănătoare sunt multe.

Cum să aibă minte deplină cel care Îl neascultă pe Cel în a Cărui stăpânire și în al Cărui sălaș se află, știind că El îl vede și îl privește? Îl neascultă chiar sub privirea Lui, fără să se ascundă de El, se folosește de binefacerile Lui ca să-I stârnească mânia și cheamă în fiecare clipă asupra sa mânia, blestemul, îndepărtarea de apropierea Lui, izgonirea de la poarta Lui, întoarcerea Lui de la el, lipsirea de sprijin și lăsarea în seama propriului suflet și a dușmanului său. Cheamă căderea din bunăvoința Lui și lipsirea de alinarea mulțumirii și iubirii Sale, de bucuria apropierii Sale, de dobândirea vecinătății Sale și de privirea Feței Sale alături de apropiații Lui, precum și pierderea a încă și mai multe cinstiri ale oamenilor ascultării și atragerea a încă și mai multe pedepse ale oamenilor neascultării. Ce minte are cel care preferă plăcerea unui ceas, a unei zile ori a unui răstimp, care apoi trece ca un vis ce parcă nici nu a fost, acestei desfătări statornice și acestei mărețe izbânzi, care este chiar fericirea acestei lumi și a Vieții de Apoi? Dacă nu ar avea mintea în temeiul căreia se stabilește dovada împotriva lui, ar fi asemenea celor lipsiți de minte. Ba aceștia pot fi într-o stare mai bună și cu o urmare mai sigură decât a sa. Așa stau lucrurile din acest punct de vedere.

Cât despre efectul păcatelor asupra micșorării minții folosite în traiul lumesc, dacă nu am împărți cu toții această lipsă, cel ascultător dintre noi ar vedea micșorarea minții celui păcătos dintre noi. Însă năpasta este generală, iar nebunia are multe feluri!

Ce uimitor! Dacă mințile ar fi sănătoase, ar ști că drumul spre dobândirea plăcerii, bucuriei, veseliei și vieții plăcute se află numai în mulțumirea Celui în a Cărui mulțumire este întreaga desfătare și în a Cărui nemulțumire și mânie sunt întreaga durere și pedeapsă. În mulțumirea Lui se află bucuria ochilor, veselia sufletelor, viața inimilor, plăcerea duhurilor, buna viață, dulceața traiului și cea mai plăcută desfătare. Dacă un fir de praf din aceasta ar fi cântărit cu desfătarea lumii, aceasta nu l-ar egala. Când inima dobândește chiar și cea mai mică parte din ea, nu primește lumea și tot ce se află în ea drept înlocuitor. Cu toate acestea, omul se bucură de partea sa din lume mai mult decât cei dedați luxului, iar plăcerea acelei părți mici nu-i este tulburată de grijile, mâhnirile, tristețile și împotrivirile care le tulbură lor desfătarea. A dobândit amândouă desfătările și așteaptă încă două, mai mari decât ele.

Cât despre durerile pe care le întâmpină între timp, lucrurile stau după cum a spus Allah Preaslăvitul:

Dacă voi suferiți, și ei suferă așa cum suferiți voi, dar voi nădăjduiți de la Allah ceea ce ei nu nădăjduiesc. Allah este Știutor, Înțelept.

Nu există alt dumnezeu în afară de Allah! Cât de puțină minte are cel care a vândut perlele pe bălegar, moscul pe murdărie și tovărășia celor asupra cărora Allah Și-a revărsat binefacerea — profeți, oameni cu totul devotați adevărului, martiri și oameni drepți — pe tovărășia celor asupra cărora Allah S-a mâniat, pe care i-a blestemat și cărora le-a pregătit Gheena! Ce rău loc de întoarcere!

Ruptura dintre rob și Domnul său

Printre cele mai mari pedepse ale lor se află faptul că aduc ruptura dintre rob și Domnul său, Binecuvântat și Preaînalt. Când se petrece ruptura, mijloacele binelui îi sunt întrerupte, iar mijloacele răului se leagă de el. Ce izbândă, ce nădejde și ce viață are cel căruia i-au fost întrerupte mijloacele binelui și care a tăiat legătura dintre sine și Ocrotitorul și Stăpânul său, de Care nu se poate lipsi nici cât o clipire, de Care are neapărată nevoie și pe Care nimic nu-L poate înlocui? Mijloacele răului s-au legat de el și a legat ceea ce era între sine și cel mai înverșunat dușman al său. Dușmanul l-a luat în grijă, iar Ocrotitorul l-a părăsit. Niciun suflet nu știe felurile de durere și de pedeapsă din această ruptură și această legătură!

Unul dintre înaintași a spus: „L-am văzut pe rob așezat între Allah Preaslăvitul și Șayṭān. Dacă Allah Se întoarce de la el, Șayṭān îl ia în stăpânire. Dacă Allah îl ia în ocrotire, Șayṭān nu are putere asupra lui.”³⁰⁰

Preaînaltul a spus:

Când le-am spus îngerilor: Prosternați-vă înaintea lui Ādam!, ei s-au prosternat, în afară de Iblīs. El era dintre jinni și a ieșit din ascultarea poruncii Domnului său. Oare îl luați pe el și pe urmașii săi drept ocrotitori în locul Meu, deși ei vă sunt dușmani? Ce rău schimb pentru cei nedrepți!

El, Preaslăvitul, le spune robilor Săi: Eu l-am cinstit pe tatăl vostru, i-am ridicat rangul și l-am preferat altora. Le-am poruncit tuturor îngerilor Mei să se prosterneze înaintea lui, spre cinstire și înnobilare. Ei M-au ascultat, dar dușmanul Meu și al său a refuzat, a încălcat porunca Mea și a ieșit din ascultarea de Mine. Cum vă mai este potrivit după aceasta să-l luați pe el și pe urmașii lui drept ocrotitori în locul Meu, ascultându-l în neascultarea față de Mine și legându-vă de el împotriva mulțumirii Mele, când ei sunt cei mai înverșunați dușmani ai voștri? V-ați legat de dușmanul Meu, deși v-am poruncit să-l socotiți dușman.

Cel care se leagă de dușmanii regelui este, pentru rege, deopotrivă cu ei. Iubirea și ascultarea nu sunt depline decât prin împotrivirea față de dușmanii celui ascultat și prin legătura cu apropiații săi. Să te legi de dușmanii regelui și apoi să pretinzi că îi ești apropiat este cu neputință. Aceasta chiar dacă dușmanul regelui nu ar fi și dușmanul vostru. Dar cum, când vă este cu adevărat dușman, iar dușmănia dintre voi și el este mai mare decât cea dintre oaie și lup? Cum i-ar sta bine omului cu minte să se lege de propriul dușman și de dușmanul Ocrotitorului și Stăpânului său, în afara Căruia nu are alt stăpân?

El, Preaslăvitul, a arătat urâțenia acestei legături spunând:

Deși ei vă sunt dușmani,

așa cum a arătat-o spunând:

A ieșit din ascultarea poruncii Domnului său.

Se arată astfel că dușmănia lui față de Domnul său și dușmănia lui față de noi sunt, fiecare, o cauză care cheamă la împotrivirea față de el. Ce este această legătură? Și ce este acest schimb? Ce rău schimb pentru cei nedrepți!

Se pare că sub această adresare se află o mustrare subtilă, uimitoare: Eu l-am socotit dușman pe Iblīs când nu s-a prosternat înaintea tatălui vostru Ādam, împreună cu îngerii Mei. Dușmănia față de el a fost pentru voi, iar urmarea acestei dușmănii a fost că voi ați încheiat cu el un legământ de împăcare!

Ștergerea binecuvântării vieții și a faptelor

Printre pedepsele lor se află faptul că șterg binecuvântarea vieții, a mijloacelor de trai, a cunoașterii, a faptelor și a ascultării. În ansamblu, șterg binecuvântarea religiei și a vieții lumești. Nu găsești pe nimeni cu mai puțină binecuvântare în viață, în religie și în traiul lumesc decât pe cel care Îl neascultă pe Allah. Binecuvântarea nu a fost ștearsă de pe pământ decât din pricina păcatelor făpturilor.

Preaînaltul a spus:

Dacă locuitorii cetăților ar fi crezut și s-ar fi temut de Allah, le-am fi deschis binecuvântări din cer și de pe pământ.

A mai spus:

Dacă ar fi rămas drepți pe cale, le-am fi dat apă din belșug.

Robul este lipsit de mijloacele de trai din pricina păcatului pe care îl săvârșește.¹⁷

În hadith se spune:

Duhul Sfânt mi-a insuflat în inimă că niciun suflet nu va muri până nu-și va primi în întregime mijloacele de trai. Temeți-vă de Allah și căutați-le în chip frumos, căci ceea ce se află la Allah nu se dobândește decât prin ascultarea de El.³⁰¹

Și:

Allah a rânduit alinarea și bucuria în mulțumire și certitudine, iar grija și tristețea în îndoială și nemulțumire.³⁰²

A fost menționată anterior relatarea³⁰³ consemnată de Aḥmad în al-Zuhd:

Eu sunt Allah. Când sunt mulțumit, binecuvântez, iar binecuvântarea Mea nu are sfârșit. Când Mă mânii, blestem, iar blestemul Meu ajunge până la a șaptea generație de urmași.

Belșugul mijloacelor de trai și al faptelor nu stă în mulțimea lor, nici lungimea vieții în mulțimea lunilor și anilor. Belșugul mijloacelor de trai și al vieții stă în binecuvântarea lor.

A fost menționat anterior³⁰⁴ că viața robului este răstimpul în care trăiește și că nu are viață cel care se îndepărtează de Allah și se ocupă cu altcineva. Viața animalelor este chiar mai bună decât a sa. Viața omului se află în viața inimii și a duhului său, iar inima nu are viață decât cunoscându-L pe Creatorul ei, iubindu-L și adorându-L numai pe El, întorcându-se către El, aflând liniște în pomenirea Lui și apropiere în vecinătatea Lui. Cine a pierdut această viață a pierdut întregul bine, orice ar lua în schimbul ei. Nimic din lume, ba nici întreaga lume nu poate înlocui această viață! Pentru orice lucru care îi scapă robului există un înlocuitor; dacă Îl pierde pe Allah, nimic nu-L poate înlocui.

Cum să-L înlocuiască cel sărac prin sine pe Cel Bogat prin Sine, cel neputincios prin sine pe Cel Puternic prin Sine, mortul pe Cel Viu Care nu moare, făptura pe Creator? Cum să-L înlocuiască cel care nu are prin sine nici existență, nici vreun lucru pe Cel a Cărui bogăție, viață, desăvârșire, existență și milă sunt nedespărțite de Ființa Sa? Cum să-L înlocuiască cel care nu stăpânește nici cât un fir de praf pe Cel Căruia Îi aparține împărăția cerurilor și a pământului?

Neascultarea față de Allah șterge binecuvântarea mijloacelor de trai și a vieții fiindcă Șayṭān se ocupă de ea și de cei care o săvârșesc. El are putere asupra lor, însărcinarea sa este legată de această categorie, iar oamenii ei sunt însoțitorii săi. Oricărui lucru de care Șayṭān se leagă și pe care îl însoțește îi este ștearsă binecuvântarea. De aceea s-a rânduit pomenirea numelui lui Allah Preaînaltul la mâncare, băutură, îmbrăcare, încălecare și împreunare, pentru binecuvântarea adusă de însoțirea numelui Lui. Pomenirea numelui Său îl alungă pe Șayṭān; astfel se dobândește binecuvântarea, fără nimic care să i se împotrivească.

Oricărui lucru care nu este pentru Allah îi este smulsă binecuvântarea. Numai Domnul este Binecuvântat în Sine, întreaga binecuvântare vine de la El și orice Îi este atribuit este binecuvântat. Cuvântul Lui este binecuvântat, Trimisul Său este binecuvântat, robul Său credincios, folositor făpturilor, este binecuvântat, Casa Sa Sfântă este binecuvântată, iar tolba Sa de pe pământ — al-Șām³⁰⁵ — este pământul binecuvântării. A descris-o prin binecuvântare în șase versete din Cartea Sa.³⁰⁶ Nu este Binecuvântat în Sine decât El Singur, iar binecuvântat nu este decât ceea ce Îi este atribuit — adică iubirii, dumnezeirii și mulțumirii Sale; altfel, întregul univers Îi este atribuit prin stăpânire și creare. În orice ființă, vorbă ori faptă pe care El a îndepărtat-o de Sine nu este binecuvântare și nici bine. În ceea ce este apropiat de El se află binecuvântare pe măsura apropierii.

Contrariul binecuvântării este blestemul. Un pământ pe care Allah l-a blestemat, un om pe care l-a blestemat ori o faptă pe care a blestemat-o este cel mai departe de bine și binecuvântare. Nimic din ceea ce se leagă de ele, se alătură lor ori are vreo legătură cu ele nu are binecuvântare. El l-a blestemat pe dușmanul Său Iblīs și l-a făcut cea mai depărtată făptură de El. Orice vine din partea lui are parte din blestemul lui Allah pe măsura apropierii și legăturii cu el.

De aici se vede marea putere a păcatelor de a șterge binecuvântarea vieții, a mijloacelor de trai, a cunoașterii și a faptelor. Orice timp în care L-ai neascultat pe Allah, orice avere prin care El a fost neascultat, orice trup, prestigiu, cunoaștere ori faptă folosite astfel sunt împotriva celui care le are, nu în folosul său. Din viața, averea, puterea, prestigiul, cunoașterea și faptele sale nu-i aparține decât ceea ce a folosit în ascultarea de Allah.

De aceea sunt oameni care trăiesc în acest sălaș o sută de ani ori pe aproape, dar a căror viață nu ajunge la zece ani ori pe aproape. Tot astfel, unii stăpânesc grămezi peste grămezi de aur și argint, dar averea lor adevărată nu ajunge la o mie de dirhami ori pe aproape. Așa este și cu prestigiul și cunoașterea.

La al-Tirmidhī³⁰⁷ se relatează de la Profet ﷺ:

Lumea este blestemată și este blestemat ceea ce se află în ea, în afară de pomenirea lui Allah Cel Atotputernic și Măreț, de ceea ce se leagă de ea, de un învățat ori de cel care învață.

Într-o altă relatare:

Lumea este blestemată și este blestemat ceea ce se află în ea, în afară de ceea ce este pentru Allah.³⁰⁸

Numai în aceasta se află binecuvântarea. Allah este Cel de la Care se caută ajutorul.

Coborârea din treptele înalte

Printre pedepsele lor se află faptul că îl fac pe om dintre cei de jos, după ce fusese pregătit să fie dintre cei înalți. Allah Și-a creat făpturile în două categorii: înalte și joase. A făcut din ʿIlliyyīn sălașul celor înalți și din adâncul cel mai de jos sălașul celor de jos. I-a făcut pe cei care Îl ascultă cei mai înalți în lumea aceasta și în Viața de Apoi, iar pe cei care Îl neascultă cei mai de jos în lumea aceasta și în Viața de Apoi. Tot astfel, i-a făcut pe cei ascultători cele mai cinstite făpturi înaintea Sa, iar pe cei neascultători cele mai neînsemnate făpturi înaintea Sa. Le-a rânduit cinstea acestora și înjosirea și umilința celorlalți.

În Musnad-ul lui Aḥmad, din relatarea lui ʿAbd Allāh ibn ʿUmar,²³³ se spune că Profetul ﷺ a zis:

Înjosirea și umilința au fost rânduite celui care se împotrivește poruncii mele.

Ori de câte ori robul săvârșește un păcat, coboară o treaptă. Continuă să coboare până ajunge dintre cei mai de jos. Ori de câte ori face o faptă de ascultare, se înalță prin ea o treaptă. Continuă să se înalțe până ajunge dintre cei mai înalți. În zilele vieții sale, robul poate urca dintr-o privință și coborî dintr-alta. Aparține laturii care îl stăpânește mai mult. Cel care a urcat o sută de trepte și a coborât una singură nu este asemenea celui aflat în situația inversă.

Aici însă sufletele sunt încercate de o mare greșeală: robul poate coborî atât de departe, mai departe decât distanța dintre răsărit și apus și decât cea dintre cer și pământ, încât urcarea a o mie de trepte să nu cumpănească această singură coborâre.

În al-Ṣaḥīḥ se relatează că Profetul ﷺ a spus:

Robul rostește un singur cuvânt, căruia nu-i dă însemnătate, și prin el cade în Foc mai departe decât distanța dintre răsărit și apus.³⁰⁹

Ce urcare poate egala o asemenea cădere?

Coborârea este un lucru de care omul nu se poate lipsi cu totul. Însă unii coboară în nepăsare. Când se trezesc din ea, revin la treapta lor ori la una mai înaltă, după puterea trezirii.

Alții coboară la un lucru îngăduit, fără să urmărească prin el sprijinirea ascultării. Când revin la ascultare, pot reveni la treapta lor, pot să nu mai ajungă la ea ori pot să o depășească. Se pot întoarce cu o năzuință mai înaltă decât înainte, cu una mai slabă ori cu aceeași năzuință.

Alții coboară într-un păcat, fie mic, fie mare. Pentru a reveni la treapta lor, aceștia au nevoie de căință sinceră și de întoarcere adevărată către Allah.

Oamenii au avut păreri diferite: revine omul după căință la treapta sa de dinainte, pornind de la faptul că ea șterge urma păcatului și îl face asemenea unui lucru care nu a existat, ca și cum nu ar fi fost? Sau nu revine, fiindcă efectul căinței constă în înlăturarea pedepsei, pe când treapta pierdută nu mai poate fi atinsă?³¹⁰

Aceștia au spus: Explicația este că, dacă s-ar fi ocupat cu ascultarea în timpul în care a păcătuit, ar fi fost pregătit pentru o nouă urcare. Înălțarea lui prin toate faptele anterioare este asemenea câștigului zilnic al omului prin întreaga sa avere: cu cât averea se înmulțește, cu atât câștigul se înmulțește. În timpul păcatului a pierdut o înălțare și un câștig prin întreaga sa lucrare. Când reîncepe să lucreze, începe o urcare din coborâre, pe când înainte urca din urcare. Între ele este o mare deosebire.

Au spus: Pilda este cea a doi oameni care urcă pe două scări fără sfârșit și se află la același nivel. Unul coboară, fie și o singură treaptă, apoi începe din nou să urce. Cel care nu a coborât se va afla negreșit deasupra lui.

Șeicul Islamului, Ibn Taymiyyah, a dat între cele două grupuri o judecată demnă de primit: „Adevărul este că, dintre cei care se căiesc, unii revin la o treaptă mai înaltă decât cea de dinainte, unii revin la aceeași treaptă, iar alții nu mai ajung la treapta lor.”³¹¹

Eu spun: Aceasta este după puterea și deplinătatea căinței și după smerenia, supunerea, întoarcerea către Allah, prudența, teama de El și plânsul din frica Lui pe care păcatul le-a adus robului. Aceste lucruri pot crește atât de mult, încât cel care se căiește revine la o treaptă mai înaltă și devine după căință mai bun decât înaintea păcatului. Pentru acesta, păcatul poate ajunge o milă: a îndepărtat de la el boala mulțumirii de sine, l-a scăpat de încrederea în sine și în faptele sale și l-a făcut să-și plece obrazul în rugăminte, smerenie și zdrobire pe pragul Stăpânului și Ocrotitorului său. I-a arătat propria măsură, sărăcia și nevoia de păzirea Stăpânului său, de iertarea și trecerea Lui cu vederea. A scos din inimă trufia ascultării și i-a frânt mândria, ca să nu se înalțe și să nu se îngâmfe prin ea ori să se socotească mai bun decât altul. L-a așezat înaintea Domnului său în locul păcătoșilor, cu capul plecat, rușinându-se de El, temător, înfricoșat, socotindu-și ascultarea mică și păcatul mare.

S-a cunoscut pe sine prin lipsuri și osândă, iar pe Domnul său ca Singurul Care deține desăvârșirea, lauda și credincioșia, după cum s-a spus:

Allah Și-a păstrat credincioșia și lauda, iar omului i-a lăsat învinuirea.³¹²

Orice binefacere care ajunge la el de la Allah o socotește prea mare pentru sine, se vede mai prejos de ea și nu se socotește vrednic de ea. Orice pedeapsă ori încercare care îl atinge îl face să se vadă vrednic de ceva și mai mare, iar pe Stăpânul său Îl vede făcându-i bine, fiindcă nu l-a pedepsit pe măsura nelegiuirii sale, nici măcar pentru jumătate ori pentru cea mai mică parte a ei. Pedeapsa pe care o merită nu ar putea-o purta munții neclintiți, cu atât mai puțin acest rob slab și neputincios.

Oricât de mic ar fi păcatul, a-L întâmpina astfel pe Cel Măreț, mai presus de Care nu este nimic măreț, pe Cel Mare, mai mare decât Care nu este nimic, pe Cel Generos, mai slăvit și mai frumos decât Care nu este nimic, Dăruitorul tuturor felurilor de binefaceri, mici și mari, este unul dintre cele mai urâte, mai înfricoșătoare și mai respingătoare lucruri. Oricine, credincios sau necredincios, socotește urât să fie întâmpinați astfel cei mari, slăviți și fruntașii oamenilor. Cei mai josnici și mai lipsiți de demnitate sunt cei care îi întâmpină cu fapte josnice. Cum este atunci cu Cel Măreț al cerurilor și al pământului, Regele cerurilor și al pământului și Dumnezeul locuitorilor cerurilor și ai pământului?

Dacă mila Lui nu ar fi biruit mânia Sa și iertarea Lui nu ar fi luat-o înaintea pedepsei Sale, pământul s-ar fi sfărâmat împreună cu cei care Îl întâmpină cu ceea ce nu I se cuvine. Dacă nu ar fi răbdarea și iertarea Lui, cerurile și pământul s-ar fi prăbușit din pricina păcatelor robilor.

Preaînaltul a spus:

Allah ține cerurile și pământul să nu se prăbușească. Dacă s-ar prăbuși, nimeni după El nu le-ar putea ține. El este Răbdător, Iertător.

Privește cum se încheie acest verset cu două dintre numele Sale: Cel Răbdător, Cel Iertător. Vei afla în aceasta că, fără răbdarea Lui față de nelegiuiți și fără iertarea Lui pentru păcătoși, cerurile și pământul nu s-ar menține.

El, Preaslăvitul, a spus despre unele forme ale necredinței robilor Săi:

Aproape că cerurile se despică din pricina lui, pământul se crapă și munții se prăbușesc sfărâmați.

Allah Preaslăvitul i-a scos pe cei doi părinți din Rai din pricina unui singur păcat, prin care au încălcat oprirea Lui. L-a blestemat pe Iblīs, l-a izgonit și l-a scos din împărăția cerului din pricina unui păcat pe care l-a săvârșit, împotrivindu-se poruncii Sale.

Noi însă, cei nechibzuiți, suntem precum s-a spus:

Legăm păcate de alte păcate și nădăjduim să ajungem în grădini, la desfătarea veșnică,

deși știm că i-a scos pe cei doi părinți din înalta împărăție a Raiului pentru un singur păcat.³¹³

Ceea ce urmărim este că robul poate deveni după căință mai bun și mai înalt în treaptă decât înaintea păcatului. Păcatul îi poate însă slăbi năzuința, înmuia hotărârea și îmbolnăvi inima, iar leacul căinței să nu mai aibă puterea de a-i reda sănătatea de dinainte. Atunci nu revine la treapta sa. Boala poate și să dispară, sănătatea revenind la starea de dinainte; el se întoarce la aceleași fapte și revine astfel la treapta sa.

Toate acestea sunt când coborârea lui este într-un păcat. Dacă însă coboară într-un lucru care atinge temelia credinței sale, precum îndoielile, neîncrederea și ipocrizia, aceasta este o coborâre după care nu se nădăjduiește o urcare decât prin înnoirea Islamului său de la început.

Îndrăzneala dușmanilor împotriva păcătosului

Printre pedepsele lor se află faptul că îi dau îndrăzneală împotriva robului celui care nu îndrăznea înainte, din feluritele categorii de făpturi. Diavolii îndrăznesc împotriva lui prin vătămare, rătăcire, șoapte, înfricoșare, întristare și prin a-l face să uite lucrurile a căror amintire îi folosește și a căror uitare îl vatămă. Diavolii îndrăznesc împotriva lui până îl împing cu putere spre neascultarea față de Allah.

Diavolii dintre oameni îndrăznesc împotriva lui, vătămându-l cât pot în lipsa și în prezența sa. Îndrăznesc împotriva lui familia, slujitorii, copiii și vecinii săi, ba chiar și animalele! Unul dintre înaintași a spus: „Îl neascult pe Allah și recunosc aceasta în purtarea soției și a animalului meu.”²²⁵ Tot astfel, cei care dețin autoritatea îndrăznesc împotriva lui prin pedepse: dacă sunt drepți în ele, aplică asupra lui pedepsele prescrise de Allah. Chiar și sufletul său îndrăznește împotriva lui, se ridică asemenea unui leu și devine greu de stăpânit. Dacă ar voi să-l îndrepte spre bine, nu l-ar asculta și nu i s-ar supune. Îl mână către pieire, fie că vrea, fie că nu.

Aceasta fiindcă ascultarea este cetatea Domnului, Binecuvântat și Preaînalt, în care cine intră este dintre cei aflați în siguranță. Când părăsește cetatea, tâlharii și ceilalți îndrăznesc împotriva lui. Pe măsura îndrăznelii sale de a-L neasculta pe Allah este îndrăzneala acestor năpaste și suflete împotriva sa.

Nu are nimic care să-l apere. Pomenirea lui Allah, ascultarea de El, milostenia, îndrumarea neștiutorului, poruncirea binelui și oprirea răului sunt o ocrotire care îl apără pe rob, asemenea puterii care respinge boala și i se împotrivește. Când puterea cade, boala care vine biruie și se petrece pieirea.

Robul trebuie să aibă ceva care să-l apere. Urmările faptelor rele și ale celor bune se resping reciproc, iar judecata este a celei care biruie, după cum s-a arătat. Cu cât latura faptelor bune este mai puternică, cu atât apărarea este mai puternică, fiindcă Allah îi apără pe cei care au crezut. Credința este vorbă și faptă; apărarea este, așadar, pe măsura puterii credinței. Allah este Cel de la Care se caută ajutorul.

Părăsirea robului în clipele de nevoie

Printre pedepsele lor se află faptul că îl trădează pe rob tocmai când are mai mare nevoie de sine. Fiecare are nevoie să cunoască ceea ce îi folosește și ceea ce îl vatămă în traiul său și la întoarcerea sa. Cel mai învățat este cel care cunoaște cel mai bine acestea în amănunt, iar cel mai puternic și mai chibzuit este cel care are putere asupra sufletului și voinței sale, folosindu-le pentru ceea ce îi este de folos și oprindu-le de la ceea ce îl vatămă.

În aceasta se deosebesc cunoașterea, năzuințele și treptele oamenilor. Cel mai cunoscător este cel care cunoaște cauzele fericirii și ale nefericirii, iar cel mai bine îndrumat este cel care le preferă pe primele celor din urmă, după cum cel mai nechibzuit este cel care răstoarnă lucrurile.

Păcatele îl trădează pe rob când are mai mare nevoie de sine pentru a dobândi această cunoaștere și a prefera partea nobilă, înaltă și statornică celei josnice, inferioare și trecătoare. Păcatele îl împiedică să desăvârșească această cunoaștere și să se ocupe de ceea ce i se cuvine mai mult și îi este mai folositor în amândouă sălașurile.

Când cade într-un lucru neplăcut și are nevoie să scape de el, îl trădează inima, sufletul și mădularele. Este asemenea unui om care are o sabie acoperită de rugină și înțepenită în teacă, încât nu iese când o trage. Îi apare un dușman care vrea să-l ucidă. Își pune mâna pe mâner și se străduiește să o scoată, dar ea nu iese; dușmanul îl atacă pe neașteptate și îl biruie.

Tot astfel, inima ruginește prin păcate și ajunge acoperită de rugină, apăsată de boală. Când are nevoie să lupte cu ea împotriva dușmanului, nu găsește la ea niciun sprijin. Robul se luptă, înfruntă și înaintează prin inimă, iar mădularele o urmează. Dacă regele lor nu are putere să se apere, ce se poate aștepta de la ele?

Tot astfel, sufletul se moleșește prin patimi și păcate și slăbește — mă refer la sufletul liniștit —, chiar dacă sufletul care poruncește răul se întărește și se ridică asemenea unui leu. Cu cât acesta crește în putere, cu atât celălalt slăbește, până când stăpânirea și conducerea îi rămân celui care poruncește răul. Sufletul său liniștit poate muri de o moarte după care nu se mai nădăjduiește viață. Acesta este mort în lumea aceasta, mort în al-barzakh și nu are în Viața de Apoi o viață de care să se folosească. Viața lui este numai una prin care simte durerea.

Ceea ce urmărim este că, atunci când robul cade într-o greutate, strâmtorare ori încercare, inima, limba și mădularele îl trădează tocmai în privința lucrului celui mai folositor lui. Inima nu se îndreaptă spre încrederea în Allah, întoarcerea către El, adunarea întregii atenții asupra Lui, rugămintea, smerenia și zdrobirea înaintea Lui.

Limba nu-l ascultă pentru a-L pomeni. Dacă Îl pomenește cu limba, nu-și adună inima și limba împreună, astfel încât inima să rămână asupra limbii și pomenirea să aibă efect. Inima și limba nu rămân adunate asupra Celui pomenit. Dacă pomenește ori face rugi, o face cu o inimă neatentă, uitucă și nepăsătoare.

Dacă ar cere mădularelor să-l ajute printr-o faptă de ascultare care să-l apere, ele nu i s-ar supune și nu l-ar asculta.

Toate acestea sunt urmări ale păcatelor și neascultării. Este asemenea celui care are o oștire ce îl apără de dușmani, dar o neglijează, o risipește, o slăbește și rupe legătura cu ea. Apoi, când dușmanul îl atacă, îi cere să-și dea toată silința ca să-l apere, deși nu are putere! Mai este însă ceva și mai de temut, mai cumplit și mai amar: să-l trădeze inima și limba în ceasul morții și al trecerii către Allah Preaînaltul. Poate să-i fie cu neputință rostirea mărturisirii, după cum oamenii au văzut la mulți aflați pe moarte. Unuia i s-a spus: „Spune: Nu există alt dumnezeu în afară de Allah!”, iar el a răspuns: „Ah! Ah! Nu pot să o spun!”

Altuia i s-a spus: „Spune: Nu există alt dumnezeu în afară de Allah!” El a răspuns: „Șah! Tură!³¹⁴ Te-am învins!”, apoi a murit.

Altuia i s-a spus: „Spune: Nu există alt dumnezeu în afară de Allah!”, iar el a zis:

Câte-o femeie, într-o zi, ostenită, întreba: „Care este drumul spre baia Minjāb?”³¹⁵

Apoi a murit.³¹⁶

Altuia i s-a spus: „Spune: Nu există alt dumnezeu în afară de Allah!” El a început să îngâne cântece, zicând: „Tanana, tantana”, până a murit.

Altuia i s-a spus același lucru. A răspuns: „Ce-mi folosește ceea ce spui, când nu am lăsat niciun păcat fără să-l săvârșesc?” Apoi a murit fără să o rostească.

Altuia i s-a spus același lucru. A răspuns: „Ce folos îmi aduce? Nu știu să fi împlinit vreodată pentru Allah vreo rugăciune.” Nu a rostit-o.

Altuia i s-a spus același lucru, iar el a răspuns că nu crede în ceea ce se spune, apoi a murit.

Altuia i s-a spus același lucru. A răspuns: „Ori de câte ori vreau să o rostesc, limba mea se oprește de la ea.”

Cineva care a fost de față la moartea unuia dintre cerșetori mi-a spus că acesta repeta: „Pentru Allah, un bănuț! Pentru Allah, un bănuț!”, până a murit.

Un negustor mi-a povestit despre o rudă a sa căreia i-a fost alături pe patul morții. Cei de față îi spuneau ca să repete: „Nu există alt dumnezeu în afară de Allah!”, dar el zicea: „Bucata aceasta este ieftină! Aceasta este o cumpărătură bună! Aceasta este așa…”, până a murit.

Slavă lui Allah! Câte pilde ca acestea au văzut oamenii! Iar ceea ce le rămâne ascuns din stările celor aflați pe moarte este și mai mult, și mai mare.

Dacă Șayṭān a pus stăpânire pe rob pe când mintea îi era prezentă, puterea întreagă și înțelegerea deplină și l-a folosit pentru păcatele pe care le voiește, făcându-i inima nepăsătoare față de Allah, oprindu-i limba de la pomenirea Lui și mădularele de la ascultarea de El, ce se poate aștepta când puterile îi cad, iar inima și sufletul îi sunt ocupate cu durerea morții, în timp ce Șayṭān își adună împotriva lui întreaga putere și năzuință și strânge tot ce poate ca să profite de prilej? Acesta este sfârșitul faptelor: atunci diavolul său este cel mai puternic împotriva lui, iar el este în starea sa cea mai slabă. Cine, oare, scapă în aceste împrejurări?

Atunci

Allah îi întărește pe cei care au crezut prin cuvântul statornic, în viața lumească și în Viața de Apoi. Allah îi rătăcește pe cei nedrepți și face ceea ce voiește.

Cum să fie călăuzit către un sfârșit bun cel căruia Allah Preaslăvitul i-a făcut inima nepăsătoare față de pomenirea Sa, care și-a urmat poftele și ale cărui treburi au devenit risipire? Este greu de așteptat ca o inimă îndepărtată de Allah Preaînaltul, nepăsătoare față de El, închinată poftelor sale și roabă patimilor, o limbă uscată de lipsa pomenirii Lui și mădulare lipsite de ascultare, dar ocupate cu neascultarea față de El să primească izbânda unui sfârșit bun.

Teama de sfârșit le-a frânt spinările celor temători de Allah, în vreme ce răufăcătorii și nedrepții parcă ar fi primit un înscris de siguranță!

Oare aveți de la Noi jurăminte care ajung până în Ziua Învierii, că veți avea ceea ce hotărâți?

O, tu, care te simți în siguranță cu fapta ta urâtă, ți-a venit oare un înscris de siguranță pe care îl stăpânești?

Ai adunat două lucruri: siguranța și urmarea poftelor, deși unul singur dintre ele îl poate pierde pe om.

Cei care fac bine au mers pe drumul temerilor, iar acela este un drum pe care tu nu mergi.

Ai nesocotit semănatul la vremea lui, din nechibzuință; cum să-l mai ajungi când oamenii culeg?

Cel mai uimitor la tine este că nu dorești sălașul statornic, pentru un trai pe care îl vei părăsi.

Pe Allah, cine este atunci nechibzuitul: tu ori cel păgubit într-un târg, care își va afla pierderea?³¹⁷

Orbirea inimii și pierderea discernământului

Printre pedepsele lor se află faptul că orbesc inima; dacă nu o orbesc, îi slăbesc negreșit vederea lăuntrică. A fost arătat că ele o slăbesc negreșit. Când inima orbește și slăbește, pierde din cunoașterea călăuzirii și din puterea de a o pune în lucrare în sine și în ceilalți, pe măsura slăbirii vederii și puterii sale.

Desăvârșirea omului se sprijină pe două temelii: deosebirea adevărului de neadevăr și preferarea adevărului. Treptele făpturilor înaintea lui Allah, în lumea aceasta și în Viața de Apoi, nu se deosebesc decât pe măsura deosebirii lor în aceste două lucruri.

Prin ele i-a lăudat Allah Preaslăvitul pe profeții Săi, spunând:

Pomenește-i pe robii Noștri Ibrāhīm, Isḥāq și Yaʿqūb, cei cu putere și vedere limpede!

Mâinile înseamnă puterea de a pune adevărul în lucrare, iar ochii înseamnă vederea lăuntrică în religie. I-a descris, așadar, prin deplinătatea înțelegerii adevărului și prin deplinătatea punerii lui în lucrare.³¹⁸

În această privință, oamenii se împart în patru categorii. Aceștia sunt categoria cea mai nobilă a făpturilor și cea mai cinstită înaintea lui Allah.

A doua categorie este opusul acestora: nu are nici vedere lăuntrică în religie, nici putere de a pune adevărul în lucrare. Ei sunt cei mai mulți dintre aceste făpturi, a căror vedere este un fir de praf în ochi, o febră a duhurilor și o boală a inimilor. Îngustează locuințele, ridică prețurile, iar din tovărășia lor nu se dobândește decât rușine și ocară!

**A treia categorie:** cel care are vedere limpede și cunoaștere a adevărului, dar este slab, fără putere să-l pună în lucrare și să cheme la el. Aceasta este starea credinciosului slab, iar credinciosul puternic este mai bun și mai iubit de Allah decât el.²⁶⁹

A patra categorie: cel care are putere, năzuință și hotărâre, dar vederea sa lăuntrică în religie este slabă. Abia deosebește între apropiații Celui Milostiv și apropiații lui Șayṭān. Socotește orice lucru negru o curmală și orice lucru alb grăsime; socotește umflătura grăsime, iar leacul folositor otravă.

Niciunul dintre aceștia nu este potrivit pentru a conduce în religie și nici nu este vrednic de ea, în afară de prima categorie. Preaînaltul a spus:

Am făcut dintre ei călăuzitori care îndrumau prin porunca Noastră, pentru că au răbdat și au avut certitudine în semnele Noastre.

El, Preaslăvitul, a arătat că prin răbdare și certitudine au dobândit conducerea în religie.

Aceștia sunt cei pe care Allah Preaslăvitul i-a exceptat dintre cei pierduți.

A jurat pe timp — vremea strădaniei celor care pierd și a celor care câștigă — că toți ceilalți sunt dintre cei pierduți, spunând:

Pe timp! Omul este în pierdere, în afară de cei care au crezut, au făcut fapte bune, s-au îndemnat unii pe alții la adevăr și s-au îndemnat unii pe alții la răbdare.

Nu S-a mulțumit cu cunoașterea adevărului și răbdarea în el, până când ei nu se îndeamnă unii pe alții la el, nu se îndrumă către el și nu se încurajează în el.

Dacă toți ceilalți sunt în pierdere, se știe că păcatele și neascultarea orbesc vederea lăuntrică a inimii, încât nu mai înțelege adevărul așa cum trebuie, și îi slăbesc puterea și hotărârea, încât nu mai rabdă în el. Ele pot veni asupra inimii până îi răstoarnă înțelegerea, așa cum îi răstoarnă și mersul: vede neadevărul drept adevăr, adevărul drept neadevăr, binele drept rău și răul drept bine. Mersul i se răstoarnă și se întoarce din călătoria către Allah și sălașul Vieții de Apoi către o călătorie spre sălașul sufletelor care urmează deșertăciunea, mulțumite cu viața lumească și liniștite în ea, nepăsătoare față de Allah și semnele Sale, care au părăsit pregătirea pentru întâlnirea Lui.

Chiar dacă păcatele nu ar avea decât această singură pedeapsă, ea ar fi de ajuns ca să cheme la părăsirea lor și la îndepărtarea de ele. Allah este Cel de la Care se caută ajutorul.

În schimb, ascultarea luminează inima, o curăță, o lustruiește, o întărește și o statornicește, până devine asemenea unei oglinzi lustruite, în limpezimea și curățenia ei, și se umple de lumină. Când Șayṭān se apropie de ea, îl lovește din lumina ei ceea ce îi lovește pe cei care ascultă pe furiș din meteoriții străpungători. Șayṭān se teme de această inimă mai mult decât se teme lupul de leu. Stăpânul ei ajunge chiar să-l doboare pe Șayṭān, care cade la pământ. Diavolii se adună în jurul lui și se întreabă: „Ce are?” Li se răspunde: „L-a lovit un om; a fost deocheat de oameni!”

O privire dintr-o inimă liberă, luminată, aproape că îl arde pe Șayṭān prin lumină!

Oare este asemenea această inimă unei inimi cu zările întunecate, cu pofte felurite, pe care Șayṭān și-a făcut-o patrie și și-a pregătit-o locuință? Când îi vede chipul dimineața, o salută spunând: „M-aș da răscumpărare pentru cel care nu izbutește nici în lumea aceasta, nici în Viața de Apoi!”³¹⁹

Îți sunt însoțitor în lume și la adunarea de după ea; tu îmi ești însoțitor în orice loc.

Dacă te afli în sălașul nefericirii, atunci amândoi suntem în nefericire și umilință.

Preaînaltul a spus:

Celui care se întoarce de la pomenirea Celui Milostiv îi rânduim un diavol, care îi devine însoțitor. Ei îi abat de la cale, iar aceștia se socotesc călăuziți. Când ajunge la Noi, spune: O, de-ar fi între mine și tine depărtarea dintre răsărit și apus! Ce rău însoțitor! Nu vă va folosi astăzi, după ce ați fost nedrepți, că împărțiți pedeapsa.

El, Preaslăvitul, a arătat că celui care se abate de la pomenirea Sa — Cartea pe care a pogorât-o Trimisului Său —, întorcându-se de la ea, orb față de ea, cu vederea lăuntrică slăbită în înțelegerea, cercetarea și cunoașterea înțelesului voit de Allah prin ea, Allah îi rânduiește un diavol ca pedeapsă pentru îndepărtarea de Cartea Sa.

Acesta este însoțitorul care nu-l părăsește nici când stă, nici când călătorește, ocrotitorul și tovarășul său: ce rău ocrotitor și ce rău tovarăș!

Doi frați de lapte, de la sânul aceleiași mame, au jurat, în bezna nopții: „Nicicând să nu ne despărțim!”³²⁰

Apoi El, Preaslăvitul, a arătat că Șayṭān îl abate pe însoțitorul și apropiatul său de la calea ce duce către El și către Raiul Său. Omul rătăcit, abătut de la cale, se socotește însă pe o cale călăuzită. Când cei doi însoțitori vin în Ziua Învierii, unul îi spune celuilalt: „O, de-ar fi între mine și tine depărtarea dintre răsărit și apus! Ce rău însoțitor mi-ai fost în lume! M-ai abătut de la călăuzire după ce îmi venise, m-ai oprit de la adevăr și m-ai rătăcit până am pierit. Ce rău însoțitor îmi ești astăzi!” Când cel lovit de o nenorocire o împarte cu altul, află prin faptul că nu este singur o ușurare și o mângâiere. El, Preaslăvitul, a arătat însă că aceasta nu există pentru cei care împart pedeapsa. Însoțitorul nu află odihnă și nici cea mai mică bucurie din pedepsirea celuilalt alături de el, deși nenorocirile din lume devin mângâiere când sunt generale.

Al-Khansāʾ a spus despre fratele său, Ṣakhr:

Dacă nu ar fi mulțimea celor care plâng în jurul meu pentru frații lor, mi-aș fi luat viața.

Ei nu plâng însă pe cineva asemenea fratelui meu; îmi mângâi sufletul pentru el știind că nu sunt singură.³²¹

Allah Preaslăvitul le-a oprit oamenilor Focului și această măsură de alinare, spunând:

Nu vă va folosi astăzi, după ce ați fost nedrepți, că împărțiți pedeapsa.

Păcatele și uneltirile lui Șayṭān

Printre pedepsele lor se află faptul că păcatele sunt un ajutor pe care omul îl dă dușmanului împotriva sa și o oștire prin care îl întărește în lupta cu el.

Allah Preaslăvitul l-a încercat pe om cu un dușman care nu-l părăsește nici cât o clipire. Omul doarme, dar dușmanul său rămâne treaz, pândindu-l; omul își pierde vigilența, dar acela nu și-o pierde. El și neamul său îl văd de unde omul nu-i vede. Își dă întreaga silință să-i fie dușman în orice stare și nu lasă nicio uneltire pe care o poate aduce asupra lui fără să i-o aducă. Se folosește împotriva lui de fiii tatălui său, dintre diavolii jinnilor, și de ceilalți, dintre diavolii oamenilor. I-a întins lațuri, i-a căutat pieirea, a întins curse în jurul lui și i-a pus capcane și plase. Le-a spus ajutoarelor sale: „Luați-l pe dușmanul vostru și al tatălui vostru! Să nu vă scape! Să nu fie partea lui Raiul, iar partea voastră Focul, partea lui mila, iar partea voastră blestemul! Știți că rușinea, blestemul și îndepărtarea de mila lui Allah care ne-au atins pe mine și pe voi au fost din pricina lui și pentru el. Dați-vă silința să-i faceți părtașii noștri în această nenorocire, fiindcă am pierdut părtășia cu cei drepți dintre ei în Rai!” El, Preaslăvitul, ne-a făcut cunoscute toate acestea despre dușmanul nostru și ne-a poruncit să ne pregătim pentru el și să ne rânduim cele de trebuință împotriva lui.

Când El, Preaslăvitul, a știut că Ādam și fiii săi au fost încercați cu acest dușman și că i s-a dat putere asupra lor, i-a sprijinit cu oștiri și luptători cu care să-l înfrunte. Și pe dușmanul lor l-a sprijinit cu luptători și oștiri cu care să-i înfrunte. A deschis târgul luptei în acest sălaș, de-a lungul vieții care, față de Viața de Apoi, este asemenea unei singure răsuflări dintre răsuflările ei. A cumpărat de la credincioși viețile și averile lor, în schimbul Raiului: ei luptă pe calea lui Allah, ucid și sunt uciși. A arătat că aceasta este o făgăduință adevărată, întărită asupra Sa în cele mai nobile Cărți: Tora, Evanghelia și Coranul. A arătat apoi că nimeni nu este mai credincios legământului său decât El, Preaslăvitul. Le-a poruncit să se bucure de acest târg. Cine vrea să-i cunoască prețul să privească cine este Cumpărătorul, ce preț este oferit pentru marfă și prin cine s-a încheiat învoiala. Ce izbândă este mai mare și ce negoț mai câștigător?³²² Apoi El, Preaslăvitul, a întărit aceasta prin cuvintele Sale:

O, voi, cei care ați crezut! Să vă îndrum către un negoț care vă scapă de o pedeapsă dureroasă? Credeți în Allah și în Trimisul Său și luptați pe calea lui Allah cu averile și cu viețile voastre. Aceasta este mai bine pentru voi, dacă ați ști! El vă va ierta păcatele și vă va face să intrați în grădini pe sub care curg râuri și în locuințe plăcute, în grădinile Edenului. Aceasta este izbânda măreață. Și încă un lucru pe care îl iubiți: ajutor de la Allah și o biruință apropiată. Binevestește-le credincioșilor!

El, Preaslăvitul, nu i-a dat acestui dușman putere asupra robului Său credincios, care face parte din categoria de făpturi cea mai iubită de El, decât pentru că lupta Îi este cea mai dragă, iar oamenii ei au cele mai înalte trepte înaintea Lui și sunt cei mai apropiați de El. A încredințat stindardul acestui război esenței făpturilor Sale: inima, locul cunoașterii, iubirii și adorării Lui, al sincerității, încrederii și întoarcerii către El. I-a încredințat conducerea războiului și a sprijinit-o cu o oștire de îngeri care nu o părăsesc. Ei se schimbă înaintea și în urma ei, unii luând locul altora; când pleacă un rând, vine altul. O întăresc, îi poruncesc binele, o îndeamnă la el, îi făgăduiesc cinstirea lui Allah și o îmbărbătează la răbdare: „Nu este decât răbdarea unui ceas, după care ai parte de odihnă veșnică.”

Apoi El, Preaslăvitul, i-a dat altă oștire, din revelația și Cuvântul Său: i-a trimis Trimisul Său și i-a pogorât Cartea Sa, sporindu-i puterea, ajutorul și pregătirea.

Pe lângă acestea, a sprijinit-o cu mintea, ca sfetnic și rânduitor; cu cunoașterea, care o îndrumă și o sfătuiește; cu credința, care o statornicește, o întărește și o ajută; și cu certitudinea, care îi dezvăluie adevărul lucrurilor, până când parcă vede ceea ce Allah le-a făgăduit apropiaților și celor din tabăra Sa pentru lupta împotriva dușmanilor Săi. Mintea rânduiește treburile oștirii; cunoașterea așază lucrurile războiului și mijloacele sale în locurile potrivite; credința întărește, dă putere și răbdare; certitudinea o face să înainteze și să pornească atacuri adevărate.

Apoi El, Preaslăvitul, l-a sprijinit pe cel care conduce acest război cu puteri vădite și lăuntrice. A făcut din ochi iscoada sa, din ureche aducătorul veștilor sale, din limbă tâlmaciul său și din mâini și picioare ajutoarele sale. I-a rânduit pe îngeri și pe purtătorii Tronului să ceară iertare pentru el și să ceară să-l ferească de rele și să-l facă să intre în grădini.

El, Preaslăvitul, Și-a luat asupra Sa apărarea lui, spunând: „Aceștia sunt tabăra Mea, iar tabăra lui Allah este cea care izbutește.”³²³ Aceștia sunt oștirea Mea:

Oștirea Noastră este cea care biruie.

I-a învățat pe robii Săi cum se poartă acest război și această luptă, adunându-le în patru îndemnuri:

O, voi, cei care ați crezut! Răbdați, întreceți-vă în răbdare, stați de strajă și temeți-vă de Allah, poate că veți izbândi!

Această luptă nu se împlinește decât prin cele patru lucruri. Răbdarea nu i se împlinește decât prin întrecerea în răbdare cu dușmanul, adică prin a-i sta împotrivă și a-l înfrunta. Când rabdă în fața dușmanului, are nevoie de alt lucru: straja. Aceasta înseamnă să rămână la hotarul inimii și să-l păzească, pentru ca dușmanul să nu intre prin el, și să păzească hotarul ochiului, al urechii, al limbii, al pântecelui, al mâinii și al piciorului. Prin aceste hotare intră dușmanul, străbate locuințele și strică tot ce poate. Straja înseamnă să rămână la aceste hotare și să nu le lase locurile goale, încât dușmanul să găsească hotarul nepăzit și să intre.

Iată-i pe companionii Trimisului lui Allah ﷺ, cele mai bune făpturi după profeți și trimiși și cei mai puternici în apărarea și paza împotriva lui Șayṭān. În ziua de la Uḥud au părăsit locul în care li se poruncise să rămână. Dușmanul a intrat pe acolo și s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat.

Ceea ce adună aceste trei lucruri și stâlpul pe care se sprijină este teama de Allah. Nici răbdarea, nici întrecerea în răbdare, nici straja nu folosesc fără teama de El, iar teama de El nu se înalță decât pe temelia răbdării.

Privește acum în tine întâlnirea celor două oștiri și alinierea celor două tabere: cum ești uneori biruitor, iar alteori ești biruit!

Regele necredinței a venit cu luptătorii și oștirile sale. A găsit inima în cetatea ei, așezată pe tronul împărăției sale, cu porunca împlinită de ajutoarele ei și cu oștirea adunată în jur, luptând pentru ea și apărându-i ținutul. Nu a putut s-o atace decât întorcând împotriva ei pe unii dintre conducătorii și ostașii ei. A întrebat care dintre ostași îi este cel mai apropiat și mai de seamă. I s-a spus: „Sufletul.” Le-a zis ajutoarelor sale: „Intrați la el prin ceea ce dorește. Cercetați ce iubește și care este lucrul său iubit, făgăduiți-i-l și amăgiți-l cu nădejdea lui. Întipăriți în el chipul lucrului iubit, când este treaz și când doarme. Când află liniște și tihnă în el, aruncați asupra lui cârligele patimii și trageți-l cu ele către voi.

Când se întoarce împotriva inimii și devine aliatul vostru împotriva ei, stăpâniți hotarul ochiului, al urechii, al limbii, al gurii, al mâinii și al piciorului. Stați de strajă la aceste hotare cât puteți! Când intrați prin ele către inimă, ea este ucisă, prinsă ori rănită adânc. Nu lăsați hotarele goale și nu îngăduiți vreunui detașament să intre pe acolo la inimă și să vă scoată. Dacă sunteți biruiți, străduiți-vă să slăbiți detașamentul, ca să nu ajungă la inimă ori să ajungă atât de slab, încât să nu-i fie de niciun folos.

Când stăpâniți aceste hotare, împiedicați privirea ochiului să fie una care ia aminte și învață. Faceți-o numai privire de desfătare, admirație și petrecere. Dacă fură o privire din care învață, stricați-o prin privirea nepăsării, admirației și patimii, căci aceasta îi este mai apropiată, se prinde mai bine de suflet și îi este mai ușoară. Luați hotarul ochiului, fiindcă prin el vă atingeți ținta! Nu i-am stricat pe fiii lui Ādam prin nimic asemenea privirii. Prin ea semăn în inimă sămânța patimii, apoi o ud cu apa dorinței. Continui să-i făgăduiesc și să-l amăgesc până îi întăresc hotărârea și îl mân cu frâul patimii către ieșirea de sub ocrotire.

Nu neglijați acest hotar! Stricați-l cât puteți și faceți ca lucrul lui să-i pară neînsemnat. Spuneți-i: «Ce înseamnă o privire care te cheamă să-L preamărești pe Creator și să cercetezi minunata Lui lucrare și frumusețea acestui chip, creat tocmai ca privitorul să afle prin el dovada despre El? Allah nu ți-a creat ochii în zadar și nu a creat acest chip ca să-l ascundă privirii!»

Dacă îl găsiți cu puțină cunoaștere și cu mintea stricată, spuneți-i: «Acest chip este o arătare a Adevărului și un loc al manifestării Sale.» Chemați-l la doctrina unirii, ittiḥād; dacă nu o primește, la sălășluirea Divinului, ḥulūl, generală ori particulară.³²⁴ Nu vă mulțumiți cu mai puțin de la el, căci prin aceasta ajunge dintre frații creștinilor. Porunciți-i apoi castitatea, paza de sine, închinarea și desprinderea de lume și prindeți prin el pe neștiutori. Acesta este unul dintre cei mai apropiați urmași ai mei și dintre cei mai mari ostași ai mei; ba eu sunt dintre ostașii și ajutoarele lui!”

Uneltirile diavolului prin auz

„Apoi păziți hotarul urechii, să nu intre prin el ceea ce vă strică treaba. Străduiți-vă să nu lăsați să intre prin el decât neadevărul, căci acesta este ușor sufletului, care îl găsește dulce și plăcut. Alegeți-i cuvintele cele mai dulci și mai fermecătoare pentru minți și amestecați-l cu ceea ce doresc sufletele. Aruncați cuvântul: dacă vedeți că îl ascultă cu luare-aminte, împingeți-l înainte cu altele asemenea lui. Ori de câte ori găsiți că îi place ceva, pomeniți-i-l fără încetare.

Feriți-vă să nu intre prin acest hotar ceva din Cuvântul lui Allah, din cuvintele Trimisului Său ﷺ ori din cuvintele sfătuitorilor! Dacă sunteți biruiți și intră ceva, puneți o piedică între el și înțelegerea, cercetarea, cugetarea și învățătura acelui lucru. Fie aduceți împotriva lui contrariul său, fie îl înfățișați ca înfricoșător de mare și greu: oamenii au fost opriți de la el, nu au nicio cale să ajungă la el și este o povară prea grea ca să o poarte. Ori îl faceți ieftin în ochii sufletelor, spunând că preocuparea mai însemnată trebuie să fie pentru ceea ce este mai înalt în ochii oamenilor, mai prețuit și mai neobișnuit pentru ei și are mai mulți primitori. Adevărul însă este părăsit, iar cel care îl primește se expune dușmăniei. Ceea ce are trecere între oameni este mai vrednic de ales”, și altele asemenea. Îi aduc neadevărul în orice înfățișare pe care o primește și care îi este ușoară și îi arată adevărul în orice înfățișare pe care o urăște și care îi este grea.

Dacă vrei să cunoști aceasta, privește la frații lor dintre diavolii oamenilor: cum înfățișează poruncirea binelui și oprirea răului ca amestec fără rost, căutare a greșelilor oamenilor, expunere la o încercare pe care omul nu o poate purta, stârnire de tulburări între oameni și altele asemenea. Înfățișează urmarea Sunnei și descrierea Domnului Preaînalt prin ceea ce El S-a descris și prin ceea ce L-a descris Trimisul Său drept asemănare cu făpturile, tașbīh, corporalizare, tajsīm, și precizare a modalității, takyīf.

Numesc faptul că Allah este deasupra făpturilor Sale, înălțarea Sa deasupra Tronului și deosebirea Sa de făpturi „ocupare a unui spațiu”. Numesc coborârea Sa la cerul cel mai de jos și cuvintele Lui: „Cine Îmi cere, ca să-i dau?”³²⁵ mișcare și deplasare. Numesc ceea ce a descris despre Sine — Mâna și Fața — organe și mădulare. Numesc faptele Sale „evenimente temporale”, iar însușirile Sale „accidente”. Apoi, prin negarea acestor lucruri, ajung să nege ceea ce El a descris despre Sine și îi fac pe neînvățați și pe cei cu vedere lăuntrică slabă să creadă că afirmarea însușirilor rostite de Cartea lui Allah și de Sunnah Trimisului Său cere aceste lucruri. Înfățișează această negare a însușirilor drept declarare a transcendenței și preamărire.

Cei mai mulți oameni au mințile slabe: primesc un lucru sub un nume și resping același lucru sub alt nume! Preaînaltul a spus:

Astfel i-am făcut fiecărui profet un dușman: diavolii dintre oameni și jinni, care își insuflă unii altora vorbe împodobite, spre amăgire.

Le-a numit „împodobite”, deși sunt neadevăr, fiindcă cel care le spune le împodobește și le înfrumusețează cât poate, apoi le aruncă în auzul celui amăgit, care se lasă înșelat.

Ceea ce urmărim este că Șayṭān a rămas la hotarul urechii, făcând să intre în ea ceea ce îl vatămă pe rob și nu-i folosește și oprind intrarea a ceea ce îi folosește. Dacă intră ceva fără alegerea lui, i-l strică.

Limba: neadevărul și tăcerea față de adevăr

Apoi spune: „Stați la hotarul limbii! Este hotarul cel mai mare și se află în fața regelui. Faceți să curgă pe ea cuvinte care îl vatămă și nu-i folosesc și opriți-o să rostească ceva folositor: pomenirea lui Allah Preaînaltul, cererea iertării, recitarea Cărții Sale, sfătuirea robilor Săi ori vorbirea despre cunoașterea folositoare.

La acest hotar aveți două lucruri mari; nu contează pe care îl dobândiți. Primul: rostirea neadevărului, căci cel care îl rostește este un frate al vostru și dintre cei mai mari ostași și ajutoare ale voastre.

**Al doilea:** tăcerea față de adevăr. Cel care tace față de adevăr este un frate mut al vostru, așa cum primul este un frate vorbitor. Poate că al doilea frate vă este mai folositor decât toți. Nu ați auzit vorbele sfătuitorului: Cel care rostește neadevărul este un diavol vorbitor, iar cel care tace față de adevăr este un diavol mut?³²⁶

Stați de strajă, stați de strajă la acest hotar, ca să nu rostească adevăr ori să se oprească de la neadevăr! Înfrumusețați-i rostirea neadevărului pe orice cale și înfricoșați-l de rostirea adevărului pe orice cale.

Să știți, fiii mei, că hotarul limbii este cel prin care îi pierd pe fiii lui Ādam și îi arunc pe fețe în Foc. Câți uciși, prizonieri și răniți am luat prin acest hotar!

Vă dau o povață, păstrați-o: unul dintre voi să rostească un cuvânt prin limba fratelui său dintre oameni, iar altul să fie pe limba ascultătorului, care să-l laude, să-i dea mare însemnătate, să se mire de el și să-i ceară fratelui să-l repete.

Ajutați-vă împotriva oamenilor pe orice cale, intrați la ei pe orice ușă și stați la pândă în orice loc! Nu ați auzit jurământul pe care l-am făcut Domnului lor, spunând:

Pentru că m-ai rătăcit, le voi sta la pândă pe calea Ta cea dreaptă. Apoi voi veni împotriva lor din față, din spate, din dreapta și din stânga și nu-i vei găsi pe cei mai mulți dintre ei mulțumitori.

Nu mă vedeți că i-am stat fiului lui Ādam în toate căile sale? Dacă îmi scapă pe o cale, îi stau în alta, până dobândesc ceea ce urmăresc ori o parte din aceasta.

Trimisul lor i-a prevenit despre aceasta, spunându-le:

Șayṭān i-a stat fiului lui Ādam în toate căile sale. I-a stat în calea Islamului și i-a zis: Îmbrățișezi Islamul și părăsești religia ta și religia părinților tăi? El i s-a împotrivit și a îmbrățișat Islamul. I-a stat în calea emigrării și i-a zis: Emigrezi și îți părăsești pământul și cerul? El i s-a împotrivit și a emigrat. I-a stat în calea jihād-ului și i-a zis: Lupți și ești ucis, averea îți este împărțită, iar soția se căsătorește cu altul!³²⁷

Tot astfel, stați-le în toate căile binelui! Dacă unul vrea să dea milostenie, stați-i în cale și spuneți-i în sinea lui: «Îți scoți averea și rămâi asemenea acestui cerșetor, ajungând deopotrivă cu el?» Nu ați auzit ce am pus pe limba unui om căruia altul i-a cerut milostenie? El a spus: «Sunt averile noastre; dacă vi le dăm, ajungem asemenea vouă.»

Stați-i în calea pelerinajului și spuneți: «Drumul său este înfricoșător și greu; cel care îl străbate își expune viața și averea pieirii.»

Tot astfel stați-i în celelalte căi ale binelui, îndepărtându-l de ele și pomenindu-i greutățile și primejdiile lor.

Apoi stați în căile păcatelor, faceți-le frumoase în ochii fiilor lui Ādam și împodobiți-le în inimile lor. Faceți din femei cele mai mari ajutoare ale voastre în aceasta. Prin porțile lor intrați la ei; ce bune ajutoare vă sunt!

Apoi păziți hotarul mâinilor și al picioarelor: împiedicați mâinile să lucreze la ceea ce vă vatămă și picioarele să meargă într-acolo.

Să știți că cel mai mare ajutor pentru a păzi aceste hotare este împăcarea cu sufletul care poruncește răul. Ajutați-l și folosiți-vă de el, sprijiniți-l și luați sprijin de la el. Fiți alături de el în lupta împotriva sufletului liniștit și străduiți-vă să-l frângeți și să-i nimiciți puterile. Nu aveți altă cale decât să-i tăiați izvoarele de sprijin. Când acestea sunt tăiate, sprijinul sufletului care poruncește răul crește și ajutoarele lui vi se supun, coborâți inima din cetatea sa, înlăturați-o din împărăția ei și puneți în locul ei sufletul. Acesta nu poruncește decât ceea ce doriți și iubiți și nu vă aduce nicidecum ceea ce urâți. Nu vi se împotrivește în nimic din ceea ce îl îndrumați; când îi sugerați un lucru, se grăbește să-l facă.

Dacă simțiți că inima se luptă să-și recapete împărăția și vreți să fiți feriți de aceasta, încheiați între ea și suflet o căsătorie. Împodobiți și înfrumusețați sufletul și arătați-i-l sub cel mai frumos chip de mireasă. Spuneți-i: «Gustă unirea și bucuria cu această mireasă, așa cum ai gustat războiul și ai cunoscut amărăciunea loviturilor și a rănilor. Apoi cumpănește plăcerea acestei împăcări cu amărăciunea acelei lupte. Lasă războiul să-și pună jos poverile! Nu este o zi care trece, ci un război ce ține până la moarte, iar puterile tale sunt prea slabe pentru o luptă fără încetare.»

Folosiți-vă, fiii mei, de două oștiri mari, alături de care nu veți fi biruiți.

Prima este oștirea nepăsării. Faceți inimile fiilor lui Ādam nepăsătoare față de Allah și de sălașul Vieții de Apoi pe orice cale. Nu aveți nimic mai puternic pentru a vă atinge ținta. Când inima uită de Allah, puneți stăpânire pe ea și pe ajutoarele ei.

A doua este oștirea patimilor. Împodobiți-le în inimile lor și înfrumusețați-le în ochii lor.

Atacați-i cu aceste două oștiri, căci nu aveți nimic mai puternic împotriva fiilor lui Ādam. Folosiți patimile pentru a întări nepăsarea și nepăsarea pentru a întări patimile. Uniți doi oameni nepăsători, apoi folosiți-vă de ei împotriva celui care Îl pomenește pe Allah. Unul nu-i biruie pe cinci: alături de cei doi nepăsători sunt doi diavoli, ceea ce îi face patru, iar diavolul celui care pomenește este cu ei.

Dacă vedeți un grup adunat pentru ceva care vă vatămă — pomenirea lui Allah ori cercetarea poruncilor, opririlor și religiei Sale — și nu puteți să-i despărțiți, folosiți împotriva lor oameni asemenea lor, care își pierd vremea. Apropiați-i de ei și tulburați-i prin aceștia.

În ansamblu, pregătiți pentru fiecare lucru ceea ce i se potrivește. Intrați la fiecare dintre fiii lui Ādam prin poarta dorinței și patimii sale. Sprijiniți-l și ajutați-l să le dobândească. Dacă Allah le-a poruncit să rabde împotriva voastră, să se întreacă cu voi în răbdare și să păzească hotarele împotriva voastră, răbdați și voi, întreceți-vă în răbdare și stați de strajă împotriva lor. Profitați de prilejurile patimii și mâniei lor: nicăieri nu-i prindeți mai bine pe fiii lui Ādam decât în aceste două locuri!

Să știți că pe unii îi stăpânește mai mult patima, iar puterea mâniei lor este slabă și înfrântă. Luați împotriva lor calea patimii și lăsați calea mâniei. Pe alții îi stăpânește mai mult mânia, dar nu lăsați nepăzită calea patimii și nu-i părăsiți hotarul, căci cel care nu-și stăpânește sufletul la mânie este și mai puțin în stare să-l stăpânească la patimă. Uniți-i mânia cu patima, amestecați-le și chemați-l la patimă prin poarta mâniei și la mânie prin calea patimii.

Să știți că nu aveți împotriva fiilor lui Ādam arme mai puternice decât aceste două.

Nu i-am scos pe cei doi părinți ai lor din Rai decât prin patimă și nu am aruncat dușmănia între urmașii lor decât prin mânie. Prin ea le-am rupt legăturile de rudenie și le-am vărsat sângele, iar prin ea unul dintre cei doi fii ai lui Ādam și-a ucis fratele.

Să știți că mânia este un cărbune aprins în inima fiului lui Ādam, iar patima este un foc care izbucnește din inimă. Focul se stinge cu apă, rugăciune, pomenire și rostirea măreției lui Allah.³²⁸ Feriți-vă să-i îngăduiți fiului lui Ādam, la mânie și patimă, să se apropie de abluțiune și rugăciune: acestea le sting focul mâniei și al patimii.

Profetul lor le-a poruncit aceasta, spunând:

Mânia este un cărbune aprins în inima fiului lui Ādam. Nu ați văzut roșeața ochilor și umflarea venelor gâtului său? Cine simte aceasta să facă abluțiunea.³²⁹

Le-a mai spus:

Focul se stinge numai cu apă.³³⁰

Allah le-a dat povața să se folosească împotriva voastră de răbdare și rugăciune. Puneți o piedică între ei și acestea și faceți-i să le uite. Folosiți-vă împotriva lor de patimă și mânie. Armele voastre cele mai puternice și mai vătămătoare sunt nepăsarea și urmarea poftelor; armele lor cele mai puternice și cetățile lor cele mai trainice sunt pomenirea lui Allah și împotrivirea față de pofte. Dacă vedeți un om care se împotrivește poftelor sale, fugiți din umbra lui și nu vă apropiați de el!”

Ceea ce urmărim este că păcatele și neascultarea sunt arme și ajutoare pe care robul le dă dușmanilor săi, sprijinindu-i împotriva sa. Ei se luptă cu el folosind armele lui, iar el este alături de ei împotriva sa.

Aceasta este culmea neștiinței:

Dușmanii nu ajung să-i facă neștiutorului ceea ce își face el singur.³³¹

Unul dintre lucrurile uimitoare este că robul își dă silința să se înjosească, pretinzând că se cinstește. Se străduiește să se lipsească de partea cea mai înaltă și mai nobilă, pretinzând că lucrează în folosul său. Își dă întreaga silință să se facă neînsemnat, mic și ascuns, pretinzând că se înalță, se ridică și crește!

Unul dintre înaintași spunea în predica sa: „Câți nu se înjosesc, pretinzând că se cinstesc; se umilesc, pretinzând că își dau cinste; se micșorează, pretinzând că se măresc; se risipesc, pretinzând că își păzesc dreptul! Este destulă neștiință ca omul să fie alături de dușmanul său împotriva sa și să ajungă prin fapta lui să-și facă ceea ce dușmanul nu poate.”³³² Allah este Cel de la Care se caută ajutorul.

Uitarea de sine

Printre pedepsele lor se află faptul că îl fac pe rob să se uite pe sine. Când se uită, se neglijează, se strică și se pierde.

Dacă se întreabă: „Cum se uită robul pe sine? Dacă se uită pe sine, ce își mai amintește? Și ce înseamnă uitarea de sine?”

Se răspunde: Da, se uită pe sine în cea mai mare măsură. Preaînaltul a spus:

Nu fiți asemenea celor care L-au uitat pe Allah, iar El i-a făcut să se uite pe ei înșiși. Aceștia sunt cei nelegiuiți.

Când L-au uitat pe Domnul lor Preaslăvitul, El i-a uitat și i-a făcut să se uite pe ei înșiși, după cum a spus:

L-au uitat pe Allah, iar El i-a uitat.

L-a pedepsit pe cel care L-a uitat cu două pedepse. Prima: El, Preaslăvitul, l-a uitat. A doua: l-a făcut să se uite pe sine.

Uitarea robului de către El, Preaslăvitul, înseamnă neglijarea, părăsirea, lipsirea de sprijin și pierderea lui. Pieirea îi este mai aproape decât mâna de gură!

A-l face să se uite pe sine înseamnă a-l face să uite cele mai înalte foloase ale sale, cauzele fericirii, izbândei, îndreptării și desăvârșirii sale. Îl face să uite toate acestea, încât nu-i trec prin minte, nu le păstrează în amintire și nu-și îndreaptă năzuința către ele ca să le dorească. Nu-i trec prin minte ca să le urmărească și să le aleagă.

Îl face și să uite defectele, lipsurile și vătămările propriului suflet, încât nu-i trece prin minte să le îndepărteze și să le îndrepte.

Îl face să uite bolile și durerile sufletului și inimii, încât nu-i trece prin inimă să le lecuiască și nici să se străduiască să înlăture suferințele și bolile care îl duc la stricăciune și pieire. Este bolnav, împovărat de boală, iar boala îl poartă către pierzare, dar el nu o simte și nu se gândește să o trateze. Aceasta este una dintre cele mai mari pedepse generale și particulare.

Ce pedeapsă este mai mare decât aceea a celui care s-a neglijat, s-a risipit și a uitat ceea ce îi folosește, boala, leacul și cauzele fericirii, izbândei, îndreptării și vieții sale veșnice în desfătarea statornică?

Cine cercetează acest pasaj vede că cele mai multe dintre aceste făpturi au uitat cu adevărat de sine, s-au risipit și și-au pierdut partea de la Allah. S-au vândut ieftin, pe un preț mic, într-un târg în pierdere. Aceasta li se arată la moarte și se arată pe deplin în Ziua arătării pierderii, când robul vede că a fost păgubit în învoiala încheiată pentru sine în acest sălaș și în negoțul făcut pentru întoarcerea sa. Fiecare face negoț în lumea aceasta pentru Viața sa de Apoi.

Cei care pierd, socotindu-se oameni ai câștigului, au cumpărat viața lumească, partea și plăcerile lor din ea cu Viața de Apoi și partea lor de acolo. Și-au risipit bunătățile în viața lumească, s-au bucurat de ele, s-au mulțumit și s-au liniștit în ele. Strădania lor a fost să le dobândească: au vândut, au cumpărat și au negustorit. Au vândut viitorul pe prezent, plata amânată pe cea imediată și ceea ce lipsește privirii pe ceea ce este la îndemână, spunând: „Aceasta este chibzuința.” Unul dintre ei spune:

Ia ceea ce vezi și lasă ceea ce ai auzit!³³³

„Cum să vând ceea ce este prezent, la îndemână și văzut în acest sălaș pe ceea ce nu se vede, cu plata amânată într-un sălaș diferit de acesta?” La aceasta se adaugă slăbiciunea credinței, puterea imboldului patimii, iubirea celor grabnice și imitarea semenilor.

Cei mai mulți oameni se află în acest negoț păgubitor, despre ai cărui oameni Allah Preaslăvitul a spus:

Aceștia sunt cei care au cumpărat viața lumească pe Viața de Apoi. Pedeapsa nu le va fi ușurată și nu vor fi ajutați.

A spus despre ei:

Negoțul lor nu le-a adus câștig și nu au fost călăuziți.

În Ziua arătării pierderii, li se arată paguba acestui negoț, iar sufletele li se sfâșie de regret.

Cei care câștigă au vândut ceea ce piere pe ceea ce rămâne, ceea ce este ieftin pe ceea ce este prețios și ceea ce este neînsemnat pe ceea ce este măreț. Au spus: „Cât prețuiește lumea aceasta, de la început până la sfârșit, ca să ne vindem partea de la Allah și din sălașul Vieții de Apoi pentru ea? Ce să mai spunem despre ceea ce dobândește robul din ea în acest răstimp scurt, care este în realitate asemenea unei clipe de vis și nu se poate compara deloc cu sălașul statornic?”

Preaînaltul a spus:

În ziua când îi va aduna, li se va părea că nu au rămas decât un ceas din zi, recunoscându-se unii pe alții.

Preaînaltul a spus:

Te întreabă despre Ceas: Când va sosi? Ce poți tu să spui despre el? Numai la Domnul tău este cunoașterea lui. Tu ești numai un prevenitor pentru cel care se teme de el. În ziua când îl vor vedea, li se va părea că nu au rămas decât o seară ori o dimineață.

Preaînaltul a spus:

În ziua când vor vedea ceea ce li se făgăduiește, li se va părea că nu au rămas decât un ceas din zi.

Preaînaltul a spus:

El va întreba: Câți ani ați rămas pe pământ? Vor răspunde: Am rămas o zi ori o parte dintr-o zi; întreabă-i pe cei care numără! El va spune: Nu ați rămas decât puțin, dacă ați fi știut!

Preaînaltul a spus:

În ziua când se va sufla în Trâmbiță, îi vom aduna pe nelegiuiți cu ochii albaștri. Vor șopti între ei: Nu ați rămas decât zece zile! Noi știm mai bine ceea ce spun, când cel mai chibzuit dintre ei va zice: Nu ați rămas decât o zi.

Aceasta este realitatea lumii la venirea Învierii. Când au cunoscut puținătatea șederii lor în ea și că au un alt sălaș, al vieții adevărate și al statorniciei, au socotit cea mai mare pagubă să vândă sălașul care rămâne pe cel care piere. Au făcut negoțul oamenilor chibzuiți și nu s-au lăsat amăgiți de negoțul celor nechibzuiți. În Ziua arătării pierderii li se arată câștigul negoțului și valoarea celor cumpărate. Fiecare om din această lume vinde, cumpără și negustorește. Toți oamenii ies dimineața: unul își vinde sufletul și îl pierde, altul îl cumpără și îl eliberează.³³⁴

Allah a cumpărat de la credincioși viețile și averile lor, în schimbul Raiului. Ei luptă pe calea lui Allah, ucid și sunt uciși: o făgăduință adevărată, întărită asupra Sa în Tora, în Evanghelie și în Coran. Cine este mai credincios legământului său decât Allah? Bucurați-vă de târgul pe care l-ați încheiat! Aceasta este izbânda măreață.

Aceasta este prima plată din prețul acestui negoț. Negustoriți, voi, cei sărăciți! Iar tu, care nu poți plăti acest preț, ai aici un alt preț.

Dacă ești dintre oamenii acestui negoț, dă-l:

Cei care se căiesc, se închină, aduc laudă, postesc, fac plecăciunea, se prosternează, poruncesc binele, opresc răul și păzesc hotarele lui Allah. Binevestește-le credincioșilor!

O, voi, cei care ați crezut! Să vă îndrum către un negoț care vă scapă de o pedeapsă dureroasă? Credeți în Allah și în Trimisul Său și luptați pe calea lui Allah cu averile și cu viețile voastre. Aceasta este mai bine pentru voi, dacă ați ști!

Ceea ce urmărim este că păcatele îl fac pe rob să-și uite partea din acest negoț câștigător și îl ocupă cu negoțul păgubitor. Aceasta este de ajuns ca pedeapsă. Allah este Cel de la Care se caută ajutorul.

Pierderea binefacerilor prezente și viitoare

Printre pedepsele păcatelor se numără și faptul că ele înlătură binefacerile deja primite și le întrerup pe cele care ar urma să vină: fac să piară ceea ce există și împiedică ceea ce urma să sosească. Binefacerile lui Allah deja primite nu sunt păstrate prin nimic asemenea ascultării de El, iar cele care lipsesc nu sunt dobândite prin nimic asemenea ascultării de El. Ceea ce se află la El nu se dobândește decât prin ascultarea de El.

Allah, Preaslăvitul, a rânduit pentru fiecare lucru o cauză și o pricină de pieire: o cauză care îl aduce și o pricină care îl nimicește. A făcut din ascultarea de El cauza care aduce binefacerile Sale, iar din neascultarea de El pricinile care le împiedică. Când vrea să păstreze binefacerea Sa asupra robului, îi inspiră să o îngrijească prin ascultarea de El în folosirea ei. Iar când vrea să o înlăture de la el, îl lasă fără ajutor, până ce Îi nesocotește poruncile folosindu-se tocmai de ea.

Este uimitor că robul știe toate acestea: le vede la sine și la alții, iar despre cele pe care nu le-a văzut află din relatările privitoare la cei cărora le-au fost înlăturate binefacerile lui Allah din pricina neascultării de El. Cu toate acestea, stăruie în neascultarea de Allah, de parcă ar fi exceptat de la această rânduială ori scos de sub această regulă generală; de parcă acest lucru i-ar privi pe oameni, dar nu și pe el, și ar ajunge la făpturi, dar nu și la el!

Ce neștiință poate fi mai mare decât aceasta? Ce nedreptate față de sine o poate întrece? Judecata Îi aparține lui Allah, Cel Preaînalt, Cel Mare.

Îndepărtarea îngerului și apropierea diavolului

Printre pedepsele păcatelor se numără și faptul că ele îl îndepărtează de rob pe ocrotitorul său, cea mai folositoare și mai sinceră față de el dintre făpturi, a cărui apropiere îi aduce fericirea: îngerul însărcinat cu el. În schimb, îl apropie de el pe dușmanul său, cea mai înșelătoare și mai vătămătoare față de el dintre făpturi: diavolul. Când robul Îl nesocotește pe Allah, îngerul se îndepărtează de el potrivit cu acea neascultare; chiar și pentru o singură minciună se îndepărtează foarte mult.

În unele relatări se spune:

Când robul minte, îngerul se îndepărtează de el o milă, din pricina mirosului său urât.³³⁵

Dacă atât se îndepărtează îngerul de el pentru o singură minciună, cât de mult se va îndepărta pentru ceea ce este mai grav și mai rușinos decât aceasta?

Unul dintre predecesori a spus: „Când un bărbat întreține raporturi sexuale cu alt bărbat, pământul strigă către Allah, iar îngerii fug la Domnul lor și I se plâng de grozăvia celor văzute.”³³⁶

Unul dintre predecesori a spus: „Când robul se trezește dimineața, îngerul și diavolul se grăbesc către el. Dacă Îl pomenește pe Allah, Îi proclamă măreția, Îl laudă și mărturisește că nu există alt dumnezeu vrednic de adorare în afară de El, îngerul îl alungă pe diavol și îl ia în ocrotire. Dacă își începe ziua cu altceva, îngerul se îndepărtează de el, iar diavolul îl ia în stăpânire.”³³⁷

Îngerul continuă să se apropie de rob până când cârmuirea, întâietatea și ascultarea ajung să-i aparțină.

Atunci îngerii îl ocrotesc în viața sa, la moarte și la înviere, după cum spune Preaînaltul:

Cei care spun: «Domnul nostru este Allah», apoi rămân statornici — asupra lor coboară îngerii, spunând: «Nu vă temeți și nu vă întristați! Primiți vestea bună a Grădinii care vă era făgăduită! Noi suntem ocrotitorii voștri în viața lumească și în Viața de Apoi.»

Când îngerul îl ia în ocrotire, îl ocrotește cea mai sinceră, mai folositoare și mai binevoitoare față de el dintre făpturi. Îl întărește, îl învață, îi întărește inima și îl sprijină.

Preaînaltul spune:

Când Domnul tău le revela îngerilor: «Eu sunt cu voi! Întăriți-i, așadar, pe cei care cred!»

La moarte, îngerul îi spune: „Nu te teme, nu te întrista și primește vestea bună a ceea ce te va bucura!”³³⁸ Îl întărește prin cuvântul statornic atunci când are cea mai mare nevoie de el: în viața lumească, la moarte și în mormânt, când este întrebat.

Nimeni nu-i este mai folositor robului decât îngerul care îl însoțește. Acesta îi este ocrotitor când este treaz și când doarme, în viață, la moarte și în mormânt; îi alină singurătatea, îi este însoțitor când este singur și îi vorbește în taină. Luptă pentru el împotriva dușmanului său, îl apără de acesta și îl ajută împotriva lui. Îi făgăduiește binele, îi dă vestea bună a acestuia și îl îndeamnă să recunoască adevărul.

Așa se arată în relatarea transmisă atât ca atribuită Profetului ﷺ, cât și ca spusă de un Companion:

Îngerul are o înrâurire asupra inimii fiului lui Adam, iar diavolul are și el o înrâurire. Înrâurirea îngerului este făgăduința binelui și recunoașterea făgăduinței, iar înrâurirea diavolului este amenințarea cu răul și tăgăduirea adevărului.³³⁹

Când apropierea îngerului de rob se întărește, el vorbește prin limba acestuia și îi pune pe limbă cuvântul drept. Când se îndepărtează de el, iar diavolul se apropie, acesta vorbește prin limba lui și îi pune pe limbă minciuna și vorba rușinoasă. Astfel vezi un om prin a cărui limbă vorbește îngerul și un altul prin a cărui limbă vorbește diavolul.

În relatare se spune:

Liniștea statornică vorbește prin limba lui ʿUmar.³⁴⁰

Când unul dintre ei auzea un cuvânt bun de la cineva, spunea: „Numai îngerul ți l-a pus pe limbă.” Iar când auzea opusul lui, spunea: „Numai diavolul ți l-a pus pe limbă.” Îngerul pune adevărul în inimă și îl pune pe limbă; diavolul pune falsul în inimă și îl face să curgă pe limbă.

Una dintre pedepsele neascultării este, așadar, că îl îndepărtează de rob pe ocrotitorul său, în a cărui apropiere, vecinătate și ocrotire se află fericirea sa, și îl apropie pe dușmanul său, în a cărui apropiere și alianță se află pieirea, nenorocirea și stricăciunea sa. Îngerul chiar îl apără pe rob și răspunde în locul lui când un nechibzuit îl jignește și îl ocărăște. Astfel, doi oameni s-au certat în fața Profetului ﷺ. Unul a început să-l ocărască pe celălalt, iar acesta a rămas tăcut; apoi a rostit un cuvânt ca să-i răspundă, iar Profetul ﷺ s-a ridicat. Omul a spus: „Trimis al lui Allah, când i-am răspuns la o parte dintre cuvinte, te-ai ridicat.” El a răspuns:

Îngerul te apăra; când i-ai răspuns, a venit diavolul, iar eu nu puteam rămâne așezat.³⁴¹

Când robul musulman se roagă pentru fratele său în lipsa acestuia, îngerul spune „Āmīn” la ruga lui și adaugă: „Să ai parte de același lucru!”³⁴² Iar când termină de recitat Al-Fātiḥah, îngerii spun „Āmīn” la ruga sa.³⁴³

Când robul credincios, care Îl adoră numai pe Allah și urmează calea Sa și Sunnah Trimisului Său, păcătuiește, purtătorii Tronului și cei din jurul lui cer iertare pentru el.³⁴⁴

Când adoarme în stare de abluțiune, un înger petrece noaptea în veșmântul de lângă trupul său.³⁴⁵

Îngerul credinciosului îl apără, luptă pentru el, îl ocrotește, îl învață, îl întărește și îi dă curaj. Nu se cuvine, așadar, să-i fie un vecin rău, să-l rănească peste măsură, să-l alunge și să-l îndepărteze, căci el îi este oaspete și vecin. Dacă cinstirea unui oaspete dintre oameni și bunătatea față de vecin sunt cerințe și urmări ale credinței, ce să spunem despre cinstirea celui mai ales dintre oaspeți și a celui mai bun și mai binevoitor dintre vecini?

Când robul îl rănește pe înger prin felurite păcate, nedreptăți și fapte rușinoase, acesta se roagă Domnului său împotriva lui și spune: „Allah să nu-ți răsplătească prin bine!”³⁴⁶ Tot astfel, se roagă pentru el când îl cinstește prin ascultare și binefacere.

Unul dintre Companioni a spus:

Alături de voi sunt unii care nu vă părăsesc; rușinați-vă, așadar, de ei și cinstiți-i!³⁴⁷

Nimeni nu este mai josnic decât cel care nu se rușinează în fața cuiva nobil și de mare rang, nu-i recunoaște măreția și nu-l respectă.

Preaslăvitul a atras atenția asupra acestui înțeles prin cuvintele Sale:

Peste voi sunt, cu adevărat, păzitori, scribi nobili.

Adică: rușinați-vă de acești păzitori nobili și cinstiți-i; prețuiți-i într-atât încât să nu vadă la voi ceea ce v-ați rușina să vadă cineva asemenea vouă.

Îngerii sunt deranjați de ceea ce îi deranjează și pe fiii lui Adam.³⁴⁸ Dacă pe fiul lui Adam îl deranjează cel care săvârșește nelegiuiri și păcate în fața lui, chiar dacă el însuși poate face asemenea lucruri, ce să spunem despre suferința scribilor nobili dintre îngeri? La Allah căutăm ajutor.

Păcatele și cauzele pieirii

Printre pedepsele păcatelor se numără și faptul că ele atrag cauzele pieirii robului în această lume și în Viața de Apoi.

Păcatele sunt boli care, dacă se înrădăcinează, ucid în mod inevitabil. Trupul nu poate fi sănătos decât prin hrană care să-i păstreze puterea, prin eliminarea materiilor stricate și a umorilor rele care, dacă îl copleșesc, îl îmbolnăvesc, și printr-un regim care să-l oprească de la ceea ce îl vatămă și de al cărui rău se teme. Tot astfel, viața inimii nu este deplină decât prin hrana credinței și a faptelor bune, care îi păstrează puterea; prin curățirea pocăinței sincere, care elimină din ea materiile stricate și umorile rele; și printr-un regim care îi păstrează sănătatea și o ferește de ceea ce i se împotrivește, adică prin renunțarea la ceea ce contravine sănătății. Evlavia este un nume care cuprinde aceste trei lucruri; ceea ce lipsește din ele lipsește, în aceeași măsură, și din evlavie.

Odată lămurite acestea, păcatele se împotrivesc tuturor celor trei lucruri: atrag materiile vătămătoare, aduc amestecul dăunător care contrazice regimul și împiedică eliminarea prin pocăință sinceră.

Privește un trup bolnav, în care s-au adunat umori rele și materii care provoacă boala, dar care nu le elimină și nu ține un regim pentru a se feri de ele: cum ar putea fi sănătos și cum ar putea dăinui?

Bine a spus poetul:

Ți-ai ocrotit trupul prin cumpătare, de teama unei dureri ce te-ar putea lovi;

mai potrivit era să te ferești de păcate, de teama Focului.³⁴⁹

Cel care își păstrează puterea împlinind poruncile, ține regimul ferindu-se de cele interzise și elimină amestecul dăunător prin pocăință sinceră nu lasă necăutat niciun bine și nu lasă nefolosită nicio cale de scăpare de rău. La Allah căutăm ajutor.