Boala și leacul

Dacă aceste pedepse nu te înspăimântă și nu găsești nicio înrâurire a lor asupra inimii tale, înfățișează-i pedepsele legale pe care Allah și Trimisul Său le-au rânduit pentru fărădelegi: tăierea mâinii pentru furtul a trei dirhami; tăierea mâinii și a piciorului pentru tâlhărie împotriva celui a cărui avere și viață sunt ocrotite; sfâșierea pielii prin biciuire pentru o acuzație de desfrâu adusă unei persoane caste sau pentru o picătură de vin introdusă în trup; uciderea cu pietre, într-un chip cumplit, pentru introducerea glandului într-un organ genital interzis. Pentru cel căruia nu i s-a împlinit binefacerea statutului de muḥṣan, această pedeapsă a fost ușurată la o sută de lovituri și un an de surghiun departe de țara și locul său, pe pământ străin. Capul robului este despărțit de trup dacă întreține raporturi cu o rudă cu care căsătoria îi este oprită, dacă părăsește rugăciunea obligatorie ori rostește un cuvânt de necredință. A poruncit uciderea celui care întreține raporturi sexuale cu un bărbat asemenea lui și uciderea celui cu care a săvârșit fapta. A poruncit uciderea celui care întreține raporturi cu un animal și uciderea animalului împreună cu el. A avut de gând să ardă casele celor care lipsesc de la rugăciunea în adunare. Mai sunt și alte pedepse rânduite pentru fărădelegi, pe care, în înțelepciunea Sa, le-a făcut potrivite cu imboldurile către acele fărădelegi și cu puterea de a le înfrâna.

Pentru ceea ce firea respinge și către care nu are niciun imbold, S-a mulțumit cu interdicția și cu o pedeapsă corectivă, fără a rândui o pedeapsă fixă, ca în cazul consumului de excremente, al băutului sângelui și al consumului de mortăciuni. Pentru ceea ce firea dorește a rânduit o pedeapsă pe măsura stricăciunii faptei și a imboldului firesc către ea.³⁵⁰

De aceea, întrucât imboldul firesc către desfrâu este unul dintre cele mai puternice, pedeapsa sa cea mai grea este una dintre cele mai cumplite și mai aspre forme de ucidere, iar pedeapsa sa mai ușoară este cea mai înaltă treaptă a biciuirii, la care se adaugă surghiunul. Întrucât raporturile sexuale între bărbați întrunesc ambele aspecte, pedeapsa lor fixă este uciderea în toate cazurile. Iar fiindcă imboldul către furt este puternic, la fel ca stricăciunea lui, pentru el a fost rânduită tăierea mâinii.

Cugetă la înțelepciunea Sa în vătămarea mădularului prin care a fost săvârșită fărădelegea: tâlharului i-a fost vătămată mâna și piciorul, uneltele tâlhăriei sale. În schimb, celui care aduce o acuzație de desfrâu nu i-a fost vătămată limba cu care a săvârșit fărădelegea, căci răul tăierii ei ar depăși răul fărădelegii, iar acesta nu s-ar ridica la gravitatea lui. De aceea, S-a mulțumit cu îndurerarea întregului trup prin biciuire.

Dacă se întreabă: „De ce nu i-a fost vătămat desfrânatului organul cu care a săvârșit păcatul?”, se răspunde: din mai multe motive.

Primul: răul acestui lucru ar depăși răul fărădelegii, căci ar opri procrearea și l-ar expune pieirii.

Al doilea: organul sexual este ascuns, iar tăierea lui nu ar împlini scopul pedepsei fixe: descurajarea și înfrânarea altor făptași asemenea lui, spre deosebire de tăierea mâinii.

Al treilea: dacă îi taie o mână, îi rămâne o alta care o înlocuiește, spre deosebire de organul sexual.

Al patrulea: plăcerea desfrâului a cuprins întregul trup; de aceea, era mai potrivit ca pedeapsa să cuprindă întregul trup, în loc să fie mărginită la o parte din el.

Pedepsele Legiuitorului au venit, așadar, în chipul cel mai desăvârșit, cel mai potrivit cu rațiunea și cel mai temeinic în slujirea binelui.

Scopul este să arătăm că păcatele atrag fie pedepsele legale, fie pedepsele rânduite prin hotărârea divină, ori Allah le adună pe amândouă asupra robului. El le poate înlătura pe amândouă de la cel care se pocăiește și face bine.

Pedepsele legale și pedepsele hotărâte de Allah

Pedepsele păcatelor sunt de două feluri: cele legale și cele rânduite prin hotărârea divină. Când sunt aplicate cele legale, ele înlătură ori ușurează pedepsele rânduite prin hotărârea divină. Domnul Preaînalt aproape niciodată nu le adună pe amândouă asupra robului Său, decât atunci când una singură nu este de ajuns pentru a înlătura urmarea păcatului și nu ajunge pentru a-i vindeca boala.

Dacă pedepsele legale sunt lăsate deoparte, ele se prefac în pedepse rânduite prin hotărârea divină. Acestea pot fi mai aspre decât cele legale ori mai ușoare, însă îi cuprind pe mai mulți, pe când cele legale îi privesc numai pe făptași. Domnul, Binecuvântatul și Preaînaltul, nu pedepsește prin Lege decât pe cel care a săvârșit fărădelegea ori a pricinuit-o. Pedeapsa rânduită prin hotărârea divină poate fi însă atât generală, cât și individuală. Când neascultarea rămâne ascunsă, ea nu-l vatămă decât pe făptaș; când este făcută public, vatămă atât individul, cât și întreaga obște. Dacă oamenii văd răul și se unesc în a nu-l dezaproba, este de temut că Allah îi va cuprinde pe toți în pedeapsa Sa.

Am arătat mai înainte că Allah, Preaslăvitul, a rânduit pedeapsa legală pe măsura stricăciunii păcatului și a imboldului firesc către el. A făcut-o de trei feluri: uciderea, tăierea și biciuirea. A rânduit uciderea pentru necredință și pentru ceea ce o urmează și se apropie de ea: desfrâul și raporturile sexuale între bărbați. Necredința corupe religiile, iar celelalte corup descendența și neamul omenesc.

Imamul Aḥmad a spus: „După omor, nu cunosc un păcat mai mare decât desfrâul.”³⁵¹ A adus ca dovadă hadithul lui ʿAbd Allāh ibn Masʿūd, care a spus: „Trimis al lui Allah, care păcat este cel mai mare?” El a răspuns:

Să-I faci lui Allah un egal, deși El te-a creat.

Am întrebat: „Apoi care?” A răspuns:

Să-ți ucizi copilul de teamă că va mânca împreună cu tine.

Am întrebat: „Apoi care?” A răspuns:

Să săvârșești desfrâu cu soția vecinului tău.

Allah, Preaslăvitul, a revelat spre întărirea acestor cuvinte:

Cei care nu cheamă alături de Allah un alt dumnezeu, nu ucid sufletul pe care Allah l-a făcut sacru decât pe drept și nu săvârșesc desfrâu…³⁵²

Profetul ﷺ a menționat cel mai grav caz din fiecare fel, pentru ca răspunsul să corespundă întrebării. Fiind întrebat despre cel mai mare păcat, a răspuns menționând cele mai grave categorii și cel mai grav caz din fiecare categorie.

Cel mai grav fel de asociere este ca robul să-I facă lui Allah un egal.

Cel mai grav fel de omor este să-și ucidă copilul de teamă că acesta va împărți cu el hrana și băutura.

Cel mai grav fel de desfrâu este să-l săvârșească cu soția vecinului, căci stricăciunea desfrâului sporește odată cu înmulțirea drepturilor încălcate.

Desfrâul cu o femeie căsătorită este mai mare ca păcat și pedeapsă decât cel cu o femeie necăsătorită: el încalcă dreptul soțului, îi corupe căsnicia și îi atribuie un copil care nu este al lui, pe lângă alte feluri de vătămare. Este, așadar, mai mare ca păcat și fărădelege decât desfrâul cu o femeie care nu are soț.

Dacă soțul ei îi este vecin, la acestea se adaugă încălcarea drepturilor vecinătății și vătămarea vecinului în cel mai grav chip, ceea ce se numără printre cele mai mari nelegiuiri.

S-a transmis în mod autentic de la Profet ﷺ că a spus:

Nu va intra în Rai cel de ale cărui rele vecinul său nu este în siguranță.³⁵³

Niciun rău nu este mai mare decât desfrâul cu soția acestuia. Desfrâul cu o sută de femei necăsătorite este mai ușor înaintea lui Allah decât desfrâul cu soția vecinului.

Dacă vecinul îi este frate ori rudă, se adaugă ruperea legăturilor de rudenie, iar păcatul se înmulțește.

Dacă vecinul este plecat într-o faptă de ascultare de Allah, precum rugăciunea, căutarea științei ori lupta, păcatul se înmulțește. Cel care săvârșește desfrâu cu soția celui plecat să lupte pe calea lui Allah va fi adus în fața lui în Ziua Învierii, iar acestuia i se va spune: „Ia din faptele lui bune cât dorești!” Profetul ﷺ a spus: „Ce credeți, așadar?”³⁵⁴ Adică: ce credeți că îi va mai lăsa din faptele bune, când i se dă puterea să ia din ele cât dorește și are atât de multă nevoie chiar și de o singură faptă bună? Atunci nici tatăl nu-i va lăsa fiului său, nici prietenul prietenului său un drept care i se cuvine de la el.

Dacă se întâmplă ca femeia să-i fie rudă, se adaugă și ruperea legăturii de rudenie cu ea.

Dacă desfrânatul are statutul de muḥṣan, păcatul este mai mare. Dacă este vârstnic, păcatul este și mai mare: el este unul dintre cei trei cărora Allah nu le va vorbi în Ziua Învierii, nu-i va curăți și care vor avea parte de o pedeapsă dureroasă.³⁵⁵

Dacă la acestea se adaugă faptul că fapta are loc într-o lună sacră, într-un ținut sacru ori într-un timp prețuit de Allah, precum timpurile rugăciunii și ale primirii rugilor, păcatul se înmulțește.

Judecă după aceasta stricăciunile păcatelor și felul în care treptele lor de vinovăție și pedeapsă se înmulțesc. La Allah căutăm ajutor.

Rațiunile pedepselor legale

Preaslăvitul a rânduit tăierea pentru vătămarea averilor de care nu te poți feri. Nu te poți feri de hoț, fiindcă el ia averea pe ascuns, sparge zidurile caselor și se cațără peste ele, intrând pe altundeva decât pe uși. Este asemenea pisicii ori șarpelui care intră la tine pe unde nu știi. Stricăciunea furtului său nu ajunge să merite uciderea, dar nici nu este înlăturată prin biciuire. Cel mai potrivit mijloc de a o opri este, așadar, despărțirea mădularului prin care săvârșește fărădelegea.

A rânduit biciuirea pentru coruperea minții și pentru sfâșierea onoarei prin acuzații de desfrâu.

Pedepsele Sale legale se întemeiază, așadar, pe aceste trei feluri, după cum și ispășirile sunt de trei feluri: eliberarea unui sclav — cea mai înaltă dintre ele —, hrănirea și postul.

Apoi, Preaslăvitul a împărțit păcatele în trei categorii:

O categorie pentru care există o pedeapsă fixă. Pentru aceasta nu a rânduit ispășire, fiind de ajuns pedeapsa fixă.

O categorie pentru care nu a rânduit pedeapsă fixă, ci ispășire: raporturile sexuale în timpul zilei de Ramadan, raporturile sexuale în starea de iḥrām, ẓihār-ul, uciderea din greșeală, încălcarea jurământului și altele.

O categorie pentru care nu a rânduit nici pedeapsă fixă, nici ispășire. Aceasta este de două feluri:

Primul: ceea ce firea respinge, precum consumul de excremente și băutul urinei ori al sângelui.

Al doilea: ceea ce are o stricăciune mai mică decât faptele pentru care a rânduit o pedeapsă fixă, precum privirea, sărutul, atingerea, conversația, furtul unei monede mărunte (fals) și altele asemenea.

A rânduit ispășirea în trei feluri de situații:

Primul: ceea ce era îngăduit în principiu, dar a devenit interzis printr-o împrejurare, iar omul l-a săvârșit în starea în care intervenise interdicția; de pildă, raporturile sexuale în starea de iḥrām ori în timpul postului. Aceeași regulă se extinde la raporturile sexuale în timpul menstruației și al sângerării de după naștere, spre deosebire de raporturile anale. De aceea, apropierea făcută de unii juriști între acestea și raporturile în timpul menstruației nu este corectă: cele dintâi nu sunt îngăduite într-un timp și interzise în altul, ci se aseamănă raporturilor sexuale între bărbați și băutului a ceea ce îmbată.

**Al doilea fel:** ceea ce omul și-a asumat înaintea lui Allah printr-un legământ ori printr-un jurământ pe Allah, ori ceea ce Allah a făcut interzis și de care omul dorește apoi să se dezlege.⁷⁶⁰ Allah, Preaslăvitul, a rânduit dezlegarea ei prin ispășire și a numit-o „dezlegare”. Această ispășire nu șterge o pângărire a sfințeniei Numelui prin încălcarea jurământului, așa cum au crezut unii juriști: încălcarea poate fi obligatorie, recomandată ori îngăduită. Ispășirea este, de fapt, dezlegarea de ceea ce și-a asumat.

Al treilea fel: situațiile în care ispășirea repară ceea ce s-a pierdut, precum ispășirea uciderii din greșeală, chiar dacă nu a existat un păcat, și ispășirea uciderii vânatului din greșeală. Acestea țin de repararea vătămării; primul fel ține de descurajare, iar cel de mijloc de dezlegarea de ceea ce era oprit prin angajamentul asumat.

Pedeapsa fixă și cea corectivă nu se adună pentru același păcat: dacă există o pedeapsă fixă, aceasta este de ajuns; altfel, este de ajuns pedeapsa corectivă. Nici pedeapsa fixă și ispășirea nu se adună pentru același păcat. Orice păcat pentru care există o pedeapsă fixă nu are ispășire, iar cel pentru care există ispășire nu are pedeapsă fixă.

Se pot aduna pedeapsa corectivă și ispășirea pentru un păcat care nu are pedeapsă fixă? Există două opinii. Este cazul raporturilor sexuale în starea de iḥrām ori în timpul postului și al raporturilor în timpul menstruației, dacă socotim obligatorie ispășirea pentru acestea. S-a spus că pedeapsa corectivă este obligatorie pentru încălcarea sfințeniei prin săvârșirea fărădelegii. S-a spus și că nu există pedeapsă corectivă aici, fiind de ajuns ispășirea, întrucât aceasta repară și șterge.

Pedepsele inimilor și ale sufletelor

Pedepsele rânduite prin hotărârea divină sunt de două feluri: unele lovesc inimile și sufletele, iar altele trupurile și averile.

Cele care lovesc inimile sunt de două feluri:

Primul: suferințe reale prin care inima este lovită.

Al doilea: întreruperea mijloacelor care îi dau viață și o fac dreaptă. Când acestea sunt întrerupte, în ea apar contrariile lor.

Pedeapsa inimilor este cea mai aspră dintre cele două și este temelia pedepsei trupurilor. Ea se întărește și sporește până când trece de la inimă la trup, așa cum durerea trupului trece la inimă. Când sufletul se desparte de trup, rânduiala se leagă de el; atunci pedeapsa inimii se arată limpede și devine vădită, vizibilă. Aceasta este numită pedeapsa mormântului, iar raportul ei cu viața intermediară este asemenea raportului pedepsei trupurilor cu această lume.

Pedepsele trupurilor și gravitatea păcatelor

Și pedepsele trupurilor sunt de două feluri: unele în această lume, iar altele în Viața de Apoi.

Asprimea și durata lor depind de gravitatea ori ușurința stricăciunilor pentru care au fost rânduite.

În această lume și în Viața de Apoi nu există niciun rău în afara păcatelor și a pedepselor lor; numele „rău” le cuprinde pe toate acestea. Obârșia lui este răul sufletului și răutatea faptelor.

Acestea sunt cele două obârșii de care Profetul ﷺ căuta adăpost în predica sa, spunând:

Căutăm adăpost la Allah de relele sufletelor noastre și de relele faptelor noastre.³⁵⁶

Răutatea faptelor izvorăște din relele sufletului; astfel, tot răul se întoarce la răul sufletului, căci faptele rele sunt ramurile și roadele lui.

S-au dat interpretări diferite cuvintelor „și de relele faptelor noastre”. Înseamnă ele: „de faptele noastre rele”, astfel încât expresia să lege un fel de categoria din care face parte și să aibă sensul „dintre”? S-a spus și că înseamnă: „de pedepsele lor, care aduc suferință”; în acest caz, sensul este: „și de pedepsele faptelor noastre, care ne aduc suferință”.

În favoarea acestei opinii stă faptul că astfel cererea de adăpost cuprinde tot răul. Relele sufletelor aduc faptele rele, iar acestea aduc pedepsele dureroase. Menționând relele sufletelor, a atras atenția asupra urâțeniei faptelor pe care ele o cer și s-a mulțumit să le menționeze pe cele dintâi, fiindcă ele sunt obârșia. Apoi a menționat capătul și sfârșitul răului: urmările care îi aduc robului suferință din pricina faptelor sale, adică pedepsele și durerile. Această cerere de adăpost cuprinde, așadar, obârșia răului, ramurile, sfârșitul și urmările lui.³⁵⁷

Printre rugile îngerilor pentru credincioși sunt și cuvintele lor:

Ferește-i de rele! Pe cel pe care îl vei feri atunci de rele, pe acela l-ai miluit.

Acestea cuprind cererea de a-i feri de faptele rele și de pedepsele lor, care îi aduc făptașului suferință. Când Preaslăvitul îi ferește de fapta rea, îi ferește și de răsplata ei rea, deși cuvintele Sale

Pe cel pe care îl vei feri atunci de rele, pe acela l-ai miluit

se referă mai vădit la pedepsele faptelor, de care se cere să fie feriți în acea Zi.

Dacă se spune: „Dar ei I-au cerut Preaslăvitului să-i ferească de pedeapsa Iadului, iar aceasta înseamnă ferirea de pedepsele dureroase. Așadar, relele de care au cerut apoi să fie feriți sunt faptele rele. Ceea ce au cerut îngerii este, astfel, asemenea lucrului de care a căutat adăpost Profetul ﷺ. Cuvântul «atunci» nu contrazice acest lucru, căci se cere ferirea în acea Zi de răul faptelor rele, iar acestea sunt rele în sine.”

Se răspunde: ferirea de rele este de două feluri. Primul este ferirea de săvârșirea lor prin călăuzire și sprijin divin, astfel încât omul să nu le facă. Al doilea este ferirea de răsplata lor prin iertare, astfel încât să nu fie pedepsit pentru ele. Versetul cuprinde, așadar, cererea ambelor lucruri; determinarea de timp se leagă de propoziția condițională, nu de cea care exprimă cererea.

Cugetă la ceea ce cuprinde această relatare despre îngeri: lauda adusă lor pentru credință, fapte bune și binefacerea față de credincioși prin cererea iertării pentru aceștia. Înaintea cererii lor de iertare, au invocat ca mijloc de apropiere de Allah, Preaslăvitul, nemărginirea științei și a îndurării Sale.³⁵⁸

Nemărginirea științei Sale cuprinde cunoașterea păcatelor lor și a cauzelor acestora, a neputinței lor de a se păzi, a stăpânirii dușmanului lor, a sufletelor, poftelor și firilor lor, precum și a lumii și podoabelor ei care le-au fost înfrumusețate. Cuprinde cunoașterea lor de când i-a făcut să răsară din pământ și de când erau embrioni în pântecele mamelor lor; știința Sa dinainte că ei Îi vor nesocoti poruncile și că El iubește îngăduința și iertarea, precum și alte lucruri din nemărginita Sa știință, pe care nimeni în afară de El nu o poate cuprinde.

Nemărginirea îndurării Sale înseamnă că niciunul dintre cei care cred în El, Îl adoră numai pe El și Îl iubesc nu piere lipsit de îndurarea Lui. Îndurarea Sa este nemărginită și numai cei nefericiți ies din cercul ei. Nimeni nu este mai nefericit decât cel pe care nu-l cuprinde îndurarea Sa, care a cuprins totul.

Apoi I-au cerut³⁵⁹ să-i ierte pe cei care se pocăiesc și urmează calea Sa: drumul Său drept, care duce la El și care constă în a-L cunoaște, a-L iubi și a-L asculta. Ei se întorc prin pocăință de la ceea ce El urăște și urmează calea pe care El o iubește.

Apoi I-au cerut să-i ferească de pedeapsa Iadului și să-i primească, împreună cu înaintașii, urmașii și soții lor credincioși, în Grădinile veșniciei pe care li le-a făgăduit. Deși Preaslăvitul nu-Și încalcă făgăduința, El le-a făgăduit acele Grădini prin anumite cauze. Printre ele se află și ruga îngerilor ca El să-i primească acolo prin îndurarea Sa. Astfel, au intrat prin îndurarea Sa, din care face parte faptul că i-a călăuzit către faptele care duc acolo și i-a pus pe îngerii Săi să se roage pentru intrarea lor.

Preaslăvitul a arătat apoi că, după această rugă, îngerii Săi au spus:

Tu ești Cel Puternic, Cel Înțelept.

Adică obârșia, cauza și împlinirea acestui lucru izvorăsc din desăvârșirea puterii și a științei Tale. Puternicia este desăvârșirea puterii, iar înțelepciunea este desăvârșirea științei. Prin aceste două însușiri, Preaslăvitul hotărăște ceea ce voiește, poruncește și oprește, răsplătește și pedepsește. Aceste două însușiri sunt obârșia creației și a poruncii.

Scopul este să arătăm că pedepsele faptelor rele sunt de mai multe feluri: pedepse legale; pedepse rânduite prin hotărârea divină, fie în inimă, fie în trup, fie în amândouă; pedepse în sălașul vieții intermediare de după moarte; și pedepse în Ziua adunării trupurilor.

Păcatul nu este niciodată lipsit de pedeapsă. Din pricina neștiinței sale, robul nu simte însă pedeapsa în care se află, fiind asemenea celui beat, amorțit ori adormit, care nu simte durerea; când se trezește și își vine în fire, simte ceea ce îl doare. Pedepsele urmează păcatelor așa cum arderea urmează focului, sfărâmarea urmează lovirii, înecul urmează apei, stricarea trupului urmează otrăvurilor, iar bolile urmează cauzelor care le aduc.

Vătămarea poate însoți păcatul ori poate veni după el, fie la scurt timp, fie după o vreme, așa cum boala poate urma cauzei sale ori o poate însoți. Robul greșește adesea în această privință: săvârșește păcatul, dar nu-i vede îndată urmarea și nu știe că acesta lucrează treptat, puțin câte puțin, întocmai cum lucrează otrăvurile și lucrurile vătămătoare. Dacă robul intervine la timp prin leacuri, curățire și regim, se poate salva; altfel, se îndreaptă spre pieire. Aceasta se întâmplă dacă este vorba despre un singur păcat al cărui efect nu l-a înlăturat; ce să mai spunem despre păcatul adăugat altui păcat, în fiecare zi și în fiecare ceas? La Allah căutăm ajutor.

Pedepsele păcatelor descrise în Coran

Adu-ți înaintea ochilor câteva dintre pedepsele pe care Allah, Preaslăvitul, le-a rânduit pentru păcate, socotește că unele dintre ele te-ar putea ajunge și fă din aceasta un îndemn pentru suflet să părăsească păcatele. Îți voi înfățișa o parte dintre ele, de ajuns pentru cel cu judecată chiar dacă dă crezare numai unei părți.

Printre ele se află: pecetluirea inimilor și a auzului, vălul așezat peste priviri, încuietorile și acoperămintele puse pe inimi, rugina și pecetea lor, întoarcerea inimilor și a privirilor, așezarea unei piedici între om și inima sa, lăsarea inimii nepăsătoare față de pomenirea Domnului, facerea omului să uite de sine, faptul că Allah nu voiește curățirea inimii, îngustarea pieptului până la apăsare, ca și cum omul ar urca spre cer, abaterea inimilor de la adevăr, sporirea bolii lor și răsturnarea lor, astfel încât rămân întoarse. Imamul Aḥmad a transmis³⁶⁰ de la Ḥudhayfah ibn al-Yamān, Allah să fie mulțumit de el, că a spus: „Inimile sunt de patru feluri: o inimă curată, în care strălucește o candelă — aceasta este inima credinciosului; o inimă acoperită — aceasta este inima necredinciosului; o inimă răsturnată — aceasta este inima fățarnicului; și o inimă hrănită din două izvoare, unul de credință și altul de fățărnicie — ea aparține celui care o stăpânește mai mult dintre cele două.”

Printre ele se află și slăbirea voinței de ascultare și împiedicarea omului de la ea.

Printre ele se află și facerea inimii surde, astfel încât nu aude adevărul, mute, astfel încât nu-l rostește, și oarbe, astfel încât nu-l vede. Raportul dintre inimă și adevăr — singurul care îi poate fi de folos — ajunge asemenea raportului dintre urechea surdului și sunete, dintre ochiul orbului și culori și dintre limba mutului și vorbire.

Din aceasta se înțelege că surzenia, muțenia și orbirea aparțin inimii în mod esențial și real, iar mădularelor în mod secundar și derivat.

Nu ochii orbesc, ci inimile din piepturi.

Nu se neagă aici orbirea fizică a ochilor; cum ar putea fi așa, când Preaînaltul spune:

Nu este nicio vină asupra orbului

și:

S-a încruntat și s-a întors, pentru că orbul a venit la el?

Înțelesul este că adevărata orbire deplină este orbirea inimii.

În comparație cu ea, orbirea ochilor este ca și cum n-ar fi orbire; poate fi chiar negată în raport cu desăvârșirea și puterea celeilalte, așa cum a spus Profetul ﷺ:

Cel puternic nu este cel care îi doboară pe alții la luptă, ci cel care se stăpânește la mânie.³⁶¹

Tot astfel a spus:

Sărmanul nu este cel care umblă cerșind și pe care îl întorc una ori două îmbucături, ci sărmanul este cel care nu le cere oamenilor și de care ei nu-și dau seama, ca să-i ofere milostenie.³⁶²

Exemplele asemenea acestora sunt numeroase.

Scopul este să arătăm că printre pedepsele neascultării se află facerea inimii oarbe, surde și mute.

Printre ele se află și scufundarea inimii, așa cum un loc se scufundă cu tot ce se află în el. Inima se prăbușește în adâncurile cele mai de jos, fără ca stăpânul ei să simtă. Semnul acestei prăbușiri este că ea se învârte neîncetat în jurul lucrurilor josnice, al murdăriilor și al viciilor. Dimpotrivă, inima pe care Allah a înălțat-o și a apropiat-o de El se învârte neîncetat în jurul virtuții, al binelui și al celor mai înalte fapte, cuvinte și însușiri.

Unul dintre predecesori a spus: „Aceste inimi cutreieră: unele cutreieră în jurul Tronului, iar altele în jurul latrinei.”³⁶³

Printre ele se află și preschimbarea inimii: ea este preschimbată așa cum se preschimbă înfățișarea, ajungând asemenea inimii animalului cu care se aseamănă prin purtare, fapte și fire. Unele inimi sunt preschimbate în firea porcului, din pricina puternicei asemănări a stăpânului lor cu el; altele sunt preschimbate în firea câinelui, a măgarului, a șarpelui, a scorpionului ori a altora asemenea.

Aceasta este interpretarea dată de Sufyān ibn ʿUyaynah cuvintelor Preaînaltului:

Nu există vietate pe pământ și nici pasăre care zboară cu cele două aripi ale sale care să nu alcătuiască obști asemenea vouă.

El a spus: „Unii au firea fiarelor care atacă, alții au firea câinilor, a porcului ori a măgarului. Unii se fălesc în hainele lor așa cum se fălește păunul în pene; alții sunt greoi la minte ca măgarul; unii îi pun pe alții înaintea lor, precum cocoșul; alții sunt prietenoși și iubiți, precum porumbeii; unii țin dușmănie, precum cămila; alții sunt numai bunătate, precum oile; unii seamănă lupilor, iar alții vulpilor, care se strecoară întocmai ca ele.”³⁶⁴

Allah Preaînaltul i-a asemănat pe oamenii neștiinței și ai rătăcirii când cu măgarii,³⁶⁵ când cu câinele,³⁶⁶ când cu vitele.³⁶⁷ Această asemănare se întărește înlăuntru până când se arată în înfățișarea dinafară printr-un semn ușor, pe care îl văd cei cu discernământ, și se arată în fapte într-un chip pe care îl vede oricine. Ea continuă să se întărească până când atrage după sine înfățișarea, iar aceasta se schimbă, cu îngăduința lui Allah: preschimbarea deplină. Allah, Preaslăvitul, preschimbă înfățișarea dinafară în înfățișarea acelui animal, așa cum a făcut cu acei iudei și cu cei asemenea lor și cum va face cu unii din această comunitate, preschimbându-i în maimuțe și porci.³⁶⁸

Preaslăvit fie Allah! Câte inimi sunt răsturnate fără ca stăpânul lor să simtă! Câte inimi sunt preschimbate ori prăbușite! Câți oameni sunt ispitiți de laudele primite, amăgiți de faptul că Allah le ascunde păcatele și atrași treptat spre pieire prin binefacerile Lui! Toate acestea sunt pedepse și înjosire, dar cel neștiutor le socotește cinstire.

Printre ele se află și faptul că Allah întoarce uneltirea împotriva celui care uneltește, înșelarea împotriva celui care înșală și batjocura împotriva celui care batjocorește și abate inima celui care se abate de la adevăr.

Printre ele se află și răsturnarea inimii, astfel încât ea vede falsul drept adevăr și adevărul drept fals, binele drept rău și răul drept bine. Omul strică, dar crede că îndreaptă; abate de la calea lui Allah, dar crede că îi cheamă pe oameni către ea; cumpără rătăcirea în schimbul călăuzirii, dar se socotește călăuzit; își urmează pofta, dar pretinde că Îl ascultă pe Stăpânul său. Toate acestea se numără printre pedepsele păcatelor care lovesc inimile.

Printre ele se află și vălul pus între inimă și Domnul în această lume, precum și vălul cel mare din Ziua Învierii. Preaînaltul spune:

Nicidecum! Ci ceea ce agoniseau le-a acoperit inimile de rugină. Nicidecum! În acea Zi, ei vor fi despărțiți de Domnul lor printr-un văl.

Păcatele i-au împiedicat să străbată distanța dintre ei și inimile lor, să ajungă la ele și să vadă ce le îndreaptă și le curăță ori ce le strică și le aduce nenorocirea. I-au împiedicat și să străbată distanța dintre inimile lor și Domnul lor, astfel încât inimile să ajungă la El, să dobândească apropierea și cinstirea Sa, să-și găsească bucuria în El și să se simtă împăcate cu El. Păcatele au fost, dimpotrivă, un văl între ei și inimile lor și un văl între ei și Domnul și Creatorul lor.

Printre ele se află și viața apăsătoare în această lume și în viața intermediară, precum și pedeapsa din Viața de Apoi. Preaînaltul spune:

Cel care se îndepărtează de pomenirea Mea va avea o viață apăsătoare și îl vom aduna orb în Ziua Învierii.

Viața apăsătoare a fost tâlcuită ca pedeapsa mormântului.³⁶⁹ Fără îndoială, aceasta face parte din viața apăsătoare, însă versetul cuprinde un înțeles mai larg. Deși expresia este nehotărâtă într-un enunț afirmativ, generalitatea ei rezultă din sens,³⁷⁰ căci Preaslăvitul a legat viața apăsătoare de îndepărtarea de pomenirea Sa.

Cel care se îndepărtează de ea are parte de o viață apăsătoare pe măsura îndepărtării sale, chiar dacă se bucură în această lume de tot felul de desfătări. În inima lui există înstrăinare, înjosire, regrete care sfâșie inimile, nădejdi deșarte și o suferință prezentă. Beția poftelor, a patimii îndrăgostirii, a iubirii lumii și a stăpânirii i le ascunde — dacă nu li se adaugă și beția vinului! Beția acestor lucruri este mai mare decât cea a vinului: cel beat de vin își revine și se trezește, însă cel beat de poftă și de iubirea lumii nu se trezește decât când ajunge în oastea morților.

Viața apăsătoare îl însoțește în această lume, în viața intermediară și în Ziua întoarcerii sale pe cel care se îndepărtează de mesajul de aducere-aminte pe care Allah l-a revelat Trimisului Său ﷺ.

Ochiul nu-și găsește bucuria, inima nu se liniștește și sufletul nu-și află pacea decât în Dumnezeul și Adoratul său, Cel adevărat; tot ceea ce este adorat în afară de El este deșertăciune. Cel care își găsește bucuria în Allah devine prilej de bucurie pentru orice ochi; iar cel care nu-și găsește bucuria în Allah își sfâșie sufletul cu regrete pentru această lume.

Allah Preaînaltul a rânduit viața bună numai pentru cel care crede în El și face fapte drepte, după cum spune:

Pe cel care face o faptă dreaptă, fie bărbat, fie femeie, fiind credincios, îl vom face să trăiască o viață bună și îi vom răsplăti după cele mai bune dintre faptele lor.

Le-a făgăduit celor cu credință și fapte drepte răsplata unei vieți bune în această lume și cea mai bună răsplată în Ziua Învierii. Ei au astfel cea mai bună dintre cele două vieți și sunt vii în amândouă sălașurile.

Asemenea sunt cuvintele Preaînaltului:

Cei care au făcut bine vor avea bine în această lume, iar sălașul Vieții de Apoi este și mai bun. Ce minunat este sălașul celor evlavioși!

Tot astfel sunt și cuvintele Preaînaltului:

Cereți iertare Domnului vostru, apoi întoarceți-vă la El cu pocăință! El vă va dărui o bucurie frumoasă până la un soroc hotărât și îi va da fiecăruia cu merit răsplata meritului său.

Cei evlavioși și binefăcători au dobândit desfătarea acestei lumi și a Vieții de Apoi și au avut parte de viața bună în amândouă sălașurile. Starea bună a sufletului, bucuria inimii, veselia, plăcerea, încântarea, liniștea, deschiderea, lumina și larghețea ei, precum și ferirea ei de poftele interzise și de îndoielile deșarte sunt adevărata desfătare. Desfătarea trupului nu se poate compara cu ea. Unul dintre cei care au gustat această plăcere spunea: „Dacă regii și fiii regilor ar ști în ce stare ne aflăm, s-ar lupta cu noi cu săbiile pentru ea.”²⁹⁵

Altul a spus: „Peste inimă trec clipe în care îmi spun: dacă locuitorii Raiului trăiesc ceva asemănător, atunci au cu adevărat o viață bună.”²⁹³

Altul a spus: „În această lume există o grădină, care este aici asemenea Raiului în Viața de Apoi. Cel care intră în ea va intra și în acel Rai, iar cel care nu intră în ea nu va intra în Raiul Vieții de Apoi.”²⁹⁶

Profetul ﷺ a făcut aluzie la această grădină prin cuvintele:

Când treceți pe lângă grădinile Raiului, desfătați-vă în ele!

Ei au întrebat: „Ce sunt grădinile Raiului?” El a răspuns: „Cercurile de pomenire.”³⁷¹

El a spus și:

Între casa mea și amvonul meu se află o grădină dintre grădinile Raiului.³⁷²

Să nu crezi că aceste cuvinte ale Preaînaltului —

Cei drepți sunt în desfătare, iar nelegiuiții sunt într-un Foc aprins

— privesc numai Ziua întoarcerii. Cei dintâi sunt în desfătare în toate cele trei sălașuri ale lor, iar ceilalți sunt într-un Foc aprins în toate cele trei. Ce plăcere și desfătare lumească ar putea fi mai frumoasă decât dreptatea inimii, curăția pieptului, cunoașterea și iubirea Domnului Preaînalt și lucrarea potrivit cu voia Sa? Este oare viața adevărată altceva decât viața inimii sănătoase?

Allah Preaînaltul l-a lăudat pe prietenul Său apropiat pentru sănătatea inimii sale, spunând:

Din rândul celor care l-au urmat a fost și Ibrāhīm, când a venit înaintea Domnului său cu o inimă sănătoasă.

Și a relatat despre el că a spus:

În Ziua în care nici averea, nici fiii nu vor folosi, ci numai cel care vine la Allah cu o inimă sănătoasă.

Inima sănătoasă este cea ferită de asociere, pizmă, dușmănie, invidie, zgârcenie, trufie și iubirea lumii și a stăpânirii. Ea este ferită de orice boală care o îndepărtează de Allah, de orice îndoială care se împotrivește vestirii Sale, de orice poftă care se împotrivește poruncii Sale, de orice voință care rivalizează cu voia Sa și de orice piedică ce o desparte de Allah. Această inimă sănătoasă se află într-o grădină primită mai devreme în această lume, într-o grădină în viața intermediară și în Rai în Ziua întoarcerii.

Sănătatea ei nu este însă deplină până când nu se ferește de cinci lucruri: asocierea care contrazice unicitatea lui Allah; inovația care contrazice Sunnah; pofta care contrazice porunca; nepăsarea care contrazice pomenirea; și patima care contrazice dedicarea deplină și sinceritatea. Aceste cinci lucruri sunt văluri ce despart de Allah; sub fiecare se află multe categorii, care cuprind nenumărate cazuri.

De aceea, robul are o nevoie atât de mare, ba chiar o trebuință de neînlăturat, să-I ceară lui Allah să-l călăuzească pe drumul drept. Nicio rugă nu-i este mai necesară și nimic nu-i este mai folositor decât ea. Drumul drept cuprinde cunoștințe, voințe, fapte și renunțări, vădite și lăuntrice, care îl privesc în fiecare clipă. Robul poate cunoaște unele amănunte ale drumului drept și le poate ignora pe altele; ceea ce nu cunoaște poate fi mai mult decât ceea ce cunoaște.

Ceea ce cunoaște poate fi în stare să împlinească ori poate să nu fie în stare, deși acel lucru face parte din drumul drept, chiar dacă el nu-l poate împlini. Ceea ce este în stare să facă poate fi dorit de sufletul său ori poate să nu fie dorit, din lene, delăsare, din pricina unei piedici ori a altui lucru. Ceea ce dorește poate să facă ori poate să nu facă. În ceea ce face poate împlini condițiile sincerității ori poate să nu le împlinească. În ceea ce împlinește cu sinceritate poate urma pe deplin exemplul profetic ori poate să nu-l urmeze pe deplin. În ceea ce urmează exemplul profetic poate rămâne statornic ori inima îi poate fi abătută de la acel lucru.

Toate acestea se petrec și se întâlnesc printre oameni: unii au parte de ele într-o măsură mai mică, alții într-o măsură mai mare.

Călăuzirea către toate acestea nu se află în firea robului. Când este lăsat în seama firii sale, între el și toate acestea se așază o piedică. Aceasta este răsturnarea prin care Allah i-a făcut pe fățarnici să cadă înapoi din pricina păcatelor lor: i-a lăsat să revină la firea lor și la neștiința și nedreptatea cu care au fost create sufletele lor.³⁷³

Domnul, Binecuvântatul și Preaînaltul, este pe un drum drept în judecata și hotărârea Sa, în opririle și poruncile Sale.³⁷⁴ El îl călăuzește pe cine voiește către drumul Său drept prin harul și îndurarea Sa, așezând călăuzirea acolo unde se potrivește; și îl abate pe cine voiește de la drumul Său drept prin dreptatea și înțelepciunea Sa, fiindcă locul nu este potrivit să o primească. Aceasta decurge din drumul drept pe care El Se află.

El Se află pe un drum drept și le-a așezat robilor Săi, prin porunca Sa, un drum drept, către care i-a chemat pe toți ca dovadă împotriva lor și ca dreptate din partea Sa. Pe cei pe care a voit i-a călăuzit să-l urmeze, ca binefacere și har din partea Sa. Prin această dreptate și acest har nu a ieșit de pe drumul Său drept pe care Se află.

Când va veni Ziua întâlnirii cu El, le va așeza făpturilor Sale un drum drept care le va duce în Rai. Apoi îi va abate de la el pe cei pe care i-a abătut în această lume și îi va ține pe el pe cei pe care i-a ținut pe el în această lume. Lumina credinței lor în El, în Trimisul Său și în ceea ce a adus acesta, care se afla în inimile lor aici, o va face o lumină văzută, ce va înainta înaintea lor și în dreapta lor în întunericul podului. Le va păstra lumina până când îl vor fi trecut, așa cum le-a păstrat credința în El până când L-au întâlnit. Va stinge lumina fățarnicilor tocmai când vor avea cea mai mare nevoie de ea, așa cum a stins-o din inimile lor în această lume. Va așeza faptele neascultătorilor pe cele două laturi ale drumului, ca niște cârlige și spini care îi smulg, așa cum i-au smuls în această lume de la statornicia pe el. Puterea și iuțeala mersului lor pe acel drum vor fi pe măsura puterii și iuțelii cu care au mers către El în această lume.³⁷⁵

Le va așeza credincioșilor un bazin din care să bea, potrivit cu adăparea lor din Legea Sa în această lume. Îi va lipsi de băutura lui acolo pe cei pe care i-a lipsit aici de adăparea din Legea și religia Sa.³⁷⁶

Privește Viața de Apoi ca și cum ai vedea-o cu ochii și cugetă la înțelepciunea lui Allah, Preaslăvitul, în amândouă sălașurile. Atunci vei ști cu o certitudine lipsită de îndoială că această lume este ogorul Vieții de Apoi, semnul și modelul ei. Treptele oamenilor acolo, în fericire și nenorocire, sunt potrivite treptelor lor aici în credință și fapte bune ori în contrariile acestora. De la Allah vine izbânda.

Una dintre cele mai mari pedepse ale păcatelor este, așadar, ieșirea de pe drumul drept în această lume și în Viața de Apoi.

Felurile păcatelor și rădăcinile lor

Întrucât păcatele se deosebesc prin trepte și stricăciuni, și pedepsele lor din această lume și din Viața de Apoi se deosebesc potrivit acestor diferențe.

Cu ajutorul și călăuzirea lui Allah, vom înfățișa despre ele o secțiune scurtă și cuprinzătoare. Spunem, așadar:

La obârșie, ele sunt de două feluri: părăsirea unei porunci și săvârșirea unui lucru interzis. Acestea sunt cele două păcate prin care Allah, Preaslăvitul, i-a încercat pe părintele djinnilor și pe cel al oamenilor.

Fiecare se împarte, după locul în care se săvârșește, în păcat vădit, al mădularelor, și păcat lăuntric, al inimii.

După dreptul pe care îl privesc, se împart în încălcări ale dreptului lui Allah și ale dreptului făpturilor Sale. Orice drept al făpturilor Sale cuprinde și dreptul Lui, însă este numit drept al făpturilor fiindcă împlinirea lui poate fi cerută de ele și el cade dacă ele renunță la el.

Aceste păcate se împart apoi în patru categorii: păcate de pretenție la suveranitate, păcate diavolești, păcate de fiară și păcate animalice. Ele nu ies din aceste categorii.

Păcatele de pretenție la suveranitate înseamnă ca omul să-și însușească ceea ce nu i se cuvine din însușirile Stăpânirii divine: măreția, maiestatea, puterea de neînvins, dominația, supremația, înrobirea făpturilor și altele asemenea.

În această categorie intră asocierea cu Domnul Preaînalt. Ea este de două feluri: asocierea cu El în Numele și Însușirile Sale și așezarea altor dumnezei alături de El; și asocierea în faptele prin care omul se îndreaptă către El. Acest al doilea fel poate să nu atragă intrarea în Foc, deși anulează fapta în care altcineva a fost asociat lui Allah.

Această categorie este cea mai gravă dintre felurile de păcate. În ea intră vorbirea despre Allah fără știință în privința creației și a poruncii Sale. Cel care săvârșește asemenea păcate Îi dispută lui Allah, Preaslăvitul, Stăpânirea și împărăția și Îi face un egal. Acesta este cel mai grav păcat înaintea lui Allah, alături de care nicio faptă nu folosește.

Păcatele diavolești

Păcatele diavolești înseamnă asemănarea cu diavolul prin invidie, asuprire, înșelătorie, pizmă, amăgire, uneltire, îndemnarea la neascultarea de Allah și înfrumusețarea ei, oprirea de la ascultarea Lui și înfățișarea ei ca urâtă, născocirea de inovații în religia Sa și chemarea la inovații și rătăcire.

Acest fel urmează celui dintâi ca stricăciune, deși stricăciunea lui este mai mică.

Păcatele de fiară și păcatele animalice

Păcatele de fiară sunt păcatele agresiunii, mâniei, vărsării de sânge și năpustirii asupra celor slabi și neputincioși. Din ele se nasc felurite vătămări ale neamului omenesc și îndrăzneala la nedreptate și agresiune.

Păcatele animalice sunt, de pildă, lăcomia și râvna de a împlini poftele pântecelui și ale organului sexual. Din ele se nasc desfrâul, furtul, însușirea averilor orfanilor, zgârcenia, avariția, lașitatea, spaima nestăpânită, lipsa răbdării și altele.

Această categorie cuprinde cele mai multe păcate ale făpturilor, fiindcă ele nu au putința de a săvârși păcatele de fiară și pe cele de pretenție la suveranitate. Din ea intră în toate celelalte categorii: ea le trage către ele ca de un frâu. Din ea intră în păcatele de fiară, apoi în cele diavolești, apoi ajung să dispute Stăpânirea divină și să facă asocieri cu unicitatea Lui.

Cel care cugetă temeinic la aceasta vede limpede că păcatele sunt anticamera asocierii, a necredinței și a disputării Stăpânirii lui Allah.

Păcatele mari și păcatele mici

Coranul, Sunnah, consensul Companionilor, al Urmașilor de după ei și al imamilor arată că printre păcate sunt unele mari și altele mici. Preaînaltul spune:

Dacă vă feriți de păcatele mari care vă sunt oprite, vom șterge faptele voastre rele.

Și spune:

Cei care se feresc de păcatele mari și de faptele rușinoase, în afara micilor greșeli…

În colecția autentică s-a transmis de la Profet ﷺ că a spus:

Cele cinci rugăciuni, o vineri până la următoarea și un Ramadan până la următorul șterg păcatele dintre ele, dacă păcatele mari sunt evitate.³⁷⁷

Aceste fapte care șterg păcatele au trei trepte. Prima: să nu ajungă să șteargă păcatele mici, din pricina slăbiciunii lor, a slăbiciunii sincerității cu care sunt săvârșite și a îndeplinirii slabe a cerințelor lor. Sunt asemenea unui leac slab, care nu poate înfrunta boala nici ca măsură, nici ca putere.

A doua: să fie pe măsura păcatelor mici, fără a se ridica la ștergerea vreunui păcat mare.

A treia: să aibă puterea de a șterge păcatele mici și să le mai rămână putere prin care să șteargă și unele păcate mari.

Cugetă la aceasta, căci îți înlătură multe nelămuriri.

În cele două colecții autentice³⁷⁸ s-a transmis de la Profet ﷺ că a spus:

Să nu vă vestesc cele mai mari dintre păcatele mari?

Am spus: „Ba da, Trimis al lui Allah!” El a răspuns:

Asocierea cu Allah, neascultarea față de părinți și mărturia mincinoasă.

În cele două colecții autentice³⁷⁹ s-a transmis de la Profet ﷺ:

Feriți-vă de cele șapte păcate nimicitoare!

S-a întrebat: „Care sunt, Trimis al lui Allah?” El a răspuns:

Asocierea cu Allah, magia, uciderea fără drept a sufletului pe care Allah l-a făcut sacru, însușirea averii orfanului, consumarea dobânzii, fuga de pe câmpul de luptă și acuzarea de desfrâu a femeilor caste, credincioase, care nici nu se gândesc la asemenea fapte.

În cele două colecții autentice³⁵² s-a transmis că Profetul ﷺ a fost întrebat: „Care păcat este cel mai mare înaintea lui Allah?” El a răspuns:

Să chemi un egal alături de Allah, deși El te-a creat.

S-a întrebat: „Apoi care?” El a răspuns:

Să-ți ucizi copilul de teamă că va mânca împreună cu tine.

S-a întrebat: „Apoi care?” El a răspuns:

Să săvârșești desfrâu cu soția vecinului tău.

Allah Preaînaltul a revelat spre întărirea acestor cuvinte:

Cei care nu cheamă alături de Allah un alt dumnezeu, nu ucid sufletul pe care Allah l-a făcut sacru decât pe drept și nu săvârșesc desfrâu…

Oamenii au avut două opinii despre păcatele mari: sunt ele cuprinse într-un număr limitat?

Apoi, cei care au spus că sunt limitate au avut opinii diferite asupra numărului lor.

ʿAbd Allāh ibn Masʿūd a spus: „Sunt patru.”³⁸⁰

ʿAbd Allāh ibn ʿUmar a spus: „Sunt șapte.”³⁸¹

ʿAbd Allāh ibn ʿAmr ibn al-ʿĀṣ a spus: „Sunt nouă.”³⁸²

Altul a spus: „Sunt unsprezece.”³⁸³

Altul a spus: „Sunt șaptezeci.”³⁸⁴

Abū Ṭālib al-Makkī a spus: „Le-am adunat din spusele Companionilor și am găsit patru în inimă: asocierea, stăruința în neascultare, deznădejdea față de îndurarea lui Allah și sentimentul de siguranță față de uneltirea lui Allah. Patru sunt în limbă: mărturia mincinoasă, acuzarea de desfrâu a femeilor caste, jurământul mincinos care cufundă în păcat și magia. Trei sunt în pântece: băutul vinului, însușirea averii orfanului și consumarea dobânzii. Două sunt în organul sexual: desfrâul și raporturile sexuale între bărbați. Două sunt în mâini: omorul și furtul. Unul este în picioare: fuga de pe câmpul de luptă. Iar unul privește întregul trup: neascultarea față de părinți.”³⁸⁵

Dintre cei care nu le-au mărginit la un număr, unii au spus: „Tot ceea ce Allah a oprit în Coran este păcat mare, iar ceea ce Trimisul ﷺ a oprit este păcat mic.”³⁸⁶

Un grup a spus: „Tot ceea ce este oprit cu o amenințare de blestem, mânie ori pedeapsă este păcat mare, iar ceea ce nu este însoțit de nimic din acestea este păcat mic.”³⁸⁷

S-a spus: „Tot ceea ce are rânduită o pedeapsă fixă în această lume ori o amenințare în Viața de Apoi este păcat mare; ceea ce nu are rânduită nici una, nici cealaltă este păcat mic.”³⁸⁸

S-a spus: „Tot ceea ce legile revelate au interzis deopotrivă face parte dintre păcatele mari, iar ceea ce a fost interzis într-o lege, dar nu și în alta este păcat mic.”

S-a spus: „Orice faptă al cărei făptaș a fost blestemat de Allah ori de Trimisul Său este un păcat mare.”

S-a spus că ele sunt cele menționate³⁸⁹ de la începutul Sūratei Al-Nisāʾ până la cuvintele:

Dacă vă feriți de păcatele mari care vă sunt oprite, vom șterge faptele voastre rele.³⁹⁰

Cei care nu le-au împărțit în păcate mari și mici³⁹¹ au spus: „Toate păcatele, privite ca îndrăzneală împotriva lui Allah, Preaslăvitul, neascultare de El și încălcare a poruncii Sale, sunt mari. Luarea în seamă a Celui a Cărui poruncă a fost nesocotită și ale Cărui interdicții au fost încălcate cere ca toate păcatele să fie mari; ele sunt egale în această stricăciune.”

Ei au spus: „Aceasta este lămurită de faptul că păcatele nu-L vatămă pe Allah, Preaslăvitul, și nu-L afectează. Așadar, unele nu sunt mai mari decât altele în raport cu El. Nu rămâne decât neascultarea și împotrivirea față de El, iar în această privință nu există deosebire între un păcat și altul.”

Ei au spus: „Dovada este că stricăciunea păcatelor urmează îndrăznelii și cutezanței împotriva dreptului Domnului Preaînalt. Dacă un om ar bea vin ori ar întreține un raport sexual interzis fără să creadă că este oprit, ar aduna neștiința cu stricăciunea săvârșirii unui lucru interzis. Dacă ar face aceasta un om care crede că este oprit, el ar săvârși numai una dintre cele două stricăciuni; totuși, acesta este cel care merită pedeapsa, spre deosebire de primul. Aceasta arată că stricăciunea păcatului urmează îndrăznelii și cutezanței.”

Ei au spus: „O dovedește și faptul că neascultarea cuprinde disprețuirea poruncii și a opririi Celui care trebuie ascultat și încălcarea sfințeniei Sale. În această privință nu există deosebire între un păcat și altul.”

Ei au spus: „Robul nu trebuie, așadar, să privească la mărimea ori micimea păcatului în sine, ci la rangul și măreția Celui pe care L-a nesocotit și la încălcarea sfințeniei Sale prin neascultare. În această privință nu există deosebire între o neascultare și alta. Dacă un rege ascultat și măreț i-ar porunci unuia dintre slujitorii săi să meargă pentru o treabă într-un ținut îndepărtat, iar altuia să meargă pentru o altă treabă lângă casă, și amândoi l-ar nesocoti și i-ar încălca porunca, ar fi deopotrivă urâți de el și decăzuți din prețuirea lui.”

Ei au spus: „De aceea, păcatul celui care părăsește pelerinajul deși se află în Mecca ori părăsește rugăciunea de vineri deși locuiește lângă moschee este mai urât înaintea lui Allah decât păcatul celui care o părăsește dintr-un loc îndepărtat, obligația unuia fiind mai mare decât a celuilalt. Dacă un om ar avea două sute de dirhami și ar refuza să plătească zakāt-ul lor, iar altul ar avea două sute de milioane și ar refuza să plătească zakāt-ul lor, ar fi egali în refuzul de a împlini ceea ce îi este obligatoriu fiecăruia. Nu ar fi de neconceput să fie egali și în pedeapsă, dacă fiecare stăruie în refuzul zakāt-ului averii sale, fie averea mică, fie mare.”

Asocierea și negarea însușirilor lui Allah

Lămurirea deplină a acestei chestiuni este următoarea:

Allah, Atotputernicul și Mărețul, i-a trimis pe trimișii Săi, a pogorât Cărțile Sale și a creat cerurile și pământul pentru a fi cunoscut, pentru a-I fi recunoscută unicitatea și pentru a fi adorat, astfel încât religia să fie în întregime a Lui, ascultarea să fie în întregime a Lui și chemarea să fie către El.

Preaînaltul spune:

Nu i-am creat pe djinni și pe oameni decât ca să Mă adore.

Preaînaltul spune:

Nu am creat cerurile, pământul și ceea ce se află între ele decât întru adevăr.

Preaînaltul spune:

Allah este Cel care a creat șapte ceruri și tot atâtea pământuri. Porunca se pogoară între ele, ca să știți că Allah are putere asupra tuturor lucrurilor și că Allah a cuprins totul cu știința Sa.

Preaînaltul spune:

Allah a făcut din Kaʿbah, Casa Sacră, un sprijin pentru oameni, precum și din luna sacră, animalele de jertfă și cele însemnate cu ghirlande. Aceasta, ca să știți că Allah cunoaște ceea ce se află în ceruri și pe pământ și că Allah este Atoateștiutor.

Preaslăvitul a arătat că scopul creației și al poruncii este ca El să fie cunoscut prin Numele și Însușirile Sale, să fie adorat singur, fără asociere, și ca oamenii să împlinească dreptatea prin care dăinuie cerurile și pământul.

Preaînaltul spune:

I-am trimis pe trimișii Noștri cu dovezi limpezi și am pogorât împreună cu ei Cartea și balanța, pentru ca oamenii să împlinească dreptatea.

A arătat că i-a trimis pe trimișii Săi și a pogorât Cărțile Sale pentru ca oamenii să împlinească echitatea, adică dreptatea. Printre cele mai mari forme ale echității este recunoașterea unicității lui Allah; ea este chiar fruntea și temelia dreptății, pe când asocierea este o nedreptate imensă. Asocierea este cea mai mare nedreptate, iar recunoașterea unicității Lui este cea mai deplină dreptate. Ceea ce contrazice cel mai puternic acest scop este cel mai mare dintre păcatele mari, iar treptele lor diferă după măsura în care îl contrazic. Ceea ce corespunde cel mai deplin acestui scop este cea mai necesară dintre obligații și cea mai obligatorie dintre faptele de ascultare.

Cugetă temeinic la acest principiu și judecă după el amănuntele sale. Vei cunoaște astfel înțelepciunea Celui mai Înțelept dintre judecători și a Celui mai Știutor în ceea ce le-a impus robilor Săi și în ceea ce le-a interzis, precum și deosebirea treptelor de ascultare și de neascultare.

Întrucât asocierea cu Allah contrazice prin însăși natura ei acest scop, ea este, fără excepție, cel mai mare dintre păcatele mari. Allah i-a oprit Raiul oricărui asociator și le-a îngăduit celor care Îi recunosc unicitatea sângele, averea și familia acestuia, precum și luarea lor ca robi, fiindcă au părăsit împlinirea robiei față de El. Allah, Preaslăvitul, a refuzat să primească de la asociator vreo faptă, să primească o mijlocire pentru el, să-i răspundă în Viața de Apoi unei rugi ori să-i ierte acolo vreo cădere. Asociatorul este cel mai neștiutor dintre cei neștiutori despre Allah, fiindcă Îi face un egal dintre făpturile Sale. Aceasta este culmea neștiinței despre El, după cum este și culmea nedreptății din partea omului, deși asociatorul nu I-a făcut nedreptate Domnului său, ci numai sieși.

Se ridică aici o întrebare:³⁹² asociatorul urmărește, de fapt, cinstirea măreției Domnului, Binecuvântatul și Preaînaltul, socotind că, din pricina măreției Sale, nu se cuvine să ajungă la El decât prin intermediari și mijlocitori, așa cum se întâmplă cu regii. El nu urmărește să disprețuiască măreția Stăpânirii divine, ci să o cinstească. Spune: „Îi ador pe acești intermediari numai ca să mă apropie de El și să mă ducă înaintea Lui. El este ținta, iar aceștia sunt mijloace și mijlocitori.” De ce atrage acest lucru nemulțumirea și mânia Lui, Binecuvântatul și Preaînaltul, șederea veșnică în Foc, vărsarea sângelui celor care îl săvârșesc și îngăduirea luării familiilor și averilor lor?

De aici decurge o altă întrebare: ar fi cu putință ca Allah, Preaslăvitul, să le legifereze robilor Săi apropierea de El prin mijlocitori și intermediari, astfel încât interdicția acestui lucru să fie cunoscută numai prin Lege? Sau el este urât în firea înnăscută și în rațiune, fiind cu neputință să vină o lege revelată cu el, iar legile revelate nu au făcut decât să întărească recunoașterea înnăscută și rațională a urâțeniei lui, mai mare decât orice urâțenie?

Care este taina faptului că el nu este iertat, spre deosebire de celelalte păcate, după cum spune Preaînaltul:

Allah nu iartă să I se facă asociați, dar iartă ceea ce este mai prejos de aceasta cui voiește.

Cugetă la această întrebare și adună-ți inima și mintea asupra răspunsului ei. Nu o lua ușor, căci prin ea se deosebesc cei care Îi recunosc lui Allah unicitatea de asociatori, cei care Îl cunosc de cei care nu-L cunosc și oamenii Raiului de oamenii Focului. Spunem, așadar ( de la Allah cerem călăuzire și sprijin, de la El căutăm ajutor și îndreptare: pe cel pe care Allah îl călăuzește nimeni nu-l poate rătăci, iar pe cel pe care El îl lasă să rătăcească nimeni nu-l poate călăuzi; nimeni nu poate opri ceea ce El dă și nimeni nu poate da ceea ce El oprește):

Asocierea este de două feluri:

Asocierea care privește Ființa Celui adorat, Numele, Însușirile și faptele Sale.

Și asocierea în adorarea Lui și în faptele îndreptate către El, chiar dacă făptașul crede că Preaslăvitul nu are asociat în Ființa, Însușirile ori faptele Sale.

Primul fel de asociere este de două categorii:

**Prima:** asocierea prin negare. Este cea mai urâtă formă de asociere, precum asocierea lui Faraon când a spus: „Și ce este Domnul lumilor?”³⁹³ I-a spus și lui Hāmān: „Clădește-mi un turn, poate voi ajunge să-L văd pe Dumnezeul lui Mūsā, deși eu îl socotesc mincinos.”³⁹⁴ Asocierea și negarea sunt legate una de alta: orice asociator neagă ceva, iar oricine neagă astfel face asociere. Asocierea nu presupune însă neapărat negarea Creatorului de la temelie; asociatorul Îl poate recunoaște pe Creator, Preaslăvitul, și Însușirile Sale, dar să nege dreptul unicității Sale.

Obârșia asocierii și temelia la care ea se întoarce sunt negarea. Aceasta este de trei feluri: negarea legăturii dintre ceea ce este făcut și Făcătorul și Creatorul său;

negarea desăvârșirii sfinte a Făcătorului, Preaslăvitul, prin negarea Numelor, Însușirilor și faptelor Sale;

și golirea faptelor îndreptate către El de adevărata recunoaștere a unicității Sale, care îi este obligatorie robului.

Din aceasta face parte asocierea grupării adepților unității existenței, care spun: „Nu există Creator și creatură, nici două lucruri distincte; Cel Adevărat, mai presus de asemănare, este chiar creatura supusă asemănării.”³⁹⁵

Din aceasta face parte asocierea celor care neagă adevărul și susțin că lumea nu are început și nu are sfârșit, că nu a fost niciodată inexistentă, ci a existat dintotdeauna și va exista mereu. După ei, toate lucrurile care apar se întemeiază pe cauze și intermediari care au cerut aducerea lor la existență, numiți de ei „intelecte” și „suflete”.

Din aceasta face parte asocierea celor care neagă Numele, Însușirile și faptele Domnului Preaînalt dintre extremiștii jahmiților și carmaților. Ei nu-I afirmă niciun Nume și nicio Însușire, făcând astfel creatura mai desăvârșită decât El, căci desăvârșirea unei ființe este prin numele și însușirile sale.

Asocierea altor divinități lui Allah

A doua categorie: asocierea celui care așază alături de El un alt dumnezeu, fără a-I nega Numele, Însușirile și Stăpânirea. Așa este asocierea creștinilor care L-au făcut al treilea din trei, făcând din Mesia un dumnezeu și din mama lui o divinitate.

Din aceasta face parte asocierea magilor, care atribuie întâmplările bune luminii și pe cele rele întunericului.

Din aceasta face parte asocierea qadariților, care susțin că ființa vie își creează singură faptele și că acestea apar fără voința, puterea și vrerea lui Allah. De aceea, ei se aseamănă magilor.

Din aceasta face parte asocierea celui care s-a certat cu Ibrāhīm despre Domnul său:

Când Ibrāhīm a spus: «Domnul meu este Cel care dă viață și dă moarte», el a spus: «Eu dau viață și dau moarte.»

Acesta s-a făcut pe sine egal cu Allah, pretinzând că dă viață și moarte, așa cum Allah dă viață și moarte. Ibrāhīm i-a arătat că urmarea necesară a spuselor sale este să poată aduce soarele din altă parte decât cea din care îl aduce Allah.

Aceasta nu este o trecere la alt argument, așa cum au pretins unii dintre cei care se ocupă de dispută, ci impunerea consecinței necesare a dovezii, dacă ea este adevărată.

Din aceasta face parte asocierea multora dintre cei care Îi fac asociați prin astrele cerești și le socotesc stăpâni care cârmuiesc treburile acestei lumi, după credința asociatorilor sabeeni și a altora.

Din aceasta face parte asocierea adoratorilor soarelui, a adoratorilor focului și a altora.

Unii dintre aceștia pretind că cel adorat de ei este adevăratul dumnezeu; alții pretind că este cel mai mare dintre dumnezei; alții că este un dumnezeu printre alți dumnezei și că, dacă îi consacră adorarea, i se dăruiesc și se desprind de orice altceva pentru el, acesta se va îndrepta către ei și se va îngriji de ei. Alții pretind că divinitatea lor inferioară îi apropie de cea de deasupra ei, iar cea superioară îi apropie de una și mai înaltă, până când aceste divinități îi apropie de Allah, Preaslăvitul. Uneori intermediarii sunt mulți, alteori puțini.

Asocierea în adorare

Asocierea în adorare este mai ușoară decât această asociere și mai puțin gravă. Ea poate proveni de la cel care crede că nu există alt dumnezeu vrednic de adorare în afară de Allah și că nimeni nu vatămă, nu folosește, nu dă și nu oprește decât Allah; că nu există alt dumnezeu în afară de El și alt stăpân în afară de El. Omul nu-I este însă sincer lui Allah în faptele sale și în robia sa, ci lucrează uneori pentru folosul propriu, alteori pentru a dobândi lumea, iar alteori pentru înălțare, rang și prestigiu înaintea făpturilor. Din faptele și strădania lui, o parte este pentru Allah, o parte pentru sine, folosul și pofta sa, o parte pentru diavol și o parte pentru făpturi. Aceasta este starea celor mai mulți oameni.

Aceasta este asocierea despre care Profetul ﷺ a spus, potrivit celor transmise de Ibn Ḥibbān în Ṣaḥīḥ-ul său:³⁹⁶

Asocierea în această comunitate este mai ascunsă decât mersul furnicii.

Ei au întrebat: „Cum scăpăm de ea, Trimis al lui Allah?” El a răspuns:

Spune: «O, Allah, caut adăpost la Tine să-Ți fac asociați cu bună știință și Îți cer iertare pentru ceea ce nu știu!»

Orice ostentație este, așadar, asociere. Preaînaltul spune:

Spune: «Eu sunt numai un om asemenea vouă. Mi se revelează că Dumnezeul vostru este un Dumnezeu unic. Cel care nădăjduiește întâlnirea cu Domnul său să facă fapte drepte și să nu asocieze pe nimeni în adorarea Domnului său!»

Adică: după cum El este un Dumnezeu unic și nu există alt dumnezeu în afară de El, tot astfel adorarea trebuie să-I fie închinată numai Lui. După cum El singur deține dumnezeirea, tot astfel trebuie să-I fie închinată numai Lui robia adorării. Fapta dreaptă este cea lipsită de ostentație și întemeiată pe Sunnah.

Printre rugile lui ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb, Allah să fie mulțumit de el, era: „O, Allah, fă ca toate faptele mele să fie drepte, fă-le sincere pentru Fața Ta și nu lăsa nimănui vreo parte din ele!”³⁹⁷

Această asociere în adorare anulează răsplata faptei. Omul poate fi pedepsit pentru ea dacă fapta era obligatorie, fiindcă îl așază în rândul celui care n-a săvârșit-o, astfel încât este pedepsit pentru părăsirea poruncii.

Allah, Preaslăvitul, a poruncit numai adorarea Lui cu sinceritate. Preaînaltul spune:

Nu li s-a poruncit decât să-L adore pe Allah, închinându-I numai Lui religia, drepți în credință.

Cel care nu-I este sincer lui Allah în adorare nu a împlinit ceea ce i s-a poruncit; a adus, dimpotrivă, altceva decât lucrul poruncit, care nu este valid și nu este primit de la el.

Allah Preaînaltul spune:

Eu sunt Cel care nu are nicio nevoie de asociere. Cine face o faptă în care Îmi asociază pe altcineva, aceasta este pentru cel pe care Mi l-a asociat, iar Eu sunt dezlegat de ea.³⁹⁸

Această asociere se împarte în asociere care poate fi iertată și care nu poate fi iertată, în asociere mare și mică.

Primul fel se împarte în grav și mai grav, iar nimic din el nu este iertat. Din el face parte asocierea cu Allah în iubire și preamărire: omul să iubească o făptură așa cum Îl iubește pe Allah.

Aceasta face parte din asocierea pe care Allah nu o iartă și despre care Preaslăvitul a spus:

Printre oameni sunt unii care își iau egali în afară de Allah și îi iubesc așa cum Îl iubesc pe Allah. Dar cei care cred au o iubire mai puternică pentru Allah.

Cei care au săvârșit această asociere le vor spune divinităților lor, după ce Focul îi va fi adunat împreună:

Pe Allah, am fost într-o rătăcire vădită când vă făceam egali cu Domnul lumilor!

Se știe că nu i-au făcut egali cu Preaslăvitul în creare, dăruirea hranei, aducerea morții și a vieții, stăpânire ori putere. I-au făcut egali cu El numai în iubire, adorare, supunere și smerire înaintea lor. Aceasta este culmea nedreptății și a neștiinței. Cum poate fi făcută țărâna egală cu Stăpânul stăpânilor? Cum pot fi făcuți robii egali cu Stăpânul lor? Cum poate fi făcut egal cel sărac prin sine, slab prin sine, neputincios prin sine, nevoiaș prin sine, care de la sine nu are decât neființa, cu Cel bogat prin Sine și puternic prin Sine, a Cărui bogăție, putere, stăpânire, dărnicie, binefacere, știință, îndurare și desăvârșire absolută și deplină sunt nedespărțite de Ființa Sa? Ce nedreptate poate fi mai urâtă? Ce judecată poate fi mai nedreaptă decât aceea care Îl pune pe Cel fără egal pe aceeași treaptă cu făpturile Sale?

Preaînaltul spune:

Laudă lui Allah, Cel care a creat cerurile și pământul și a făcut întunecimile și lumina! Cu toate acestea, cei care nu cred Îi fac Domnului lor egali.

Asociatorul L-a făcut egal pe Cel care a creat cerurile și pământul și a făcut întunecimile și lumina cu acela care nu stăpânește, pentru sine ori pentru alții, nici măcar cât un fir de colb în ceruri sau pe pământ. Ce fel de egalitate, care cuprinde cea mai mare și mai urâtă nedreptate!

Capitol³⁹⁹

Acestei asocieri îi urmează asocierea cu Preaslăvitul în fapte, cuvinte, voințe și intenții.

Asocierea în fapte este, de pildă, prosternarea înaintea altcuiva, ocolirea rituală a altui loc decât Casa Sa, raderea capului ca act de robie și supunere față de altcineva, sărutarea altor pietre decât Piatra Neagră, care este dreapta Sa pe pământ⁷⁵⁸, și sărutarea mormintelor, atingerea lor rituală și prosternarea înaintea lor.

Profetul ﷺ i-a blestemat pe cei care au făcut din mormintele profeților și ale oamenilor drepți locuri de rugăciune în care să I se roage lui Allah. Cum este atunci cu cei care fac din morminte idoli pe care îi adoră în afară de Allah?

În cele două colecții autentice s-a transmis de la el că a spus:

Allah i-a blestemat pe iudei și pe creștini: au făcut din mormintele profeților lor locuri de rugăciune.⁴⁰⁰

În colecția autentică s-a transmis de la el:

Printre cei mai răi oameni sunt cei pe care Ceasul îi ajunge în viață și cei care fac din morminte locuri de rugăciune.⁴⁰¹

Tot în colecția autentică s-a transmis de la el:

Cei de dinaintea voastră făceau din morminte locuri de rugăciune. Luați aminte: să nu faceți din morminte locuri de rugăciune! Eu vă opresc de la aceasta.⁴⁰²

În Musnad-ul imamului Aḥmad și în Ṣaḥīḥ-ul lui Ibn Ḥibbān⁴⁰³ s-a transmis de la Profet ﷺ:

Allah le-a blestemat pe femeile care vizitează des mormintele și pe cei care așază deasupra lor locuri de rugăciune și făclii.

El a spus:

Mânia lui Allah s-a înăsprit împotriva unui neam care a făcut din mormintele profeților săi locuri de rugăciune.⁴⁰⁴

El a spus:

Cei de dinaintea voastră, când murea printre ei un om drept, clădeau deasupra mormântului său un loc de rugăciune și înfățișau în el acea imagine. Aceștia sunt cei mai răi dintre făpturi înaintea lui Allah în Ziua Învierii.⁴⁰⁵

Aceasta este starea celui care I se prosternează lui Allah într-un loc de rugăciune ridicat peste un mormânt; care este atunci starea celui care se prosternează mormântului însuși?

Profetul ﷺ a spus:

O, Allah, nu face din mormântul meu un idol care să fie adorat!⁴⁰⁶

Profetul ﷺ a ocrotit recunoașterea unicității lui Allah cu cea mai mare grijă, până într-atât încât a oprit rugăciunea voluntară închinată lui Allah, Preaslăvitul, la răsăritul și la apusul soarelui,⁴⁰⁷ pentru a nu deveni un mijloc de asemănare cu adoratorii soarelui, care i se prosternează în aceste două momente. A închis calea către aceasta oprind rugăciunea după ʿAṣr și după rugăciunea de dimineață,⁴⁰⁸ fiindcă aceste două intervale se învecinează cu cele două momente în care asociatorii se prosternează soarelui.

Despre prosternarea înaintea altcuiva în afară de Allah, el a spus:

Nu se cuvine ca cineva să se prosterneze înaintea altcuiva decât Allah.⁴⁰⁹

Expresia „nu se cuvine” este folosită în cuvintele lui Allah și ale Trimisului Său pentru ceea ce este cu desăvârșire oprit prin Lege,⁴¹⁰ precum în cuvintele Preaînaltului:

Nu se cuvine Celui Milostiv să-Și ia un fiu,

în cuvintele Sale:

Nu l-am învățat poezia și nici nu i se cuvine,

în cuvintele Sale:

Nu diavolii l-au pogorât și nici nu li se cuvine

și în cuvintele Sale despre îngeri:

Nu ni se cuvenea să ne luăm ocrotitori în afară de Tine.

Asocierea în exprimare și jurământ

Din asocierea cu Preaslăvitul face parte asocierea în exprimare, precum jurământul pe altcineva în afară de El. Imamul Aḥmad și Abū Dāwūd au transmis de la Profet ﷺ că a spus:

Cel care jură pe altcineva în afară de Allah a făcut asociere.

Al-Ḥākim și Ibn Ḥibbān l-au socotit autentic.⁴¹¹

Din aceasta face parte și ca omul să-i spună unei făpturi: „Ce voiește Allah și ce voiești tu.” S-a transmis cu temei de la Profet ﷺ că un om i-a spus: „Ce voiește Allah și ce voiești tu.” El a răspuns:

M-ai făcut egal cu Allah? Spune: «Ce voiește numai Allah!»⁴¹²

Aceasta, deși Allah i-a recunoscut robului o voință, precum în cuvintele Sale:

Pentru acela dintre voi care voiește să rămână drept.

Ce să spunem atunci despre cel care zice: „Mă bizui pe Allah și pe tine”, „Allah și tu îmi sunteți de ajuns”, „Nu-i am decât pe Allah și pe tine”, „Aceasta este de la Allah și de la tine”, „Aceasta este din binecuvântările lui Allah și din binecuvântările tale”, „Allah este sprijinul meu în cer, iar tu ești sprijinul meu pe pământ”? Ori despre cel care spune: „Pe Allah și pe viața cutăruia”, „Un legământ pentru Allah și pentru cutare”, „Mă pocăiesc înaintea lui Allah și înaintea cutăruia”, „Îmi pun nădejdea în Allah și în cutare” și altele asemenea?

Compară aceste expresii cu spusele omului: „Ce voiește Allah și ce voiești tu”, apoi privește care sunt mai grave. Îți va fi limpede că acela care le rostește merită cu atât mai mult răspunsul dat de Profet ﷺ celui care a rostit acele cuvinte. Dacă el l-a făcut astfel egal cu Allah, acesta a făcut pe cineva care nu se apropie în niciun fel de Trimisul lui Allah ﷺ, ba poate chiar se numără printre dușmanii lui, egal cu Domnul lumilor.

Prosternarea, adorarea, bizuirea, întoarcerea către El, evlavia, teama, încrederea că El este de ajuns, pocăința, legământul, jurământul, preamărirea, proclamarea măreției Sale, mărturisirea unicității Sale, lauda, cererea iertării, raderea capului în semn de supunere și adorare, ocolirea rituală a Casei și ruga sunt toate dreptul exclusiv al lui Allah, care nu se cuvine și nu poate fi îndreptat către nimeni altcineva, fie înger apropiat, fie profet trimis.

În Musnad-ul imamului Aḥmad⁴¹³ se relatează că un om care săvârșise un păcat a fost adus la Profet ﷺ. Când s-a oprit înaintea lui, a spus:

O, Allah, mă pocăiesc înaintea Ta și nu mă pocăiesc înaintea lui Muḥammad.

El a spus:

A recunoscut dreptul Celui căruia I se cuvine.

Asocierea în voințe și intenții

Asocierea în voințe și intenții este o mare fără țărm, din care puțini scapă. Cel care urmărește prin fapta sa altceva decât Fața lui Allah ori intenționează altceva decât apropierea de El și căutarea răsplății de la El a făcut asociere în intenția și voința sa.

Sinceritatea înseamnă să-I fii sincer lui Allah în cuvinte, fapte, voințe și intenție. Aceasta este credința dreaptă, religia lui Ibrāhīm, pe care Allah a poruncit-o tuturor robilor Săi și în afara căreia nu primește nimic de la nimeni.

Ea este adevărata esență a Islamului:

Celui care caută altă religie decât Islamul nu i se va primi, iar în Viața de Apoi va fi dintre cei pierduți.

Ea este religia lui Ibrāhīm, de la care numai cel mai nesăbuit dintre nesăbuiți se îndepărtează.

Capitol⁴¹⁴

Dacă ai înțeles această introducere, ți s-a deschis calea răspunsului la întrebarea amintită. Spunem, așadar, căutând numai de la Allah îndreptarea:

Adevărata esență a asocierii este ca omul să se asemene Creatorului și să asemene creatura cu El. Aceasta este în realitate „asemănarea”, nu afirmarea Însușirilor de desăvârșire cu care Allah, Preaslăvitul, S-a descris pe Sine și cu care L-a descris Trimisul Său. Cel căruia Allah i-a răsturnat inima, i-a orbit vederea lăuntrică și l-a făcut să cadă înapoi a inversat lucrurile, amestecând chestiunea și numind recunoașterea unicității „asemănare”, iar asemănarea „preamărire și ascultare”. Asociatorul aseamănă creatura cu Creatorul în prerogativele dumnezeirii. Printre prerogativele dumnezeirii se află stăpânirea exclusivă a răului și a folosului, a dăruirii și a opririi; aceasta cere ca ruga, teama, nădejdea și bizuirea să se lege numai de El. Cel care le leagă de o făptură a asemănat-o Creatorului și l-a făcut pe cel care nu stăpânește pentru sine nici rău, nici folos, nici moarte, nici viață și nici înviere — cu atât mai puțin pentru altul — asemenea Celui căruia Îi aparține întreaga poruncă. Frâiele tuturor lucrurilor sunt în mâinile Sale, iar întoarcerea lor este la El. Ceea ce El voiește se întâmplă, iar ceea ce nu voiește nu se întâmplă. Nimeni nu poate opri ceea ce El dă și nimeni nu poate da ceea ce El oprește. Dacă îi deschide robului Său o poartă a îndurării, nimeni nu o poate închide; dacă o reține de la el, nimeni nu i-o poate trimite. Una dintre cele mai urâte asemănări este, așadar, asemănarea celui neputincios și sărac prin sine cu Cel puternic și bogat prin Sine.

Printre prerogativele dumnezeirii se află desăvârșirea absolută din toate privințele, fără nicio lipsă în vreun fel. Aceasta cere ca întreaga adorare să-I aparțină numai Lui. Preamărirea, cinstirea, teama, ruga, nădejdea, întoarcerea către El, pocăința, bizuirea, căutarea ajutorului și smerirea deplină împreună cu iubirea deplină — toate acestea trebuie, potrivit rațiunii, Legii și firii înnăscute, să-I aparțină numai Lui; potrivit rațiunii, Legii și firii înnăscute, ele nu pot aparține altcuiva. Cel care îndreaptă ceva din acestea către altcineva l-a asemănat pe acela Celui care nu are asemănare, nu are seamăn și nu are egal. Aceasta este cea mai urâtă și mai falsă asemănare. Din pricina urâțeniei sale cumplite și a faptului că ea cuprinde culmea nedreptății, Preaslăvitul le-a arătat robilor Săi că nu o iartă, deși Și-a prescris Sieși îndurarea.

Printre prerogativele dumnezeirii se află robia adorării, care se sprijină pe două temelii fără de care nu poate dăinui: iubirea deplină și smerirea deplină. Aceasta este adorarea desăvârșită,⁴¹⁵ iar treptele făpturilor în ea se deosebesc potrivit deosebirii lor în aceste două temelii. Cel care își îndreaptă iubirea, smerirea și supunerea către altcineva în afară de Allah l-a asemănat cu El în dreptul Său exclusiv. Este cu neputință să vină vreo lege revelată cu aceasta, iar urâțenia ei este statornicită în orice fire înnăscută și în orice rațiune. Diavolii au schimbat însă firile și mințile celor mai multe făpturi, le-au stricat și i-au abătut pe oameni de la ele. Cei cărora Allah le-a rânduit dinainte binele au rămas pe firea dintâi. El le-a trimis trimișii Săi și a pogorât asupra lor Cărțile Sale, potrivit cu firile și mințile lor, astfel încât au sporit în lumină peste lumină.

Allah călăuzește către lumina Sa pe cine voiește.

Odată înțelese acestea, printre prerogativele dumnezeirii se află prosternarea. Cel care se prosternează înaintea altcuiva a asemănat creatura cu El.

Printre ele se află bizuirea. Cel care se bizuie pe altcineva l-a asemănat cu El.

Printre ele se află pocăința. Cel care se pocăiește înaintea altcuiva l-a asemănat cu El.

Printre ele se află jurământul pe Numele Său, ca preamărire și cinstire a Lui. Cel care jură pe altcineva l-a asemănat cu El.

Acestea privesc asemănarea altcuiva cu El.

Cât despre încercarea omului de a se asemăna Lui: cel care se socotește măreț, se trufește și îi cheamă pe oameni să-l laude peste măsură, să-l preamărească, să i se supună, să-și pună nădejdea în el și să-și lege inimile de el prin teamă, nădejde, refugiu și căutarea ajutorului s-a asemănat lui Allah și I-a disputat Stăpânirea și dumnezeirea. El merită ca Allah să-l înjosească în cel mai josnic chip, să-l umilească deplin și să-l pună sub picioarele făpturilor Sale.

În colecția autentică s-a transmis de la Profet ﷺ că a spus:

Allah, Atotputernicul și Mărețul, spune: «Măreția este veșmântul Meu de jos, iar maiestatea este mantia Mea. Pe cel care Îmi dispută una dintre ele îl voi pedepsi.»⁴¹⁶

Dacă făuritorul de imagini, care face imaginea cu mâna sa, se numără printre oamenii cel mai aspru pedepsiți în Ziua Învierii pentru că se aseamănă lui Allah numai în făurire, ce să spunem despre asemănarea cu Allah în Stăpânire și dumnezeire?

Profetul ﷺ a spus:

Cei mai aspru pedepsiți în Ziua Învierii sunt făuritorii de imagini. Li se va spune: «Dați viață celor pe care le-ați creat!»⁴¹⁷

În colecția autentică s-a transmis de la Profet ﷺ că a spus:

Allah, Atotputernicul și Mărețul, a spus: «Cine este mai nedrept decât cel care încearcă să creeze o făptură asemenea creației Mele? Să creeze o furnică! Să creeze un bob de orz!»⁴¹⁸

Prin furnică și prin bobul de orz a atras atenția asupra celor mai mari și mai însemnate decât ele.

Scopul este să arătăm că, dacă aceasta este starea celui care I se aseamănă în făurirea unei imagini, cum este atunci starea celui care I se aseamănă în prerogativele Stăpânirii și dumnezeirii Sale? Tot astfel este și cel care I se aseamănă printr-un nume care nu I se cuvine decât lui Allah singur, precum „Regele regilor”, „Judecătorul judecătorilor” și altele asemenea.

S-a transmis în mod autentic de la Profet ﷺ că a spus:

Cel mai josnic nume înaintea lui Allah este al unui om care se numește «Shāhān Shāh», adică «Regele regilor»; nu există însă rege în afară de Allah.⁴¹⁹

În altă formulare:

Omul care stârnește cea mai mare mânie a lui Allah este cel care se numește «Regele regilor».⁴²⁰

Aceasta este ura și mânia lui Allah față de cel care I se aseamănă printr-un nume ce nu I se cuvine decât Lui. Preaslăvitul singur este Regele regilor și singur este Judecătorul judecătorilor: El îi judecă pe toți judecătorii și hotărăște asupra tuturor, nimeni altcineva.

Părerea rea despre Allah

Odată lămurite acestea, există aici un mare principiu care dezvăluie taina chestiunii: cel mai grav păcat înaintea lui Allah este părerea rea despre El.⁴²¹ Cel care are o părere rea despre El I-a atribuit contrariul desăvârșirii Sale sfinte și I-a atribuit ceea ce contrazice Numele și Însușirile Sale. De aceea, Allah, Preaslăvitul, i-a amenințat pe cei care au o părere rea despre El cum nu i-a amenințat pe alții.

Preaînaltul spune:

Asupra lor se va întoarce nenorocirea! Allah S-a mâniat pe ei, i-a blestemat și le-a pregătit Iadul. Ce rea întoarcere!

Iar celor care au negat una dintre Însușirile Sale, Preaînaltul le spune:

Această părere a voastră, pe care ați avut-o despre Domnul vostru, v-a dus la pieire, astfel încât ați ajuns dintre cei pierduți.

Preaînaltul a relatat despre prietenul Său apropiat, Ibrāhīm ﷺ, că le-a spus oamenilor săi:

Ce adorați? Vreți, prin minciună, dumnezei în afară de Allah? Ce părere aveți, așadar, despre Domnul lumilor?

Adică: în ce fel credeți că vă va răsplăti când Îl veți întâlni, după ce ați adorat pe altcineva? Ce ați crezut despre El, încât ați adorat pe altcineva alături de El? Ce lipsă ați presupus în Numele, Însușirile și Stăpânirea Sa, încât aceasta v-a făcut să aveți nevoie de adorarea altcuiva?

Dacă ați fi avut despre El părerea care I se cuvine: că este Atoateștiutor, că are putere asupra tuturor lucrurilor, că nu are nevoie de nimic în afară de El, iar tot ceea ce este în afară de El are nevoie de El; că împlinește dreptatea față de făpturile Sale; că El singur le cârmuiește, fără ca altcineva să-I fie asociat în aceasta; că știe amănuntele tuturor lucrurilor și nimic din creația Sa nu-I este ascuns; că El singur le este de ajuns, fără să aibă nevoie de ajutor; și că este Milostiv prin Sine, fără să aibă nevoie, în îndurarea Sa, de cineva care să-L înduplece la îndurare!

Aceasta este deosebirea față de regi și de ceilalți conducători. Ei au nevoie de cineva care să le aducă la cunoștință starea supușilor și nevoile lor, de cineva care să-i ajute la împlinirea nevoilor acestora și de cineva care să le ceară îndurare și să-i înduplece prin mijlocire. Au nevoie în mod necesar de intermediari din pricina nevoii, neputinței, slăbiciunii și cunoașterii lor limitate.

Cât despre Cel care are putere asupra tuturor lucrurilor, Cel care nu are prin Sine nevoie de nimic, Atoateștiutorul, Milostivul, Îndurătorul, a Cărui îndurare cuprinde totul: introducerea unor intermediari între El și făpturile Sale înseamnă micșorarea dreptului Stăpânirii, dumnezeirii și unicității Sale și o părere rea despre El. Este cu neputință ca El să le legifereze aceasta robilor Săi, iar rațiunea și firea înnăscută o resping. Urâțenia ei este statornicită în mințile sănătoase mai presus de orice altă urâțenie.

Aceasta se lămurește și prin faptul că adoratorul îl preamărește pe cel adorat, i se închină, i se supune și se smerește înaintea lui.

Numai Domnul Preaînalt merită preamărirea, cinstirea, adorarea, supunerea și smerirea deplină. Acesta este dreptul Său exclusiv. Una dintre cele mai urâte nedreptăți este ca dreptul Său să fie dat altcuiva ori împărțit între El și altul, mai ales dacă cel făcut asociat în dreptul Său este chiar robul și proprietatea Sa.

Preaînaltul spune:

V-a dat o pildă chiar din voi înșivă: aveți printre cei pe care îi stăpânesc mâinile voastre drepte asociați la ceea ce v-am dăruit, astfel încât să fiți egali în aceasta și să vă temeți de ei așa cum vă temeți unii de alții?

Adică: dacă unuia dintre voi îi repugnă ca robul său să-i fie asociat în averea primită, cum Îmi faceți voi dintre robii Mei asociați în ceea ce Îmi aparține numai Mie, anume dumnezeirea, care nu i se cuvine altuia și nu poate aparține altcuiva? Cel care pretinde aceasta nu M-a prețuit cum se cuvine, nu M-a preamărit cum se cuvine și nu Mi-a recunoscut exclusivitatea a ceea ce Îmi aparține numai Mie, fără vreo făptură a Mea.⁴²²

Nu L-a prețuit pe Allah cum se cuvine cel care a adorat pe altcineva alături de El. Preaînaltul spune:

Oameni, vi s-a dat o pildă; ascultați-o! Cei pe care îi chemați în afară de Allah nu vor crea nici măcar o muscă, chiar dacă s-ar uni pentru aceasta. Iar dacă musca le-ar lua ceva, nu l-ar putea lua înapoi de la ea. Slab este cel care cere și slab este cel de la care se cere! Nu L-au prețuit pe Allah cum se cuvine. Allah este Puternic, Măreț.

Nu L-a prețuit pe Allah cum se cuvine cel care a adorat alături de El pe cineva care nu poate crea nici cea mai slabă și mai mică vietate, iar dacă musca i-ar lua ceva din ceea ce are asupra lui, nu l-ar putea lua înapoi de la ea.⁴²³

Preaînaltul spune:

Nu L-au prețuit pe Allah cum se cuvine. Pământul întreg va fi în pumnul Său în Ziua Învierii, iar cerurile vor fi strânse în dreapta Sa. Preaslăvit și Preaînalt este El, mai presus de ceea ce Îi asociază!

Nu L-a prețuit cum se cuvine pe Cel a Cărui stare și măreție sunt astfel acela care I-a asociat în adorare pe cineva care nu are nimic din toate acestea, ci este cel mai neputincios și mai slab. Nu L-a prețuit pe Cel Puternic și Măreț cum se cuvine cel care I-a asociat pe cel slab și umil. Tot astfel, nu L-a prețuit cum se cuvine cel care a spus că El nu a trimis făpturilor Sale vreun trimis și nu a pogorât vreo Carte. I-a atribuit, dimpotrivă, ceea ce nu I se potrivește și nu se cuvine din partea Sa: neglijarea făpturilor Sale, lăsarea lor în pierzare și fără rost și crearea lor în zadar, fără scop.

Nu L-a prețuit cum se cuvine nici cel care a negat realitățile Numelor Sale cele mai frumoase și ale Însușirilor Sale înalte, negând auzul și văzul Său, voința și alegerea Sa, înălțarea Sa deasupra făpturilor Sale, vorbirea Sa și faptul că îi vorbește cui voiește dintre făpturi, cu ceea ce voiește. Nici cel care a negat cuprinderea puterii Sale și legătura ei cu faptele robilor Săi, cu ascultarea și neascultarea lor, scoțându-le de sub puterea, voința și crearea Sa și pretinzând că ei își creează singuri ceea ce voiesc, fără voința Domnului. Astfel, în împărăția Sa s-ar petrece ceea ce El nu voiește, iar ceea ce El voiește nu s-ar petrece! Allah este cu mult prea înalt față de spusele celor asemenea magilor.

Nu L-a prețuit cum se cuvine nici cel care a spus că El îl pedepsește pe rob pentru ceea ce robul nu face, asupra căruia nu are putere și în care nu are nicio înrâurire, ci care este însăși fapta Domnului, măreață fie slava Sa. Potrivit acestei spuse, El l-ar pedepsi pe rob pentru fapta Sa, deși tot El, Preaslăvitul, l-ar fi constrâns la ea, iar constrângerea Sa ar fi mai puternică decât aceea a unei făpturi asupra alteia. Or, dacă firea înnăscută și rațiunea recunosc drept urât ca un stăpân să-și silească robul la o faptă ori să-l împingă fără scăpare către ea, apoi să-l pedepsească, cum ar putea Cel mai Drept dintre cei drepți, Cel mai Înțelept dintre judecători și Cel mai Milostiv dintre milostivi să-l constrângă pe rob la o faptă la care acesta nu contribuie și asupra căreia nu are înrâurire, care nu se petrece prin voința lui și care nici măcar nu este fapta lui, apoi să-l pedepsească pentru ea veșnic?

Allah este cu mult prea înalt față de aceasta. Spusa acestora este mai rea decât spusa celor asemenea magilor, iar niciuna dintre cele două grupări nu L-a prețuit pe Allah cum se cuvine.

Nu L-a prețuit cum se cuvine nici cel care nu a exclus prezența Sa într-o fântână,⁴²⁴ într-o latrină ori într-un loc de care omul se ferește chiar să pomenească, ci L-a plasat pretutindeni; în schimb, L-a „ferit” de Tronul Său, negând că S-a înălțat deasupra lui, că la El se înalță cuvântul bun și fapta dreaptă,⁴²⁵ că îngerii și Duhul se înalță la El și coboară de la El și că El cârmuiește porunca din cer spre pământ, apoi aceasta se înalță la El.⁴²⁶ L-a „ferit” de înălțarea deasupra Tronului împărăției, apoi L-a plasat în orice loc în care omului, ba chiar și altor viețuitoare, le-ar repugna să se afle.

Nu L-a prețuit cum se cuvine nici cel care a negat realitatea iubirii, îndurării, milei, mulțumirii, mâniei și urii Sale; nici cel care a negat realitatea înțelepciunii Sale, adică scopurile vrednice de laudă urmărite prin faptele Sale; nici cel care a negat realitatea faptelor Sale și nu I-a afirmat o acțiune proprie, săvârșită prin alegere, ci a socotit faptele Sale numai efecte despărțite de El. A negat astfel realitatea venirii și sosirii Sale, a înălțării Sale deasupra Tronului, a vorbirii Sale către Mūsā dinspre muntele Ṭūr și a venirii Sale în Ziua Învierii pentru a judeca El Însuși între robii Săi, precum și alte fapte și Însușiri ale desăvârșirii Sale pe care le-au negat, pretinzând că, prin negarea lor, L-au prețuit cum se cuvine.

Nu L-a prețuit cum se cuvine nici cel care I-a atribuit o soție și un fiu, cel care a susținut că El sălășluiește în făpturile Sale ori că El este însăși această existență.

Nu L-a prețuit cum se cuvine nici cel care a spus că El i-a înălțat pe dușmanii Trimisului Său și ai familiei acestuia, le-a înălțat pomenirea și le-a dat împărăția, califatul și cinstea, în timp ce i-a coborât pe cei apropiați Trimisului Său și pe cei din familia lui, i-a înjosit, i-a umilit și a așezat asupra lor umilința oriunde ar fi aflați. Aceasta cuprinde cea mai gravă învinuire adusă Domnului. El este cu mult prea înalt față de spusele rāfiḍiților.

Această spusă derivă din afirmația iudeilor și a creștinilor despre Domnul lumilor: „El a trimis un rege nedrept, care și-a pretins profeția, a mințit despre Allah și a petrecut multă vreme mințind mereu despre El, spunând: «A spus cutare lucru, a poruncit cutare lucru și a oprit cutare lucru.» A abrogat legile profeților și trimișilor Săi, a socotit îngăduite sângele, averile și familiile celor care îi urmau și a spus: «Allah mi-a îngăduit aceasta!» Iar Domnul Preaînalt l-a făcut biruitor, l-a sprijinit, l-a înălțat, l-a cinstit, i-a răspuns rugilor, i-a dat putere asupra potrivnicilor și a ridicat dovezi ale adevărului său. Oricine i s-a împotrivit a fost biruit de el. L-a adeverit prin cuvântul, fapta și încuviințarea Sa, aducând dovezi ale adeveririi lui una după alta.” Se știe că aceasta cuprinde cea mai gravă învinuire și defăimare a Domnului, Preaslăvitul și Preaînaltul, a științei, înțelepciunii, îndurării și Stăpânirii Sale. Allah este cu mult prea înalt față de spusele tăgăduitorilor.

Compară spusa acestora cu spusa fraților lor dintre rāfiḍiți și vei găsi că amândouă sunt:

Doi frați de lapte, de la sânul aceleiași mame, au jurat, în bezna nopții: „Nicicând să nu ne despărțim!”³²⁰

Nu L-a prețuit cum se cuvine nici cel care a spus că El i-ar putea pedepsi pe cei apropiați Lui și pe cei care nu L-au nesocotit nici cât ai clipi, făcându-i să intre în sălașul Focului, iar pe dușmanii Săi și pe cei care nu au crezut în El nici cât ai clipi i-ar putea desfăta, făcându-i să intre în sălașul fericirii; că amândouă lucrurile ar fi la fel în raport cu El și că numai vestirea venită de la El arată contrariul. Ei spun că au exclus aceasta din pricina vestirii, nu fiindcă ar contrazice înțelepciunea și dreptatea Sa. Preaslăvitul i-a mustrat însă în Cartea Sa cu cea mai puternică mustrare pe cei care au socotit cu putință aceasta despre El și a făcut dintr-o asemenea judecată una dintre cele mai rele.

Nu L-a prețuit cum se cuvine nici cel care a pretins că El nu-i readuce la viață pe morți, nu-i învie pe cei din morminte și nu-Și adună făpturile pentru o Zi în care să-l răsplătească pe cel care a făcut bine pentru binele său și pe cel care a făcut rău pentru răul său, să-i dea celui nedreptățit dreptul său de la asupritor și să-i cinstească cu cea mai aleasă cinstire pe cei care au îndurat greutăți în această lume pentru El și pentru mulțumirea Sa; să le lămurească făpturilor Sale cele asupra cărora se deosebeau și să le arate celor care nu au crezut că au fost mincinoși.

Nu L-a prețuit cum se cuvine nici cel care I-a socotit porunca neînsemnată și a nesocotit-o, I-a încălcat oprirea, I-a pierdut dreptul și I-a neglijat pomenirea, lăsându-și inima nepăsătoare față de El; cel pentru care propria poftă este mai de preț decât căutarea mulțumirii Lui, iar ascultarea unei făpturi mai însemnată decât ascultarea Sa. Lui Allah nu-I rămân decât rămășițele inimii, cuvintelor și faptelor sale, iar altcineva este pus înainte în toate acestea, fiindcă acela contează pentru el. Ia ușor privirea lui Allah asupra sa și cunoașterea Sa despre el, deși se află în stăpânirea Lui și șuvița frunții sale este în mâna Lui. În schimb, dă mare însemnătate privirii și cunoașterii unei făpturi despre el, cu toată inima și toate mădularele sale. Se rușinează de oameni, dar nu se rușinează de Allah; se teme de oameni, dar nu se teme de Allah. Se poartă cu făpturile cât poate de bine, dar, când se poartă cu Allah, Îi dă ceea ce are mai neînsemnat și mai de dispreț. Când se ridică în slujba dumnezeului său dintre oameni, o face cu seriozitate, strădanie și devotament, eliberându-și pentru el inima și mădularele și punându-l înaintea multora dintre propriile interese. Iar când se ridică să împlinească dreptul Domnului său — dacă hotărârea divină îi îngăduie —, o face într-un chip pe care o făptură nu l-ar primi de la alta și Îi dă din avere ceea ce s-ar rușina să-i înfățișeze unei făpturi asemenea lui! L-a prețuit pe Allah cum se cuvine cel care este astfel? L-a prețuit cum se cuvine cel care Îl pune alături de dușmanul Său chiar în dreptul Său exclusiv de cinstire, preamărire, ascultare, smerire, supunere, teamă și nădejde? Chiar dacă I-ar face asociat în acestea pe cea mai apropiată făptură de El, tot ar fi o îndrăzneală și o cutezanță împotriva dreptului Său exclusiv, o disprețuire a Lui și o asociere între El și altcineva în ceea ce nu i se cuvine și nu poate aparține decât Lui, Preaslăvitul. Cum este atunci când Îl pune alături de cea mai urâtă făptură înaintea Lui, cea mai neînsemnată și mai detestată de El — adevăratul Său dușman?

În afară de Allah nu a fost adorat, în realitate, decât diavolul, după cum spune Preaînaltul:

Nu v-am cerut, fii ai lui Adam, să nu-l adorați pe diavol, căci el vă este un dușman vădit, și să Mă adorați pe Mine? Acesta este un drum drept.

Când asociatorii i-au adorat pe îngeri, după cum pretindeau, adorarea lor s-a îndreptat către diavol, deși ei credeau că îi adoră pe îngeri.⁴²⁷ Preaînaltul spune:

În Ziua în care îi va aduna pe toți, apoi le va spune îngerilor: «Pe voi vă adorau aceștia?» Ei vor spune: «Preaslăvit fii Tu! Tu ești Ocrotitorul nostru, nu ei. Dimpotrivă, ei îi adorau pe djinni; cei mai mulți credeau în ei.»

Diavolul îl cheamă pe asociator să-l adore și îl face să creadă că este un înger.

Tot astfel, adoratorii soarelui, lunii și astrelor pretind că adoră ființele spirituale ale acestor astre, cele care le vorbesc și le împlinesc nevoile. De aceea, când soarele răsare, diavolul îl însoțește, iar necredincioșii i se prosternează; astfel, prosternarea lor se îndreaptă către el. La fel se întâmplă și la apus.

Tot astfel, cel care l-a adorat pe Mesia și pe mama sa nu i-a adorat, în realitate, pe ei, ci pe diavol. El pretinde că îl adoră pe cel care i-a poruncit să-l adore pe el și pe mama sa, a fost mulțumit cu aceasta pentru ei și le-a poruncit-o. Acesta este diavolul alungat — blestemul lui Allah asupra lui —, nu robul și Trimisul lui Allah.

Raportează toate acestea la cuvintele Preaînaltului:

Nu v-am cerut, fii ai lui Adam, să nu-l adorați pe diavol, căci el vă este un dușman vădit?

Oricine dintre fiii lui Adam a adorat pe altcineva decât Allah, oricine ar fi fost acela, și-a îndreptat adorarea către diavol. Adoratorul se folosește de cel adorat pentru a-și dobândi ținta, iar cel adorat se folosește de adorator prin preamărirea pe care acesta i-o aduce și prin asocierea lui cu Allah, ceea ce este culmea mulțumirii diavolului.

De aceea, Preaînaltul spune:

În Ziua în care îi va aduna pe toți: «O, adunare a djinnilor, mulți oameni ați atras!»

— adică i-ați amăgit și rătăcit.

Iar aliații lor dintre oameni vor spune: «Domnul nostru, ne-am folosit unii de alții și am ajuns la sorocul pe care ni l-ai hotărât.» El va spune: «Focul va fi sălașul vostru, în care veți rămâne veșnic, afară de ceea ce voiește Allah.» Domnul tău este Înțelept, Atoateștiutor.

Aceasta este o fină arătare a tainei pentru care asocierea este cel mai mare dintre păcatele mari înaintea lui Allah: ea nu este iertată fără pocăință și atrage șederea veșnică în pedeapsă. Interzicerea și urâțenia ei nu provin numai din oprirea ei, ci este cu neputință ca Allah, Preaslăvitul, să legifereze adorarea altui dumnezeu în afară de El, așa cum este cu neputință pentru El ceea ce contrazice Însușirile desăvârșirii și măreției Sale. Cum s-ar putea crede despre Cel unic în Stăpânire, dumnezeire, măreție și slavă că ar îngădui ori ar primi ca altcineva să-I fie asociat în acestea? Allah este cu mult prea înalt față de aceasta.

Asocierea și trufia

Întrucât asocierea contrazice mai mult decât orice lucrul pentru care Allah a creat făpturile și pentru care a dat poruncile, ea este cel mai mare dintre păcatele mari înaintea lui Allah.

La fel este și trufia, împreună cu urmările ei, după cum s-a arătat. Allah, Preaslăvitul, a creat făpturile și a pogorât Cărțile pentru ca ascultarea să-I aparțină numai Lui, iar asocierea și trufia contrazic aceasta.

De aceea, Allah le-a oprit Raiul oamenilor asocierii și ai trufiei. Nu va intra în el cel în a cărui inimă se află trufie cât un fir de colb.⁴²⁸

Vorbirea despre Allah fără știință

După acestea, ca mărime a stricăciunii, urmează vorbirea despre Allah fără știință în privința Numelor, Însușirilor și faptelor Sale și descrierea Lui prin contrariul însușirilor cu care El S-a descris pe Sine și cu care L-a descris Trimisul Său. Aceasta contrazice și se împotrivește cel mai puternic desăvârșirii Celui căruia Îi aparțin creația și porunca și atacă însăși Stăpânirea și prerogativele Domnului.

Dacă aceasta se face cu știință, este o împotrivire încăpățânată, mai urâtă decât asocierea și mai mare ca păcat înaintea lui Allah. Asociatorul care recunoaște Însușirile Domnului este mai bun decât cel care neagă Însușirile desăvârșirii Sale. Tot astfel, cel care îi recunoaște unui rege împărăția, nu-i neagă stăpânirea și nici însușirile prin care merită să fie rege, dar îi face un asociat în unele lucruri ca să-l apropie de el, este mai bun decât cel care neagă însușirile regelui și ceea ce îl face rege.

Aceasta este statornicită în toate firile înnăscute și în toate mințile. Ce comparație se poate face între atacarea și negarea Însușirilor de desăvârșire și adorarea unui intermediar între Cel adorat în adevăr și adorator, prin care omul caută să se apropie de El, adorând acel intermediar ca preamărire și cinstire a Lui? Boala negării este boala grea pentru care nu există leac.

De aceea, Allah a relatat despre căpetenia negatorilor, Faraon, că a tăgăduit vestea adusă de Mūsā că Domnul său este deasupra cerurilor. El a spus:

Hāmān, clădește-mi un turn, poate voi ajunge la căi — căile cerurilor —, ca să-L văd pe Dumnezeul lui Mūsā; eu îl socotesc mincinos.

Shaykh Abū al-Ḥasan al-Ashʿarī a adus acest verset ca dovadă în cărțile sale împotriva negatorilor. Am menționat cuvintele lui în altă carte.⁴²⁹

Vorbirea despre Allah fără știință și asocierea sunt legate una de alta.

Întrucât inovațiile care duc în rătăcire înseamnă neștiință despre Însușirile lui Allah și tăgăduirea celor vestite de El despre Sine și de Trimisul Său despre El, din încăpățânare și neștiință, ele se numără printre cele mai mari păcate — dacă nu ajung la necredință — și sunt mai iubite de Iblīs decât marile păcate. Unul dintre predecesori a spus: „Inovația îi este mai iubită lui Iblīs decât neascultarea, fiindcă omul se pocăiește de neascultare, dar nu se pocăiește de inovație.”⁴³⁰ Iblīs a spus: „I-am nimicit pe fiii lui Adam prin păcate, iar ei m-au nimicit prin cererea iertării și prin «Nu există alt dumnezeu vrednic de adorare în afară de Allah». Când am văzut aceasta, am răspândit printre ei patimile rătăcirii: ei păcătuiesc, dar nu se pocăiesc, fiindcă socotesc că fac bine!”⁴³¹

Se știe că păcătosul se vatămă numai pe sine, pe când inovatorul vatămă neamul omenesc. Încercarea inovatorului privește temelia religiei, iar încercarea păcătosului privește pofta. Inovatorul s-a așezat în calea oamenilor pe drumul drept al lui Allah, abătându-i de la el, pe când păcătosul nu face astfel. Inovatorul atacă Însușirile Domnului și desăvârșirea Sa, pe când păcătosul nu face astfel. Inovatorul contrazice ceea ce a adus Trimisul, pe când neascultătorul nu face astfel. Inovatorul le taie oamenilor calea către Viața de Apoi, pe când neascultătorul merge încet din pricina păcatelor sale.

Gravitatea nedreptății și a agresiunii

Întrucât nedreptatea și agresiunea contrazic dreptatea prin care dăinuie cerurile și pământul și pentru împlinirea căreia Allah, Preaslăvitul, i-a trimis pe trimișii Săi și a pogorât Cărțile Sale, ele se numără printre cele mai mari păcate înaintea lui Allah. Gravitatea lor este pe măsura stricăciunii lor în sine.

Uciderea de către om a propriului copil mic, fără nicio vină — față de care Allah a sădit în inimi milă și duioșie, dându-le părinților o parte aparte și vădită din acestea —, de teamă că va împărți cu el hrana, băutura și averea, este una dintre cele mai urâte și mai grave nedreptăți. Tot astfel este uciderea propriilor părinți, care au fost pricina existenței sale, și uciderea unei rude.

Treptele omorului se deosebesc potrivit urâțeniei sale și dreptului celui ucis ca omul să se străduiască să-i păstreze viața și să-i facă bine. De aceea, cei mai aspru pedepsiți oameni în Ziua Învierii sunt cel care a ucis un profet și cel ucis de un profet. După aceștia urmează cel care a ucis un imam ori un învățat care le poruncește oamenilor dreptatea, îi cheamă la Allah și îi sfătuiește cu sinceritate în religia lor.

Allah, Preaslăvitul, a făcut ca răsplata uciderii intenționate a unui suflet credincios să fie șederea veșnică în Foc, mânia Celui Atotputernic, blestemul Său și pregătirea unei pedepse cumplite.⁴³² Aceasta este urmarea uciderii intenționate a unui credincios, dacă nu intervine ceva care să o împiedice. Nu există dezacord că primirea Islamului după omor, de bunăvoie și prin alegere, împiedică împlinirea acestei răsplăți.

Împiedică însă pocăința musulmanului împlinirea ei după săvârșirea omorului?⁴³³ Predecesorii și cei de după ei au avut două opinii, transmise amândouă și de la Aḥmad.

Cei care au spus că pocăința nu împiedică împlinirea ei au socotit că este vorba despre un drept al unui om pe care acesta nu și l-a primit în viața lumească, din care a ieșit nedreptățit. Dreptul trebuie, așadar, să-i fie împlinit în sălașul dreptății.

Ei au spus: „Moștenitorul nu a obținut satisfacerea dreptului celui ucis, ci numai pe cea a propriului său drept, în privința căruia Allah i-a dat de ales între a-l cere și a renunța la el. Ce folos are cel ucis din satisfacerea dreptului moștenitorului său? Ce reparare a nedreptății suferite a dobândit el prin satisfacerea dreptului moștenitorului său?”

Aceasta este cea mai corectă dintre cele două opinii în chestiune: dreptul celui ucis nu se stinge prin satisfacerea dreptului moștenitorului. Ambele opinii se găsesc la adepții lui Aḥmad, ai lui al-Shāfiʿī și ai altora.

Un alt grup a socotit că dreptul se stinge prin pocăință și prin satisfacerea dreptului moștenitorului, fiindcă pocăința șterge ceea ce a fost înaintea ei, iar pedeapsa fixă pentru păcatul săvârșit a fost aplicată.

Ei au spus: Dacă pocăința șterge urmele necredinței, magiei și ale lucrurilor mai mari ca păcat decât omorul, cum ar putea să nu ajungă să șteargă urma omorului? Allah a primit pocăința necredincioșilor care i-au ucis pe cei apropiați Lui și i-a făcut dintre cei mai aleși robi ai Săi; i-a chemat la pocăință și pe cei care i-au ars pe cei apropiați Lui și i-au chinuit din pricina religiei lor.

El a spus:

Spune: O, robi ai Mei, care ați întrecut măsura împotriva voastră, nu deznădăjduiți de îndurarea lui Allah! Allah iartă toate păcatele. El este Iertătorul, Îndurătorul.

Aceasta privește omul care se pocăiește și cuprinde necredința și ceea ce este mai prejos de ea.

Ei au spus: „Cum să se pocăiască robul de păcat, apoi să fie pedepsit pentru el după pocăință? Se știe că aceasta nu are loc în Legea și răsplata lui Allah.”

Ei au spus: „Pocăința acestui păcătos constă în a se preda. Nu se poate preda celui ucis, de aceea Legiuitorul l-a așezat pe moștenitorul îndreptățit în locul lui și a făcut predarea către acesta asemenea predării către cel ucis. Este ca predarea unei averi datorate moștenitorului celui îndreptățit: aceasta ține locul predării ei celui care a lăsat moștenirea.”

Lămurirea temeinică a acestei chestiuni este că de omor se leagă trei drepturi: dreptul lui Allah, dreptul celui ucis și dreptul moștenitorului îndreptățit. Dacă ucigașul se predă acestuia de bunăvoie și prin alegere, căindu-se de ceea ce a făcut, temându-se de Allah și pocăindu-se sincer, dreptul lui Allah se stinge prin pocăință, iar dreptul moștenitorului prin satisfacerea lui, împăcare ori iertare. Rămâne dreptul celui ucis: Allah îl va despăgubi în Ziua Învierii în numele robului Său care s-a pocăit și a făcut bine și îi va împăca pe cei doi. Astfel, dreptul unuia nu se pierde, iar pocăința celuilalt nu este anulată.

În privința averii,⁴³⁴ au existat opinii diferite. Un grup a spus: „Dacă îi restituie moștenitorului averea pe care o datorează, este eliberat de răspunderea ei în Viața de Apoi, așa cum a fost eliberat în această lume.”

Alt grup a spus: „Dreptul celui nedreptățit prin luarea averii rămâne asupra lui în Ziua Învierii. Nedreptatea suferită de el nu a fost îndreptată prin primirea averii de către moștenitor, fiindcă el a fost lipsit de folosirea ei întreaga viață și a murit fără să se folosească de ea. Aceasta este o nedreptate a cărei îndreptare nu i-a folosit lui, ci altcuiva.”

Pe acest temei au spus că, dacă dreptul trece de la unul la altul și moștenitorii sunt mai mulți, toți pot să-l ceară, fiindcă el trebuia să-l împlinească față de fiecare dintre ei când acela era moștenitor. Aceasta este opinia unui grup dintre adepții lui Mālik și Aḥmad.

Shaykh-ul nostru a făcut o distincție între cele două opinii, spunând: „Dacă cel care a lăsat moștenirea putea să-și ia averea și să o ceară, dar nu a luat-o până a murit, dreptul de a o cere în Viața de Apoi îi revine moștenitorului, așa cum îi revine și în această lume. Dacă însă nu putea să o ceară și să o ia, fiind împiedicat prin nedreptate și agresiune, dreptul de a o cere în Viața de Apoi îi aparține lui.”

Această distincție este una dintre cele mai bune lămuriri care se pot da. Dacă asupritorul a consumat averea celui care a lăsat moștenirea, iar acesta nu a putut să și-o ia înapoi de la el, ea devine asemenea robului său ucis de un ucigaș, casei sale arse de altcineva ori hranei și băuturii sale consumate de altul.

Asemenea bunuri au fost pierdute de cel care a lăsat moștenirea, nu de moștenitor. Dreptul de a le cere îi aparține celui în a cărui proprietate se aflau când au fost pierdute.

Rămâne însă întrebarea: dacă averea constă în imobile, pământ ori bunuri concrete care rămân și după moarte, acestea sunt proprietatea moștenitorului, iar uzurpatorul este dator în orice clipă să i le predea. Dacă nu-i predă bunurile sale, moștenitorul dobândește dreptul de a le cere înaintea lui Allah, așa cum are dreptul de a le cere și în această lume.

Aceasta este o întrebare puternică, din care nu se poate ieși decât spunând că amândoi au dreptul de a cere, așa cum, dacă ar fi uzurpată o avere deținută în comun de un grup, fiecare ar avea dreptul să-și ceară partea. Tot astfel, dacă cineva ar pune stăpânire pe o fundație pioasă rânduită unor generații succesive și le-ar anula tuturor drepturile asupra ei, în Ziua Învierii toate ar avea dreptul de a cere, fără ca una să fie mai îndreptățită decât alta. Allah știe mai bine.

Gravitatea omorului fără drept

Întrucât stricăciunea omorului este atât de mare, Preaînaltul a spus:

Din această pricină le-am prescris fiilor lui Isrāʾīl că acela care ucide un suflet, fără ca acesta să fi ucis un alt suflet ori să fi răspândit stricăciune pe pământ, este ca și cum i-ar fi ucis pe toți oamenii, iar cel care salvează o viață este ca și cum i-ar fi salvat pe toți oamenii. Trimișii Noștri au venit la ei cu dovezi limpezi; cu toate acestea, mulți dintre ei întrec apoi măsura pe pământ.

Înțelegerea acestui lucru le-a fost dificilă multor oameni. Ei au spus: „Se știe că păcatul celui care a ucis o sută de oameni este mai mare înaintea lui Allah decât păcatul celui care a ucis unul singur.” Ei au greșit fiindcă au crezut că asemănarea privește măsura păcatului și a pedepsei. Textul nu arată însă aceasta și nu este necesar ca, dacă un lucru este asemănat cu altul, să preia toate judecățile care i se aplică acestuia.

Preaînaltul spune:

În Ziua în care o vor vedea, va fi ca și cum n-ar fi zăbovit decât o seară ori dimineața ei.

Și spune:

În Ziua în care vor vedea ceea ce li se făgăduiește, va fi ca și cum n-ar fi zăbovit decât un ceas dintr-o zi. Aceasta este o vestire! Oare vor fi nimiciți alții decât oamenii nelegiuiți?

Aceasta nu cere ca zăbovirea lor în această lume să fi fost numai atât.

Profetul ﷺ a spus:

Cel care împlinește rugăciunea ʿIshāʾ în adunare este ca și cum ar fi stat în rugăciune jumătate din noapte, iar cel care împlinește rugăciunea Fajr în adunare este ca și cum ar fi stat în rugăciune noaptea întreagă.⁴³⁵

Adică împreună cu ʿIshāʾ, așa cum apare în altă formulare.⁴³⁶

Și mai limpezi sunt cuvintele sale:

Cel care postește Ramadanul, apoi îi adaugă șase zile din Shawwāl, este ca și cum ar fi postit tot timpul⁴³⁷

și cuvintele: Cel care recită

Spune: El este Allah, Unicul

este ca și cum ar fi recitat o treime din Coran.⁴³⁸

Se știe că răsplata celui care face aceste lucruri nu ajunge la răsplata faptei cu care este asemănată, astfel încât amândouă să fie egale. Dacă răsplata ar fi egală, celui care împlinește ʿIshāʾ și Fajr în adunare nu i-ar mai folosi rugăciunea de noapte decât prin oboseală și trudă.

După credință, robului nu i s-a dat nimic mai bun decât înțelegerea cuvintelor lui Allah și ale Trimisului Său. Acesta este harul lui Allah, pe care îl dă cui voiește.

Dacă se întreabă: „În ce privință a fost făcută asemănarea între cel care ucide un singur suflet și cel care îi ucide pe toți oamenii?” Se răspunde: în mai multe privințe.

Prima: fiecare Îl nesocotește pe Allah și pe Trimisul Său, Îi încalcă porunca și se expune pedepsei Sale. Fiecare a atras asupra sa mânia lui Allah, blestemul Său și vrednicia de a rămâne veșnic în Focul Iadului, iar pentru el a fost pregătită o pedeapsă cumplită, chiar dacă adâncurile pedepsei sunt diferite. Păcatul celui care a ucis un profet, un imam drept ori un învățat care le poruncește oamenilor dreptatea nu este asemenea păcatului celui care a ucis pe cineva fără o asemenea însușire aparte dintre oamenii de rând.

A doua: amândoi merită în aceeași măsură să li se ia viața.

A treia: amândoi au aceeași îndrăzneală de a vărsa sângele oprit. Cel care ucide un suflet fără ca acesta să merite, numai pentru a răspândi stricăciune pe pământ ori pentru a-i lua averea, îndrăznește să-l ucidă pe oricine îi cade în putere și pe care îl poate ucide. El este, așadar, un dușman al neamului omenesc.

O altă privință: este numit ucigaș, nelegiuit, nedrept ori neascultător prin uciderea unui singur om, așa cum ar fi numit dacă i-ar ucide pe toți oamenii.

O alta: Allah, Preaslăvitul, i-a făcut pe credincioși în iubirea, mila și legătura lor reciprocă asemenea unui singur trup: dacă un mădular suferă, întregul trup îi răspunde prin febră și nesomn.⁴³⁹ Dacă ucigașul nimicește un mădular al acestui trup, este ca și cum ar fi nimicit întregul trup și i-ar fi îndurerat toate mădularele. Cel care vatămă un singur credincios este ca și cum i-ar fi vătămat pe toți credincioșii, iar cel care îi vatămă pe toți credincioșii îi vatămă pe toți oamenii. Allah îi apără pe oameni prin credincioșii aflați printre ei; vătămarea ocrotitorului este vătămarea celui ocrotit.

Profetul ﷺ a spus:

Niciun suflet nu este ucis pe nedrept, fără drept, fără ca asupra primului fiu al lui Adam să cadă o parte din vina pentru sângele său, fiindcă el a fost primul care a deschis calea omorului.⁴⁴⁰

Această amenințare nu a venit despre primul desfrânat, primul hoț ori primul băutor de ceva îmbătător, deși primul asociator poate fi mai îndreptățit la ea decât primul ucigaș, fiindcă el a deschis calea asocierii. De aceea, Profetul ﷺ l-a văzut pe ʿAmr ibn Luḥayy suferind o pedeapsă cumplită în Foc, fiindcă el a fost primul care a schimbat religia lui Ibrāhīm.⁴⁴¹

Preaînaltul spune:

Nu fiți primii care nu cred în el!

Adică: cei de după voi v-ar lua ca pildă, iar păcatul necredinței lor ar cădea asupra voastră. Aceeași judecată îl privește pe cel care deschide o cale rea, apoi este urmat pe ea.

În Jāmiʿ al-Tirmidhī,⁴⁴² de la Ibn ʿAbbās, de la Profet ﷺ, se relatează:

În Ziua Învierii, cel ucis îl va aduce pe ucigaș, ținându-l cu mâna de șuvița frunții și de cap, în timp ce venele gâtului său țâșnesc sânge, și va spune: «Domnul meu, întreabă-l pe acesta pentru ce m-a ucis!»

Când i s-a amintit lui Ibn ʿAbbās pocăința, el a recitat acest verset:

Cel care ucide un credincios…,

apoi a spus: „Acest verset nu a fost abrogat și nici schimbat. Cum să aibă el pocăință?” Al-Tirmidhī a spus: „Acest hadith este bun.”

Tot acolo,⁴⁴³ de la Nāfiʿ, se relatează: ʿAbd Allāh ibn ʿUmar a privit într-o zi Kaʿbah și a spus: „Cât de măreață ești și cât de mare este inviolabilitatea ta! Dar credinciosul are înaintea lui Allah o inviolabilitate mai mare decât tine.” Al-Tirmidhī a spus: „Acest hadith este bun.”

În Ṣaḥīḥ al-Bukhārī,⁴⁴⁴ de la Jundub,⁴⁴⁵ se relatează că a spus: „Primul lucru care putrezește la om este pântecele său. Cel dintre voi care poate să nu mănânce decât ceva curat să facă astfel; iar cel care poate să nu lase să stea între el și Rai o mână de sânge pe care a vărsat-o să facă astfel.”

Tot în Ṣaḥīḥ-ul său,⁴⁴⁶ de la Ibn ʿUmar, se relatează că Trimisul lui Allah ﷺ a spus:

Credinciosul rămâne într-o larghețe a religiei sale atât timp cât nu varsă sânge oprit.

Al-Bukhārī a menționat⁴⁴⁷ și de la Ibn ʿUmar că a spus:

Printre primejdiile din care nu există ieșire pentru cel care se aruncă în ele se află vărsarea fără drept a sângelui oprit.

În cele două colecții autentice, de la Abū Hurayrah,⁴⁴⁸ ca relatare atribuită Profetului, se transmite:

Ocărârea musulmanului este nelegiuire, iar lupta împotriva lui este necredință.

Tot în ele⁴⁴⁹ s-a transmis de la Profet ﷺ:

Să nu vă întoarceți după mine la necredință, tăindu-vă unii altora gâturile!

În Ṣaḥīḥ al-Bukhārī⁴⁵⁰ s-a transmis de la Profet ﷺ:

Cel care ucide un om aflat sub legământ nu va simți mirosul Raiului, deși mirosul lui se simte de la o depărtare de patruzeci de ani de mers.

Aceasta este pedeapsa ucigașului unui dușman al lui Allah atunci când acesta se află sub legământul și ocrotirea Sa; cum va fi atunci pedeapsa ucigașului robului Său credincios?

Dacă o femeie a intrat în Foc din pricina unei pisici pe care a închis-o până a murit de foame și de sete, iar Profetul ﷺ a văzut-o în Foc, în timp ce pisica o zgâria pe față și pe piept,¹⁰⁸ care va fi pedeapsa celui care a ținut închis un credincios fără nicio vină, până a murit?

În unele cărți de Sunan⁴⁵¹ s-a transmis de la Profet ﷺ:

Pieirea lumii este mai ușoară înaintea lui Allah decât uciderea fără drept a unui credincios.

Stricăciunile desfrâului

Stricăciunea desfrâului se numără printre cele mai mari stricăciuni. Ea contrazice buna rânduială a lumii prin care sunt păstrate descendențele, este ocrotită castitatea, sunt păzite drepturile inviolabile și este evitat ceea ce stârnește cea mai mare dușmănie și ură între oameni: ca fiecare să corupă soția, fiica, sora ori mama celuilalt. În aceasta se află ruinarea lumii; de aceea, stricăciunea lui urmează ca gravitate stricăciunii omorului. Allah, Preaslăvitul, l-a pomenit alături de el în Cartea Sa, iar Trimisul Său alături de el în Sunnah sa, după cum s-a arătat.

Imamul Aḥmad a spus: „După uciderea unui suflet, nu cunosc nimic mai grav decât desfrâul.”³⁵¹

Preaslăvitul a întărit interdicția lui prin cuvintele:

Cei care nu cheamă alături de Allah un alt dumnezeu, nu ucid sufletul pe care Allah l-a făcut sacru decât pe drept și nu săvârșesc desfrâu — cel care face aceasta va întâlni pedeapsa. În Ziua Învierii, pedeapsa îi va fi înmulțită și va rămâne veșnic în ea, umilit, în afară de cel care se pocăiește…

A pomenit desfrâul alături de asociere și de uciderea unui suflet și a făcut ca răsplata lor să fie șederea veșnică într-o pedeapsă înmulțită, dacă robul nu înlătură pricina acesteia prin pocăință, credință și faptă dreaptă.

Preaînaltul spune:

Nu vă apropiați de desfrâu! El este o faptă rușinoasă și o cale rea.

A arătat astfel urâțenia lui în sine: răul a cărui urâțenie a ajuns atât de departe încât este recunoscută de minți și chiar de multe animale.

Al-Bukhārī a menționat în Ṣaḥīḥ-ul său⁴⁵² de la ʿAmr ibn Maymūn al-Awdī că a spus:

În vremea neștiinței am văzut o maimuță mascul săvârșind desfrâu cu o femelă. Maimuțele s-au adunat împotriva lor și le-au lovit cu pietre până au murit.

Apoi a arătat că sfârșitul lui este o cale rea: o cale către pieire, ruină și sărăcie în această lume și o cale către pedeapsă, rușine și osândă în Viața de Apoi.

Întrucât luarea în căsătorie a soțiilor taților este una dintre cele mai urâte forme ale sale, a deosebit-o printr-o mustrare și mai mare, spunând:

A fost o faptă rușinoasă, urâtă și o cale rea.

Preaslăvitul a legat izbânda robului de păzirea castității sale față de aceasta; fără ea, nu are cale către izbândă. El a spus:

Au izbândit credincioșii, cei care sunt smeriți în rugăciunea lor, cei care se îndepărtează de vorbele deșarte, cei care împlinesc zakāt-ul și cei care își păzesc castitatea, în afară de soțiile lor ori de cele pe care le stăpânesc mâinile lor drepte, căci pentru acestea nu sunt de mustrat. Cei care caută altceva sunt cei care întrec limitele.

Aceasta cuprinde trei lucruri: cel care nu-și păzește castitatea nu se numără printre cei izbânditori, ci printre cei de mustrat și cei care întrec limitele. A pierdut izbânda, a meritat numele de încălcător al limitelor și a căzut sub mustrare. Îndurarea și înfruntarea durerii poftei sunt mai ușoare decât chiar și o parte din acestea.

Asemenea este faptul că Preaslăvitul l-a mustrat pe om pentru că a fost creat nestatornic, fără răbdare nici la bine, nici la rău: când îl atinge binele, oprește și se zgârcește, iar când îl atinge răul, își pierde răbdarea.

I-a exceptat apoi pe cei care se salvează dintre făpturile Sale, menționând între ei:

Cei care își păzesc castitatea, în afară de soțiile lor ori de cele pe care le stăpânesc mâinile lor drepte, căci pentru acestea nu sunt de mustrat. Cei care caută altceva sunt cei care întrec limitele.

Preaînaltul i-a poruncit Profetului Său ﷺ să le poruncească celor credincioși să-și coboare privirile și să-și păzească castitatea și să-i înștiințeze că El vede faptele lor și le cunoaște:

El cunoaște trădarea ochilor și ceea ce ascund piepturile.

Întrucât începutul acestora vine din privire, a așezat porunca de a o coborî înaintea celei de a păzi castitatea. Întâmplările încep prin privire, așa cum mare parte din foc pornește dintr-o scânteie neînsemnată.⁴⁵³ Este mai întâi o privire, apoi un gând, apoi un pas, apoi un păcat.

De aceea s-a spus: „Cel care păzește aceste patru lucruri își ocrotește religia: privirile, gândurile, cuvintele și pașii.” Robul trebuie, așadar, să fie paznicul propriu la aceste patru porți și să rămână neclintit la hotarele lor, fiindcă pe acolo intră dușmanul său, străbate sălașurile și nimicește cu desăvârșire tot ceea ce ajunge să stăpânească.

Păzirea privirii

Cele mai multe păcate intră la rob prin aceste patru porți. Vom aminti pentru fiecare o secțiune potrivită. Privirile sunt iscoada poftei și solul ei, iar păzirea lor este temelia păzirii castității. Cel care își lasă privirea liberă este dus de ea spre locurile pieirii.

Profetul ﷺ a spus:

Nu adăuga o privire alteia, căci cea dintâi îți este îngăduită, iar cea de după ea nu-ți este îngăduită.⁴⁵⁴

În Al-Musnad⁴⁵⁵ s-a transmis de la Profet ﷺ:

Privirea este o săgeată otrăvită dintre săgețile lui Iblīs. Celui care își coboară privirea de la frumusețea unei femei pentru Allah, Allah îi dăruiește în inimă o dulceață până în Ziua în care Îl întâlnește.

Acesta este înțelesul hadithului.

El a spus:

Coborâți-vă privirile și păziți-vă castitatea!⁴⁵⁶

El a spus:

Feriți-vă de a sta pe drumuri!

Ei au spus: „Trimis al lui Allah, sunt locurile noastre de întâlnire, de care nu ne putem lipsi.” El a spus:

Dacă trebuie neapărat să stați acolo, dați drumului dreptul său!

Ei au întrebat: „Care este dreptul lui?” El a răspuns:

Coborârea privirii, oprirea vătămării și răspunsul la salut.⁴⁵⁷

Privirea este obârșia celor mai multe întâmplări care îl lovesc pe om. O privire naște un gând trecător; gândul trecător naște o cugetare; cugetarea naște o poftă; pofta naște o voință; aceasta se întărește și ajunge o hotărâre fermă. Fapta urmează negreșit, dacă nu intervine ceva care să o împiedice.

În această privință s-a spus: „Răbdarea de a-ți coborî privirea este mai ușoară decât răbdarea față de durerea care îi urmează.”⁴⁵⁸

Poetul a spus:

Toate întâmplările își au începutul în privire, iar mare parte din foc pornește dintr-o scânteie neînsemnată.

Câte priviri au pătruns în inima celui care privește, ca săgeata ivită dintre arc și coardă!

Cât timp robul își plimbă privirea prin ochii femeilor cu ochi mari, el rămâne în primejdie.

Îi bucură ochiul ceea ce îi vatămă sufletul; nu fie binevenită bucuria care aduce vătămare!⁴⁵⁹

Printre relele privirii este că ea naște regrete, suspine și arderi lăuntrice. Robul vede ceea ce nu poate dobândi și de care nu se poate lipsi cu răbdare. Una dintre cele mai mari suferințe este să vezi ceva de care nu poți răbda să te lipsești nici în parte și din care nu poți dobândi nici măcar o parte.

Poetul a spus:

Când îți trimiți privirea iscoadă pentru inimă, într-o zi te vor istovi cele văzute.

Vei vedea ceea ce nu poți dobândi în întregime, dar nici să rabzi lipsa unei părți nu ești în stare.⁴⁶⁰

Acest vers are nevoie de explicație. El vrea să spună că vezi ceea ce nu poți răbda să-ți lipsească în nicio parte și din care nu poți dobândi nimic. Cuvintele „nu poți dobândi în întregime” neagă putința asupra întregului, iar aceasta nu este negată decât prin negarea putinței asupra fiecărei părți.

Câți nu și-au lăsat privirile libere, iar acestea nu s-au oprit până ce omul n-a zăcut răpus printre ele! S-a spus:

Tu, care privești, ale cărui priviri nu s-au oprit până când un om a zăcut răpus în mijlocul lor!⁴⁶¹

Iar eu am spus, într-un șir de versuri:

S-a plictisit de tihnă, iar privirile lui au ajuns închinate unei siluete pe care o credea frumoasă.

Nu a încetat să o urmărească din priviri, până când a zăcut răpus în mijlocul lor.⁴⁶²

Este uimitor că privirea omului este o săgeată care nu ajunge la cel privit înainte să-și facă loc în inima celui care privește. Dintr-o poezie a mea:

Tu, care țintești cu sârguință săgețile privirii, ești răpus de propriile lovituri; nu mai ținti!

Tu, care-ți trimiți privirea să-i caute leac inimii, oprește-ți solul, să nu-ți aducă pieirea!⁴⁶³

Și mai uimitor este că privirea rănește inima, iar omul îi adaugă rană peste rană, fără ca durerea rănii să-l oprească să o cheme din nou. Am mai spus, în acest înțeles:

Adaugi mereu privire după privire, în urma fiecărui chip frumos, de femeie ori de bărbat,

crezând că acesta este leacul rănii tale, când, în adevăr, este rană peste rană.

Ți-ai răpus ochiul cu priviri și plâns; iar inima ta zace, cumplit, răpusă.

S-a spus: „Stăpânirea privirilor este mai ușoară decât nesfârșitul regretelor.”⁴⁶⁴

Stăpânirea gândurilor trecătoare

Gândurile trecătoare sunt și mai greu de stăpânit, fiindcă ele sunt începutul binelui și al răului; din ele se nasc voințele, năzuințele și hotărârile. Cel care ia aminte la gândurile sale trecătoare ține frâul propriului suflet și își supune pofta. Cel biruit de ele este cu atât mai mult biruit de pofta și sufletul său. Iar pe cel care le ia ușor, gândurile trecătoare îl duc cu sila către pieire.

Ele continuă să treacă prin inimă până când ajung nădejdi deșarte:

Asemenea unui miraj într-o câmpie, pe care cel însetat îl socotește apă. Când ajunge la el, nu-l găsește a fi nimic, dar Îl găsește pe Allah acolo, iar El îi împlinește socoteala. Allah este grabnic la socoteală.

Cel mai josnic în năzuință și mai coborât la suflet este omul care se mulțumește cu dorințe mincinoase în locul lucrurilor adevărate, le atrage către sine și se împodobește cu ele. Pe viața lui Allah, ele sunt capitalul celor faliți și negoțul celor fără lucrare. Sunt hrana sufletului gol, care s-a mulțumit, în locul întâlnirii, cu o vizită a închipuirii și, în locul adevărurilor, cu speranțe mincinoase.

Poetul a spus:

Dorințe care, de s-ar împlini, ar fi cele mai frumoase; iar de nu, am trăit măcar prin ele o vreme în desfătare.⁴⁶⁵

Pentru om, nimic nu este mai vătămător decât ele: se nasc din neputință și lene și nasc delăsare, părere de rău și regret. Cel care se pierde în dorințe, fiind lipsit de atingerea realității prin simțuri, îi cioplește chipul în inimă, îl îmbrățișează și îl strânge la sine. Se mulțumește astfel cu apropierea unui chip iluzoriu, închipuit, zugrăvit de mintea sa, care nu-i folosește la nimic. Este asemenea celui flămând și însetat care își închipuie mâncarea și băutura și se vede mâncând și bând.

A se liniști în aceasta și a-i găsi dulceață arată josnicia și coborârea sufletului. Noblețea, curățirea, puritatea și înălțarea sufletului stau în alungarea oricărui gând fără realitate, în a nu primi să-l aducă în minte și în a se socoti mai presus de el.

Gândurile trecătoare se împart apoi în categorii care se întorc la patru temelii:

gânduri prin care omul atrage foloasele acestei lumi;

gânduri prin care îndepărtează vătămările acestei lumi;

gânduri prin care atrage binele Vieții de Apoi;

și gânduri prin care îndepărtează vătămările Vieții de Apoi.

Să-și mărginească, așadar, gândurile trecătoare, cugetările și preocupările la aceste patru categorii. Dacă le-a mărginit la ele, să nu lase deoparte, pentru altceva, ceea ce poate împlini împreună din acestea. Dacă gândurile se înghesuie fiindcă lucrurile de care se leagă se suprapun, să-l pună înainte pe cel mai important, de a cărui pierdere se teme, și să-l amâne pe cel mai puțin important, pe care nu se teme să-l piardă.

Rămân alte două categorii: una importantă, care nu se pierde, și alta neimportantă, care însă se pierde. În fiecare există un motiv de a o pune înainte, iar aici apar șovăiala și nedumerirea. Dacă o pune înainte pe cea importantă, se teme să nu o piardă pe cea de sub ea; dacă o pune înainte pe cea de sub ea, este abătut de ocuparea cu aceasta de la lucrul important.

Tot astfel, i se înfățișează două lucruri pe care nu le poate împlini împreună și nu-l poate dobândi pe unul decât pierzându-l pe celălalt. Acesta este locul folosirii judecății, a discernământului și a cunoașterii. De aici s-au înălțat cei care s-au înălțat, au izbutit cei care au izbutit și au pierdut cei care au pierdut. Mulți dintre cei pe care îi vezi prețuindu-și mult mintea și cunoașterea pun înainte lucrul neimportant care nu se pierde, în locul celui important care se pierde. Nu vei găsi pe nimeni cu totul ferit de aceasta: unii o fac mai puțin, alții mai mult.

În această privință judecă marele principiu în jurul căruia se învârt Legea și hotărârea divină și la care se întorc creația și porunca: alegerea celui mai mare și mai înalt dintre două foloase, chiar dacă se pierde folosul mai mic, și acceptarea celui mai mic dintre două rele pentru a-l îndepărta pe cel mai mare. Astfel, se lasă un folos pentru a dobândi unul mai mare și se săvârșește un rău pentru a îndepărta unul mai grav. Gândurile și cugetările celui cu judecată nu ies din această rânduială. Cu ea au venit legile revelate, iar binele acestei lumi și al Vieții de Apoi nu se poate întemeia decât pe ea.

Cele mai înalte, mai nobile și mai folositoare cugetări sunt cele pentru Allah și pentru Viața de Apoi. Cele pentru Allah sunt de mai multe feluri:

**Primul:** cugetarea la versetele Sale revelate, înțelegerea lor și a înțelesului urmărit de El prin ele. Pentru aceasta le-a pogorât Allah Preaînaltul, nu numai pentru recitarea lor; recitarea este un mijloc. Unul dintre predecesori a spus: „Coranul a fost pogorât ca să se lucreze după el, dar ei au făcut din simpla lui recitare lucrarea lor.”⁴⁶⁶

Al doilea: cugetarea la semnele Sale văzute, luarea învățăturii din ele și folosirea lor ca dovezi pentru Numele, Însușirile, înțelepciunea, binefacerea, bunătatea și dărnicia Sa. Allah, Preaslăvitul, i-a îndemnat pe robii Săi să cugete la semnele Sale, să le cerceteze înțelesul și să le înțeleagă, mustrându-l pe cel nepăsător față de acestea.

Al treilea: cugetarea la darurile, binefacerea și binefacerile Sale asupra făpturilor, la feluritele favoruri dăruite lor și la nemărginirea îndurării, iertării și îngăduinței Sale.

Aceste trei feluri fac să izvorască din inimă cunoașterea lui Allah, iubirea, teama și nădejdea în El. Cugetarea neîncetată la acestea, împreună cu pomenirea, întipărește în inimă cunoașterea și iubirea.

Al patrulea: cugetarea la defectele și bolile sufletului și la defectele faptelor. Această cugetare este foarte folositoare și deschide calea către orice bine; ea frânge sufletul care poruncește răul. Când acesta este frânt, sufletul liniștit prinde viață, se înviorează și ajunge să cârmuiască. Inima se însuflețește, cuvântul ei se răspândește în împărăția sa și își trimite căpeteniile și oștenii să-i împlinească binele.

**Al cincilea:** cugetarea la datoria și lucrarea clipei și adunarea întregii preocupări asupra ei. Cunoscătorul este „fiul clipei sale”;⁴⁶⁷ dacă o pierde, își pierde toate foloasele. Toate foloasele se nasc din timp, iar dacă îl risipește, nu-l mai poate recupera niciodată.

Al-Shāfiʿī, Allah să fie mulțumit de el, a spus: „I-am însoțit pe sufiți și nu am dobândit de la ei decât două spuse. Prima este: «Timpul este o sabie: ori îl tai tu, ori te taie el.»” A menționat apoi și cealaltă spusă.⁴⁶⁸

Timpul omului este, în adevăr, viața sa; el este materia vieții sale veșnice în desfătare neîntreruptă ori a traiului său apăsător într-o pedeapsă dureroasă. Trece mai repede decât norii. Ceea ce este din timpul său pentru Allah și prin Allah este viața și existența sa adevărată. Restul nu este socotit din viața lui, chiar dacă trăiește în el ca animalele. Dacă își petrece timpul în nepăsare, uitare și nădejdi deșarte, iar cel mai bun lucru în care îl petrece este somnul și lipsa de lucrare, moartea sa este mai bună pentru el decât viața. Dacă robul nu are din rugăciunea sa decât ceea ce a înțeles din ea, tot astfel nu are din viața sa decât ceea ce a fost în ea prin Allah și pentru El.

Gândurile și cugetările din afara acestor categorii sunt fie șoapte diavolești, fie nădejdi deșarte și amăgiri mincinoase, asemenea gândurilor celor a căror judecată este vătămată: ale beților, ale celor cu mintea tulburată și ale celor chinuiți de obsesii.

Starea acestora pare să spună, la dezvăluirea adevărurilor:

Dacă locul meu la Adunare, înaintea voastră, este ceea ce am întâlnit, atunci mi-am risipit zilele.

O nădejde de care sufletul meu s-a bucurat o vreme, iar astăzi o socotesc vise încâlcite.⁴⁶⁹

Să știi că venirea unui gând nu vatămă; ceea ce vatămă este să-l chemi și să stai de vorbă cu el. Gândul este asemenea unui trecător pe drum: dacă nu-l chemi și îl lași, trece și se îndepărtează de tine. Dacă îl chemi, te farmecă prin vorbă, înșelare și amăgire. El este lucrul cel mai ușor pentru sufletul gol, lipsit de lucrare, și cel mai greu pentru inima și sufletul nobil, ceresc, liniștit.

Allah, Preaslăvitul, a așezat în om un suflet care poruncește răul și un suflet liniștit, iar ele sunt dușmane. Tot ceea ce îi este ușor unuia îi este greu celuilalt; ceea ce îl desfată pe unul îl doare pe celălalt. Nimic nu-i este mai greu sufletului care poruncește răul decât lucrarea pentru Allah și punerea mulțumirii Sale înaintea propriei pofte, dar nimic nu-i este mai folositor. Nimic nu-i este mai greu sufletului liniștit decât lucrarea pentru altcineva decât Allah și răspunsul la chemarea poftei, dar nimic nu-i este mai vătămător. Îngerul se află cu acesta din dreapta inimii, iar diavolul cu celălalt din stânga inimii. Războaiele continuă și nu-și lasă armele până când sufletul își împlinește sorocul în această lume. Tot falsul se adună alături de diavol și de sufletul care poruncește răul, iar tot adevărul alături de înger și de sufletul liniștit. Luptele se schimbă și biruința trece de la o parte la alta, iar izbânda este cu răbdarea. Cel care rabdă, stăruie în răbdare, rămâne de veghe și se teme de Allah va avea sfârșitul bun în această lume și în Viața de Apoi.⁴⁷⁰ Allah a dat o judecată care nu se schimbă niciodată: sfârșitul bun este al evlaviei și al celor evlavioși.⁴⁷¹

Inima este o tăbliță goală, iar gândurile sunt înscrisuri întipărite în ea. Cum s-ar cuveni celui cu judecată ca înscrisurile tăbliței sale să fie minciuni, amăgiri, înșelări, nădejdi deșarte și miraje fără realitate? Ce înțelepciune, știință ori călăuzire s-ar putea întipări alături de aceste înscrisuri? Dacă dorește să le întipărească pe tăblița inimii sale, este ca și cum ar scrie știință folositoare într-un loc ocupat de scrieri fără folos. Dacă nu-și golește inima de gândurile rele, gândurile folositoare nu se vor statornici în ea: ele nu se așază decât într-un loc liber.

S-a spus:

Iubirea ei mi-a venit înainte să cunosc iubirea; a găsit o inimă goală și s-a înstăpânit.⁴⁷²

De aceea, mulți dintre cei care urmează calea spirituală și-au întemeiat drumul pe paza gândurilor, fără să lase vreun gând să le intre în inimi, pentru ca acestea să devină goale, gata să primească dezvăluirea și arătarea realităților înalte în ele.

Aceștia au păzit un lucru, dar le-au scăpat altele. Au golit inimile, nelăsând niciun gând să bată la poarta lor, iar ele au rămas goale, fără nimic în ele. Diavolul le-a găsit astfel și a semănat în ele falsul în forme pe care i-a făcut să le creadă cele mai înalte și mai nobile lucruri. Le-a dat acestea în locul gândurilor care sunt materia științei și a călăuzirii. Când inima se golește de asemenea gânduri, diavolul vine, găsește locul liber și îl ocupă cu ceea ce se potrivește stării omului. Fiindcă nu a putut să-l ocupe cu gândurile josnice, l-a ocupat cu dorința desprinderii și a golirii de voința fără de care robul nu are nici îndreptare, nici izbândă și care trebuie să-i stăpânească inima: dorirea celor pe care Allah le voiește în religie și în poruncă, pe care le iubește și le primește. Inima trebuie să fie preocupată să le cunoască în amănunt, să le împlinească și să le pună în lucrare printre oameni, să cugete la căile către ele și să ajungă la ele intrând între oameni pentru a le împlini. Diavolul i-a mituit ca să renunțe la acestea, chemându-i să le lase și să le părăsească, sub înfățișarea renunțării la gândurile și mijloacele acestei lumi. I-a făcut să creadă că desăvârșirea lor se află în acea desprindere și golire. Nicidecum!⁴⁷³

Desăvârșirea se află în umplerea inimii și a lăuntrului cu gânduri, voințe și cugetări pentru dobândirea celor care Îl mulțumesc pe Domnul Preaînalt, de la rob și de la oameni, și în cugetarea la căile de a le dobândi și a ajunge la ele. Cei mai desăvârșiți oameni sunt cei cu cele mai multe gânduri, cugetări și voințe îndreptate către aceasta, după cum cei mai nedesăvârșiți sunt cei cu cele mai multe gânduri, cugetări și voințe pentru propriile foloase și pofte, oriunde s-ar afla acestea. La Allah căutăm ajutor.

Gândurile despre cele care Îl mulțumesc pe Domnul Preaînalt se înghesuiau asupra lui ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb. Uneori le punea în lucrare chiar în rugăciune, pregătindu-și oastea în timp ce se ruga.⁴⁷⁴ Astfel, unea jihād-ul cu rugăciunea.

Aceasta ține de îmbinarea mai multor acte de adorare într-un singur act. Este o cale rară și nobilă, cunoscută numai de cel sincer în căutare, plin de știință și cu năzuințe înalte, care intră într-un act de adorare și dobândește prin el multe altele.⁴⁷⁵ Acesta este harul lui Allah, pe care îl dă cui voiește.

Păzirea limbii

Cuvintele se păzesc prin a nu lăsa să iasă niciun cuvânt fără rost. Omul să vorbească numai despre ceea ce nădăjduiește să-i aducă folos și spor în religie. Când vrea să rostească un cuvânt, să cerceteze: aduce el câștig și folos sau nu? Dacă nu aduce, să se oprească. Dacă aduce, să cerceteze dacă nu pierde prin el un cuvânt mai folositor, ca să nu-l risipească pe acela pentru acesta.

Dacă vrei să afli ce se află în inimă, ia drept dovadă mișcarea limbii, fiindcă ea dezvăluie ceea ce este în inimă, fie că omul voiește, fie că nu.

Yaḥyā ibn Muʿādh a spus: „Inimile sunt asemenea oalelor care fierb cu ceea ce au în ele, iar limbile sunt polonicele lor. Privește omul când vorbește: limba lui îți scoate din ceea ce se află în inimă — dulce și acru, apă bună și apă sărată și altele. Ceea ce scoate limba îți arată gustul inimii sale.”⁴⁷⁶

Adică: după cum guști cu limba mâncarea din oală și îi cunoști astfel adevărata fire, tot așa guști prin limba omului ceea ce se află în inima lui. Prin limba sa guști ce are în inimă, așa cum prin limba ta guști ce este în oală.

În hadithul lui Anas, atribuit Profetului, se spune:

Credința robului nu devine dreaptă până când inima lui nu devine dreaptă, iar inima lui nu devine dreaptă până când limba lui nu devine dreaptă.⁴⁷⁷

Profetul ﷺ a fost întrebat ce îi face pe cei mai mulți oameni să intre în Foc. El a răspuns: „Gura și părțile rușinoase.”⁴⁷⁸

Al-Tirmidhī a spus: „Hadith autentic.”

Muʿādh l-a întrebat pe Profet ﷺ despre fapta care îl va face să intre în Rai și îl va îndepărta de Foc. El i-a arătat capul, stâlpul și culmea ei, apoi a spus:

Să nu-ți arăt ce le ține pe toate acestea?

Muʿādh a spus: „Ba da, Trimis al lui Allah!” El și-a prins propria limbă, apoi a spus: „Ține-o în frâu pe aceasta!” Muʿādh a întrebat: „Vom fi trași la răspundere pentru ceea ce vorbim?” El a răspuns:

Vai ție, Muʿādh! Oare altceva îi aruncă pe oameni în Foc, cu fețele — ori cu nasurile — în jos decât roadele limbilor lor?⁴⁷⁹

Al-Tirmidhī a spus: „Hadith autentic.”

Este uimitor că omului îi este ușor să se păzească și să se ferească de hrana neîngăduită, nedreptate, desfrâu, furt, băutul vinului, privirea oprită și altele, dar îi este greu să-și păzească mișcarea limbii. Ajungi să vezi un om dat ca pildă în religiozitate, ascetism și adorare, care rostește cuvinte ce atrag mânia lui Allah fără să le dea însemnătate. Printr-un singur asemenea cuvânt alunecă mai departe decât depărtarea dintre răsărit și apus!⁴⁸⁰ Câți oameni nu vezi ferindu-se cu scrupulozitate de faptele rușinoase și de nedreptate, în timp ce limba lor sfâșie onoarea celor vii și a celor morți, fără să le pese ce spun!

Dacă vrei să cunoști aceasta, privește relatarea transmisă de Muslim în Ṣaḥīḥ-ul său⁴⁸¹ de la Jundub ibn ʿAbd Allāh. Trimisul lui Allah ﷺ a spus:

Un om a spus: «Pe Allah, Allah nu-l va ierta pe cutare!» Allah, Atotputernicul și Mărețul, a spus: «Cine este cel care jură că Eu nu-l voi ierta pe cutare? Eu l-am iertat, iar fapta ta am anulat-o.»

Acest adorator,⁴⁸² care Îl adorase pe Allah cât îi fusese dat să-L adore, și-a văzut întreaga lucrare anulată prin acel singur cuvânt!

În hadithul lui Abū Hurayrah apare ceva asemănător. Apoi Abū Hurayrah a spus:

A rostit un cuvânt care i-a nimicit această lume și Viața de Apoi.⁴⁸³

În cele două colecții autentice,⁴⁸⁴ din hadithul lui Abū Hurayrah, de la Profet ﷺ, se relatează:

Robul rostește un cuvânt care aduce mulțumirea lui Allah, fără să-i dea însemnătate, iar Allah îl înalță prin el cu mai multe trepte. Și robul rostește un cuvânt care atrage mânia lui Allah, fără să-i dea însemnătate, iar prin el cade în Iad.

La Muslim⁴⁸⁵ se spune:

Robul rostește un cuvânt fără să cerceteze ce cuprinde, iar prin el cade în Foc mai departe decât depărtarea dintre răsărit și apus.

La al-Tirmidhī,⁴⁸⁶ din hadithul lui Bilāl ibn al-Ḥārith al-Muzanī, de la Profet ﷺ, se relatează:

Unul dintre voi rostește un cuvânt care aduce mulțumirea lui Allah, fără să creadă că va ajunge atât de departe, iar Allah îi scrie prin el mulțumirea Sa până în Ziua în care Îl întâlnește. Și unul dintre voi rostește un cuvânt care atrage mânia lui Allah, fără să creadă că va ajunge atât de departe, iar Allah îi scrie prin el mânia Sa până în Ziua în care Îl întâlnește.

ʿAlqamah spunea:⁴⁸⁷ „De la câte vorbe m-a oprit hadithul lui Bilāl ibn al-Ḥārith!”⁴⁸⁸

Tot în Jāmiʿ al-Tirmidhī,⁴⁸⁹ din hadithul lui Anas, se relatează că un om dintre Companioni a murit, iar alt om a spus: „Primește vestea bună a Raiului!” Trimisul lui Allah ﷺ i-a spus:

Oare nu știi? Poate că a vorbit despre ceea ce nu-l privea ori a refuzat să dea din ceea ce nu i-ar fi adus vreo pierdere.

Al-Tirmidhī a spus: „Hadith bun.”⁴⁸⁹

Într-o altă formulare, un tânăr a căzut martir în ziua de la Uḥud și a fost găsit cu o piatră legată pe pântece de foame. Mama sa i-a șters țărâna de pe față și a spus: „Bucură-te, fiul meu, Raiul este al tău!” Profetul ﷺ a spus:

De unde știi? Poate că vorbea despre ceea ce nu-l privea și refuza să dea din ceea ce nu i-ar fi adus vreo pagubă.

În cele două colecții autentice,⁴⁹⁰ din hadithul lui Abū Hurayrah, atribuit Profetului, se spune:

Cel care crede în Allah și în Ziua de Apoi să spună binele ori să tacă.

Într-o formulare a lui Muslim:⁴⁹¹

Cel care crede în Allah și în Ziua de Apoi, când ia parte la un lucru, să spună ceva bun ori să tacă.

Al-Tirmidhī a menționat,⁴⁹² cu un lanț autentic de la Profet ﷺ:

Din buna împlinire a Islamului de către om face parte să lase ceea ce nu-l privește.

Sufyān ibn ʿAbd Allāh al-Thaqafī a spus: Am zis: «Trimis al lui Allah, spune-mi despre Islam un cuvânt despre care să nu mai întreb pe nimeni după tine!» El a spus:

Spune: Cred în Allah, apoi rămâi drept!

Am întrebat: «Trimis al lui Allah, de ce te temi cel mai mult pentru mine?» El și-a prins propria limbă și a spus: «De aceasta.» Hadithul este autentic.⁴⁹³

De la Umm Ḥabībah, soția Profetului ﷺ, de la Profet ﷺ, se relatează că a spus:

Vorbirea fiului lui Adam este împotriva lui, nu în folosul său, în afară de poruncirea binelui, oprirea răului ori pomenirea lui Allah.⁴⁹⁴

Al-Tirmidhī a spus: „Hadith bun.”

În alt hadith se spune: „Când robul se trezește dimineața, toate mădularele se pleacă înaintea limbii și îi spun: «Teme-te de Allah în privința noastră, căci noi depindem de tine! Dacă ești dreaptă, suntem drepte, iar dacă te strâmbi, ne strâmbăm.»”⁴⁹⁵

Predecesorii își cereau socoteală chiar și pentru cuvintele „o zi caldă” și „o zi rece”.

Unul dintre marii învățați⁴⁹⁶ a fost văzut în vis și întrebat despre starea lui. A spus: „Sunt oprit la socoteală pentru un cuvânt pe care l-am rostit. Am spus: «Câtă nevoie au oamenii de ploaie!» Mi s-a spus: «De unde știi? Eu cunosc mai bine ceea ce le este de folos robilor Mei.»”

Unul dintre Companioni i-a spus slujitorului său într-o zi: „Adu merindele, să ne jucăm cu ele!” Apoi a spus: „Îi cer iertare lui Allah! Nu rostesc niciun cuvânt fără să-i pun căpăstru și frâu, în afară de acest cuvânt, care mi-a ieșit fără căpăstru și fără frâu.”⁴⁹⁷ Sau a spus ceva asemănător.

Cea mai ușoară mișcare a mădularelor este mișcarea limbii, dar ea este cea mai vătămătoare pentru rob.

Predecesorii și cei de după ei au avut două opinii: este scris tot ceea ce rostește robul ori numai binele și răul? Prima este mai vădită.⁴⁹⁸

Unul dintre predecesori a spus:⁴⁹⁹ „Toată vorbirea fiului lui Adam este împotriva lui, nu în folosul său, în afară de pomenirea lui Allah și de ceea ce ține de ea.”

Al-Ṣiddīq, Allah să fie mulțumit de el, își prindea limba și spunea: „Aceasta m-a dus în locurile primejdiei.”¹²⁵

Cuvântul este prizonierul tău; când ți-a ieșit din gură, ai devenit prizonierul lui. Allah veghează asupra limbii oricărui vorbitor:

Nu rostește niciun cuvânt fără să aibă lângă el un supraveghetor pregătit.

Limba are două mari rele: dacă scapă de unul, nu scapă de celălalt — răul vorbirii și răul tăcerii. Fiecare poate fi, la timpul său, mai mare ca păcat decât celălalt. Cel care tace în fața adevărului este un diavol mut, neascultător față de Allah, fățarnic și lingușitor, dacă nu se teme pentru sine; iar cel care vorbește falsul este un diavol vorbitor, neascultător față de Allah. Cele mai multe făpturi se abat în vorbire și în tăcere, aflându-se între aceste două feluri.

Oamenii căii de mijloc — cei ai drumului drept — și-au oprit limbile de la fals și le-au dat drumul în ceea ce le aduce folos în Viața de Apoi. Niciunul dintre ei nu primește să rostească un cuvânt care să se piardă fără folos, cu atât mai puțin unul care să-l vateme în Viața de Apoi.

Robul poate veni în Ziua Învierii cu fapte bune cât munții și să afle că limba i le-a dărâmat pe toate. Poate veni și cu fapte rele cât munții și să afle că limba i le-a dărâmat prin multa pomenire a lui Allah și prin ceea ce ține de ea.

Păzirea pașilor

Pașii se păzesc prin a nu-și pune piciorul decât acolo unde nădăjduiește răsplată. Dacă pașii nu-i aduc un spor de răsplată, mai bine este să nu-i facă. Din orice lucru îngăduit către care pășește poate scoate un mijloc de apropiere de Allah, prin intenția sa pentru El, astfel încât pașii săi să devină apropiere.

Întrucât poticnirea este de două feluri — poticnirea piciorului și poticnirea limbii —, ele au fost pomenite împreună în cuvintele Preaînaltului:

Robii Celui Milostiv sunt cei care umblă pe pământ cu smerenie, iar când cei neștiutori li se adresează, spun: «Pace!»

I-a descris prin dreptate în cuvinte și în pași, după cum a unit privirile și gândurile în cuvintele Sale:

El cunoaște trădarea ochilor și ceea ce ascund piepturile.

Păzirea castității și primejdia desfrâului

Toate acestea le-am amintit ca introducere la interzicerea faptelor rușinoase și la obligația păzirii castității.

Profetul ﷺ a spus:

Gura și părțile rușinoase îi fac pe cei mai mulți oameni să intre în Foc.⁴⁷⁸

În cele două colecții autentice s-a transmis de la el:

Sângele unui musulman nu este îngăduit decât pentru unul dintre trei lucruri: cel care a cunoscut căsătoria și săvârșește desfrâu, un suflet pentru un suflet și cel care își părăsește religia, despărțindu-se de comunitate.⁵⁰⁰

În pomenirea desfrâului alături de necredință și omor, acest hadith este asemenea versetului din Al-Furqān⁵⁰¹ și hadithului lui Ibn Masʿūd.³⁵²

Trimisul lui Allah ﷺ a început cu ceea ce se întâmplă mai des, apoi cu ceea ce urmează. Desfrâul se întâmplă mai des decât omorul, iar omorul mai des decât apostazia. Este și o trecere de la un păcat mare la unul și mai mare.

Stricăciunea desfrâului contrazice buna stare a lumii. Dacă femeia săvârșește desfrâu, aduce rușine familiei, soțului și rudelor sale și le pleacă frunțile între oameni. Dacă rămâne însărcinată prin desfrâu și își ucide copilul, adună desfrâul cu omorul. Dacă i-l atribuie soțului, introduce între rudele lui și ale sale un străin care nu este dintre ele: el le moștenește fără să fie dintre ele, le vede, rămâne singur cu ele și li se atribuie prin neam fără să fie dintre ele. Acestea se adaugă celorlalte stricăciuni ale desfrâului ei. Desfrâul bărbatului aduce, de asemenea, amestecarea descendențelor, coruperea unei femei caste și expunerea ei la pieire și stricăciune. În acest mare păcat se află ruinarea lumii și a religiei, chiar dacă el umple mormintele în viața intermediară și Focul în Viața de Apoi. Câte lucruri oprite nu sunt socotite îngăduite prin desfrâu, câte drepturi nu sunt pierdute și câte nedreptăți nu sunt săvârșite!

Printre însușirile lui se află faptul că aduce sărăcie, scurtează viața și îl îmbracă pe făptaș în întunecarea chipului și în veșmântul disprețului oamenilor.

Printre însușirile sale se află și faptul că împrăștie inima, o îmbolnăvește, dacă nu o ucide, aduce griji, tristețe și teamă, îl îndepărtează pe făptaș de înger și îl apropie de diavol.

După stricăciunea omorului, nu este una mai mare decât a lui. De aceea a fost rânduită pentru el uciderea în chipul cel mai cumplit, mai aspru și mai greu. Dacă unui om i-ar ajunge vestea că soția sa ori o femeie din familia sa a fost ucisă, aceasta i-ar fi mai ușoară decât vestea că a săvârșit desfrâu.

Saʿd ibn ʿUbādah a spus: „Dacă aș vedea un bărbat cu soția mea, l-aș lovi cu tăișul sabiei, nu cu latul ei.” Cuvintele au ajuns la Trimisul lui Allah ﷺ, iar el a spus:

Vă mirați de gelozia lui Saʿd? Pe Allah, eu sunt mai gelos decât el, iar Allah este mai gelos decât mine. Din pricina geloziei Sale, Allah a interzis faptele rușinoase, atât pe cele vădite, cât și pe cele ascunse.

Hadithul este transmis de al-Bukhārī și Muslim.²⁶⁵

Tot în cele două colecții autentice s-a transmis de la el:

Allah are gelozie, iar credinciosul are și el gelozie. Gelozia lui Allah privește săvârșirea de către rob a ceea ce El i-a oprit.⁵⁰²

În cele două colecții autentice s-a transmis de la el:

Nimeni nu este mai gelos decât Allah; de aceea a interzis faptele rușinoase, pe cele vădite și pe cele ascunse. Nimănui nu-i este mai iubită dezvinovățirea decât lui Allah; de aceea a trimis trimișii ca vestitori de bine și prevenitori. Nimănui nu-i este mai iubită lauda decât lui Allah; de aceea S-a lăudat pe Sine.²⁶⁷

În cele două colecții autentice, în predica sa de la rugăciunea eclipsei, s-a transmis că Profetul ﷺ a spus:

Comunitate a lui Muḥammad, pe Allah, nimeni nu este mai gelos decât Allah când robul ori roaba Sa săvârșește desfrâu! Comunitate a lui Muḥammad, pe Allah, dacă ați ști ceea ce știu eu, ați râde puțin și ați plânge mult.

Apoi și-a ridicat mâinile și a spus: „O, Allah, oare am transmis?”²⁶⁶

Pomenirea anume a acestui mare păcat după rugăciunea eclipsei ascunde o taină minunată pentru cel care cugetă la ea.

Răspândirea desfrâului este unul dintre semnele ruinării lumii și dintre semnele Ceasului. În cele două colecții autentice, de la Anas ibn Mālik, se relatează că a spus: Vă voi spune un hadith pe care nimeni după mine nu vi-l va mai spune, pe care l-am auzit de la Profet ﷺ.

L-am auzit pe Profet ﷺ spunând:

Printre semnele Ceasului sunt ridicarea științei, răspândirea neștiinței, băutul vinului, răspândirea desfrâului, împuținarea bărbaților și înmulțirea femeilor, până când cincizeci de femei vor avea un singur îngrijitor.⁵⁰³

Rânduiala lui Allah, Preaslăvitul, în făpturile Sale a fost ca, atunci când desfrâul se răspândește, El să Se mânie, iar mânia Sa să se înăsprească. Această mânie trebuie să aibă asupra pământului urmarea unei pedepse.

ʿAbd Allāh ibn Masʿūd a spus: „Dobânda și desfrâul nu s-au răspândit într-o așezare fără ca Allah să îngăduie nimicirea ei.”¹⁶²

Unul dintre învățații fiilor lui Isrāʾīl l-a văzut pe un fiu al său făcându-i semne unei femei și a spus: „Ușor, fiul meu!” Tatăl a fost aruncat din pat, i s-a rupt măduva spinării, iar soția sa a pierdut sarcina. I s-a spus: „Așa te-ai mâniat pentru Mine? Niciun învățat nu va mai fi vreodată din neamul tău!”¹⁹⁸

Preaslăvitul a deosebit pedeapsa fixă a desfrâului de celelalte prin trei însușiri. Prima: uciderea pentru el este în cel mai cumplit chip; când a ușurat-o, a unit pedeapsa trupului prin biciuire cu pedeapsa inimii prin surghiunirea omului din țara sa pentru un an.

A doua: le-a oprit robilor Săi să fie cuprinși, în religia Sa, de o milă față de desfrânați care să-i împiedice să aplice pedeapsa fixă. Preaslăvitul a rânduit această pedeapsă din mila și îndurarea Sa față de ei. El este mai milostiv decât voi; îndurarea Sa nu L-a împiedicat să poruncească această pedeapsă, astfel încât nici mila care se află în inimile voastre să nu vă împiedice să-I împliniți porunca.

Deși aceasta privește toate pedepsele fixe, a fost pomenită anume la pedeapsa desfrâului din pricina nevoii deosebite de a fi amintită. Oamenii nu găsesc în inimile lor față de desfrânat asprimea și duritatea pe care le au față de hoț, de cel care aduce o acuzație de desfrâu ori de băutorul de vin. Inimile lor au mai multă milă de desfrânat decât de ceilalți făptași, iar realitatea o arată. Le-a fost oprit ca această milă să-i cuprindă și să-i ducă la lăsarea neaplicată a pedepsei lui Allah.

Pricina acestei mile este că păcatul se întâmplă între cei de neam ales, cei de mijloc și cei de jos, iar în suflete se află cele mai puternice imbolduri către el. Cei care iau parte la el sunt mulți, iar cea mai frecventă cauză este patima îndrăgostirii. Inimile sunt înclinate să-i arate milă celui îndrăgostit, iar mulți oameni socotesc ajutarea lui ascultare și apropiere de Allah, chiar dacă persoana iubită îi este oprită. Lucrul acesta nu trebuie socotit neobișnuit: el este statornicit la mulți dintre cei asemenea vitelor. Ni s-au relatat multe asemenea întâmplări, cele mai multe despre cei cu judecată neîmplinită, precum slujitorii și femeile.

În plus, acest păcat se întâmplă cel mai adesea cu acordul ambelor părți. Nu cuprinde agresiunea, nedreptatea și siluirea care fac sufletele să se ferească de el; în ele se află o poftă puternică spre el. Și-l închipuie astfel, iar în ele apare o milă care împiedică aplicarea pedepsei fixe.

Toate acestea țin de slăbiciunea credinței. Credința deplină înseamnă ca omul să aibă tăria prin care să împlinească porunca lui Allah și mila prin care să-i arate îndurare celui pedepsit, fiind astfel în acord cu Domnul său Preaînalt în porunca și îndurarea Sa.

A treia: Preaslăvitul a poruncit ca pedeapsa celor doi să aibă loc în fața unui grup de credincioși, nu într-un loc retras unde nu-i vede nimeni. Aceasta împlinește mai deplin folosul pedepsei fixe și înțelepciunea descurajării.

Pedeapsa desfrânatului cu statut de muḥṣan este înrudită cu pedeapsa dată de Allah, Preaslăvitul, neamului lui Lūṭ, prin aruncarea pietrelor. Aceasta fiindcă desfrâul și raporturile sexuale între bărbați au în comun urâțenia și în fiecare se află o stricăciune care contrazice înțelepciunea lui Allah în creație și poruncă. Stricăciunile raporturilor sexuale între bărbați nu pot fi cuprinse și numărate. Pentru cel asupra căruia este săvârșită fapta ar fi mai bine să fie ucis decât să se săvârșească fapta cu el, fiindcă se strică într-un chip după care nu se mai nădăjduiește vreodată îndreptarea. Binele său piere cu totul, iar pământul soarbe apa rușinii de pe fața lui; după aceasta nu se mai rușinează nici de Allah, nici de făpturile Sale. Sămânța celui care a săvârșit fapta lucrează în inima și în sufletul său așa cum lucrează otrava în trup.⁵⁰⁴

Oamenii au avut două opinii dacă cel cu care s-a săvârșit fapta intră în Rai; l-am auzit pe Shaykh al-Islām relatându-le.

Cei care au spus că nu intră în Rai au adus mai multe dovezi, între care cuvintele Profetului ﷺ:

Copilul născut din desfrâu nu intră în Rai.⁵⁰⁵

Ei au spus: „Dacă aceasta este starea copilului născut din desfrâu, deși el nu are nicio vină în această privință, el este totuși socotit un loc al oricărui rău și al necurăției și este de așteptat să nu vină niciodată bine din el, fiindcă este creat dintr-o sămânță necurată. Dacă trupul crescut din ceea ce este neîngăduit este mai îndreptățit la Foc, cum este atunci trupul creat din sămânța neîngăduită?

Cel cu care s-a săvârșit fapta este mai rău decât copilul născut din desfrâu, mai rușinat, mai necurat și mai lipsit de rușine. Este de așteptat să nu fie călăuzit către bine și să fie despărțit de el. Ori de câte ori face un bine, i se rânduiește ceva care să-l strice, ca pedeapsă. Rareori îl vezi pe cel care a fost astfel în copilărie fără să fie la maturitate mai rău decât înainte. Nu este călăuzit către știință folositoare, faptă dreaptă ori pocăință sinceră.”

Lămurirea temeinică a chestiunii este aceasta: dacă cel încercat cu această nenorocire se pocăiește, se întoarce către Allah și primește o pocăință sinceră și o faptă dreaptă; dacă este la maturitate mai bun decât în copilărie, își înlocuiește faptele rele cu fapte bune, își spală rușinea prin felurite ascultări și acte de apropiere, își coboară privirea, își păzește castitatea de cele interzise și este sincer cu Allah în purtarea sa, atunci el este iertat și face parte dintre oamenii Raiului. Allah iartă toate păcatele. Dacă pocăința șterge orice păcat, până și asocierea cu Allah, uciderea profeților și a celor apropiați Lui, magia, necredința și altele, ea nu poate fi neputincioasă să șteargă acest păcat.⁵⁰⁶

Înțelepciunea lui Allah a statornicit, prin dreptate și har, că omul care se pocăiește de păcat este asemenea celui care nu are păcat.⁵⁰⁷ Allah, Preaslăvitul, i-a făgăduit celui care se pocăiește de asociere, omor și desfrâu că îi va schimba faptele rele în fapte bune.⁵⁰⁸ Aceasta este o judecată generală pentru orice om care se pocăiește de orice păcat.

Preaînaltul a spus:

Spune: «O, robi ai Mei, care ați întrecut măsura împotriva voastră, nu deznădăjduiți de îndurarea lui Allah! Allah iartă toate păcatele. El este Iertătorul, Îndurătorul.»

Niciun păcat nu este scos din această generalitate. Aceasta îi privește însă numai pe cei care se pocăiesc.

Cât despre cel cu care s-a săvârșit fapta și care este la maturitate mai rău decât în copilărie, fără să fi fost călăuzit către pocăință sinceră ori faptă dreaptă, fără să fi îndreptat ceea ce a pierdut, să fi readus la viață ceea ce a omorât ori să fi înlocuit faptele rele cu fapte bune, este puțin probabil să fie călăuzit la moarte către un sfârșit prin care să intre în Rai, ca pedeapsă pentru faptele sale. Allah, Preaslăvitul, pedepsește o faptă rea printr-o altă faptă rea, iar pedepsele faptelor rele se înmulțesc unele prin altele, după cum răsplătește o faptă bună printr-o altă faptă bună.

Dacă privești la mulți dintre cei aflați pe patul morții, vezi că sunt împiedicați să aibă un sfârșit bun, ca pedeapsă pentru faptele lor rele.

Ḥāfiẓul Abū Muḥammad ʿAbd al-Ḥaqq ibn ʿAbd al-Raḥmān al-Ishbīlī, Allah să aibă milă de el, a spus:⁵⁰⁹

Să știi că sfârșitul rău — Allah să ne ferească de el — are cauze, căi și porți. Cele mai mari sunt: cufundarea în viața lumească, întoarcerea de la Viața de Apoi și înaintarea cu îndrăzneală în neascultarea de Allah, Atotputernicul și Preaslăvitul. Uneori, un anumit fel de greșeală îl stăpânește pe om, un fel de neascultare, o parte de îndepărtare și o măsură de îndrăzneală în săvârșirea răului îi cuprind inima, îi iau înaintea minții, îi sting lumina și aruncă asupra lui vălurile lor. Atunci, nicio aducere-aminte nu-i mai folosește și niciun îndemn nu mai are izbândă. Se poate ca moartea să-l găsească în această stare: aude chemarea ca dintr-un loc îndepărtat, dar nu deslușește ce i se cere și nu înțelege ce voiește cel care îl cheamă, chiar dacă acesta îi repetă mereu chemarea!

El a spus:

Se relatează că pe unul dintre oamenii lui al-Nāṣir l-a ajuns moartea. Fiul său a început să-i spună: «Spune: Nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de Allah!» El a răspuns: «Al-Nāṣir este stăpânul meu!» I-a repetat îndemnul, iar el a dat același răspuns. Apoi și-a pierdut cunoștința. Când și-a revenit, a spus: «Al-Nāṣir este stăpânul meu.» Așa făcea mereu: ori de câte ori i se spunea: «Spune: Nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de Allah!», răspundea: «Al-Nāṣir este stăpânul meu.» Apoi i-a spus fiului său: «Omule, al-Nāṣir te cunoaște numai prin sabia ta; omoară, omoară!» Apoi a murit.

ʿAbd al-Ḥaqq a spus:

Unuia dintre cei pe care îi cunosc i s-a zis: «Spune: Nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de Allah!» El a început să spună: «La casa aceea, reparați cutare lucru, iar în grădina aceea faceți cutare lucru.»

El a mai spus: „Printre cele pe care Abū Ṭāhir al-Silafī mi-a îngăduit să le relatez de la el se află întâmplarea unui om pe care l-a ajuns moartea. I s-a spus: «Spune: Nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de Allah!» El a început să spună în persană: «Dah, yāzdah», adică: «Zece, unsprezece.»⁵¹⁰

Altuia i s-a spus: «Spune: Nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de Allah!» El a început să spună: «Pe unde se ajunge la baia lui Minjāb?»⁵¹¹ El a spus: Aceste cuvinte au o poveste. Un bărbat stătea în fața casei sale, a cărei ușă semăna cu intrarea acelei băi. O tânără frumoasă a trecut pe lângă el și a întrebat: „Pe unde se ajunge la baia lui Minjāb?” El i-a spus: „Aceasta este baia lui Minjāb.” Ea a intrat în casă, iar el a intrat după ea. Când s-a văzut în casa lui și a înțeles că o înșelase, s-a arătat bucuroasă și încântată că se întâlnise cu el. I-a spus: „Ar fi bine să avem ceva care să ne facă șederea plăcută și să ne bucure ochii.” El i-a răspuns: „Îți aduc îndată tot ce dorești și poftești.” A ieșit și a lăsat-o în casă, fără să încuie. A luat cele de trebuință și s-a întors, dar a găsit că ea ieșise și plecase, fără să-l păgubească de nimic.

Bărbatul a ajuns stăpânit de patimă, o pomenea mereu și umbla pe drumuri și pe ulițe, spunând:

Câte-o femeie, într-o zi, ostenită, întreba: „Care este drumul spre baia Minjāb?”

Într-o zi, pe când spunea acestea, o tânără i-a răspuns de la o fereastră:

Încornoratule, de ce, când ai pus mâna pe ea, N-ai pus o pază la casă ori un zăvor la ușă?

Patima i s-a întețit și tulburarea i s-a făcut și mai puternică. A rămas astfel până când acel vers a fost ultima sa vorbă din această lume.”

El a spus: Se relatează că un bărbat⁵¹² s-a îndrăgostit de cineva. Patima sa a devenit atât de puternică, iar iubirea i-a cuprins inima atât de mult, încât a căzut doborât de suferință și a rămas țintuit la pat din pricina ei. Celălalt se ferea de el și îl respingea cu tărie. Mijlocitorii au continuat să umble între ei până când acela i-a făgăduit că va veni să-l viziteze. Când nefericitul a fost înștiințat, s-a bucurat nespus, mâhnirea i s-a risipit și a început să-l aștepte la vremea pe care o hotărâse pentru el. În timp ce aștepta, mijlocitorul a venit și i-a spus: «A mers cu mine o parte din drum, apoi s-a întors. L-am rugat și am stăruit pe lângă el, dar mi-a spus: „El m-a pomenit și m-a făcut de rușine. Nu voi intra în locuri îndoielnice și nu mă voi expune învinuirilor.” Am încercat din nou, dar a refuzat și a plecat.» Când nefericitul a auzit, și-a pierdut orice nădejde, iar starea i s-a înrăutățit și mai mult. Au început să se arate asupra lui semnele morții.

În acea stare, spunea:

Aslam, tu, alinare a celui bolnav, Tu, vindecare a celui istovit și slăbit,

Mulțumirea ta este inimii mele mai dragă Decât îndurarea Mărețului Creator.

I-am spus: «Omule, teme-te de Allah!» A răspuns: «S-a întâmplat deja.» M-am ridicat și am plecat de lângă el. Nu trecusem încă de poarta casei sale când am auzit strigătul care vestea moartea. La Allah căutăm adăpost de un deznodământ rău și de un sfârșit nefast!⁵¹³

Sufyān al-Thawrī a plâns într-o noapte până dimineața. Când s-a făcut dimineață, a fost întrebat: «Toate acestea din teamă de păcate?» A luat un fir de pai de pe pământ și a spus: «Păcatele sunt mai neînsemnate decât acesta. Plâng numai de teama sfârșitului.»⁵¹⁴

Aceasta ține de cea mai adâncă înțelegere: omul se teme că păcatele sale îl vor lăsa fără sprijin la moarte și îl vor împiedica să aibă un sfârșit bun.

Imamul Aḥmad⁵¹⁵ a relatat despre Abū al-Dardāʾ că, atunci când i s-a apropiat moartea, își pierdea cunoștința, apoi își revenea și recita:

Noi le întoarcem inimile și privirile, așa cum n-au crezut întâia oară, și îi lăsăm să rătăcească orbește în nelegiuirea lor.

De aceasta se temeau Înaintașii în privința păcatelor: să nu ajungă un văl între ei și un sfârșit bun.

El a spus:⁵¹⁶

Să știi că sfârșitul rău — Allah să ne ferească de el — nu îl are cel a cărui purtare văzută este dreaptă și al cărui lăuntru este bun. Nu s-a auzit și nu se cunoaște așa ceva, și lui Allah I se cuvine lauda. El îl are numai cel cu stricăciune în credință, care stăruie în păcate mari și se aruncă în fapte cumplite. Acestea pot ajunge să-l stăpânească până când îl lovește moartea înainte de a se pocăi: îl ia înainte să-și îndrepte lăuntrul și îl răpune înainte de a se întoarce către Allah. Atunci, Satana îl biruie în acel ceas de lovitură și îl răpește în acea tulburare. La Allah căutăm adăpost!

El a spus:

Se relatează că în Egipt era un om care venea neîncetat la o moschee pentru chemarea la rugăciune și pentru rugăciune. Asupra lui se vedeau frumusețea ascultării și luminile adorării. Într-o zi, a urcat în minaret, ca de obicei, pentru a face chemarea la rugăciune. Sub minaret se afla casa unui creștin. A privit înăuntru și a văzut-o pe fiica stăpânului casei, de care a fost fermecat. A lăsat chemarea la rugăciune, a coborât la ea și a intrat în casă. Ea l-a întrebat: «Ce ai? Ce dorești?» El a răspuns: «Te doresc pe tine.» Ea a întrebat: «De ce?» El a spus: «Mi-ai robit mintea și mi-ai cuprins toată inima.» Ea i-a răspuns: «Nu voi încuviința niciodată o legătură necuvenită.» El a spus: «Mă căsătoresc cu tine.» Ea a răspuns: «Tu ești musulman, iar eu sunt creștină; tatăl meu nu mă va mărita cu tine.» El i-a spus: «Mă fac creștin.» Ea a răspuns: «Dacă faci asta, mă căsătoresc cu tine.» Bărbatul s-a făcut creștin ca să se căsătorească cu ea și a rămas cu ei în casă. În cursul acelei zile, s-a urcat pe un acoperiș al casei, a căzut și a murit. Nu a ajuns la ea, iar religia și-o pierduse!⁵¹⁷

Fapta neamului lui Lūṭ: opiniile juriștilor

Întrucât stricăciunea raporturilor sexuale între bărbați se numără printre cele mai mari stricăciuni, pedeapsa lor în această lume și în Viața de Apoi se numără printre cele mai mari pedepse.

Oamenii au avut trei opinii: pedeapsa acestei fapte este mai aspră decât a desfrâului, pedeapsa desfrâului este mai aspră ori pedepsele celor două sunt egale.⁵¹⁸

Abū Bakr al-Ṣiddīq, ʿAlī ibn Abī Ṭālib, Khālid ibn al-Walīd, ʿAbd Allāh ibn al-Zubayr, ʿAbd Allāh ibn ʿAbbās, Jābir ibn Zayd, [ʿUbayd Allāh ibn] ʿAbd Allāh ibn Maʿmar,⁵¹⁹ al-Zuhrī, Rabīʿah ibn Abī ʿAbd al-Raḥmān, Mālik, Isḥāq ibn Rāhawayh, imamul Aḥmad — potrivit celei mai autentice dintre cele două relatări de la el⁵²⁰ — și al-Shāfiʿī, într-una dintre cele două opinii ale sale, au susținut că pedeapsa acestei fapte este mai aspră decât pedeapsa desfrâului: moartea în toate cazurile, fie că făptuitorul are statut de muḥṣan, fie că nu.

ʿAṭāʾ ibn Abī Rabāḥ, al-Ḥasan al-Baṣrī, Saʿīd ibn al-Musayyab,⁵²¹ Ibrāhīm al-Nakhaʿī,⁵²² Qatādah, al-Awzāʿī, al-Shāfiʿī — potrivit opiniei predominante a școlii sale —, imamul Aḥmad, potrivit celei de-a doua relatări de la el, Abū Yūsuf și Muḥammad au susținut că pedeapsa acestei fapte și pedeapsa desfrânatului sunt egale.

Al-Ḥakam⁵²³ și Abū Ḥanīfah au susținut că pedeapsa ei este mai mică decât a desfrânatului și constă într-o pedeapsă discreționară, taʿzīr.

Ei au spus că este un păcat pentru care nici Allah, nici Trimisul Său nu au stabilit o pedeapsă legală precisă; de aceea, pentru el se aplică taʿzīr, asemenea consumului de mortăciune, sânge și carne de porc.

Ei au spus și că este un raport sexual într-un loc pe care firea nu îl dorește; dimpotrivă, Allah Preaînaltul a alcătuit-o cu respingere față de acesta, chiar și la animalul necuvântător. Prin urmare, nu are o pedeapsă legală fixă, asemenea raportului cu un măgar ori cu alt animal.

Ei au spus că făptuitorul nu este numit zānī nici în limbă, nici în Legea revelată, nici în uzul obișnuit; astfel, el nu intră sub textele care stabilesc pedeapsa legală a desfrânaților.

Ei au spus: vedem că regulile Legii revelate⁵²⁴ sunt astfel: dacă omul are o reținere firească față de un păcat, acea reținere este de ajuns în locul unei pedepse legale fixe. Dacă firea îl împinge către el, i se stabilește o pedeapsă potrivit cu puterea acelei înclinații. De aceea, s-a stabilit o pedeapsă legală fixă pentru desfrâu, furt și consumul de băuturi amețitoare, dar nu pentru consumul de mortăciune, sânge ori carne de porc.

Ei au spus: de aici urmează că nici raportul cu un animal ori cu o persoană moartă nu are o pedeapsă legală fixă. Allah, Preaslăvitul, a sădit în firea omului cea mai puternică respingere față de raportul unui bărbat cu alt bărbat, după cum a sădit respingerea față de chemarea de către un bărbat a cuiva care să săvârșească fapta cu el. Desfrâul este diferit, fiindcă acolo imboldul se află de ambele părți.

Ei au spus: dacă unul dintre cele două sexe caută plăcere cu cineva de același sex, nu i se impune pedeapsa legală fixă, așa cum se întâmplă dacă două femei întrețin relații între ele și fiecare caută plăcere în cealaltă.

Susținătorii primei opinii — care sunt majoritatea comunității, iar mai mulți au relatat în această privință consensul Companionilor — au spus că între păcate nu există o stricăciune mai mare decât aceasta. Ea urmează stricăciunii necredinței și poate fi mai mare decât stricăciunea omorului, după cum vom arăta, dacă voiește Allah.

Ei au spus că Allah Preaînaltul nu a încercat cu acest păcat mare pe nimeni din lume înaintea neamului lui Lūṭ. I-a pedepsit cu o pedeapsă cu care nu a pedepsit alt neam și a adunat asupra lor felurite pedepse: nimicirea, răsturnarea locuințelor peste ei, scufundarea în pământ și ploaia de pietre din cer. I-a făcut o pildă de pedeapsă cum nu a făcut cu alt neam. Aceasta, din pricina marii stricăciuni a acestei fărădelegi, de la care pământul aproape că se clatină din toate laturile când ea se săvârșește pe el. Îngerii fug spre marginile cerurilor și ale pământului când o văd, de teamă ca pedeapsa să nu coboare asupra făptuitorilor și să-i atingă și pe ei. Pământul strigă către Domnul său, Binecuvântatul și Preaînaltul, iar munții aproape că se mută din locurile lor.

Uciderea celui cu care se săvârșește fapta ar fi mai bună pentru el decât acel raport, căci, atunci când bărbatul săvârșește fapta cu el, îl ucide într-un fel după care nu se mai nădăjduiește viața. Dacă însă este ucis, este o victimă nedreptățită și un martir, iar acest lucru i-ar putea folosi în Viața de Apoi.

Ei au spus: dovada este că Allah, Preaslăvitul, a lăsat pedeapsa ucigașului la alegerea ocrotitorului victimei: dacă voiește, cere moartea lui, iar dacă voiește, îl iartă. În schimb, a făcut obligatorie moartea celui care săvârșește fapta neamului lui Lūṭ, ca pedeapsă legală, după consensul Companionilor Trimisului lui Allah ﷺ. Asupra ei arată și Sunnah autentică și limpede a Trimisului lui Allah ﷺ, căreia nu i se împotrivește altă dovadă. Dimpotrivă, potrivit ei au lucrat Companionii și califii săi drept călăuziți.

S-a stabilit despre Khālid ibn al-Walīd că, într-una dintre regiunile arabilor, a găsit un bărbat cu care se întrețineau raporturi ca și cu o femeie. I-a scris lui Abū Bakr al-Ṣiddīq, iar Abū Bakr s-a sfătuit cu Companionii, Allah să fie mulțumit de ei. ʿAlī ibn Abī Ṭālib a fost cel mai aspru în privința lui și a spus: „Numai un singur neam dintre neamuri a săvârșit aceasta și știți ce i-a făcut Allah. Părerea mea este să fie ars în foc.” Abū Bakr i-a scris lui Khālid, iar acesta l-a ars.⁵²⁵

ʿAbd Allāh ibn ʿAbbās a spus: „Se caută cea mai înaltă clădire din localitate; făptuitorul este aruncat de pe ea cu fața în jos, apoi se aruncă pietre după el.”⁵²⁶ ʿAbd Allāh ibn ʿAbbās a luat această pedeapsă din pedeapsa dată de Allah celor din neamul lui Lūṭ.

Ibn ʿAbbās este cel care a relatat de la Profet ﷺ:

Pe cei pe care îi găsiți săvârșind fapta neamului lui Lūṭ, ucideți-i: atât pe cel care o săvârșește, cât și pe cel cu care este săvârșită.

L-au transmis autorii Sunan,⁵²⁷ iar Ibn Ḥibbān și alții l-au socotit autentic. Imamul Aḥmad l-a folosit ca dovadă. Lanțul său îndeplinește condițiile lui al-Bukhārī.

Ei au spus că s-a stabilit de la el că a spus:

Allah l-a blestemat pe cel care săvârșește fapta neamului lui Lūṭ. Allah l-a blestemat pe cel care săvârșește fapta neamului lui Lūṭ. Allah l-a blestemat pe cel care săvârșește fapta neamului lui Lūṭ.⁵²⁸

De la el nu a venit blestemarea desfrânatului în niciun hadith. A blestemat mai multe categorii de făptuitori ai păcatelor mari, dar nu i-a blestemat mai mult de o dată, pe când blestemarea celor care săvârșesc fapta neamului lui Lūṭ a repetat-o, întărind-o de trei ori.

Companionii Trimisului lui Allah ﷺ au căzut de acord asupra pedepsei sale cu moartea; nu au existat doi dintre ei care să aibă opinii diferite în această privință. S-au deosebit numai în privința felului în care să fie ucis. Unii au crezut că aceasta înseamnă o deosebire de opinie asupra uciderii lui și au relatat-o ca pe o chestiune de dezacord între Companioni. Între ei însă, ea era o chestiune de consens, nu una de dezacord.

Ei au spus: cine cugetă la cuvintele Lui, Preaslăvitul:

Nu vă apropiați de desfrâu! El este o faptă rușinoasă și o cale rea,

și la cuvintele Sale despre raporturile sexuale între bărbați:

Săvârșiți voi fapta rușinoasă pe care n-a mai săvârșit-o nimeni din lume înaintea voastră?,

înțelege deosebirea dintre ele. Căci Allah, Preaslăvitul, a folosit cuvântul faḥishah nearticulat în privința desfrâului: el este una dintre faptele rușinoase. În privința celeilalte fapte l-a folosit articulat, ceea ce arată că aceasta întrunește sensurile numelui „fapta rușinoasă”. Este asemenea spuselor: „Zayd este bărbatul” ori „Ce bărbat bun este Zayd!” Cu alte cuvinte: săvârșiți fapta a cărei urâțenie este recunoscută de oricine? Fiind atât de vădită și deplină, urâțenia ei nu mai are nevoie să fie numită, astfel încât numele nu trimite la altă faptă.

Este asemenea cuvintelor lui Faraon către Mūsā:

Și ai săvârșit fapta aceea pe care ai săvârșit-o.

Adică fapta cumplită, vădită și cunoscută de oricine.

Apoi, Preaslăvitul a întărit arătarea urâțeniei ei prin aceea că nimeni din lume nu o săvârșise înaintea lor. A spus:

Pe care n-a mai săvârșit-o nimeni din lume înaintea voastră.

A întărit-o din nou, numind limpede ceea ce face inimile să se strângă, urechile să se ferească și firile să respingă cu cea mai mare tărie: un bărbat se apropie de alt bărbat și întreține raporturi cu el ca și cu o femeie.

A spus:

Voi vă apropiați de bărbați.

Apoi a arătat că se pot lipsi de aceasta și că îi împinge numai pofta, nu nevoia pentru care bărbatul înclină către femeie: împlinirea dorinței, plăcerea unirii, dobândirea dragostei și a îndurării prin care femeia își uită părinții și își pomenește soțul, dobândirea urmașilor, prin care se păstrează această specie, cea mai nobilă dintre făpturi, păzirea castității femeii și împlinirea dorinței ei, crearea legăturii de înrudire prin căsătorie, soră a înrudirii de sânge, purtarea de grijă a bărbaților față de femei, nașterea, din unirea cu ele, a celor mai iubiți de Allah dintre făpturi, precum profeții, cei apropiați Lui și cei drepți, faptul că Profetul ﷺ îi va întrece pe ceilalți profeți prin numărul comunității sale și alte foloase ale căsătoriei. Stricăciunea celeilalte fapte se împotrivește tuturor acestora și le întrece prin răul ei, care nu poate fi cuprins și ale cărui amănunte nu le știe decât Allah.

Apoi a întărit urâțenia acesteia prin faptul că făptuitorii au răsturnat firea în care Allah i-a creat pe bărbați și au întors natura sădită de El în ei: dorința pentru femei, nu dorința pentru bărbați. Au întors lucrurile, au răsturnat firea și natura și s-au apropiat cu poftă de bărbați în locul femeilor. De aceea, Allah, Preaslăvitul, le-a răsturnat locuințele, făcând partea lor de sus să ajungă dedesubt. Tot astfel, ei înșiși au fost răsturnați și întorși cu capul în jos în pedeapsă.

Apoi, Preaslăvitul a întărit urâțenia acesteia judecând că au întrecut măsura, adică au depășit hotarul. A spus:

Dimpotrivă, voi sunteți un neam care întrece măsura.

Cugetă: s-a spus așa ceva, ori ceva apropiat, despre desfrâu? Preaslăvitul a întărit aceasta în privința lor prin cuvintele:

Și l-am izbăvit din cetatea care săvârșea nelegiuirile.

Apoi a întărit osândirea lor prin două însușiri de o urâțenie deplină:

Ei erau un neam rău și nelegiuit.

I-a numit „stricători” în cuvintele profetului lor:

El a spus: «Doamne, ajută-mă împotriva neamului de stricători!»

I-a numit „nedrepți” în cuvintele îngerilor către Ibrāhīm:

Noi vom nimici locuitorii acestei cetăți, căci locuitorii ei erau nedrepți.

Cugetă la cei care au fost loviți de asemenea pedepse și pe care Allah i-a osândit prin asemenea mustrări!

Când Ibrāhīm, prietenul Său apropiat, a stăruit înaintea îngerilor pentru ei, după ce aceștia îl înștiințaseră că îi vor nimici, i s-a spus:

O, Ibrāhīm, lasă aceasta! Porunca Domnului tău a venit, iar asupra lor va veni o pedeapsă care nu poate fi înlăturată.

Cugetă la răutatea neamului lui Lūṭ și la răzvrătirea lor fără măsură împotriva lui Allah: când au auzit că la profetul lor Lūṭ sosiseră oaspeți dintre cei mai frumoși oameni la înfățișare, au venit la el în grabă.

Când i-a văzut, le-a spus:

O, neam al meu, acestea sunt fiicele mele; ele sunt mai curate pentru voi.

Și-a pus fiicele înainte pentru a-și apăra oaspeții, oferindu-le în căsătorie, de teamă ca el și oaspeții săi să nu fie loviți de o rușine grea. A spus:

O, neam al meu, acestea sunt fiicele mele; ele sunt mai curate pentru voi! Temeți-vă de Allah și nu mă faceți de rușine în privința oaspeților mei! Oare nu este printre voi un om chibzuit?

Ei i-au răspuns, dar cu răspunsul unui tiran îndărătnic:

Tu știi că nu avem niciun drept asupra fiicelor tale și știi bine ce dorim.

Profetul lui Allah a scos atunci un suspin din pieptul său apăsat, dintr-o inimă mâhnită și adânc îndurerată, spunând:

De-aș avea putere împotriva voastră ori de m-aș putea adăposti la un sprijin puternic!

Trimișii lui Allah i-au adus alinare, i-au dezvăluit adevărul și l-au înștiințat că aceia nu pot ajunge nici la ei, nici la el din pricina lor: să nu se teamă, să nu le dea însemnătate și să se liniștească.

Au spus:

O, Lūṭ, noi suntem trimișii Domnului tău. Ei nu vor ajunge la tine.

I-au dat vestea bună pe care o aduseseră pentru el și vestea pedepsei care avea să lovească neamul său, spunând:

Pleacă la vreme de noapte cu familia ta și niciunul dintre voi să nu privească înapoi, în afară de soția ta: ceea ce îi va lovi pe ei o va lovi și pe ea. Vremea lor hotărâtă este dimineața.

Profetului lui Allah i s-a părut îndepărtată vremea nimicirii lor și a spus: „Doresc să fie mai repede decât atât.” Îngerii au spus:

Oare nu este aproape dimineața?

Pe Allah, între nimicirea vrăjmașilor lui Allah și izbăvirea profetului Său și a celor apropiați Lui nu a fost decât răstimpul dintre ceasurile dinaintea zorilor și ivirea lor. Locuințele le-au fost smulse din temelii și ridicate către cer, până când îngerii au auzit lătratul câinilor și răgetul măgarilor. Atunci a ieșit porunca de neînlăturat de la Mărețul Domn către robul și trimisul Său Jibrīl: să le răstoarne peste ei.

Așa a vestit El în Revelația limpede, spunând, Atotputernicul:

Când a venit porunca Noastră, am făcut partea ei de sus să ajungă dedesubt și am trimis asupra lor o ploaie de pietre din lut întărit.

I-a făcut un semn pentru lumi, un îndemn pentru cei cu frică de Allah, o pildă de pedeapsă și niște înaintași pentru nelegiuiții care le împărtășesc faptele. A lăsat locuințele lor pe drumul călătorilor.

În aceasta sunt semne pentru cei care iau aminte. Ea se află pe un drum cunoscut. În aceasta este un semn pentru credincioși.

I-a luat pe neașteptate, în timp ce dormeau. Puterea pedepsei Sale a venit asupra lor, pe când rătăceau orbește în beția lor. Ceea ce agonisiseră nu le-a fost de niciun folos.

Acele plăceri s-au prefăcut în dureri și au ajuns să fie chinuiți prin ele:

Dorințe ce în viață le fuseseră dulci La moarte li s-au făcut chin.⁵²⁹

Plăcerile au trecut și au lăsat în urmă regrete. Pofta s-a sfârșit și a lăsat nenorocire. S-au bucurat puțin și au fost pedepsiți îndelung. Au păscut într-o pășune vătămătoare, care le-a adus apoi o pedeapsă dureroasă. Vinul acelei pofte i-a îmbătat și nu s-au trezit din ea decât în locuințele celor pedepsiți. Nepăsarea aceea i-a adormit și nu s-au deșteptat decât în lăcașurile celor nimiciți. Pe Allah, au regretat cu cel mai adânc regret, când regretul nu mai folosea. Pentru cele săvârșite mai înainte au plâns sânge în loc de lacrimi.

De i-ai vedea pe cei de deasupra și pe cei de dedesubt dintre ei, în timp ce focul le iese prin deschizăturile fețelor și ale trupurilor! Ei se află între straturile Iadului și beau cupe de apă clocotită în locul băuturii plăcute.

În timp ce sunt târâți pe fețe, li se spune:

Gustați ceea ce ați agonisit!

Ardeți în el! Răbdați ori nu răbdați, totuna este pentru voi. Sunteți răsplătiți numai pentru ceea ce ați făptuit.

Allah, Preaslăvitul, a apropiat distanța pedepsei dintre acel neam și cei care le împărtășesc faptele, spunând, ca să-i înfricoșeze cu împlinirea amenințării:

Ea nu este departe de cei nedrepți.

O, voi, cei care vă uniți cu bărbați, bucurați-vă de vestea bună: În Ziua învierii oamenilor veți avea răsplată!

Mâncați și beți, desfrânați-vă, săvârșiți fapta neamului lui Lūṭ și bucurați-vă, Căci veți fi duși în alai spre grădina cea roșie!

Frații voștri v-au pregătit lăcașul înaintea voastră Și au spus: „Grăbiți-vă la noi! Iată vestea bună pentru voi!”

„Noi suntem înaintașii voștri și vă așteptăm; Cel Atotputernic ne va aduna în marele Său Foc.”

Să nu credeți că aceia cu care v-ați unit Vor lipsi de lângă voi: îi veți vedea deslușit.

Fiecare dintre voi își va blestema prietenul, Iar cel mâhnit va fi nenorocit din pricina lui la întoarcerea de apoi.

Fiecare va fi chinuit prin partenerul său, Așa cum au împărțit o plăcere care aduce povara păcatului.

Capitol: Răspunsurile la argumentele celor care socotesc pedeapsa acestei fapte mai mică decât pedeapsa desfrâului

Cât despre afirmația lor că este un păcat pentru care Allah nu a stabilit o pedeapsă legală precisă, răspunsul are mai multe laturi:

Prima: cel care transmite de la Allah a făcut obligatorie pedeapsa cu moartea pentru făptuitor. Ceea ce a legiferat Trimisul lui Allah ﷺ a legiferat de la Allah. Dacă voiți să spuneți că pedeapsa nu este cunoscută prin Legea revelată, afirmația este falsă. Dacă voiți să spuneți că ea nu este stabilită prin textul Cărții, din aceasta nu urmează lipsa judecății sale, fiindcă ea este stabilită prin Sunnah.

A doua: acest argument al vostru este contrazis de lapidare, care a fost stabilită prin Sunnah.

Dacă spuneți: „Dimpotrivă, a fost stabilită printr-un text coranic a cărui rostire a fost abrogată, dar a cărui judecată a rămas”, răspundem: atunci argumentul vostru este contrazis de pedeapsa celui care bea vin.

A treia: negarea unei anumite dovezi nu implică negarea oricărei dovezi și nici a ceea ce este dovedit. Cu atât mai mult cu cât am arătat că dovada pe care ați negat-o nu lipsește!

Cât despre afirmația voastră că este un raport sexual într-un loc pe care firea nu îl dorește, ci față de care Allah a sădit în fire respingerea, fiind asemenea raportului cu o persoană moartă ori cu un animal, răspunsul are mai multe laturi. Prima: este o analogie care nu poate fi luată în seamă, fiind respinsă de Sunnah Trimisului lui Allah ﷺ și de consensul Companionilor, după cum s-a arătat.

A doua: a pune pe același plan raportul cu un tânăr frumos, fără barbă, a cărui ispită întrece orice altă ispită, și raportul cu o măgăriță ori cu o femeie moartă este una dintre cele mai greșite analogii. A cântat oare cineva vreodată iubirea pentru o măgăriță, o vacă ori o moartă? I-a robit aceasta mintea vreunui îndrăgostit, i-a înrobit inima ori i-a stăpânit gândirea și sufletul? Nu există o analogie mai greșită decât aceasta.

A treia: argumentul este contrazis de raportul cu mama, fiica ori sora, față de care există respingere firească; cu toate acestea, potrivit uneia dintre cele două opinii, pedeapsa este una dintre cele mai aspre: moartea în toate cazurile, indiferent dacă făptuitorul are sau nu statut de muḥṣan. Aceasta este una dintre cele două relatări de la imamul Aḥmad și opinia lui Isḥāq ibn Rāhawayh și a unui grup dintre învățații hadithului.

Abū Dāwūd⁵³⁰ a transmis hadithul lui al-Barāʾ ibn ʿĀzib, care a spus: „L-am întâlnit pe unchiul meu purtând steagul și l-am întrebat: «Încotro mergi?» El a răspuns: «Trimisul lui Allah ﷺ m-a trimis la un om care s-a căsătorit cu femeia tatălui său, după acesta, ca să-i tai capul și să-i iau averea.»” Al-Tirmidhī a spus: „Acest hadith este bun.”⁵³¹ Al-Jūzajānī a spus: „Unchiul lui al-Barāʾ se numește al-Ḥārith ibn ʿAmr.”⁵³²

În Sunan de Ibn Mājah,⁵³³ din hadithul lui Ibn ʿAbbās, se află că Trimisul lui Allah ﷺ a spus:

Pe cel care întreține raporturi cu o femeie dintre rudele cu care îi este interzisă căsătoria, ucideți-l.

Lui al-Ḥajjāj i-a fost adus un om care își siluise sora. El a spus: „Închideți-l și întrebați-i pe Companionii Trimisului lui Allah ﷺ care se află aici.” L-au întrebat pe ʿAbd Allāh ibn Muṭarrif, iar acesta a spus: L-am auzit pe Trimisul lui Allah ﷺ spunând:

Pe cel care încalcă hotarele inviolabile ale credincioșilor, loviți-l cu sabia prin mijloc.⁵³⁴

În aceasta este o dovadă pentru execuția prin tăiere în două. Este și o dovadă de sine stătătoare în această chestiune: pedeapsa pentru un raport cu cineva cu care acesta nu este îngăduit în nicio împrejurare este moartea. Dovada este cazul celui care întreține raporturi cu mama ori cu fiica sa. Tot astfel se spune despre raportul cu rudele cu care căsătoria este interzisă și cu cineva cu care raportul nu îi este îngăduit în nicio împrejurare: pedeapsa lui este moartea, asemenea celui care săvârșește fapta neamului lui Lūṭ.

Cercetarea temeinică este ca pentru ambele chestiuni să fie adus drept dovadă textul revelat. Analogia mărturisește pentru corectitudinea fiecăreia.

Musulmanii au căzut de acord că celui care săvârșește desfrâu cu o rudă cu care îi este interzisă căsătoria i se aplică pedeapsa legală fixă. S-au deosebit numai în privința felului ei: este moartea în toate cazurile ori este pedeapsa desfrânatului? Există două opinii.

Al-Shāfiʿī, Mālik și Aḥmad, într-una dintre cele două relatări de la el, au susținut că pedeapsa este aceea a desfrânatului.

Aḥmad, Isḥāq și un grup dintre învățații hadithului au susținut că pedeapsa este moartea în toate cazurile.

Tot astfel, au căzut cu toții de acord că, dacă întreține raporturi cu ea sub numele căsătoriei, cunoscând interdicția, i se aplică pedeapsa legală fixă. Numai Abū Ḥanīfah a socotit că aceasta este o îndoială care înlătură pedeapsa legală fixă. Cei care i se împotrivesc spun că, dacă săvârșește fapta sub numele căsătoriei, își face fărădelegea și mai grea și mai aspră, fiindcă încalcă două mari interdicții: cea a contractului și cea a raportului sexual. Cum să-i fie micșorată pedeapsa prin adăugarea încălcării contractului la încălcarea desfrâului?

Cât despre raportul cu o femeie moartă, juriștii au două opinii, amândouă întâlnite în școala lui Aḥmad și în altele. Una este că se impune pedeapsa legală fixă; aceasta este opinia lui al-Awzāʿī. Fapta lui este o fărădelege și un păcat mai mari, fiindcă la fapta rușinoasă se adaugă încălcarea inviolabilității celei moarte.

Raporturile cu animale: opiniile juriștilor

Cât despre raportul sexual cu un animal, juriștii au trei opinii:

Prima: făptuitorul este pedepsit disciplinar, fără pedeapsă legală fixă. Aceasta este opinia lui Mālik, Abū Ḥanīfah, al-Shāfiʿī, într-una dintre cele două opinii ale sale, și Isḥāq.

A doua opinie: judecata lui este aceea a desfrânatului: este biciuit dacă nu are statut de muḥṣan și lapidat dacă are acest statut. Aceasta este opinia lui al-Ḥasan.

A treia opinie: judecata lui este aceea a celui care săvârșește fapta neamului lui Lūṭ. Aḥmad a afirmat-o limpede; ea se ramifică potrivit celor două relatări despre pedeapsa acelei fapte: este moartea obligatorie ori este asemenea pedepsei desfrânatului?

Cei care au spus că pedeapsa lui este moartea au adus drept dovadă hadithul transmis de Abū Dāwūd,⁵³⁵ de la Ibn ʿAbbās, de la Profet ﷺ:

Pe cel care are raporturi cu un animal, ucideți-l și ucideți animalul împreună cu el.

Ei au spus: fiind un raport care nu este îngăduit în nicio împrejurare, pedeapsa lui este moartea, asemenea pedepsei celui care săvârșește fapta neamului lui Lūṭ.

Cei care nu au socotit că i se aplică o pedeapsă legală fixă au spus: hadithul despre aceasta nu este autentic. Dacă ar fi autentic, l-am urma și nu ne-ar fi îngăduit să ne împotrivim lui. Ismāʿīl ibn Saʿīd al-Shālanjī a spus: „L-am întrebat pe Aḥmad despre cel care are raporturi cu un animal. El s-a oprit fără să dea o hotărâre și nu a socotit stabilit hadithul lui ʿAmr ibn Abī ʿAmr în această privință.”⁵³⁶ Al-Ṭaḥāwī a spus: „Hadithul este slab.” În plus, cel care îl relatează este Ibn ʿAbbās, iar el a dat opinia că făptuitorul nu are o pedeapsă legală fixă.⁵³⁷ Abū Dāwūd a spus: „Aceasta slăbește hadithul.”

Fără îndoială, reținerea firească față de raportul cu un animal este mai puternică decât reținerea firească față de raportul între bărbați. Cele două nu sunt egale în firea oamenilor; a le pune pe același plan este una dintre cele mai greșite analogii, după cum s-a arătat.

Relațiile între femei: limitele analogiei juridice

Cât despre analogia voastră între raportul unui bărbat cu alt bărbat și atingerea intimă dintre două femei, ea este una dintre cele mai greșite analogii, fiindcă în al doilea caz nu există penetrare. Corespondentul său ar fi atingerea intimă între doi bărbați fără penetrare.

Totuși, în unele relatări atribuite Profetului se află:

Dacă o femeie se apropie de o femeie, amândouă sunt desfrânate.⁵³⁸

Prin aceasta nu se impune însă pedeapsa legală fixă, fiindcă lipsește penetrarea, chiar dacă asupra lor se folosește numele general al desfrâului, asemenea desfrâului ochiului, mâinii, piciorului și gurii.

Odată stabilit acest lucru, musulmanii au căzut de acord că judecata raportului cu un sclav este aceeași cu judecata raportului cu altcineva.

Cine crede că raportul sexual al omului cu sclavul său este îngăduit, aducând drept dovadă cuvintele Preaînaltului:

În afară de soțiile lor ori de cele pe care le stăpânesc mâinile lor drepte, căci atunci nu sunt de învinuit,

și pune aceasta pe același plan cu roaba pe care o stăpânește, este necredincios, căruia i se cere pocăința, așa cum i se cere apostatului. Dacă se pocăiește, este lăsat; dacă nu, este executat. Raportul omului cu propriul sclav este asemenea raportului cu sclavul altuia în privința păcatului și a judecății.