Boala și leacul

Dacă se întreabă: După toate acestea, mai există un leac pentru această boală greu de vindecat și o ruqyah pentru această vrajă ucigătoare? Ce mijloc există pentru a îndepărta această tulburare? Este vreo cale dreaptă către izbândă? Se poate trezi cel îmbătat de vinul patimii? Își mai stăpânește îndrăgostitul inima, când patima a ajuns în adâncul ei? Mai are medicul vreun mijloc prin care să-l vindece de boala sa rea? Dacă cineva îl mustră, se desfată cu mustrarea, fiindcă ea îi pomenește ființa iubită. Dacă cineva îl dojenește, dojana îl ațâță și îl poartă pe calea lucrului dorit.

Starea sa o strigă, ba chiar limba lui o rostește:

Iubirea m-a oprit acolo unde ești; Nu pot nici să mă retrag, nici să înaintez.

M-ai înjosit, iar eu m-am străduit să mă înjosesc singur; Cel care îți este neînsemnat nu poate fi cinstit.

Ai semănat cu vrăjmașii mei, iar eu am ajuns să-i iubesc, Fiindcă partea mea de la tine este asemenea părții mele de la ei.

Mustrarea pentru iubirea ta îmi pare dulce, De dragul pomenirii tale; să mă mustre, dar, cei ce mustră!”⁵³⁹

Poate tocmai aceasta este ceea ce se urmărea prin întrebarea de la început, asupra căreia s-a cerut răspunsul: boala pentru care s-a cerut leacul.

Răspunsul este: da. Răspunsul pornește chiar de la început:

Allah, Preaslăvitul, nu a trimis vreo boală fără să-i trimită un leac. Îl cunoaște cine îl cunoaște și nu îl cunoaște cine nu îl cunoaște.⁴

Vorbirea despre leacul acestei boli urmează două căi:

Prima: curmarea cauzei sale înainte de a se ivi.

A doua: smulgerea ei după ce s-a instalat.

Amândouă sunt ușoare pentru cel căruia Allah i le ușurează și cu neputință pentru cel pe care El nu îl ajută, căci frâiele tuturor lucrurilor sunt în mâinile Sale.

Cât despre calea care împiedică ivirea acestei boli, ea cuprinde două lucruri:

**Primul:** coborârea privirii,⁵⁴⁰ după cum s-a arătat. Privirea este o săgeată otrăvită dintre săgețile lui Iblīs. Cine își lasă privirile slobode își prelungește regretele. Coborârea privirii are mai multe foloase și este una dintre părțile acestui leac folositor.⁵⁴¹

Primul folos: împlinirea poruncii lui Allah, care este culmea fericirii robului în viața sa și la întoarcerea de apoi. Nimic nu îi este robului mai folositor în această lume și în Viața de Apoi decât împlinirea poruncilor Domnului său, Binecuvântatul și Preaînaltul. Cine a dobândit fericirea în această lume și în Viața de Apoi a dobândit-o numai prin împlinirea poruncilor Sale; cine a ajuns nefericit în această lume și în Viața de Apoi a ajuns astfel numai prin nesocotirea poruncilor Sale.

Al doilea: împiedică să ajungă urmarea săgeții otrăvite, care i-ar putea aduce pieirea, la inima sa.

Al treilea: îi dăruiește inimii apropiere liniștitoare de Allah și o adună asupra Lui. Lăsarea privirii slobode împrăștie inima, o dezbină și o îndepărtează de Allah. Nimic nu îi este robului mai vătămător decât lăsarea privirii slobode, fiindcă ea pune înstrăinare între rob și Domnul său.

Al patrulea: întărește inima și o bucură, după cum lăsarea privirii slobode o slăbește și o întristează.

Al cincilea: aduce lumină inimii, după cum lăsarea privirii slobode îi aduce întuneric.

De aceea, Preaslăvitul a pomenit versetul Luminii după porunca de a coborî privirea, spunând:

Spune-le credincioșilor să-și coboare privirile și să-și păzească castitatea.

Apoi a spus, după aceasta:

Allah este Lumina cerurilor și a pământului. Pilda luminii Sale este ca o firidă în care se află o candelă.

Adică pilda luminii Sale în inima robului Său credincios, care I-a împlinit poruncile și s-a ferit de interdicțiile Sale.

Când inima se luminează, cetele binelui vin către ea din toate părțile; când se întunecă, norii încercării și ai răului vin asupra ei de pretutindeni. Câte inovații și rătăciri, urmări ale patimii și îndepărtări de călăuzire, întoarceri de la mijloacele fericirii și preocupări cu mijloacele nefericirii! Lumina din inimă este cea care i le dezvăluie. Când acea lumină lipsește, omul rămâne asemenea orbului care bâjbâie prin întunericul adânc.

Al șaselea: îi dăruiește un discernământ pătrunzător și adevărat, prin care deosebește între cel care are dreptate și cel care susține falsul, între cel sincer și cel mincinos.

Shujāʿ al-Kirmānī⁵⁴² spunea: „Cine își clădește purtarea văzută pe urmarea Sunnei, iar lăuntrul pe veghea necontenită asupra sa; cine își coboară privirea de la cele interzise, își oprește sufletul de la pofte și se hrănește din cele îngăduite nu greșește în discernământul său pătrunzător.” Acest Shujāʿ nu greșea în discernământul său.⁵⁴³

Allah, Preaslăvitul, îl răsplătește pe rob pentru faptă cu ceva de același fel. Cine lasă ceva pentru Allah primește de la Allah ceva mai bun în schimb. Dacă își coboară privirea de la cele interzise de Allah, El îl răsplătește lăsând să se răspândească lumina vederii sale lăuntrice, în schimbul opririi privirii pentru El. Îi deschide poarta științei, credinței, cunoașterii și discernământului pătrunzător, adevărat și corect, care nu poate fi dobândit decât prin vederea lăuntrică a inimii.

La polul opus se află rătăcirea oarbă prin care Allah a descris neamul lui Lūṭ, opusă vederii lăuntrice. Preaînaltul a spus:

Pe viața ta, ei rătăcesc orbește în beția lor.

I-a descris prin beție, care este stricarea minții, și prin rătăcire oarbă, care este stricarea vederii lăuntrice.

Atașamentul față de chipuri duce la stricarea minții, la orbirea vederii lăuntrice și la beția inimii, după cum a spus poetul:

Două beții: beția iubirii și beția vinului. Când se va trezi cel cuprins de două beții?⁵⁴⁴

Altul a spus:

Mi-au spus: „Ai înnebunit după cea iubită!” Le-am răspuns: „Patima este mai mare decât ceea ce au nebunii.

Cel stăpânit de patimă nu-și revine nicicând, Pe când pe nebun îl doboară criza numai din când în când.”⁵⁴⁵

**Al șaptelea:** îi dăruiește inimii statornicie, curaj și putere. Allah adună pentru el puterea vederii lăuntrice și a dovezii cu puterea capacității și a tăriei, așa cum se află în relatare: „De umbra celui care se împotrivește patimii sale se teme Satana.”⁵⁴⁶

La cel care își urmează patima găsești opusul: înjosirea, decăderea, umilința, josnicia și nimicnicia sufletului, pe care Allah, Preaslăvitul, le-a pus asupra celui care nu Îl ascultă. Al-Ḥasan a spus: „Chiar dacă îi poartă catârii cu tropot și caii nearabi cu pas semeț, umilința neascultării stă asupra grumazurilor lor. Allah nu voiește decât să-l înjosească pe cel care nu Îl ascultă.”⁵⁴⁷

Allah, Preaslăvitul, a făcut cinstea însoțitoarea ascultării de El și umilința însoțitoarea neascultării. Preaînaltul a spus:

A lui Allah este cinstea, a Trimisului Său și a credincioșilor.

A spus și:

Nu slăbiți și nu vă întristați! Voi sunteți cei deasupra, dacă sunteți credincioși.

Credința este vorbă și faptă, văzută și lăuntrică.

Preaînaltul a spus:

Cine dorește cinstea, a lui Allah este cinstea întreagă. Către El se înalță cuvântul bun, iar fapta dreaptă îl ridică.

Adică cine dorește cinstea să o caute prin ascultarea de Allah și pomenirea Lui: cuvânt bun și faptă dreaptă.

În ruga de qunūt se află:

Nu este înjosit cel pe care Tu îl ocrotești și nu este cinstit cel căruia Tu îi ești potrivnic.⁵⁴⁸

Cine Îl ascultă pe Allah și-a arătat loialitatea față de El prin acea ascultare și are parte de cinste potrivit ascultării sale. Cine nu Îl ascultă I s-a făcut potrivnic în ceea ce nu L-a ascultat și are parte de umilință potrivit neascultării sale.

Al optulea: îi închide Satanei intrarea în inimă. El intră odată cu privirea și pătrunde cu ea în inimă mai repede decât pătrunde aerul într-un loc gol. Îi înfățișează frumusețea chipului privit, îl împodobește și îl face un idol lângă care inima stă în adorare. Apoi îi face făgăduințe, îi trezește dorințe, aprinde în inimă focul poftei și aruncă asupra ei lemnele păcatelor la care nu ar fi putut ajunge fără acel chip. Inima se află atunci în flăcări. Din acea văpaie vin răsuflările în care simte dogorirea focului, suspinele și arsurile acelea. Focurile i-au înconjurat inima din toate părțile, iar ea se află în mijlocul lor asemenea unei oi în mijlocul unui cuptor.

De aceea, pedeapsa celor cu pofte pentru chipurile interzise a fost să li se facă în barzakh un cuptor de foc, în care sunt puse sufletele lor până în ziua învierii trupurilor, așa cum Allah Preaînaltul i-a arătat Profetului Său ﷺ în vis, în hadithul asupra autenticității căruia s-a căzut de acord.²⁵³

Al nouălea: eliberează inima pentru a cugeta la cele ce îi folosesc și a se ocupa de ele. Lăsarea privirii slobode o împrăștie de la acestea și se pune între ea și ele; treburile i se destramă și ajunge să-și urmeze patima și să fie nepăsătoare față de pomenirea Domnului său. Preaînaltul a spus: „Nu-l asculta pe cel a cărui inimă am făcut-o nepăsătoare față de pomenirea Noastră, care și-a urmat patima și a cărui treabă a ajuns risipită.” [Al-Kahf 18:28] Lăsarea privirii slobode aduce aceste trei lucruri, pe măsura ei.

Al zecelea: între ochi și inimă există o trecere și o cale prin care unul îl înrâurește pe celălalt: fiecare se îndreaptă odată cu îndreptarea celuilalt și se strică odată cu stricarea lui. Dacă se strică inima, se strică și privirea; dacă se strică privirea, se strică și inima. La fel este și în privința îndreptării. Când ochiul ajunge pustiit și stricat, inima ajunge pustiită și stricată, asemenea unei gropi de gunoi, care este locul necurățeniilor, murdăriilor și întinărilor. Ea nu mai este potrivită să găzduiască în sine cunoașterea lui Allah, iubirea Lui, întoarcerea către El, apropierea liniștitoare de El și bucuria apropierii Sale. În ea locuiesc numai contrariile acestora.

Acestea sunt câteva dintre foloasele coborârii privirii, prin care le poți întrevedea și pe celelalte.

Îndreptarea inimii către o iubire mai folositoare

Al doilea mijloc: preocuparea inimii cu ceva care o oprește de la această patimă și o împiedică să cadă în ea. Acesta este fie o teamă care o neliniștește, fie o iubire care o pune în mișcare. Dacă inima este lipsită de teama pierderii unui lucru, pierdere mai păgubitoare pentru ea decât dobândirea acestui lucru iubit; de teama unui rău a cărui venire este mai vătămătoare decât pierderea acestui lucru iubit; ori de iubirea unui lucru mai folositor și mai bun decât acesta, a cărui pierdere este mai păgubitoare decât pierderea acestuia, atunci nu poate scăpa de patima pentru chipuri.

Lămurirea este că sufletul nu părăsește un lucru iubit decât pentru unul mai înalt ori de teama unui rău a cărui venire îl păgubește mai mult decât pierderea acelui lucru iubit. Omul are nevoie aici de două lucruri; dacă amândouă ori unul dintre ele lipsesc, nu poate trage folos din sine:

Primul: o vedere lăuntrică sănătoasă, prin care deosebește treptele lucrurilor iubite și ale celor neplăcute. Astfel, îl alege pe cel mai înalt dintre două lucruri iubite în locul celui mai de jos și rabdă răul mai mic pentru a scăpa de cel mai mare. Aceasta este însușirea de căpetenie a rațiunii. Cel care face contrariul nu este socotit chibzuit; animalele pot fi chiar într-o stare mai bună decât el.

Al doilea: tărie a hotărârii și răbdare prin care să poată face lucrul acesta și să-l lase pe celălalt. Deseori, omul cunoaște măsura deosebirii, dar slăbiciunea sufletului, a năzuinței și a hotărârii sale îl împiedică să aleagă ceea ce este mai folositor, din pricina lăcomiei, a dorinței nestăpânite, a înjosirii sufletului și a josniciei năzuinței sale. Un astfel de om nu trage folos din sine și nici altora nu le este folositor.

Allah, Preaslăvitul, nu a dat întâietatea în religie decât oamenilor răbdării și ai certitudinii.

Preaînaltul a spus — iar prin cuvintele Sale sunt călăuziți cei ce află călăuzirea:

Am făcut dintre ei îndrumători care călăuzeau după porunca Noastră, când au răbdat și au crezut cu certitudine în semnele Noastre.

Acesta este cel care se folosește de știința sa și de care se folosesc oamenii. Opusul său nu se folosește de știința sa, iar altora nu le este de folos. Dintre oameni sunt și unii care se folosesc de știința lor pentru ei înșiși, fără să le fie folositori altora. Primul merge în lumina sa și oamenii merg în lumina lui. Celui de-al doilea i s-a stins lumina; el merge în întuneric, iar cel care îl urmează merge în întunericul lui. Al treilea merge singur în lumina sa.

Iubirea lui Allah și patima pentru chipuri

Odată ce ai înțeles această premisă, iubirea Celui mai înalt Iubit și patima pentru chipuri nu se pot aduna niciodată în inimă. Sunt două lucruri potrivnice care nu se întâlnesc: unul trebuie să-l scoată pe celălalt. Dacă întreaga putere a iubirii cuiva este îndreptată către Cel mai înalt Iubit, iubirea altora în afara Lui fiind deșertăciune și chin pentru cel care o poartă, aceasta îl întoarce de la iubirea altora. Dacă iubește altceva, nu îl iubește decât de dragul Lui, pentru că îi este un mijloc către iubirea Lui ori îl îndepărtează de ceea ce se împotrivește și contrazice iubirea Sa.

Iubirea adevărată cere unicitatea Celui iubit și să nu-I fie asociat altcineva în această iubire. Dacă o ființă iubită dintre făpturi se simte jignită și geloasă când cel care o iubește împarte iubirea pentru ea cu altcineva, îl urăște pentru aceasta, îl îndepărtează, nu îi îngăduie apropierea și îl socotește mincinos când își pretinde iubirea, cu toate că ea nu este vrednică de îndreptarea întregii puteri a iubirii către ea, atunci cum este în privința Celui mai înalt Iubit, Căruia singur I se cuvine această iubire și în afara Căruia orice asemenea iubire este chin și nenorocire pentru cel care o poartă? De aceea, Allah, Preaslăvitul, nu iartă să-I fie făcută asociere în această iubire, dar iartă ceea ce este mai prejos de aceasta cui voiește.

Iubirea chipurilor îl lipsește pe rob de iubirea pentru ceea ce îi este mai folositor decât ele; ba îl lipsește de iubirea Celui fără de a Cărui iubire unică nu are nici îndreptare, nici fericire, nici viață folositoare. Să aleagă, așadar, una dintre cele două iubiri, fiindcă ele nu se pot aduna în inimă și nici nu pot lipsi amândouă din ea. Pe cel care se întoarce de la iubirea lui Allah, de la pomenirea Lui și de la dorul întâlnirii cu El, Allah îl încearcă prin iubirea altcuiva, cu care îl chinuie în această lume, în barzakh și în Viața de Apoi. Îl chinuie fie prin iubirea idolilor, fie a crucilor, fie a focurilor, fie a tinerilor fără barbă, fie a femeilor, fie a banilor, fie a tovarășilor și prietenilor, fie prin iubirea unor lucruri mai prejos de acestea, de cea mai mare josnicie și nimicnicie. Omul este robul lucrului pe care îl iubește, oricare ar fi acesta!

După cum s-a spus:

Oricine ai iubi, el te răpune; Alege, așadar, pe cine dorești să iubești.⁵⁴⁹

Cel a cărui divinitate nu este Stăpânul și Ocrotitorul său își are patima drept divinitate. Preaînaltul a spus:

L-ai văzut pe cel care și-a luat patima drept divinitate, pe care Allah l-a lăsat să rătăcească cu știință, i-a pecetluit auzul și inima și i-a pus un văl peste vedere? Cine îl va călăuzi după Allah? Oare nu luați aminte?

Treptele iubirii și sensul adorării

Însușirea proprie a adorării este iubirea însoțită de supunere și smerire înaintea celui iubit. Cine iubește ceva și i se supune și-a făcut inima roabă acelui lucru. Adorarea este chiar ultima treaptă a iubirii, numită și tatayyum.⁵⁵⁰ Prima ei treaptă este ʿalāqah, atașamentul, numită astfel pentru că inima se leagă de cel iubit.

Poetul a spus:

M-am legat de Laylā pe când încă purta amulete, Fără să fi ajuns la dezvoltarea pubertară printre cele de-o vârstă.⁵⁵¹

Altul a spus:

Te mai leagă iubirea de Umm al-Wulayyid, după ce Ramurile părului tău seamănă cu thughām-ul pe jumătate uscat?⁵⁵²

După ea urmează ṣabābah, revărsarea iubirii, numită astfel fiindcă inima se revarsă către cel iubit.

Poetul a spus:

Cei ce iubesc se plâng de ardoarea iubirii; de-aș putea Să port eu singur tot ceea ce îndură ei!

Atunci, inima mea ar avea întreaga dulceață a iubirii, Pe care niciun îndrăgostit n-ar fi întâlnit-o înainte ori după mine.⁵⁵³

Urmează gharām: iubirea se lipește de inimă fără să se mai desprindă de ea. De aici este numit creditorul gharīm, pentru că stăruie pe lângă celălalt.

De aici sunt și cuvintele Preaînaltului:

Pedeapsa ei este necurmată.

Cei de mai târziu au îndrăgit folosirea acestui cuvânt pentru iubire, dar îl întâlnești rar cu acest sens în poezia arabilor.

Urmează ʿishq, patima, care este iubirea peste măsură. De aceea, Domnul Preaînaltul nu este descris prin acest cuvânt și el nu se folosește în privința Lui.⁵⁵⁴

Urmează shawq, dorul: călătoria inimii către Cel iubit, cu cea mai mare grabă.⁵⁵⁵ Termenul a fost folosit și în privința Domnului Preaînaltul, așa cum se află în Musnad-ul imamului Aḥmad,⁵⁵⁶ din hadithul lui ʿAmmār ibn Yāsir: el a făcut o rugăciune scurtă.

Întrebat despre aceasta, a spus: Am rostit în ea rugi cu care se ruga Profetul ﷺ:

O, Allah, prin știința Ta asupra nevăzutului și prin puterea Ta asupra făpturilor, Te rog: ține-mă în viață dacă viața este mai bună pentru mine și ia-mă la Tine când moartea este mai bună pentru mine. O, Allah, Îți cer teama de Tine în ascuns și la vedere. Îți cer cuvântul adevărului la mânie și la mulțumire. Îți cer cumpătare în sărăcie și în bogăție. Îți cer o fericire care nu se sfârșește și o bucurie a ochilor care nu se întrerupe. Îți cer tihna vieții de după moarte. Îți cer plăcerea de a privi Fața Ta nobilă și dorul întâlnirii cu Tine, fără o suferință vătămătoare și fără o ispită care să rătăcească. O, Allah, împodobește-ne cu podoaba credinței și fă-ne îndrumători drept călăuziți!

Într-o altă relatare se află:

Dorul celor drepți de întâlnirea cu Mine s-a prelungit, iar dorul Meu de întâlnirea cu ei este și mai puternic.⁵⁵⁷

Acesta este sensul pe care Profetul ﷺ l-a exprimat prin cuvintele:

Cine iubește întâlnirea cu Allah, Allah iubește întâlnirea cu el.⁵⁵⁸

Unii dintre oamenii vederii lăuntrice⁵⁵⁹ au spus despre cuvintele Preaînaltului:

Cine nădăjduiește întâlnirea cu Allah, vremea hotărâtă de Allah va veni:

când Allah, Preaslăvitul, a știut cât de puternic este dorul celor apropiați Lui de a-L întâlni și că inimile lor nu se liniștesc înaintea întâlnirii, le-a rânduit un termen și o vreme pentru întâlnire, prin care sufletele lor să se liniștească.

Cea mai bună și mai plăcută viață este, fără îndoială, viața celor care iubesc, tânjesc și află apropiere liniștitoare. Viața lor este cu adevărat viața bună; pentru rob nu există o viață mai bună, mai fericită și mai tihnită decât aceasta.

Ea este viața bună pomenită în cuvintele Preaînaltului:

Pe cel care săvârșește o faptă dreaptă, bărbat ori femeie, și este credincios, îl vom face să trăiască o viață bună.

Nu este vorba despre viața împărtășită de credincioși și necredincioși, de cei drepți și cei nelegiuiți: mâncare, îmbrăcăminte, băutură și viață conjugală plăcute. În acestea, vrăjmașii lui Allah îi pot chiar întrece de multe ori pe cei apropiați Lui.

Allah, Preaslăvitul, i-a făgăduit fiecăruia care săvârșește fapte drepte să-l facă să trăiască o viață bună. El este Cel adevărat în făgăduință, care nu Își încalcă făgăduința. Ce viață este mai bună decât viața celui ale cărui preocupări s-au adunat toate într-una singură: mulțumirea lui Allah? El și-a adunat împrăștierea inimii prin îndreptarea către Allah, iar voințele și gândurile sale, care înainte erau despărțite, fiecare într-o vale, s-au adunat asupra Lui. Pomenirea Celui mai înalt Iubit, iubirea Lui, dorul întâlnirii cu El și apropierea liniștitoare de El au ajuns să-l stăpânească. În jurul acestora se rotesc preocupările, voințele și țelurile sale, ba chiar gândurile trecătoare ale inimii. Dacă tace, tace prin Allah; dacă vorbește, vorbește prin Allah. Dacă aude, prin El aude; dacă vede, prin El vede. Prin El lucrează cu mâna și prin El merge. Prin El se mișcă și prin El stă. Prin El trăiește, prin El moare și prin El este înviat,

așa cum se află în Ṣaḥīḥ al-Bukhārī, de la Profet ﷺ, în ceea ce relatează de la Domnul său, Binecuvântatul și Preaînaltul, că a spus:

Robul Meu nu s-a apropiat de Mine prin ceva asemenea împlinirii celor pe care i le-am impus. Robul Meu continuă să se apropie de Mine prin fapte de adorare de bunăvoie, până când îl iubesc. Când îl iubesc, sunt auzul lui cu care aude, vederea lui cu care vede, mâna lui cu care lucrează și piciorul lui cu care merge. Prin Mine aude, prin Mine vede, prin Mine lucrează cu mâna și prin Mine merge. Dacă Îmi cere, îi voi da negreșit, iar dacă Îmi cere adăpost, îl voi adăposti negreșit. Nu am șovăit în privința vreunui lucru pe care îl fac așa cum șovăiesc în privința luării sufletului robului Meu credincios: lui îi este neplăcută moartea, iar Mie Îmi este neplăcut să-i fac rău; totuși, ea îi este de neocolit.⁷⁵⁹⁵⁶⁰

Acest nobil hadith divin — al cărui sens și înțeles îi rămân închise celui cu fire grosolană și inimă împietrită — a restrâns cauzele iubirii Sale la două lucruri: împlinirea îndatoririlor impuse și apropierea de El prin fapte de adorare de bunăvoie.

Preaslăvitul a vestit că împlinirea îndatoririlor impuse de El este cel mai iubit lucru prin care se apropie cei care caută apropierea Sa. După ele vin faptele de adorare de bunăvoie. Cel care iubește continuă să le înmulțească până când ajunge iubit de Allah. Când ajunge iubit de Allah, iubirea lui Allah pentru el îi trezește o altă iubire a sa pentru Allah, mai înaltă decât iubirea dintâi. Această iubire îi ocupă inima, întorcând-o de la gândirea și preocuparea pentru altceva decât Cel iubit, îi stăpânește sufletul și nu mai lasă în el loc pentru altceva. Pomenirea Celui iubit, iubirea Lui și însușirile Sale cele mai înalte ajung să țină frâiele inimii și să stăpânească sufletul, așa cum Cel iubit îl stăpânește pe iubitorul sincer în iubirea sa, care și-a adunat întreaga putere a iubirii pentru El.

Fără îndoială, dacă acest iubitor aude, aude prin Cel iubit; dacă vede, vede prin El; dacă lucrează cu mâna, lucrează prin El; dacă merge, merge prin El. Cel iubit este în inima sa, alături de el, îi aduce liniște și îi este însoțitor. Prepoziția bāʾ are aici sensul însoțirii.⁵⁶¹ Este o însoțire fără seamăn, care nu poate fi pricepută numai din descrierea ei și din cunoașterea despre ea: ține de o stare trăită, nu de simpla cunoaștere teoretică.

Dacă făptura găsește aceasta în iubirea unei alte făpturi, pentru care nu a fost creată și pe care nu a fost întemeiată firea sa, după cum a spus unul dintre îndrăgostiți:

Chipul tău este în ochii mei și pomenirea ta în gura mea; Lăcașul tău este în inima mea: unde ai putea lipsi?⁵⁶²

Altul a spus:

Ciudat este că tânjesc după ei Și îi întreb de ei pe cei întâlniți, deși sunt cu mine.

Ochiul meu îi caută, deși sunt în pupila lui, Inima mea îi dorește, deși sunt între coastele mele.⁵⁶³

Acestea sunt mai fine decât cuvintele altuia:

Dacă spun că ai lipsit, inima nu mă crede, Fiindcă ești în ea, în locul tainei, și n-ai lipsit.

Dacă spun că n-ai lipsit, ochiul spune: „Este minciună!” Am rămas nedumerit între adevăr și minciună.⁵⁶⁴

Nimic nu îi este iubitorului mai aproape decât cel iubit.

Iubirea îl poate stăpâni până când cel iubit îi este mai aproape decât propriul sine, astfel încât se uită pe sine, dar nu îl uită pe el, după cum a spus poetul:

Vreau să uit pomenirea ei, dar parcă Laylā mi se înfățișează pe fiecare cale.⁵⁶⁵

Altul a spus:

I se cere inimii să vă uite, Dar firea se împotrivește celui care ar muta-o.⁵⁶⁶

Hadithul a pomenit în mod aparte auzul, vederea, mâna și piciorul, fiindcă acestea sunt uneltele percepției și ale faptei. Auzul și vederea aduc în inimă voința și respingerea, iubirea și ura, iar ea pune în lucru mâna și piciorul. Dacă auzul robului este prin Allah și vederea lui prin Allah, el este păzit în uneltele percepției sale și este păzit în iubirea și ura sa; astfel, este păzit și în ceea ce face cu mâna și în mersul său.

Cugetă cum pomenirea auzului, vederii, mâinii și piciorului a fost de ajuns fără să mai fie pomenită limba.

Dacă așa stau lucrurile cu percepția auzului, care uneori se petrece prin alegerea omului, iar alteori fără alegerea sa, cu vederea, care poate veni și pe neașteptate, fără alegere, și cu mișcarea mâinii și a piciorului, de care robul nu se poate lipsi, atunci cum este cu mișcarea limbii, care nu se petrece decât cu intenție și alegere și de care robul se poate lipsi, în afară de locurile în care i s-a poruncit? În plus, limba este înrâurită de inimă mai deplin decât celelalte mădulare, fiind tălmaciul și trimisul ei.

Cugetă cum a întărit Preaînaltul faptul că robul este prin El când aude, vede, lucrează cu mâna și merge, spunând:

Sunt auzul lui cu care aude, vederea lui cu care vede, mâna lui cu care lucrează și piciorul lui cu care merge.

Astfel a întărit că El este alături de robul Său și că robul Său este prin El în percepțiile prin auz și vedere și în mișcările mâinii și piciorului. Cugetă cum a spus:

Prin Mine aude, prin Mine vede și prin Mine lucrează cu mâna,

și nu a spus: „Pentru Mine aude, pentru Mine vede și pentru Mine lucrează cu mâna.”

Cineva ar putea crede că prepoziția lām ar fi mai potrivită aici, fiindcă arată mai limpede scopul și faptul că aceste lucruri sunt pentru Allah, ceea ce este mai specific decât faptul că se petrec prin El.

Aceasta este însă o închipuire și o greșeală. Prepoziția bāʾ nu are aici numai sensul cererii de ajutor: mișcările și percepțiile celor drepți și ale celor nelegiuiți se petrec deopotrivă prin ajutorul lui Allah.

Aici, bāʾ are sensul însoțirii: el aude, vede, lucrează cu mâna și merge, iar Eu sunt însoțitorul său și sunt alături de el,⁵⁶⁷ asemenea cuvintelor din celălalt hadith:

Eu sunt alături de robul Meu câtă vreme Mă pomenește și buzele lui se mișcă prin pomenirea Mea.⁵⁶⁸

Aceasta este prezența alături de rob în chip aparte, pomenită în cuvintele Sale:

Nu te întrista, Allah este cu noi,

și în cuvintele Profetului ﷺ:

Ce crezi despre doi, al căror al treilea este Allah?⁵⁶⁹

De asemenea, în cuvintele Preaînaltului:

Allah este cu făptuitorii de bine;

Allah este cu cei care au frică de El și cu cei care fac bine;

Răbdați, căci Allah este cu cei răbdători;

El a spus: «Nicidecum! Domnul meu este cu mine și mă va călăuzi»;

și în cuvintele Sale către Mūsā și Hārūn:

Eu sunt cu voi doi: aud și văd.⁵⁷⁰

Prepoziția bāʾ exprimă sensul acestei prezențe alături de rob, spre deosebire de lām. Sinceritatea, răbdarea, încrederea în Allah și ajungerea robului în treptele adorării nu sunt cu putință decât prin acest bāʾ și prin această prezență alături de el.

Când robul este prin Allah, greutățile îi devin ușoare și temerile i se prefac în siguranță. Prin Allah, tot ce este anevoios devine ușor, tot ce este greu se înlesnește și tot ce este departe se apropie.

Prin Allah dispar grijile, apăsările și tristețile. Cu Allah nu este nici grijă, nici apăsare, nici tristețe, în afară de cazul în care robului îi lipsește sensul acestui bāʾ. Inima sa ajunge atunci asemenea peștelui care a părăsit apa: sare și se zbate până când se întoarce în ea.

Când robul s-a potrivit astfel cu Domnul său în cele iubite de El, Domnul S-a potrivit cu robul Său în nevoile și cererile sale. A spus:

Dacă Îmi cere, îi voi da negreșit, iar dacă Îmi cere adăpost, îl voi adăposti negreșit.

Adică: așa cum el s-a potrivit cu voia Mea prin împlinirea poruncilor Mele și prin apropierea de Mine cu cele iubite de Mine, Eu îi răspund dorinței și temerii sale în ceea ce Îmi cere să fac pentru el și de ceea ce Îmi cere să-l adăpostesc.

Această potrivire de ambele părți s-a întărit până când a adus șovăirea Domnului, Preaslăvitul, în privința morții robului Său: robului nu îi place moartea, iar Domnului Preaînaltul nu Îi place ceea ce îi este neplăcut robului Său și nici să-i facă rău. Din această latură ar urma să nu-l facă să moară. Binele său este însă în moarte, căci El nu l-a făcut să moară decât ca să-l aducă la viață; nu l-a îmbolnăvit decât ca să-l însănătoșească; nu l-a sărăcit decât ca să-l îmbogățească; nu l-a lipsit decât ca să-i dea. Nu l-a scos din Rai, pe când era în coapsa tatălui său, decât ca să-l readucă acolo în cea mai bună stare. Nu i-a spus tatălui său: „Ieși din el”, decât voind să-l readucă în el.⁵⁷¹

Acesta este Cel iubit cu adevărat, nimeni altul.

Chiar dacă în fiecare loc de unde îi crește robului un fir de păr s-ar afla o iubire deplină pentru Allah, aceasta ar fi numai o parte din ceea ce El merită de la robul Său:

Poartă-ți inima unde vrei printre iubiri; Iubirea nu este decât pentru cel iubit întâi.

Oricâte locuințe de pe pământ ar îndrăgi tânărul, Dorul său rămâne mereu pentru întâia locuință.⁵⁷²

Tatayyum: iubirea și supunerea față de cel iubit

Urmează tatayyum, ultima dintre treptele iubirii: iubitorul se face robul celui iubit. Expresia tayyamahu al-ḥubb înseamnă că iubirea l-a făcut rob. De aici este numele Taym Allāh, adică robul lui Allah. Esența acestei înrobiri este smerirea și supunerea înaintea Celui iubit. Tot astfel se spune „drum netezit”, adică un drum pe care pașii l-au făcut supus. Robul este cel pe care iubirea și supunerea înaintea Celui iubit l-au smerit. De aceea, cea mai nobilă dintre stările și treptele robului este starea de rob al lui Allah; el nu are o treaptă mai nobilă decât aceasta.

Allah, Preaslăvitul, l-a pomenit pe cel mai cinstit și mai iubit de El dintre făpturi — Trimisul Său Muḥammad ﷺ — prin însușirea de rob în cele mai nobile trepte ale sale: chemarea către El, provocarea adusă ca dovadă a profeției și călătoria nocturnă.⁵⁷³ A spus:

Când robul lui Allah s-a ridicat să-L cheme, aproape că s-au îngrămădit asupra lui.

A spus și:

Dacă aveți îndoială asupra celor pe care le-am pogorât robului Nostru, aduceți o sură asemenea ei.

Și a spus:

Slavă Celui care l-a purtat noaptea pe robul Său de la Moscheea Sacră la Moscheea Îndepărtată.

În hadithul mijlocirii se află:

Mergeți la Muḥammad, rob căruia Allah i-a iertat păcatele de mai înainte și de mai târziu.⁵⁷⁴

El a dobândit treapta mijlocirii prin desăvârșirea stării sale de rob și prin desăvârșirea iertării lui Allah pentru el.

Allah, Preaslăvitul, a creat făpturile pentru a-L adora numai pe El, fără asociat: cea mai deplină iubire împreună cu cea mai deplină supunere și smerire. Aceasta este esența Islamului și religia lui Ibrāhīm, de care nu se întoarce decât cel ce se nesocotește pe sine.

Preaînaltul a spus:

Cine se întoarce de la religia lui Ibrāhīm, în afară de cel care se nesocotește pe sine? Noi l-am ales în această lume, iar în Viața de Apoi el este dintre cei drepți. Când Domnul său i-a spus: «Supune-te!», el a răspuns: «M-am supus Domnului lumilor.» Ibrāhīm le-a poruncit aceasta fiilor săi, și tot astfel Yaʿqūb: «O, fiii mei, Allah v-a ales religia; să nu muriți decât musulmani!» Ați fost voi martori când moartea i s-a apropiat lui Yaʿqūb și el i-a întrebat pe fiii săi: «Ce veți adora după mine?» Ei au răspuns: «Vom adora Dumnezeul tău și Dumnezeul părinților tăi, Ibrāhīm, Ismāʿīl și Isḥāq: un singur Dumnezeu, iar Lui Îi suntem supuși.»

De aceea, cel mai mare păcat înaintea lui Allah este asocierea, iar Allah nu iartă să-I fie făcută asociere.

Rădăcina asocierii cu Allah este a-I asocia pe altcineva în iubire, după cum a spus Preaînaltul:

Dintre oameni sunt unii care iau semeni în afara lui Allah, iubindu-i asemenea iubirii pentru Allah; dar cei care cred Îl iubesc pe Allah cu o iubire mai puternică.

Preaslăvitul a vestit că unii dintre oameni Îi fac asociere, luând în afara Lui un semen pe care îl iubesc asemenea iubirii pentru Allah. A vestit și că cei care cred Îl iubesc pe Allah mai puternic decât își iubesc asociaționiștii pe cei pe care I i-au făcut semeni.

S-a spus și că sensul este că ei Îl iubesc pe Allah mai puternic decât Îl iubesc cei care Îi fac semeni. Aceștia, chiar dacă Îl iubesc pe Allah, împart iubirea între El și cei pe care I i-au făcut semeni, iar iubirea lor pentru Allah slăbește. Cei care Îl socotesc unic pe Allah, având iubirea curată numai pentru El, au o iubire mai puternică decât a acelora. Punerea Domnului lumilor pe același plan cu semenii și egalarea Lui cu ei se află în această iubire, după cum s-a arătat.

Voia lui Allah în privința făpturilor Sale fiind ca această iubire să-I fie închinată numai Lui, El l-a mustrat cu cea mai puternică mustrare pe cel care și-a luat în afara Lui un ocrotitor ori un mijlocitor. Uneori le-a pomenit împreună, alteori a mustrat separat luarea unuia ori a celuilalt.

Preaînaltul a spus:

Allah este Cel care a creat cerurile, pământul și cele dintre ele în șase zile, apoi S-a înălțat deasupra Tronului. În afara Lui nu aveți nici ocrotitor, nici mijlocitor. Oare nu luați aminte?

A spus și:

Avertizează-i prin el pe cei care se tem că vor fi adunați la Domnul lor: în afara Lui nu au nici ocrotitor, nici mijlocitor, pentru ca ei să aibă frică de Allah.

Când le-a pomenit separat, a spus:

Oare și-au luat mijlocitori în afara lui Allah? Spune: «Chiar dacă ei nu stăpânesc nimic și nu pricep?»

Preaînaltul a spus și:

Înaintea lor este Iadul. Nici ceea ce au agonisit, nici ocrotitorii pe care i-au luat în afara lui Allah nu le vor folosi cu nimic. Ei au parte de o pedeapsă mare.

Dacă robul își îndreaptă loialitatea numai către Domnul său, El îi rânduiește mijlocitori și leagă loialitatea dintre el și robii Săi credincioși. Aceștia îi devin apropiați pentru Allah, spre deosebire de cel care ia o făptură drept ocrotitor în afara lui Allah.

Una este un lucru, iar cealaltă alt lucru, după cum mijlocirea falsă, întemeiată pe asociere, este una, iar mijlocirea adevărată și stabilită, dobândită numai prin afirmarea unicității lui Allah, este alta. Aici se află deosebirea dintre oamenii unicității și oamenii asocierii. Allah călăuzește pe cine voiește pe o cale dreaptă.

Ceea ce se urmărește este că esența stării de rob nu se împlinește odată cu asocierea altcuiva lui Allah în iubire. Iubirea de dragul lui Allah este însă diferită: ea ține de cerințele și urmările stării de rob. Credința nu se desăvârșește fără iubirea Trimisului — ba chiar fără a-l pune în iubire înaintea propriului sine, a părinților și a copiilor —, fiindcă iubirea lui face parte din iubirea lui Allah. Tot astfel este orice iubire în Allah și pentru Allah.

În cele două Ṣaḥīḥ-uri, Profetul ﷺ a spus:

Trei lucruri, de se află în cineva, îl fac să găsească dulceața credinței.

Într-o altă formulare din Ṣaḥīḥ:

Nu găsește dulceața credinței decât cel care are trei însușiri: Allah și Trimisul Său să-i fie mai iubiți decât orice altceva; să-l iubească pe om numai pentru Allah; să urască întoarcerea la necredință, după ce Allah l-a izbăvit din ea, așa cum urăște să fie aruncat în foc.⁵⁷⁵

În hadithul din Sunan se află:

Cine iubește pentru Allah, urăște pentru Allah, dă pentru Allah și, pentru Allah, se abține să dea și-a desăvârșit credința.⁵⁷⁶

În alt hadith:

Dacă doi oameni se iubesc pentru Allah, cel mai bun dintre ei este cel care își iubește mai puternic tovarășul.⁵⁷⁷

Această iubire ține de cerințele și urmările iubirii lui Allah. Cu cât este ea mai puternică, cu atât este și rădăcina ei mai puternică.

Cele patru feluri de iubire

Aici sunt patru feluri de iubire care trebuie deosebite. Cei care au rătăcit au rătăcit numai fiindcă nu le-au deosebit:

Primul: iubirea lui Allah. Ea singură nu ajunge pentru izbăvirea de pedeapsa Lui și dobândirea răsplății Sale, fiindcă asociaționistul, închinătorul crucii, evreul și alții Îl iubesc pe Allah.

Al doilea: iubirea pentru ceea ce iubește Allah. Aceasta îl aduce pe om în Islam și îl scoate din necredință. Cei mai iubiți oameni de Allah sunt cei care împlinesc cel mai bine această iubire și o au cea mai puternică în ei.

Al treilea: iubirea de dragul lui Allah și întru El. Ea ține de cerințele iubirii pentru ceea ce El iubește. Iubirea pentru ceea ce El iubește nu este dreaptă decât prin iubirea în El și pentru El.

Al patrulea: iubirea alături de Allah. Aceasta este iubirea întemeiată pe asociere. Cine iubește ceva alături de Allah, nu pentru Allah, nu de dragul Lui și nu în El, și-a luat un semen în afara lui Allah. Aceasta este iubirea asociaționiștilor.

Rămâne un al cincilea fel, care nu intră în chestiunea de față: iubirea firească. Ea este înclinarea omului către ceea ce se potrivește firii sale, precum iubirea celui însetat pentru apă, a celui flămând pentru hrană, iubirea somnului, a soției și a copilului.

Ea nu este mustrată decât dacă îl abate de la pomenirea lui Allah și îl îndepărtează de iubirea Lui, după cum a spus Preaînaltul:

O, voi care credeți, să nu vă abată averile și copiii voștri de la pomenirea lui Allah! Cei care fac aceasta sunt cei pierduți.

A spus și:

Bărbați pe care nici negoțul, nici vânzarea nu îi abat de la pomenirea lui Allah.

Khullah: prietenia apropiată

Urmează khullah, prietenia apropiată, care cuprinde desăvârșirea iubirii și capătul ei: în inima iubitorului nu mai rămâne loc pentru altcineva decât Cel iubit. Este o treaptă care nu îngăduie împărțirea cu altcineva în niciun fel. Această treaptă le-a fost hărăzită celor doi prieteni apropiați — binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lor —, Ibrāhīm și Muḥammad.

Profetul ﷺ a spus:

Allah m-a luat drept prieten apropiat, așa cum l-a luat pe Ibrāhīm drept prieten apropiat.⁵⁷⁸

În Ṣaḥīḥ se află că Profetul ﷺ a spus:

Dacă mi-aș fi luat un prieten apropiat dintre oamenii pământului, l-aș fi luat pe Abū Bakr, dar tovarășul vostru este prietenul apropiat al lui Allah.⁵⁷⁹

În alt hadith:

Mă dezic de prietenia apropiată a oricărui prieten apropiat.⁵⁸⁰

Când Ibrāhīm a cerut un copil, i-a fost dăruit, iar iubirea lui s-a legat de inimă și a luat o parte din ea. Cel iubit S-a arătat gelos pentru prietenul Său apropiat, fiindcă în inima lui era loc și pentru altcineva, și i-a poruncit să-l sacrifice. Porunca a venit în vis, pentru ca împlinirea ei să fie o încercare și o punere la probă mai mari. Nu se urmărea însă sacrificarea fiului, ci smulgerea lui din inimă, pentru ca inima să-I fie curată numai Domnului. Când prietenul apropiat s-a grăbit să asculte și a pus iubirea lui Allah înaintea iubirii fiului său, scopul a fost împlinit: sacrificarea a fost înlăturată, iar fiul răscumpărat printr-o jertfă măreață. Domnul Preaînaltul nu a poruncit vreun lucru pe care apoi să-l desființeze cu totul: trebuie să rămână ceva din el ori un înlocuitor al său. Astfel a păstrat rânduiala răscumpărării, recomandarea milosteniei înaintea convorbirii în taină și cele cinci rugăciuni după ridicarea celor cincizeci, păstrând răsplata lor.

A spus:

Cuvântul nu se schimbă la Mine: ele sunt cinci, dar sunt cincizeci ca răsplată.⁵⁸¹

Deosebirea dintre iubire și khullah

Ceea ce cred unii, în chip greșit, că iubirea este mai desăvârșită decât khullah, iar Ibrāhīm este prietenul apropiat al lui Allah, pe când Muḥammad este iubitul lui Allah, vine din neștiința lor. Iubirea este generală, iar khullah este aparte și reprezintă capătul iubirii. Profetul ﷺ a vestit că Allah l-a luat drept prieten apropiat și a negat că ar avea alt prieten apropiat decât Domnul său, deși a vestit iubirea sa pentru ʿĀʾishah, tatăl ei, ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb și alții.⁵⁸²

În plus, Allah, Preaslăvitul, îi iubește pe cei care se pocăiesc, pe cei care se curățesc, pe cei răbdători, pe făptuitorii de bine, pe cei cu frică de El și pe cei drepți în judecată. Khullah Sa este însă numai pentru cei doi prieteni apropiați. Tânărul care se pocăiește este iubit de Allah.⁵⁸³

Această închipuire vine numai din puțina știință și înțelegere a celor vestite de Allah și de Trimisul Său.

Alegerea dintre lucrurile iubite

S-a arătat că robul nu lasă ceea ce iubește și dorește decât pentru altceva pe care îl iubește și îl dorește; el lasă lucrul iubit mai puțin pentru cel iubit mai mult. Tot astfel, face ceva neplăcut pentru a dobândi un lucru a cărui iubire este mai puternică decât respingerea faptei pe care o face ori pentru a scăpa de un rău pe care îl respinge mai puternic decât respinge ceea ce face.

S-a arătat că însușirea de căpetenie a rațiunii este alegerea celui mai înalt dintre două lucruri iubite în locul celui mai de jos și a celui mai ușor dintre două lucruri neplăcute în locul celui mai greu. S-a arătat că aceasta este desăvârșirea puterii iubirii și a urii.

Aceasta nu se împlinește pentru el decât prin două lucruri: puterea percepției și curajul inimii. Rămânerea în urmă și lucrarea împotriva acestei reguli vin fie din slăbiciunea percepției, astfel încât nu a înțeles treptele lucrurilor iubite și ale celor neplăcute așa cum sunt, fie din slăbiciunea sufletului și neputința inimii, care nu îl ascultă în alegerea lucrului mai bun pentru el, deși știe că este mai bun. Dacă percepția lui este sănătoasă, sufletul i se întărește și inima prinde curaj să aleagă lucrul iubit mai înalt și răul mai mic, atunci a fost călăuzit către mijloacele fericirii.

La unii oameni, puterea poftei este mai mare decât puterea rațiunii și a credinței; cea mai tare o biruie pe cea slabă. La alții, puterea credinței și a rațiunii este mai mare decât puterea poftei.

Medicul îi oprește pe mulți bolnavi de la ceea ce le face rău, dar sufletul și pofta nu îi lasă până nu iau acel lucru. Omul își pune pofta înaintea rațiunii, iar medicii îl numesc „lipsit de demnitate”. Tot astfel, cei mai mulți bolnavi ai inimii aleg ceea ce le sporește boala, din pricina poftei lor puternice pentru acel lucru.

Rădăcina răului este slăbiciunea percepției, slăbiciunea sufletului și josnicia lui. Rădăcina binelui este desăvârșirea percepției, puterea, noblețea și curajul sufletului.

Iubirea și voința sunt rădăcina și începutul oricărei fapte, iar ura și respingerea sunt rădăcina și începutul oricărei abțineri. Aceste două puteri ale inimii sunt rădăcina fericirii și nefericirii robului.

O faptă aleasă nu ia naștere decât odată cu pricina ei, iubirea și voința. Lipsa faptei poate veni uneori din lipsa imboldului și a cauzei ei, iar alteori din existența urii și a respingerii care o împiedică. De acest al doilea fel țin porunca și interdicția; el este ceea ce se numește înfrânare și de care se leagă răsplata și pedeapsa.

Astfel se înlătură neclaritatea din întrebarea dacă nesăvârșirea unei fapte este ceva existent ori o simplă absență. Lămurirea temeinică este că aceasta este de două feluri: dacă vine din lipsa cauzei care ar determina fapta, este o absență; dacă vine dintr-o cauză care împiedică fapta, este ceva existent.⁵⁸⁴

Plăcerea, durerea și alegerea folosului

Orice ființă vie alege atât fapta, cât și abținerea de bunăvoie pentru folosul a cărui dobândire îi aduce plăcere ori pentru îndepărtarea durerii, prin a cărei dispariție află vindecare. De aceea se spune: i-a vindecat pieptul și i-a vindecat inima.

Poetul a spus:

Ea mi-ar fi leacul bolii, de-aș putea ajunge la ea, Dar leacul bolii nu-mi este dăruit din partea ei.⁵⁸⁵

Acesta este un lucru pe care îl alege omul chibzuit, ba chiar și animalul necuvântător. Cei mai mulți oameni greșesc însă grav în această privință: caută plăcerea prin ceea ce le aduce apoi cea mai mare durere. Își pricinuiesc durere tocmai acolo unde cred că își dobândesc plăcerea și își vindecă inima cu ceea ce le aduce cea mai grea boală.

Aceasta este starea celui care își mărginește privirea la ceea ce este imediat, fără să privească urmările. Însușirea de căpetenie a rațiunii este privirea către urmări. Cel mai chibzuit om este cel care alege plăcerea și odihna viitoare, statornice, în locul celor imediate, trecătoare și pieritoare. Cel mai nechibzuit dintre oameni este cel care vinde fericirea veșnică, viața bună și statornică și plăcerea cea mai înaltă, în care nu este tulburare ori lipsă de niciun fel, pentru o plăcere tulburată, amestecată cu dureri și temeri, care piere repede și se sfârșește curând.

Unul dintre învățați⁵⁸⁶ a spus: am cugetat la cele pentru care se străduiesc oamenii chibzuiți și am văzut că întreaga lor strădanie urmărește un singur lucru, deși căile dobândirii lui sunt diferite. Am văzut că toți caută numai să îndepărteze grija și apăsarea din sufletele lor. Unul prin mâncare și băutură, altul prin negoț și câștig, altul prin căsătorie, altul ascultând cântece și sunete încântătoare, altul prin distracție și joacă. Mi-am spus: acesta este lucrul urmărit de oamenii chibzuiți, dar niciuna dintre aceste căi nu duce la el; poate chiar cele mai multe duc la opusul său. Dintre toate aceste căi, n-am văzut una care să ducă la el în afară de îndreptarea către Allah, împlinirea faptelor numai pentru El și punerea mulțumirii Sale înaintea oricărui lucru. Dacă celui care urmează această cale îi scapă partea sa din această lume, el a dobândit partea înaltă, alături de care nu există pierdere. Dacă robul o dobândește, a dobândit totul; dacă o pierde, a pierdut totul. Dacă își dobândește și partea din această lume, o primește în chipul cel mai plăcut. Nimic nu îi este robului mai folositor decât această cale și nimic nu îl duce mai sigur la plăcerea, bucuria și fericirea sa. De la Allah vine izbânda.

Iubirea pentru sine și iubirea pentru altceva

Lucrul iubit este de două feluri: iubit pentru sine și iubit pentru altceva. Ceea ce este iubit pentru altceva trebuie să ajungă, în cele din urmă, la Cel iubit pentru Sine, pentru a înlătura o înlănțuire nesfârșită, cu neputință. Tot ceea ce este în afara Celui iubit cu adevărat este iubit pentru altceva. Nimic nu este iubit pentru sine în afară de Allah singur. Tot ceea ce este iubit în afara Lui are iubirea subordonată iubirii Domnului Preaînaltul, precum iubirea îngerilor, profeților și celor apropiați Lui. Ea urmează iubirii Sale, Preaslăvitul, și ține de cerințele ei, fiindcă iubirea Celui iubit cere iubirea pentru ceea ce El iubește.

Acest loc cere mare luare-aminte, fiindcă aici se deosebește iubirea folositoare față de altceva decât Allah de cea care nu folosește, ci poate chiar vătăma.

Să știi că nu este iubit pentru Sine decât Cel a Cărui desăvârșire ține în chip necesar de Ființa Sa, a Cărui dumnezeire, stăpânire și lipsă de nevoie țin în chip necesar de Ființa Sa. Cât despre altceva, ura și respingerea lui vin din împotrivirea față de cele iubite de El și din potrivnicia sa față de ele. Ura și respingerea lui sunt pe măsura puterii ori slăbiciunii acestei împotriviri. Ceea ce se împotrivește mai puternic celor iubite de El este respins mai puternic, fie că este vorba despre ființe, însușiri, fapte, voințe ori altceva.

Aceasta este o balanță dreaptă prin care se cântăresc potrivirea și împotrivirea față de Domnul, loialitatea și vrăjmășia față de El. Dacă vedem un om iubind ceea ce Domnul Preaînaltul respinge și respingând ceea ce El iubește, știm că are parte de vrăjmășie față de El pe măsura aceasta. Dacă vedem un om iubind ceea ce iubește Domnul și respingând ceea ce El respinge — iar ceea ce Îi este mai iubit Domnului îi este și lui mai iubit și mai ales, iar ceea ce Îi este mai urât Domnului îi este și lui mai urât și mai îndepărtat —, știm că are parte de loialitate față de Domnul pe măsura aceasta.

Ține-te cât poți de strâns de acest principiu, pentru tine și pentru ceilalți. Apropierea de Allah înseamnă potrivirea cu Ocrotitorul Cel vrednic de laudă în ceea ce iubește și în ceea ce Îl mânie. Ea nu stă în mult post, multă rugăciune, purtarea hainelor sfâșiate ori exerciții ascetice.

Ceea ce este iubit pentru altceva este, de asemenea, de două feluri:

Primul: lucrul a cărui percepere și dobândire îi aduc iubitorului plăcere.

Al doilea: lucrul care îi pricinuiește durere, dar pe care îl rabdă fiindcă îl duce la ceea ce iubește, precum luarea unui medicament neplăcut.

Preaînaltul a spus:

V-a fost prescrisă lupta, deși vă este neplăcută. Se poate să vă fie neplăcut un lucru și el să fie bun pentru voi și se poate să iubiți un lucru și el să fie rău pentru voi. Allah știe, iar voi nu știți.

Preaslăvitul a vestit că lupta le este neplăcută, cu toate că le este bună, fiindcă îi duce la lucrul iubit cel mai mare și mai folositor.

Sufletele iubesc odihna, tihna și bunăstarea, dar acestea le sunt rele, fiindcă duc la pierderea acelui lucru iubit. Omul chibzuit nu privește numai la plăcerea imediată a lucrului iubit, alegând-o, ori la durerea imediată a lucrului neplăcut, ferindu-se de ea, fiindcă aceasta îi poate fi rea. Îi poate aduce chiar cea mai mare durere și îl poate lipsi de cea mai mare plăcere. Chiar oamenii chibzuiți ai acestei lumi rabdă greutăți neplăcute pentru plăcerea pe care acestea le-o aduc după ele, deși este trecătoare.

Sunt, așadar, patru lucruri: Un lucru neplăcut care duce la un lucru neplăcut. Un lucru neplăcut care duce la un lucru iubit. Un lucru iubit care duce la un lucru iubit. Un lucru iubit care duce la un lucru neplăcut. În lucrul iubit care duce la alt lucru iubit se adună două imbolduri către faptă; în lucrul neplăcut care duce la alt lucru neplăcut se adună două imbolduri către abținere. Rămân celelalte două feluri, asupra cărora trag cele două imbolduri: ele sunt câmpul încercării și al punerii la probă. Sufletul alege ceea ce îi este mai apropiat, adică lucrul imediat. Rațiunea și credința aleg ceea ce este mai folositor și mai statornic. Inima stă între cele două imbolduri, înclinând când către unul, când către celălalt.

Aici este locul încercării, atât prin Legea revelată, cât și prin hotărârea divină. Imboldul rațiunii și al credinței strigă mereu: „Veniți la izbândă! Dimineața, oamenii laudă mersul din timpul nopții;⁵⁸⁷ la moarte, robul laudă frica de Allah.” Dacă întunericul nopții iubirii se adâncește, iar puterea poftei și a voinței ajunge să stăpânească, el spune: „O, suflete, rabdă!

Nu este decât un ceas, apoi se sfârșește, Iar toate acestea se duc și pier.”⁵⁸⁸

Iubirea lui Allah și a Trimisului Său

Dacă iubirea este rădăcina oricărei fapte, adevărate ori false, rădăcina faptelor religioase este iubirea lui Allah și a Trimisului Său, după cum rădăcina vorbelor religioase este credința în adevărul celor vestite de Allah și de Trimisul Său.

Orice voință care împiedică desăvârșirea iubirii pentru Allah și Trimisul Său și îi face concurență, ori orice îndoială care împiedică desăvârșirea încredințării de adevăr, se împotrivește rădăcinii credinței ori o slăbește. Dacă se întărește până când se împotrivește însăși rădăcinii iubirii și încredințării de adevăr, este necredință și asociere majoră. Dacă nu i se împotrivește, îi știrbește desăvârșirea și pricinuiește slăbiciune și răcirea hotărârii și a căutării. Îl acoperă cu un văl pe cel ajuns, îi taie calea celui care caută și îl întoarce înapoi pe cel dornic.

Loialitatea nu este dreaptă decât împreună cu vrăjmășia față de ceea ce îi este potrivnic.

Preaînaltul a vestit despre căpetenia celor cu credință curată și iubire că le-a spus oamenilor săi:

Vedeți voi ceea ce adorați, voi și părinții voștri cei de demult? Ei îmi sunt vrăjmași, în afară de Domnul lumilor.

Loialitatea și prietenia apropiată ale prietenului lui Allah nu au fost drepte decât prin împlinirea acestei vrăjmășii. Nu există loialitate fără dezicere; sau, altfel spus, nu există loialitate față de Allah decât prin dezicerea de orice altceva adorat în afara Lui.

Preaînaltul a spus:

Ați avut o pildă bună în Ibrāhīm și în cei care erau cu el, când le-au spus oamenilor lor: «Noi ne dezicem de voi și de ceea ce adorați în afara lui Allah.»

Preaînaltul a spus:

Când Ibrāhīm le-a spus tatălui său și oamenilor săi: «Eu mă dezic de ceea ce adorați, în afară de Cel care m-a creat, căci El mă va călăuzi.»

Adică a făcut din această loialitate față de Allah și dezicere de orice altceva adorat în afara Lui un cuvânt statornic între urmașii săi, pe care profeții și cei care îi urmează îl moștenesc unii de la alții. Este cuvântul „Nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de Allah”, pe care căpetenia celor cu credință curată l-a lăsat moștenire celor care îl urmează până în Ziua Învierii.

Este cuvântul prin care stau pământul și cerurile și pe care Allah a întemeiat firea tuturor făpturilor. Pe el s-a întemeiat religia, pentru el a fost rânduită direcția rugăciunii și au fost scoase săbiile jihādului. El este dreptul curat al lui Allah asupra tuturor robilor. Este cuvântul care păzește sângele, averea și urmașii în această lume și izbăvește de pedeapsa mormântului și a Focului. Este înscrisul fără de care nimeni nu intră în Rai și funia prin care nu ajunge la Allah cel care nu se prinde de ea.

Este cuvântul Islamului și cheia Lăcașului păcii. Prin el, oamenii s-au împărțit în nefericiți și fericiți, primiți și alungați. Prin el s-a despărțit lăcașul necredinței de lăcașul credinței și s-a deosebit lăcașul fericirii de lăcașul nefericirii și al umilinței.

Este stâlpul care poartă îndatoririle și faptele recomandate:

Cel ale cărui ultime cuvinte sunt: «Nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de Allah» intră în Rai.⁵⁸⁹

Sufletul și taina acestui cuvânt sunt a-L socoti unic pe Domnul — măreață Îi este lauda, sfinte Îi sunt numele, binecuvântat Îi este numele, înaltă Îi este măreția și nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de El — în iubire, cinstire, slăvire, teamă și nădejde, precum și în cele care le urmează: încrederea, întoarcerea către El, dorința și frica. Nimeni altul nu este iubit astfel; tot ceea ce este iubit în afara Lui este iubit numai ca urmare a iubirii Sale și ca mijloc de sporire a ei. Nimeni altul nu este temut astfel, nimeni altul nu este nădăjduit astfel, în nimeni altul nu se pune încrederea; numai către El se îndreaptă dorința și numai de El este frica. Nu se jură decât pe numele Său, nu se face legământ decât Lui, nu se caută pocăința decât la El, nu se ascultă decât porunca Sa, nu este luat decât El drept Cel de ajuns, nu I se cere izbăvire în greutăți decât Lui și nu se caută adăpost decât la El. Nu se face prosternare decât Lui și nu se aduce jertfă decât Lui și în numele Său. Toate acestea se adună într-un singur lucru: a nu-L adora decât pe El, prin toate felurile de adorare. Aceasta este împlinirea mărturiei că nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de Allah.

De aceea, Allah a oprit Focul să-l atingă pe cel care mărturisește că nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de Allah cu adevărata mărturie.⁵⁹⁰ Este cu neputință să intre în Foc cel care împlinește adevărul acestei mărturii și stă drept în ea, după cum a spus Preaînaltul:

Cei care își împlinesc mărturiile.

Astfel, el își împlinește mărturia în cele văzute și în cele lăuntrice, în inimă și în trup. La unii oameni, mărturia este moartă; la alții, doarme și se trezește dacă este deșteptată; la alții este culcată, iar la alții este mai aproape de a se ridica în picioare. În inimă, ea este asemenea sufletului în trup: un suflet mort, unul bolnav, mai aproape de moarte, unul mai aproape de viață și unul sănătos, care împlinește cele folositoare trupului.

În hadithul autentic, Profetul ﷺ a spus:

Cunosc un cuvânt pe care niciun rob nu îl rostește la moarte fără ca sufletul lui să afle prin el alinare.⁵⁹¹

Viața sufletului stă în viața acestui cuvânt din el, după cum viața trupului stă în prezența sufletului. Așa cum cel care moare ținându-se de această mărturie se află în Rai și se bucură de el, tot astfel sufletul celui care trăiește împlinindu-l și stând drept în el se bucură de grădina adăpostului, iar viața lui este cea mai bună viață.

Preaînaltul a spus:

Cel care se teme să stea înaintea Domnului său și își oprește sufletul de la patimă va avea Raiul drept adăpost.

Raiul îi este adăpost în Ziua întâlnirii, iar grădina cunoașterii, iubirii și apropierii liniștitoare de Allah, a dorului de întâlnirea cu El, a bucuriei și a mulțumirii cu El și cu ceea ce vine de la El este adăpostul sufletului său în această lume. Celui care are aici această grădină drept adăpost îi va fi adăpost Raiul veșnic în Ziua întoarcerii. Cel lipsit de această grădină va fi și mai lipsit de cealaltă. Cei drepți sunt în fericire, chiar dacă viața le este grea și lumea li se îngustează. Cei nelegiuiți sunt în foc, chiar dacă lumea li se lărgește.

Preaînaltul a spus:

Pe cel care săvârșește o faptă dreaptă, bărbat ori femeie, și este credincios, îl vom face să trăiască o viață bună.

Viața bună este grădina acestei lumi.

Preaînaltul a spus:

Cui voiește Allah să-i dea călăuzire îi deschide pieptul pentru Islam; cui voiește să-l lase să rătăcească îi face pieptul strâmt și apăsat.

Ce fericire este mai bună decât deschiderea pieptului? Ce pedeapsă este mai amară decât strâmtorarea lui? Preaînaltul a spus:

Cei apropiați lui Allah nu au de ce să se teamă și nu se vor întrista: cei care au crezut și au avut frică de El. Ei au vestea bună în viața lumească și în Viața de Apoi. Cuvintele lui Allah nu se schimbă. Aceasta este izbânda cea mare.

Credinciosul sincer față de Allah are una dintre cele mai bune vieți, cea mai tihnită stare, pieptul cel mai deschis și inima cea mai bucuroasă. Aceasta este o grădină de acum, înaintea Raiului viitor.

Profetul ﷺ a spus:

Când treceți pe lângă grădinile Raiului, pășunați în ele.

Oamenii au întrebat: „Care sunt grădinile Raiului?” A răspuns: „Cercurile pomenirii.”³⁷¹

Tot de aici sunt cuvintele Profetului ﷺ:

Între casa mea și amvonul meu este o grădină dintre grădinile Raiului.³⁷²

Tot de aici este răspunsul său, când a fost întrebat despre postul său neîntrerupt:

Eu nu sunt asemenea vouă. Rămân la Domnul meu, care mă hrănește și îmi dă să beau.⁵⁹²

Profetul ﷺ a vestit astfel că hrana pe care o primește la Domnul său ține locul mâncării și băuturii materiale și că aceasta este un lucru numai al său, la care nimeni altcineva nu este părtaș alături de el.

Când se oprește de la mâncare și băutură, are în locul lor ceva care le ține locul, le înlocuiește și îl face să nu aibă nevoie de ele, după cum s-a spus:⁵⁹³

Are povești despre tine, care o țin departe De băutură și o fac să uite merindele.

Are în chipul tău o lumină cu care se luminează, Iar din vorbele tale, un cântăreț care o mână din urmă.

Când se plânge de osteneala drumului, îi făgăduiesc Alinarea întâlnirii: la vremea făgăduită prinde viață.

Fericirea apropierii de Allah și durerea pierderii ei

Cu cât prezența unui lucru îi este robului mai folositoare și are mai mare nevoie de el, cu atât durerea pierderii lui este mai puternică. Cu cât lipsa unui lucru îi este mai folositoare, cu atât prezența lui îi pricinuiește o durere mai puternică. Nimic nu îi este robului mai folositor decât îndreptarea către Allah, preocuparea cu pomenirea Lui, desfătarea în iubirea Lui și punerea mulțumirii Sale înaintea tuturor. Nu are viață, fericire, bucurie ori încântare decât prin acestea. Lipsa lor este lucrul cel mai dureros și chinul cel mai aspru pentru el. Sufletul nu vede această durere și acest chin numai fiindcă este ocupat cu altceva și cufundat în acel altceva; prin el, nu mai vede durerea pierderii în care se află, despărțit de ceea ce îi este mai iubit și mai folositor.

Este asemenea unui om beat, cufundat în beția sa, căruia i-au ars casa, averile, familia și copiii. Cufundat în beție, nu simte durerea și regretul acelei pierderi. Când își revine, i se ridică vălul beției și se trezește din somnul vinului, atunci își cunoaște bine starea.

La fel stau lucrurile când se ridică vălul, se văd primele semne ale Vieții de Apoi și omul ajunge în pragul despărțirii de această lume și al trecerii din ea către Allah. Durerea, regretul și chinul de acolo sunt însă de multe ori mai puternice. Cel lovit de o nenorocire în această lume nădăjduiește să-i fie îndreptată printr-o răsplătire în schimb și știe că a pierdut ceva trecător, fără dăinuire. Cum este însă cel a cărui nenorocire stă în pierderea Celui care nu are nici răsplătire în schimb, nici înlocuitor și cu care lumea întreagă nu se poate măsura? Dacă Allah, Preaslăvitul, ar fi rânduit moartea din pricina acestui regret și a acestei dureri, robul ar fi fost vrednic de ea. Moartea ar ajunge cea mai mare dorință a sa și cel mai mare regret pentru lipsa ei. Aceasta, dacă durerea ar fi numai pentru pierdere; cum este însă când asupra sufletului și trupului vin și alte pedepse reale, a căror măsură nu poate fi cuprinsă? Binecuvântat este Cel care a făcut această făptură slabă să poarte cele două dureri mari, pe care nici munții neclintiți nu le-ar putea purta! Înfățișează-ți acum lucrul cel mai iubit din lume, fără de care viața nu îți este bună. Te trezești și ți-a fost luat, fiind despărțit de el tocmai când ai cea mai mare nevoie de el. Cum ți-ar fi starea? Și pentru acesta există înlocuitori. Cum este însă cu Cel care nu are înlocuitor?

Pentru orice lucru pierdut există un înlocuitor, dar pentru Allah, dacă Îl pierzi, nu există înlocuitor.²⁷⁹

Într-o relatare divină se află:

Fiu al lui Ādam, te-am creat ca să Mă adori, așadar nu te juca. M-am îngrijit de hrana ta, așadar nu te osteni. Fiu al lui Ādam, caută-Mă și Mă vei găsi. Dacă M-ai găsit, ai găsit totul. Dacă Mă pierzi, ai pierdut totul. Eu îți sunt mai iubit decât orice.⁵⁹⁴

Iubirea, adorarea și întoarcerea către Allah

Iubirea este un gen sub care se află feluri deosebite ca măsură și însușire. De aceea, cel mai adesea se pomenește în privința lui Allah Preaînaltul ceea ce Îi este propriu și I se cuvine dintre felurile ei, nefiind potrivit decât numai Lui, precum adorarea, întoarcerea către El și cele asemenea. Adorarea nu se cuvine decât numai Lui, tot astfel și întoarcerea către El.⁵⁹⁵

Iubirea poate fi pomenită și prin numele ei general, ca în cuvintele Preaînaltului:

Allah va aduce un neam pe care El îl iubește și care Îl iubește.

Și în cuvintele Sale:

Dintre oameni sunt unii care iau semeni în afara lui Allah, iubindu-i asemenea iubirii pentru Allah; dar cei care cred Îl iubesc pe Allah cu o iubire mai puternică.

Cea mai mare dintre iubirile mustrate este iubirea alături de Allah: iubitorul pune pe același plan iubirea sa pentru Allah și iubirea pentru semenul pe care l-a luat în afara Lui. Cea mai mare dintre iubirile lăudate este iubirea lui Allah singur și iubirea pentru ceea ce El iubește. Aceasta este rădăcina și începutul fericirii; nimeni nu scapă de pedeapsă decât prin ea. Iubirea mustrată, întemeiată pe asociere, este rădăcina și începutul nefericirii; numai oamenii ei rămân în pedeapsă. Oamenii iubirii, care L-au iubit pe Allah și L-au adorat numai pe El, fără asociat, nu intră în Foc; dintre cei care intră totuși în el din pricina păcatelor lor, niciunul nu rămâne în el.

În jurul acestor lucruri se desfășoară Coranul:⁵⁹⁶ porunca acelei iubiri și a cerințelor ei, interzicerea celeilalte iubiri și a cerințelor ei, pildele și comparațiile despre cele două feluri de oameni, povestirile lor, amănuntul faptelor, al apropiaților și al celor adorați de fiecare fel, vestirea despre ceea ce El face cu ambele feluri și despre starea lor în cele trei lăcașuri: această lume, barzakh și lăcașul statornic. Coranul vorbește despre aceste două feluri de oameni.

Rădăcina chemării tuturor trimișilor, de la primul până la ultimul, este adorarea lui Allah singur, fără asociat, cuprinzând desăvârșirea iubirii Sale, a supunerii și smeririi înaintea Lui, a cinstirii și slăvirii Sale, precum și cele care le urmează: ascultarea și frica de Allah.

În cele două Ṣaḥīḥ-uri⁵⁹⁷ s-a stabilit, din hadithul lui Anas, că Profetul ﷺ a spus:

Pe Cel în mâna Căruia este sufletul meu, niciunul dintre voi nu crede până când nu îi sunt mai iubit decât copilul său, tatăl său și toți oamenii.

În Ṣaḥīḥ al-Bukhārī⁵⁹⁸ se află că ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb, Allah să fie mulțumit de el, a spus: „O, Trimis al lui Allah, pe Allah, îmi ești mai iubit decât orice, în afară de mine însumi.” Profetul ﷺ a spus:

Nu, ʿUmar, până când nu îți sunt mai iubit decât tine însuți.

El a răspuns: „Pe Cel care te-a trimis cu adevărul, îmi ești mai iubit decât mine însumi.” Profetul ﷺ a spus: „Acum, ʿUmar!”

Dacă aceasta este starea iubirii față de robul și Trimisul Său și obligația de a o pune înaintea iubirii omului pentru sine, pentru copilul, tatăl său și toți oamenii, atunci cum este cu iubirea Celui care l-a trimis, Preaslăvitul și Preaînaltul, și cu obligația de a o pune înaintea iubirii oricărui alt lucru?

Iubirea Domnului Preaînaltul se deosebește de iubirea altora prin măsura, însușirea și închinarea ei numai Lui, Preaslăvitul. Se cuvine ca El să-i fie robului mai iubit decât copilul și tatăl său, ba chiar decât auzul, vederea și sufletul său dintre coaste. Dumnezeul și Cel adorat cu adevărat de el trebuie să-i fie mai iubit decât toate acestea.

Un lucru poate fi iubit dintr-o latură, nu din alta, și poate fi iubit pentru altceva. Nimic nu este iubit pentru sine, din toate laturile, în afară de Allah singur.

Dumnezeirea nu se cuvine decât Lui:

Dacă în ele ar fi alte divinități în afară de Allah, amândouă s-ar strica.

Adorarea înseamnă iubire, ascultare și supunere.⁵⁹⁹

Iubirea și mișcarea făpturilor

Rădăcina oricărei mișcări din lumea de sus și din cea de jos este iubirea: ea îi este cauza eficientă și cauza finală.⁶⁰⁰

Mișcările sunt de trei feluri: mișcare aleasă și voită, mișcare naturală și mișcare constrânsă.

Temeiul mișcării naturale este repausul. Corpul se mișcă numai când a ieșit din locul său statornic și din centrul său natural; atunci se mișcă pentru a se întoarce acolo. Ieșirea din centrul și locul său statornic vine numai de la o forță care îl constrânge și îl mișcă. Are, așadar, o mișcare constrânsă, pricinuită de cel care îl mișcă și îl constrânge, și o mișcare naturală proprie, prin care caută întoarcerea la centrul său. Amândouă mișcările urmează forței care îl constrânge și îl mișcă; aceasta este rădăcina amândurora.

Mișcarea aleasă și voită este rădăcina celorlalte două și urmează voinței și iubirii. Astfel, toate cele trei mișcări urmează iubirii și voinței.

Dovada⁶⁰¹ că mișcările se mărginesc la aceste trei este că, dacă lucrul mișcat își percepe mișcarea, ea este voită. Dacă nu o percepe, mișcarea este fie potrivită firii sale, fie nu: prima este naturală, iar a doua constrânsă.

Odată stabilit acest lucru, mișcările din ceruri, de pe pământ și dintre ele — ale sferelor cerești, soarelui, lunii, stelelor, vânturilor, norilor, ploii și plantelor, precum și mișcările pruncilor din pântecele mamelor lor — se petrec prin mijlocirea îngerilor care rânduiesc porunca și împart cele rânduite, după cum arată textele Coranului și ale Sunnei în mai multe locuri.

Credința în aceasta ține de desăvârșirea credinței în îngeri. Allah a însărcinat îngeri cu pântecele mamelor, cu ploaia, cu plantele, cu vânturile, cu sferele cerești, cu soarele, luna și stelele.

A însărcinat cu fiecare rob patru îngeri: doi scriitori, la dreapta și la stânga sa, și doi păzitori, înaintea și în urma lui. A însărcinat îngeri cu luarea sufletului său și pregătirea lui pentru locul statornic din Rai ori din Foc; îngeri cu întrebarea, încercarea și pedepsirea lui în mormânt ori cu fericirea sa de acolo; îngeri care să-l ducă la adunare când se ridică din mormânt; îngeri cu pedepsirea lui în Foc ori cu fericirea sa în Rai.

A însărcinat îngeri cu munții și îngeri cu norii, pe care îi mână acolo unde li se poruncește. Cu ploaia a însărcinat îngeri care o coboară, la porunca lui Allah, într-o măsură cunoscută, după voia Lui. A însărcinat îngeri cu sădirea Raiului, pregătirea celor din el, a așternuturilor, cu zidirea și îngrijirea lui; asemenea și îngeri cu Focul.

Cea mai mare oștire a lui Allah sunt îngerii. Cuvântul malak arată că este un trimis care împlinește porunca altuia; ei nu au nimic din stăpânirea poruncii. Întreaga poruncă Îi aparține lui Allah. Ei o rânduiesc și o împart numai la porunca și cu îngăduința Lui.

Preaînaltul a vestit despre ei:

Nu coborâm decât la porunca Domnului tău. Ale Lui sunt cele dinaintea noastră, cele din urma noastră și cele dintre acestea. Domnul tău nu este uitător.

Preaînaltul a spus și:

Câți îngeri sunt în ceruri, a căror mijlocire nu folosește cu nimic decât după ce Allah îngăduie cui voiește și de care este mulțumit!

Preaslăvitul a jurat pe cetele de îngeri care Îi împlinesc porunca în creație, spunând:

Pe cei înșiruiți în rânduri! Pe cei care alungă cu putere! Pe cei care rostesc pomenirea!

Și a spus:

Pe cei care smulg cu putere! Pe cei care desprind ușor! Pe cei care înoată! Pe cei care întrec în grabă! Pe cei care rânduiesc porunca!

Am arătat sensul acestora și taina jurământului pe ele în cartea Aymān al-Qurʾān.⁶⁰²

Odată cunoscut acest lucru, toate acele iubiri, mișcări, voințe și fapte sunt adorarea de către ei a Domnului pământului și cerurilor; toate mișcările naturale și constrânse le urmează. Fără iubire nu s-ar fi rotit sferele cerești, nu s-ar fi mișcat stelele luminoase, nu ar fi suflat vânturile supuse, nu ar fi trecut norii purtători de ploaie, nu s-ar fi mișcat pruncii în pântecele mamelor, nu ar fi ieșit din semințe feluritele plante, nu s-ar fi zbătut valurile mărilor pline, nu s-ar fi mișcat cei care rânduiesc și împart porunca și nu ar fi slăvit cu lauda Creatorului lor pământurile și cerurile, cu feluritele făpturi din ele.

Slavă Celui pe care Îl slăvesc cele șapte ceruri, pământul și cei din ele:

Nu este nimic care să nu-L slăvească prin lauda Sa, dar voi nu pricepeți slăvirea lor. El este Îngăduitor, Iertător.

Iubirea Creatorului și buna rânduială a lumii

Odată ce se cunoaște aceasta, fiecare ființă vie are voință, iubire și faptă potrivit ei, iar rădăcina mișcării oricărui lucru mișcat este iubirea și voința. Buna rânduială a făpturilor nu este cu putință decât dacă mișcările și iubirea lor sunt numai pentru Creatorul și Făcătorul lor, după cum ele nu există decât prin crearea lor numai de către El.

De aceea a spus Preaînaltul:

Dacă în ele ar fi alte divinități în afară de Allah, amândouă s-ar strica.

Nu a spus că nu ar fi existat, că ar fi fost inexistente ori că ar fi încetat să existe: El, Preaslăvitul, poate să le păstreze într-o stare de stricăciune. Ele nu pot însă să fie drepte și în bună rânduială decât dacă Allah singur este Cel adorat de ele și de tot ceea ce cuprind și locuiește în ele. Dacă lumea ar avea două divinități, rânduiala ei s-ar strica în cel mai înalt grad. Fiecare ar căuta să o biruie pe cealaltă, să se ridice deasupra ei și să fie singura divinitate, fiindcă asocierea este o lipsă care contrazice desăvârșirea dumnezeirii, iar o divinitate nu s-ar mulțumi să fie o divinitate cu lipsuri. Dacă una ar birui-o pe cealaltă, numai ea ar fi divinitatea, iar cea biruită nu ar fi divinitate. Dacă niciuna nu ar birui-o pe cealaltă, ar urma neputința și lipsa fiecăreia; dumnezeirea niciuneia nu ar fi deplină. Ar trebui, așadar, să fie deasupra lor o divinitate care le biruie și le stăpânește. Altfel, fiecare s-ar duce cu ceea ce a creat și ar căuta să se ridice deasupra celeilalte. În aceasta stă stricarea rânduielii cerurilor, pământului și celor din ele, după cum se cunoaște stricarea unei cetăți când are doi regi deopotrivă de puternici, a femeii când are doi soți și a turmei de cămile⁶⁰³ când are doi masculi reproducători.

Rădăcina stricăciunii lumii vine din neînțelegerile dintre regi și califi. De aceea, vrăjmașii Islamului nu au nădăjduit să-l biruie în vreo vreme decât atunci când regii musulmanilor s-au înmulțit și s-au dezbinat, fiecare stăpânind separat o țară și căutând să se ridice deasupra celorlalți.

Buna stare și dreapta rânduială a cerurilor și a pământului, precum și așezarea făpturilor în cea mai deplină ordine sunt printre cele mai vădite dovezi că nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de Allah, singur, fără asociat. A Lui este stăpânirea și a Lui lauda; El este Atotputernic asupra tuturor lucrurilor. Tot ceea ce este adorat de la Tronul Său până la adâncul pământului Său este fals, în afară de Fața Sa Preaînaltă.

Preaînaltul a spus:

Allah nu Și-a luat vreun fiu și nu este alături de El vreo altă divinitate. Altfel, fiecare divinitate s-ar fi dus cu ceea ce a creat și unele s-ar fi ridicat deasupra altora. Slavă lui Allah, departe de ceea ce Îi atribuie! Cunoscătorul nevăzutului și al celor văzute, înalt este El față de ceea ce Îi asociază.⁶⁰⁴

Preaînaltul a spus:

Oare și-au luat din pământ divinități care pot învia morții? Dacă în ele ar fi alte divinități în afară de Allah, amândouă s-ar strica. Slavă lui Allah, Domnul Tronului, departe de ceea ce Îi atribuie! El nu este întrebat despre ceea ce face, dar ei sunt întrebați.

Preaînaltul a spus:

Spune: «Dacă ar fi alături de El alte divinități, după cum spun ei, ele ar căuta atunci o cale către Stăpânul Tronului.»

S-a spus că sensul este că ar căuta o cale către El pentru a-L birui și a-L învinge, așa cum fac regii unii cu alții. Asupra acestui sens arată cuvintele din celălalt verset:

Unele s-ar fi ridicat deasupra altora. Slavă lui Allah, departe de ceea ce Îi atribuie!

Shaykhul nostru⁶⁰⁵ a spus: sensul corect este că ele ar căuta o cale către El prin apropiere și ascultare. Cum să le adorați în afara Lui, când, dacă ar fi divinități așa cum spuneți, ar fi tot robii Lui?

El a spus: asupra acestui sens arată mai multe lucruri:

Printre ele sunt cuvintele Preaînaltului:

Aceia pe care îi cheamă caută mijlocul apropierii de Domnul lor, care dintre ei să fie mai aproape. Ei nădăjduiesc îndurarea Sa și se tem de pedeapsa Sa; pedeapsa Domnului tău trebuie temută.

Adică aceia pe care îi adorați în afara Mea sunt robii Mei, după cum și voi sunteți robii Mei; nădăjduiesc îndurarea Mea și se tem de pedeapsa Mea. De ce îi adorați, așadar, în afara Mea?⁶⁰⁶

Al doilea: Preaslăvitul nu a spus că ar căuta o cale împotriva Lui, ci că ar căuta o cale către El. Această expresie se folosește pentru apropiere, ca în cuvintele Preaînaltului:

Temeți-vă de Allah și căutați mijlocul apropierii de El.

Pentru biruire se folosește însă prepoziția ʿalā, ca în cuvintele Sale:

Dacă vă ascultă, nu căutați cale împotriva lor.

Al treilea: ei nu spuneau că divinitățile lor Îl biruie și caută să se ridice deasupra Lui. Preaslăvitul a spus:

Spune: «Dacă ar fi alături de El alte divinități, după cum spun ei.»

Ei spuneau numai că divinitățile lor caută apropierea de El și îi aduc și pe ei mai aproape. El a spus: dacă ar fi așa cum spuneți, acele divinități ar fi robii Lui; de ce adorați robii Săi în afara Lui?

Iubirea folositoare și iubirea vătămătoare

Iubirea are urmări, însoțitori, cerințe și stări, fie că este lăudată ori mustrată, folositoare ori vătămătoare: gustarea, trăirea lăuntrică, dulceața, dorul, apropierea liniștitoare, legătura cu cel iubit și apropierea de el, despărțirea și depărtarea de el, respingerea și părăsirea, bucuria și veselia, plânsul și tristețea și alte stări și urmări ale ei.

Iubirea lăudată este iubirea folositoare, care îi aduce omului ceea ce îi folosește în această lume și în Viața de Apoi. Ea este semnul fericirii sale. Iubirea vătămătoare este cea care îi aduce omului ceea ce îl vatămă în această lume și în Viața de Apoi; ea este semnul nefericirii sale.⁶⁰⁷

Este cunoscut că ființa vie și chibzuită nu alege să iubească ceea ce o vatămă și o face nefericită. Aceasta vine numai din neștiință și nedreptate. Sufletul poate dori ceea ce îi face rău și nu îi folosește — aceasta fiind o nedreptate a omului față de sine — fie pentru că nu cunoaște starea lucrului iubit, dorindu-l și iubindu-l fără să știe vătămarea din iubirea lui, cum este cazul celui care își urmează patima fără știință; fie cunoscând vătămarea, dar punând patima înaintea științei. Iubirea sa se poate alcătui și din două lucruri: o credință stricată și o patimă mustrată. Aceasta este starea celui care urmează presupunerea și cele dorite de suflete.

Iubirea stricată nu vine decât din neștiință și credință stricată, din patimă biruitoare ori din îmbinarea lor, sprijinindu-se una pe alta. O îndoială în care adevărul se amestecă cu falsul îi înfrumusețează lucrul iubit, iar o poftă îl cheamă să-l dobândească. Oștirea îndoielii și a poftei se ajută împotriva oștirii rațiunii și credinței; izbânda este a celei mai puternice.

Odată cunoscut acest lucru, urmările fiecărui fel de iubire au judecata celui din care provin. Urmările iubirii folositoare și lăudate, semnul fericirii robului, îi sunt toate folositoare și au aceeași judecată ca ea. Dacă plânge, îi folosește; dacă se întristează, îi folosește; dacă se bucură, îi folosește; dacă se strânge în sine, îi folosește; dacă se deschide, îi folosește. El trece prin treptele și stările iubirii cu spor, câștig și putere.

Urmările și efectele iubirii vătămătoare și mustrate îi sunt toate vătămătoare celui care o poartă și îl îndepărtează de Domnul său. Oricum s-ar mișca între urmările ei și s-ar așeza în treptele ei, rămâne în pierdere și depărtare.

Tot astfel este orice faptă născută din ascultare ori din neascultare. Tot ceea ce se naște din ascultare este un spor și o apropiere pentru om, iar tot ceea ce se naște din neascultare este pierdere și depărtare pentru el.

Preaînaltul a spus:

Aceasta fiindcă nu îi ating setea, osteneala ori foamea pe calea lui Allah, nu calcă vreun loc care îi mânie pe necredincioși și nu dobândesc vreun câștig de la un vrăjmaș fără să li se scrie pentru aceasta o faptă dreaptă. Allah nu pierde răsplata făptuitorilor de bine. Nu cheltuiesc nimic, mic ori mare, și nu străbat vreo vale fără să li se scrie, pentru ca Allah să-i răsplătească după cele mai bune dintre faptele lor.

În primul verset, Preaslăvitul a vestit că, pentru ceea ce se naște din ascultarea și faptele lor, li se scrie o faptă dreaptă. În al doilea, a vestit că faptele drepte pe care le-au săvârșit ei înșiși le sunt scrise ca atare. Deosebirea este că primul lucru nu este fapta lor, ci s-a născut din ea și, pentru el, li s-a scris o faptă dreaptă. Al doilea este însăși fapta lor, care le-a fost scrisă.

Cel răpus de iubire să cugete temeinic la acest capitol, ca să știe ce este în folosul și ce este împotriva lui:

În Ziua înfățișării va ști ce marfă A pierdut și, la cântărire, ce a agonisit.⁶⁰⁸

Iubirea și voința la temelia faptelor religioase

După cum iubirea și voința sunt rădăcina oricărei fapte, așa cum s-a arătat, ele sunt și rădăcina oricărei religii, adevărate ori false. Religia cuprinde fapte lăuntrice și văzute, iar iubirea și voința sunt rădăcina tuturor acestora.

Dīn înseamnă ascultare, obicei și purtare: o ascultare statornică și neîntreruptă, devenită purtare și obicei.

De aceea, purtarea a fost explicată prin religie în cuvintele Preaînaltului:

Tu ai o purtare măreață.

Imamul Aḥmad a relatat de la Ibn ʿUyaynah că Ibn ʿAbbās a spus: „Adică: o religie măreață.”⁶⁰⁹ ʿĀʾishah a fost întrebată despre purtarea Trimisului lui Allah ﷺ și a răspuns: „Purtarea lui era Coranul.”⁶¹⁰

Dīn cuprinde sensul supunerii altuia și al biruirii lui, dar și sensul smeririi, supunerii și ascultării. De aceea, se folosește de la cel mai înalt către cel mai de jos, ca în expresia: „L-am supus și s-a supus”, adică l-am biruit și el s-a smerit.

Poetul a spus:

El a supus neamul al-Ribāb, când urau supunerea, Iar ei au ajuns în putere și vigoare de luptă.⁶¹¹

Se folosește și de la cel mai de jos către cel mai înalt: dintu Allāh ori dintu lillāh, iar despre cineva se spune că nu Îl ascultă pe Allah și nu Îi urmează nicio religie. Dāna Allāh înseamnă că L-a ascultat pe Allah, L-a iubit și s-a temut de El; dāna lillāh înseamnă că s-a smerit înaintea Lui, I s-a supus, s-a umilit și a ascultat.

În dīn-ul lăuntric trebuie să existe iubire și supunere, la fel ca în adorare. Dīn-ul văzut nu cere însă neapărat iubire, deși în el se află ascultare și supunere văzută.

Allah, Preaslăvitul, a numit Ziua Învierii „Ziua Judecății”, yawm al-dīn, fiindcă este ziua în care îi judecă pe oameni după faptele lor: bine pentru bine și rău pentru rău. Aceasta cuprinde răsplătirea și socoteala lor; de aceea este explicată ca Ziua răsplății și Ziua socotelii.

Preaînaltul a spus:

Dacă nu sunteți supuși judecății, de ce n-o aduceți înapoi?

Adică: de ce nu aduceți sufletul înapoi la locul său, dacă nu sunteți sub stăpânire, biruiți și supuși răsplății?

Acest verset are nevoie de explicare.⁶¹² El a fost adus ca dovadă împotriva tăgăduirii învierii și a socotelii. Dovada trebuie să implice ceea ce dovedește, astfel încât mintea să treacă de la ea la acel lucru, prin legătura lor necesară. Orice lucru care implică altul este o dovadă pentru ceea ce implică, fără ca inversa să fie obligatorie.

Felul în care se aduce dovada este că, tăgăduind învierea și răsplata, ei nu au crezut în Domnul lor și au tăgăduit puterea, stăpânirea și înțelepciunea Sa. Fie recunosc că au un Domn care îi stăpânește și dispune de ei după voia Sa, îi face să moară când voiește și îi aduce la viață când voiește, le poruncește și le interzice, îl răsplătește pe făptuitorul binelui și îl pedepsește pe făptuitorul răului; fie nu recunosc un Domn cu aceste însușiri. Dacă Îl recunosc, cred în înviere, în ridicarea din morți și în dīn-ul poruncii și al răsplății. Dacă Îl tăgăduiesc și nu cred în El, pretind că nu sunt sub stăpânire, că nu se hotărăște asupra lor și că nu au un Domn care să dispună de ei după voia Sa. De ce nu pot, așadar, să îndepărteze moartea când vine și să aducă sufletul înapoi la locul său când a ajuns la gât?

Aceste cuvinte li se adresează celor prezenți lângă omul pe moarte, care îi văd moartea. Adică: de ce nu îi aduceți sufletul înapoi la locul său, dacă aveți putere și stăpânire și nu sunteți sub cârmuirea și puterea Celui Atotputernic, care Își împlinește hotărârile și poruncile asupra voastră?

Aceasta este arătarea deplină a neputinței lor: nu pot aduce un singur suflet dintr-un loc în altul, chiar dacă oamenii și jinnii s-ar aduna pentru aceasta!

Ce semn al stăpânirii Sale, al unicității Sale, al felului în care dispune de robii Săi și al împlinirii și desfășurării hotărârilor Sale asupra lor!

Dīn-ul este de două feluri: dīn al Legii revelate și al poruncii și dīn al socotelii și al răsplății. Amândouă Îi aparțin numai lui Allah: întregul dīn este al lui Allah, fie poruncă, fie răsplată. Iubirea este rădăcina amândurora.

Ceea ce Preaslăvitul a rânduit și a poruncit Îi este iubit și plăcut. Ceea ce a interzis Îi este neplăcut și urât, fiindcă se împotrivește celor iubite și plăcute Lui; El iubește opusul său. Astfel, întregul Său dīn al poruncii se întoarce la iubirea și mulțumirea Sa.

Dīn-ul robului pentru Allah, prin această ascultare, nu este primit decât dacă vine din iubire și mulțumire, după cum a spus Profetul ﷺ:

A cunoscut gustul credinței cel mulțumit de Allah ca Domn, de Islam ca religie și de Muḥammad ca Trimis.⁶¹³

Acest dīn stă pe iubire; din pricina ei și pentru ea a fost rânduit și pe ea a fost întemeiat.

La fel este dīn-ul Său al răsplății: el cuprinde răsplătirea făptuitorului de bine pentru binele său și a făptuitorului de rău pentru răul său. Amândouă Îi sunt iubite Domnului, fiindcă sunt dreptatea și harul Său, iar acestea țin de însușirile desăvârșirii Sale. Preaslăvitul Își iubește numele și însușirile și îl iubește pe cel care le iubește.

Fiecare dintre cele două feluri de dīn este calea Sa dreaptă pe care Se află El, Preaslăvitul.

El este pe o cale dreaptă în poruncă, interdicție, răsplată și pedeapsă, după cum a vestit Preaînaltul despre profetul Său Hūd, care le-a spus oamenilor săi:

Îl iau pe Allah martor și mărturisiți și voi că mă dezic de ceea ce Îi asociați în afara Lui! Uneltiți împotriva mea cu toții și nu-mi dați răgaz! Eu mi-am pus încrederea în Allah, Domnul meu și Domnul vostru. Nu există nicio vietate pe care El să n-o țină de șuvița frunții. Domnul meu este pe o cale dreaptă.

Când profetul lui Allah a știut că Domnul său este pe o cale dreaptă în creația și porunca Sa, în răsplata și pedeapsa Sa, în hotărârea și rânduirea Sa, în oprirea și dăruirea Sa, în sănătatea și încercarea date de El, în ajutorul și părăsirea Sa, fără să iasă din cerințele desăvârșirii Sale sfinte, cerute de numele și însușirile Sale — dreptate, înțelepciune, îndurare, bunătate și har —, a știut și că El pune răsplata la locul ei, pedeapsa la locul care i se cuvine, ajutorul, părăsirea, dăruirea, oprirea, călăuzirea și lăsarea în rătăcire la locurile potrivite lor. Astfel, El merită lauda și slăvirea depline.

Această știință și cunoaștere l-au făcut să strige înaintea fruntașilor neamului său, cu suflet statornic și inimă fără teamă, închinată numai lui Allah:

Eu mi-am pus încrederea în Allah, Domnul meu și Domnul vostru. Nu există nicio vietate pe care El să n-o țină de șuvița frunții. Domnul meu este pe o cale dreaptă.

Apoi a vestit puterea Sa cuprinzătoare și stăpânirea Sa asupra tuturor celor în afara Lui, precum și supunerea oricărui lucru înaintea măreției Sale:

Nu există nicio vietate pe care El să n-o țină de șuvița frunții.

Cum să mă tem de ceva a cărui șuviță este în mâna altcuiva, aflat în puterea, stăpânirea și autoritatea Aceluia, nu a sa? Nu este aceasta decât cea mai mare neștiință și cea mai urâtă nedreptate!

Apoi a vestit că El, Preaslăvitul, este pe o cale dreaptă în tot ceea ce hotărăște și rânduiește. Robul nu se teme, așadar, de nedreptate ori asuprire din partea Sa. Nu mă tem de ceea ce este mai prejos de El, fiindcă șuvița frunții sale este în mâna Lui; nu mă tem nici de nedreptate ori asuprire din partea Lui, fiindcă El este pe o cale dreaptă. Judecata Sa se împlinește asupra robului Său, iar hotărârea Sa este dreaptă față de el. A Lui este stăpânirea și a Lui este lauda.

Felul în care dispune de robii Săi nu iese din dreptate și har. Dacă dăruiește, cinstește, călăuzește și ajută, o face prin harul și îndurarea Sa. Dacă oprește, înjosește, lasă să rătăcească, părăsește și face nefericit, o face prin dreptatea și înțelepciunea Sa. El este pe o cale dreaptă și în una, și în cealaltă.

În hadithul autentic se află:

Niciun rob nu este atins vreodată de grijă ori tristețe și spune: «O, Allah, sunt robul Tău, fiul robului Tău și fiul roabei Tale. Șuvița frunții mele este în mâna Ta. Judecata Ta se împlinește asupra mea, iar hotărârea Ta este dreaptă față de mine. Îți cer prin fiecare nume al Tău cu care Te-ai numit, pe care l-ai pogorât în Cartea Ta, pe care l-ai învățat uneia dintre făpturile Tale ori pe care l-ai păstrat la Tine în știința nevăzutului să faci din Coranul măreț primăvara inimii mele, lumina pieptului meu, îndepărtarea tristeții mele și alungarea grijii și apăsării mele», fără ca Allah să-i alunge grija și apăsarea și să-i dea în locul lor bucurie.³⁹

Aceasta cuprinde judecata Domnului în creație și în poruncă, precum și hotărârea Sa, care se împlinește prin alegerea robului ori fără alegerea sa. Amândouă judecățile se împlinesc asupra robului Său și amândouă hotărârile sunt drepte față de el. Acest hadith este desprins din acel verset, între ele fiind o înrudire cât se poate de strânsă.⁶¹⁴

Stricăciunile patimii și pilda lui Yūsuf

Încheiem răspunsul cu un capitol despre patima pentru chipuri și stricăciunile ei din această viață și din Viața de Apoi, deși ele sunt de multe ori mai numeroase decât poate pomeni cineva. Această patimă strică însăși inima; când ea se strică, se strică voințele, vorbele și faptele și se strică însăși afirmarea unicității lui Allah, după cum s-a arătat și vom mai lămuri, dacă voiește Allah.

Allah, Preaslăvitul, a povestit această boală despre două feluri de oameni: cei care săvârșesc fapta neamului lui Lūṭ și femeile. A vestit patima soției lui al-ʿAzīz pentru Yūsuf, încercările ei de a-l ademeni și uneltirile împotriva lui. A vestit și starea la care a ajuns Yūsuf prin răbdarea, castitatea și frica sa de Allah, deși încercarea lui era una pe care nu o poate răbda decât cel pe care Allah îl ajută să rabde. Săvârșirea unei fapte este pe măsura puterii imboldului și a înlăturării piedicii, iar imboldul era aici de o putere deplină, din mai multe laturi:⁶¹⁵ Prima: Allah, Preaslăvitul, a sădit în firea bărbatului înclinarea către femeie, asemenea înclinării celui însetat către apă și a celui flămând către hrană. Mulți oameni rabdă lipsa mâncării și a băuturii, dar nu rabdă lipsa femeilor. Aceasta nu este mustrată dacă se îndreaptă către ceea ce este îngăduit, ci este lăudată.

În Cartea renunțării la cele lumești a imamului Aḥmad,⁶¹⁶ din hadithul lui Yūsuf ibn ʿAṭiyyah al-Ṣaffār, de la Thābit, de la Anas, de la Profet ﷺ, se află:

Mi-au fost făcute iubite din lumea voastră femeile și parfumul. Rabd lipsa mâncării și a băuturii, dar nu rabd lipsa lor.

A doua: Yūsuf, pacea fie asupra lui, era tânăr, iar dorința și avântul tinereții sunt mai puternice.

A treia: era necăsătorit; nu avea nici soție, nici roabă cu care să aibă relații, care să-i domolească puterea dorinței.

A patra: se afla într-o țară străină. Străinului îi este cu putință acolo să-și împlinească dorința într-un chip care nu îi este cu putință în țara sa, între rude și cunoscuți.

A cincea: femeia avea rang și frumusețe; fiecare dintre acestea, luată singură, era un imbold către raportul cu ea.

A șasea: ea nu se împotrivea și nu refuza. Pe mulți oameni, împotrivirea și refuzul femeii îi fac să-și piardă dorința pentru ea, fiindcă simt în sine umilința supunerii și a rugăminții către ea.

Altora, refuzul și împotrivirea le sporesc dorința și iubirea, după cum a spus poetul:

Mi-a sporit patima în iubire faptul că s-a împotrivit; Omul iubește cel mai mult ceea ce îi este refuzat.⁶¹⁷

Firile oamenilor sunt diferite în această privință. La unii, iubirea se înmulțește când femeia se oferă și dorește, dar se stinge când ea refuză și se împotrivește.

Unul dintre judecători mi-a povestit că voința și dorința lui se sting când soția ori roaba sa refuză și se împotrivește, până acolo încât nu mai stăruie pe lângă ea. La alții, iubirea și voința se înmulțesc prin refuz, iar dorința li se întărește cu cât sunt mai mult opriți. Plăcerea izbânzii le este asemenea celei de a prinde vânatul după ce s-a ferit și a fugit ori de a înțelege o chestiune după ce s-a dovedit anevoioasă și au dorit mult să o înțeleagă.

A șaptea: ea a cerut, a dorit, a căutat să-l ademenească și și-a dat toată silința. L-a scutit de osteneala cererii și de umilința dorinței îndreptate către ea; ea era cea dornică și umilită, iar el era cel prețuit și căutat.

A opta: se afla în casa ei, sub puterea și stăpânirea ei, astfel încât se temea că ea îl va vătăma dacă nu îi va da ascultare. Se adunau, așadar, imboldul dorinței și cel al temerii.

A noua: nu se temea că ea ori cineva din partea ei îl va da în vileag, fiindcă ea însăși era cea care cerea și dorea. Închisese ușile și îndepărtase privirile de pază.

**A zecea:** în cele văzute, era robul ei în casă, putând intra, ieși și sta alături de ea fără să i se reproșeze. Familiaritatea era, așadar, mai veche decât cererea și este unul dintre cele mai puternice imbolduri. Unei femei nobile dintre femeile arabilor⁶¹⁸ i s-a spus: „Ce te-a împins la desfrâu?” Ea a răspuns: „Apropierea pernei și îndelungata convorbire în taină.” Se referea la apropierea pernei bărbatului de perna ei și la îndelungatele convorbiri în taină dintre ei.

A unsprezecea: ea a cerut ajutor împotriva lui de la femei iscusite în viclenie și înșelare, i le-a pus înainte și li s-a plâns de starea ei, ca să le folosească împotriva lui.

El a cerut însă ajutor de la Allah împotriva lor, spunând:

Dacă nu îndepărtezi de la mine uneltirea lor, voi înclina către ele și voi fi dintre cei neștiutori.

A douăsprezecea: l-a amenințat cu închisoarea și înjosirea. Aceasta este o formă de constrângere: este o amenințare venită de la cineva despre care se crede cu tărie că va împlini cele cu care amenință. Se adunau, astfel, imboldul poftei și cel al izbăvirii de strâmtorarea închisorii și a înjosirii.

A treisprezecea: soțul nu a arătat gelozia pentru onoare și demnitatea prin care să-i despartă și să-i îndepărteze pe unul de celălalt. Tot ce le-a spus a fost, către Yūsuf:

Lasă aceasta,

iar femeii:

Cere iertare pentru păcatul tău, căci ai fost dintre cei care greșesc.

Gelozia puternică pentru onoare a bărbatului este una dintre cele mai puternice piedici, dar el nu a arătat-o.

În ciuda tuturor acestor imbolduri, Yūsuf a ales mulțumirea lui Allah și teama de El. Iubirea sa pentru Allah l-a făcut să aleagă închisoarea în locul desfrâului, spunând:

El a spus: «Doamne, închisoarea îmi este mai iubită decât cele la care mă cheamă.»

A știut că nu poate îndepărta aceasta de la sine și că, dacă Domnul Preaînaltul nu îl păzește și nu îndepărtează uneltirea lor de la el, ar înclina către ele prin firea sa și ar fi dintre cei neștiutori. Aceasta ține de desăvârșirea cunoașterii Domnului său și a propriului sine.

În această poveste sunt peste o mie de învățături, foloase și înțelepciuni.⁶¹⁹ Poate că Allah ne va ajuta să le strângem într-o lucrare de sine stătătoare.

Patima neamului lui Lūṭ

A doua categorie despre care El a povestit patima sunt cei din neamul lui Lūṭ, după cum a spus Preaînaltul:

Oamenii cetății au venit bucuroși. El a spus: «Aceștia sunt oaspeții mei; nu mă faceți de rușine! Temeți-vă de Allah și nu mă înjosiți!» Ei au spus: «Oare nu ți-am interzis să primești oaspeți?» El a spus: «Acestea sunt fiicele mele, dacă vreți să faceți ceva.» Pe viața ta, ei rătăcesc orbește în beția lor.

Și această categorie a fost cuprinsă de patimă.

Preaslăvitul a povestit-o despre două categorii, fiecare îndrăgostindu-se de chipurile care îi erau interzise, fără să-i pese de vătămarea din patima sa.

Este o boală al cărei leac i-a istovit pe medici și a cărei vindecare le-a fost greu de găsit. Pe viața lui Allah, ea este boala greu de vindecat și otrava ucigătoare: nu s-a legat de vreo inimă fără ca oamenilor să le fie greu să o scape din robia ei și nu și-a aprins focul în vreun suflet fără ca făpturilor să le fie greu să-l izbăvească din focul său.

Ea este de mai multe feluri. Uneori este necredință, precum patima celui care își ia ființa iubită drept semen, iubind-o așa cum Îl iubește pe Allah. Cum este atunci dacă iubirea pentru ea este în inima sa mai mare decât iubirea pentru Allah? Această patimă nu îi este iertată celui care o poartă, fiind dintre cele mai mari asocieri, iar Allah nu iartă să-I fie făcută asociere. Ea este iertată numai prin pocăința care șterge păcatul.

Semnul acestei patimi necredincioase, întemeiate pe asociere, este că iubitorul pune mulțumirea ființei iubite înaintea mulțumirii Domnului său. Când dreptul și partea ființei iubite intră în conflict cu dreptul Domnului și ascultarea de El, pune dreptul ființei iubite înaintea dreptului Domnului, alege mulțumirea ei înaintea mulțumirii Lui și îi dă cele mai de preț lucruri pe care le poate da; Domnului său, dacă Îi dă ceva, Îi dă ceea ce are mai rău. Își dă toată silința pentru mulțumirea ființei iubite, ascultarea și apropierea de ea, lăsând pentru Domnul său, dacă Îl ascultă, numai ce rămâne din ceasurile sale după ființa iubită.

Cugetă la starea celor mai mulți îndrăgostiți de chipuri: o găsești potrivită cu aceasta? Pune apoi starea lor pe un taler și afirmarea unicității și credința lor pe celălalt. Cântărește cu o cântărire care Îi este plăcută lui Allah și Trimisului Său și se potrivește dreptății.

Unul dintre ei poate spune limpede că întâlnirea cu ființa iubită îi este mai dragă decât afirmarea unicității Domnului său, după cum a spus îndrăgostitul nelegiuit:

Ele sorb din gura mea picături Mai dulci acolo decât mărturisirea unicității.⁶²⁰

Tot astfel, celălalt nelegiuit a spus limpede că întâlnirea cu ființa iubită îi este mai dorită decât îndurarea Domnului său — la Tine, o, Allah, căutăm adăpost de această părăsire —, spunând:

Întâlnirea cu tine îi este inimii mele mai dorită Decât îndurarea Mărețului Creator.⁶²¹

Fără îndoială, această patimă se numără printre cele mai mari asocieri.

Mulți îndrăgostiți spun limpede că în inima lor nu mai este deloc loc pentru altcineva decât ființa iubită. Ea le-a stăpânit întreaga inimă, iar ei au devenit robii ei din toate laturile. Un astfel de om a ales, în locul robiei Creatorului, măreață fie slava Sa, robia unei făpturi asemenea lui. Starea de rob înseamnă iubirea și supunerea depline; el și-a istovit întreaga putere a iubirii, a supunerii și a smeririi pentru ființa iubită, dându-i astfel însăși esența robiei.

Stricăciunea acestui lucru mare și stricăciunea faptei rușinoase nu se pot măsura: aceea este un păcat mare, iar făptuitorul ei are judecata celor asemenea lui; stricăciunea acestei patimi este însă stricăciunea asocierii.

Unul dintre shaykhii cu cunoaștere lăuntrică spunea: „Mai degrabă aș fi încercat cu o faptă rușinoasă cu acel chip decât să fiu încercat, în privința lui, cu o patimă care îmi face inima roabă și o ține ocupată departe de Allah.”

Sinceritatea față de Allah ca leac al patimii

Leacul acestei boli ucigătoare este ca omul să cunoască mai întâi boala cu care a fost încercat, potrivnică afirmării unicității lui Allah. Apoi să săvârșească fapte de adorare văzute și lăuntrice care să-i ocupe inima și să o oprească de la gândirea neîncetată la ea. Să caute mult adăpost și să se roage smerit lui Allah, Preaslăvitul, pentru a o îndepărta de la el și pentru a se întoarce cu inima către El.

Nu are un leac mai folositor decât sinceritatea față de Allah. Acesta este leacul pe care Allah l-a pomenit în Cartea Sa:

Astfel, ca să îndepărtăm de la el răul și fapta rușinoasă. El era dintre robii Noștri sinceri.⁶²²

Preaslăvitul a vestit că a îndepărtat de la el răul patimii și fapta rușinoasă prin sinceritatea sa.⁶²³ Când inima este curată și își închină sincer faptele lui Allah, patima pentru chipuri nu o stăpânește.

Ea nu stăpânește decât o inimă goală, după cum a spus poetul:

A găsit o inimă goală și s-a înstăpânit.⁴⁷²

Omul cu judecată să știe că rațiunea și Legea revelată cer dobândirea foloaselor și desăvârșirea lor, precum și înlăturarea stricăciunilor și împuținarea lor. Când omului cu judecată i se ivește un lucru în care vede atât un folos, cât și o stricăciune, îi revin două îndatoriri: una de cunoaștere și una de faptă. Cea de cunoaștere este să afle care dintre cele două laturi — folosul și stricăciunea — cântărește mai greu. Când îi devine limpede, este dator să aleagă ceea ce îi este mai folositor.

Se știe că în patima pentru chipuri nu este niciun folos religios sau lumesc. Dimpotrivă, stricăciunea ei religioasă și lumească depășește de multe ori orice folos închipuit în ea. Aceasta, din mai multe privințe:

În primul rând: iubirea făpturii și pomenirea ei îl țin ocupat departe de iubirea Domnului Preaînalt și de pomenirea Lui. Cele două nu se adună în inimă fără ca una să o învingă pe cealaltă și să-i revină stăpânirea și biruința.

În al doilea rând: inima sa este chinuită prin ființa iubită. Cine iubește altceva decât pe Allah este, negreșit, chinuit prin acel lucru:

Nu-i pe pământ mai nefericit decât cel îndrăgostit, Chiar dacă află iubirea dulce la gust.

Îl vezi plângând în fiecare clipă, De teama despărțirii ori de dor.

Dacă se depărtează cei iubiți, plânge de dorul lor; Dacă se apropie, plânge de teama despărțirii.

Ochiul i se înfierbântă la despărțire, Și i se înfierbântă la întâlnire.⁶²⁴

Patima, chiar dacă îndrăgostitul o găsește dulce, este unul dintre cele mai mari chinuri ale inimii.

În al treilea rând: inima îndrăgostitului este captivă în mâna ființei iubite, care o supune înjosirii. Dar, din pricina beției patimii, el nu-și simte nenorocirea. Inima sa este

Ca o vrăbiuță în mâna unui copil ce o mână Spre locurile pieirii, în vreme ce el se distrează și se joacă.⁶²⁵

Viața îndrăgostitului este viața unui captiv legat, iar viața celui ferit de patimă este viața celui lăsat liber, fără legături. Îndrăgostitul este, așa cum s-a spus:⁶²⁶

Liber în ochii lumii, deși este captiv; Bolnav, se învârte în jurul axei pieirii.

Un mort ce se vede umblând sub chipul unui viu, Dar care până la înviere nu are înviere.

Cuprins de vâltori în care inima i s-a pierdut, Iar până la moarte nu-și mai vine în fire.

În al patrulea rând: patima îl ține ocupat departe de folosul religiei și al vieții sale lumești. Nimic nu risipește mai mult foloasele religiei și ale vieții lumești decât patima pentru chipuri.

Foloasele religiei țin de adunarea inimii din împrăștierea ei și de îndreptarea ei către Allah. Patima pentru chipuri este lucrul care o împrăștie și o risipește cel mai mult.

Cât despre foloasele vieții lumești, ele urmează, în realitate, foloaselor religiei. Celui căruia i se destramă și i se pierd foloasele religiei i se pierd cu atât mai mult cele ale vieții lumești.

În al cincilea rând: nenorocirile acestei lumi și ale Vieții de Apoi ajung la cei stăpâniți de patima pentru chipuri mai repede decât focul la lemnul uscat.

Pricina este că, pe cât se apropie inima de patimă și își întărește legătura cu ea, pe atât se îndepărtează de Allah. Cele mai depărtate inimi de Allah sunt inimile celor stăpâniți de patima pentru chipuri. Când inima se depărtează de Allah, nenorocirile o lovesc din toate părțile, căci diavolul o ia în stăpânire. Dacă dușmanul o ia în stăpânire și o supune, nu cruță nimic spre a-i aduce nenorocire și nu lasă nicio vătămare pe care i-o poate pricinui fără să i-o pricinuiască.

Ce să crezi atunci despre o inimă pe care a pus stăpânire dușmanul ei, cel mai dornic dintre făpturi de rătăcirea și stricarea ei, și de care S-a depărtat Ocrotitorul ei, Cel fără a Cărui apropiere și ocrotire nu are nici fericire, nici izbândă, nici bucurie?

În al șaselea rând: când patima pune stăpânire pe inimă, se înrădăcinează și își întărește puterea, strică mintea și naște gânduri obsedante. Cel cuprins de ea poate ajunge asemenea celor care și-au pierdut mințile și nu se mai pot folosi de ele. Istorisirile îndrăgostiților despre aceasta se găsesc la locurile lor; unele se și văd cu ochii.

Cea mai de preț înzestrare a omului este rațiunea, prin care se deosebește de celelalte viețuitoare. Când își pierde rațiunea, ajunge asemenea dobitoacelor necuvântătoare; ba starea animalului poate fi mai bună decât a sa. Ce i-a răpit mintea lui Majnūn Laylā și celor asemenea lui, dacă nu patima?

Nebunia sa poate chiar să o întreacă pe a altuia, după cum s-a spus:

Mi-au spus: „Ai înnebunit după cea iubită!” Le-am răspuns: „Patima este mai mare decât ceea ce au nebunii.

Cel stăpânit de patimă nu-și revine nicicând, Pe când pe nebun îl doboară criza numai din când în când.”⁵⁴⁵

În al șaptelea rând: patima poate strica simțurile sau unele dintre ele, fie lăuntric, fie trupește.

Stricarea lăuntrică urmează stricării inimii. Când inima se strică, se strică și ochiul, urechea și limba.

Omul vede frumos ceea ce este urât la el și la ființa iubită, după cum se află în Al-Musnad,⁶²⁷ într-o relatare atribuită Profetului:

Iubirea ta pentru un lucru orbește și surzește.

Ea orbește ochiul inimii, împiedicându-l să vadă relele și cusururile ființei iubite, iar ochiul nu le mai vede. Îi surzește urechea, împiedicând-o să asculte mustrarea în privința ei, iar urechea nu o mai aude.

Dorințele ascund cusururile. Cine dorește un lucru nu-i vede cusururile, până când dorința pentru el se stinge; atunci le zărește.

Dorința puternică este un văl peste ochi, care îl împiedică să vadă lucrul așa cum este, după cum s-a spus:

Te-am iubit când peste ochiul meu era un văl; Când s-a risipit, m-am sfâșiat de mustrări.⁶²⁸

Cel prins într-un lucru nu-i vede cusururile, iar cel din afara lui, care nu a intrat în el, nu-i vede nici el cusururile. Le vede numai cel care a intrat în el și apoi a ieșit. De aceea, companionii care au intrat în Islam după necredință au fost mai buni decât cei născuți în Islam. ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb a spus: „Legăturile Islamului vor fi desfăcute una câte una când se vor naște în Islam oameni care nu cunosc jāhiliyyah.”⁶²⁹

Cât despre stricarea văzută a simțurilor, patima îmbolnăvește trupul și îl sleiește; poate duce chiar la pieirea lui, așa cum se știe din istorisirile celor pe care i-a ucis patima.

La Ibn ʿAbbās, pe când se afla la ʿArafah, a fost adus un tânăr atât de slăbit, încât ajunsese os fără carne. El a întrebat: „Ce are acesta?” I s-a spus: „Este cuprins de patimă.” Atunci Ibn ʿAbbās a căutat adăpost la Allah de patimă mare parte a zilei.⁶³⁰

În al optulea rând: patima, după cum s-a arătat, este excesul în iubire prin care ființa iubită pune stăpânire pe inima îndrăgostitului, astfel încât aceasta nu încetează să și-o închipuie, să o pomenească și să se gândească la ea. Nu-i mai lipsește din gând și din minte. Atunci sufletul este prea ocupat ca să mai folosească puterile vitale și sufletești; acestea se opresc din lucrare, iar oprirea lor pricinuiește trupului și sufletului vătămări al căror leac este greu de găsit sau cu neputință.

Faptele, însușirile și scopurile omului se schimbă, toate se tulbură, iar oamenii nu-l mai pot îndrepta, după cum s-a spus:⁶³¹

Iubirea, la început, este o stăruință îndărătnică, Pe care o aduc și o mână hotărârile divine.

Dar când tânărul pătrunde în adâncurile iubirii, Vin lucruri mari, ce nu pot fi îndurate.

Începuturile patimii sunt ușoare și dulci, mijlocul ei este grijă, frământare a inimii și boală, iar sfârșitul ei este pieire și moarte, dacă nu-i vine în ajutor grija lui Allah, după cum s-a spus:

Trăiește ferit de iubire: începutul ei este osteneală, Mijlocul ei, boală, iar sfârșitul ei, moarte.⁶³²

Altul a spus:

S-a aprins după patimă până când s-a îndrăgostit; Când ea l-a luat cu totul, n-a mai putut-o duce.

A văzut un adânc pe care l-a crezut un val; Când a pătruns în el, s-a înecat.⁶³³

Vina este a sa: el însuși și-a făcut rău. I se potrivește proverbul cunoscut: „Mâinile tale au legat burduful, iar gura ta l-a umflat.”⁶³⁴

Stadiile îndrăgostirii și păstrarea castității

Îndrăgostitul are trei stadii: începutul, mijlocul și sfârșitul.

În stadiul de început este dator să respingă patima prin tot ceea ce poate, dacă ajungerea la ființa iubită este cu neputință potrivit hotărârii divine sau Legii revelate.

Dacă nu poate, iar inima nu-i voiește decât să călătorească spre ființa iubită — acesta fiind stadiul de mijloc și cel de sfârșit —, este dator să ascundă aceasta și să nu o dezvăluie oamenilor. Să nu-i dedice poezii de dragoste și să nu o dezonoreze înaintea oamenilor, adunând astfel asocierea și nedreptatea. Nedreptatea în această privință este dintre cele mai mari; poate să-i pricinuiască ființei iubite și familiei sale o vătămare mai mare decât nedreptățirea averii ei. Prin dezvăluirea fără rușine a patimii sale o expune clevetirii oamenilor, care se împart între cei ce cred și cei ce nu cred. Cei mai mulți oameni dau crezare în această privință și celei mai mici bănuieli. Dacă se spune: „Cutare a făcut cu cutare bărbat ori femeie”, unul nu crede, iar nouă sute nouăzeci și nouă cred! Vestea dată de îndrăgostitul fără rușine le aduce oamenilor, în această privință, o certitudine neîndoielnică.

Ba dacă persoana cu care se pretinde că s-a săvârșit fapta povestește despre sine mințind și născocind împotriva altuia, ei sunt siguri de adevărul spuselor sale, fără să admită contrariul. Chiar dacă cei doi se întâlnesc întâmplător în același loc, ei sunt siguri că s-au înțeles și și-au dat întâlnire. Certitudinea lor în această privință, întemeiată pe bănuieli, închipuiri, lucruri îndoielnice, iluzii și vești mincinoase, este asemenea certitudinii lor despre cele văzute și simțite.

Astfel au clevetit cei ai calomniei împotriva celei bune și curate, iubita Trimisului lui Allah ﷺ, a cărei nevinovăție a fost vestită de deasupra celor șapte ceruri. S-au sprijinit pe bănuiala stârnită de venirea lui Ṣafwān ibn al-Muʿaṭṭal cu ea, singuri în urma oștirii, până când au pierit cei ce au pierit. Dacă Allah, Preaslăvitul, nu i-ar fi luat în grijă dezvinovățirea și apărarea, dezmințindu-l pe cel care o învinuia, lucrurile ar fi stat altfel.⁶³⁵

Ceea ce se urmărește este că omul încercat care își arată patima pentru cineva cu care nu-i este îngăduită legătura îi face o nedreptate și o vătămare ce înseamnă încălcare împotriva sa și a familiei sale, dând multor oameni prilej să-și socotească adevărate bănuielile despre acea persoană.

Dacă se folosește împotriva sa de cineva care să o atragă către el prin făgăduințe ori amenințări, nedreptatea trece mai departe și se răspândește, iar mijlocitorul devine un codoș nedrept. Dacă Profetul ﷺ l-a blestemat pe rāʾish⁶³⁶ — mijlocitorul care duce mita de la mituitor la cel mituit —, ce să crezi despre codoșul care mijlocește legătura interzisă între îndrăgostit și ființa iubită? Îndrăgostitul și codoșul se ajută astfel să o nedreptățească pe ființa iubită și pe oricine altcineva a cărui nedreptățire în privința vieții, averii ori onoarei este necesară împlinirii scopului lor. Deseori, ceea ce caută depinde de uciderea unui om a cărui viață le stă în calea scopului. Câți soți, stăpâni și apropiați nu au fost uciși din această pricină, iar sângele lor a rămas nerăzbunat! Câte femei nu au fost înstrăinate de soții lor și câte sclave și câți sclavi nu au fost întorși împotriva stăpânilor lor! Trimisul lui Allah ﷺ l-a blestemat pe cel care face aceasta și s-a dezis de el.⁶³⁷ Este unul dintre cele mai mari păcate.

Dacă Profetul ﷺ i-a oprit bărbatului să ceară în căsătorie peste cererea fratelui său ori să negocieze peste negocierea fratelui său,⁶³⁸ cum este atunci cu acela care caută să-l despartă de soția sau de sclava sa, ca să aibă legături cu ele? Cei stăpâniți de patima pentru chipuri și codoșii care îi ajută nu socotesc aceasta un păcat.

Dacă îndrăgostitul caută legătura cu ființa iubită, împărțind-o cu soțul sau cu stăpânul, în aceasta este păcatul nedreptățirii altuia, care poate să nu fie mai mic decât păcatul faptei rușinoase, dacă nu îl și întrece.

Dreptul altuia nu cade prin pocăința de fapta rușinoasă. Chiar dacă pocăința înlătură dreptul lui Allah, dreptul robului rămâne și acesta îl poate cere în Ziua Învierii. Nedreptățirea unui părinte prin stricarea copilului său, care îi este mai drag decât propria ființă, și nedreptățirea soțului prin stricarea celei iubite și încălcarea patului său conjugal sunt mai mari decât nedreptățirea sa prin luarea întregii averi. De aceea, aceasta îl rănește mai mult decât luarea averii, iar pentru el nu i se poate asemăna decât vărsarea sângelui său. Ce nedreptate, mai mare în păcat decât însăși fapta rușinoasă!

Dacă acel drept este al unui luptător pe calea lui Allah, făptuitorul vinovat va fi oprit înaintea sa în Ziua Învierii și i se va spune celui nedreptățit: „Ia din faptele sale bune cât voiești”, după cum a vestit Profetul ﷺ. Apoi Profetul ﷺ a spus: „Ce credeți atunci?”³⁵⁴ Adică: ce credeți că îi va mai lăsa din faptele sale bune?

Dacă pe lângă aceasta cel nedreptățit este vecin ori rudă, nedreptatea se înmulțește și se întărește prin ruperea legăturilor de rudenie și vătămarea vecinului.

Nu va intra în Rai cel care rupe legăturile de rudenie⁶³⁹

și nici

cel de ale cărui rele vecinul său nu este în siguranță.³⁵³

Dacă îndrăgostitul se folosește de diavolii dintre djinni pentru a ajunge la ființa iubită — prin vrăjitorie, punerea lor în slujba sa ori ceva asemănător —, el adaugă asocierii și nedreptății necredința vrăjitoriei.

Dacă nu o face el însuși, dar o încuviințează, încuviințează necredința și nu urăște să-și atingă prin ea scopul. Aceasta nu este departe de necredință.

Ceea ce se urmărește este că ajutorul dat în această privință este ajutor în păcat și încălcare.

Cât despre nedreptatea răspândită, cu vătămare ce trece asupra altora, care însoțește atingerea scopului îndrăgostitului, ea este limpede. Când își atinge scopul în privința ființei iubite, aceasta are alte scopuri pentru care vrea ajutorul său. El nu găsește scăpare de a o ajuta, iar fiecare ajunge să-l ajute pe celălalt în nedreptate și încălcare.

Ființa iubită îl ajută pe îndrăgostit să-i nedreptățească pe cei legați de el — familia, apropiații, stăpânul și soțul —, iar îndrăgostitul o ajută să-i nedreptățească pe aceia a căror nedreptățire îi este necesară atingerii scopului. Fiecare îl ajută pe celălalt în scopurile sale care înseamnă nedreptățirea oamenilor. Astfel oamenii suferă încălcare și nedreptate din pricina însoțirii celor doi în urâțenie și a ajutorului lor reciproc în nedreptate. Așa se întâmplă de obicei între îndrăgostiți și ființele iubite: îndrăgostitul o ajută pe ființa iubită în ceea ce aduce nedreptate, asuprire și încălcare, până când poate căuta să-i obțină o funcție care nu i se potrivește și de care nu este vrednică, avere pe căi neîngăduite ori puterea de a-i asupri pe alții. Dacă ființa iubită intră în ceartă sau în litigiu cu altcineva, el nu stă decât de partea sa, fie că este nedreaptă, fie că este nedreptățită.

La aceasta se adaugă nedreptățirea oamenilor de către îndrăgostit, care se folosește de viclenie ca să le ia averile și să ajungă prin ele la ființa iubită, prin furt, silnicie, trădare, jurământ mincinos, tâlhărie ori altele asemenea. Aceasta poate duce la uciderea unui suflet pe care Allah l-a făcut inviolabil, ca să-i ia averea și să ajungă prin ea la ființa iubită.

Toate aceste vătămări și încă de multe ori pe atât se nasc din patima pentru chipuri. Ea poate împinge la necredință fățișă. Unii oameni crescuți în Islam au trecut la creștinism din pricina patimii, așa cum i s-a întâmplat unui muezin care a zărit o femeie frumoasă pe un acoperiș și a fost ispitit de ea. A coborât, a intrat la ea și i-a cerut să i se dăruiască. Ea a spus: „Sunt creștină; dacă intri în religia mea, mă căsătoresc cu tine.” El a făcut aceasta. În aceeași zi s-a urcat pe o treaptă a casei lor, a căzut de pe ea și a murit. ʿAbd al-Ḥaqq a pomenit aceasta în cartea sa Al-ʿĀqibah.⁶⁴⁰

Când creștinii vor să treacă un captiv la creștinism, îi arată o femeie frumoasă și îi poruncesc să-i dea speranța că o poate avea. Când iubirea ei pune stăpânire pe inima sa, ea i se dăruiește cu condiția să intre în religia ei.

Atunci:

Allah îi întărește pe cei care cred prin cuvântul statornic, în viața lumească și în Viața de Apoi. Allah îi lasă să rătăcească pe cei nedrepți și Allah face ceea ce voiește.

În patimă este și nedreptatea pe care îndrăgostitul și ființa iubită și-o fac unul altuia, ajutându-se la fapta rușinoasă, precum și nedreptățirea propriei ființe. Fiecare se nedreptățește astfel pe sine și pe celălalt, iar nedreptatea lor trece asupra altora, după cum s-a arătat. Mai mare decât aceasta este nedreptatea lor prin asociere. Patima a cuprins, așadar, toate felurile de nedreptate.

Dacă ființa iubită nu se teme de Allah, îl expune pe îndrăgostit pieirii — și aceasta este o nedreptate din partea sa — dându-i speranța de a o avea, împodobindu-se pentru el și atrăgându-l pe orice cale, până când îi scoate averea și folosul. Dar nu i se dă, ca nu cumva scopul ei să înceteze odată cu împlinirea dorinței lui. Astfel îl supune unui chin rău. Îndrăgostitul poate chiar să ucidă ființa iubită ca să-și aline sufletul în privința ei, mai ales dacă aceasta i-a dăruit altuia legătura dorită.

Câți oameni nu a ucis patima de ambele părți! Câte binefaceri nu a înlăturat, câți bogați nu a sărăcit, câte ranguri nu a coborât și câte legături nu a destrămat! Câtă stricăciune nu a adus familiei și copiilor omului! Când femeia îl vede pe soțul ei îndrăgostit de alta, își ia și ea un iubit. Bărbatul ajunge atunci să aleagă între ruinarea casei sale prin divorț și codoșie. Unii aleg una, iar alții o aleg pe cealaltă.

Omul cu judecată⁶⁴¹ să nu lase patima pentru chipuri să pună stăpânire asupra sa, ca să nu-l ducă la toate aceste stricăciuni, la cele mai multe ori la unele dintre ele. Cine face aceasta este cel care nu se cruță pe sine și se expune primejdiei; dacă piere, el însuși și-a pricinuit pieirea. Dacă nu ar fi privit iar și iar chipul ființei iubite și nu ar fi nădăjduit legătura cu ea, patima nu i s-ar fi înstăpânit în inimă.

Întâia pricină a patimii este găsirea unui lucru frumos, fie că se naște din vedere, fie din auz.

Dacă nu o însoțește speranța legăturii, ci lipsa oricărei speranțe în aceasta, patima nu se naște. Dacă o însoțește speranța, dar omul o îndepărtează din gând și nu-și ține inima ocupată cu ea, nici atunci nu i se naște patima.

Dacă, pe lângă aceasta, se gândește îndelung la frumusețile ființei iubite, dar îl însoțește teama de ceva mai mare în ochii săi decât plăcerea legăturii cu ea — o teamă religioasă, precum intrarea în Foc, mânia Celui Atotputernic și adunarea poverilor de păcate —, iar această teamă biruiește speranța și gândul, patima nu i se naște.

Dacă această teamă îi lipsește, dar îl însoțește o teamă lumească — precum teama pierderii vieții și averii, a prestigiului, a rangului între oameni ori a prețuirii cuiva drag — și această teamă biruiește chemarea patimii, o respinge.

La fel, dacă se teme să piardă ceva iubit, care îi este mai drag și mai folositor decât acea ființă, și pune iubirea pentru acel lucru înaintea iubirii pentru ființa dorită, patima este îndepărtată de la el.

Dacă toate acestea lipsesc sau iubirea pentru ființa dorită le biruiește, inima este atrasă cu totul spre ea, iar sufletul se înclină către ea pe deplin.