Zakātul bijuteriilor

Dintre relatările de la Companioni care arată obligația zakātului pentru bijuterii amintim următoarele.

Prima: ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb, conducătorul credincioșilor — Allah să fie mulțumit de el —, i-a scris lui Abū Mūsā: „Poruncește-le femeilor musulmane din ținutul tău să dea dania pentru bijuteriile lor.” Ibn Ḥajar a spus în al-Talkhīṣ¹³: „Au relatat-o Ibn Abī Shaybah și al-Bayhaqī prin Shuʿayb ibn Yasār. Este o relatare mursal, după cum a spus al-Bukhārī.” Al-Ḥasan a negat aceasta, potrivit relatării lui Ibn Abī Shaybah: „Nu știm ca vreunul dintre califi să se fi pronunțat în favoarea zakātului pentru bijuterii.” Aici se încheie citatul. Totuși, autorii lucrărilor al-Mughnī și al-Muḥallā, precum și al-Khaṭṭābī, au transmis această opinie de la ʿUmar.

A doua: de la Ibn Masʿūd s-a relatat că o femeie l-a întrebat dacă pentru bijuteriile ei se datorează zakāt. El a răspuns: „Dacă ajung la două sute de dirhami, se datorează zakāt pentru ele.” Au relatat-o al-Ṭabarānī și al-Bayhaqī.¹⁴ Al-Dāraquṭnī a relatat-o ca atribuită Profetului ﷺ, apoi a spus: „Aceasta este o eroare. Corect este că relatarea se oprește la Ibn Masʿūd.”¹⁵

A treia: de la Ibn ʿAbbās s-a relatat că era de părere că zakātul pentru bijuterii este obligatoriu. Al-Mundhirī și al-Bayhaqī i-au atribuit această opinie. Al-Shāfiʿī a spus: „Nu știu dacă este dovedită de la el.”

A patra: de la ʿAbd Allāh ibn ʿAmr ibn al-ʿĀṣ s-a relatat că le poruncea fiicelor și soțiilor sale să plătească zakātul pentru bijuteriile lor. În al-Muḥallā, aceasta este relatată prin Jarīr ibn Ḥāzim, de la ʿAmr ibn Shuʿayb, de la tatăl său, că ʿAbd Allāh ibn ʿAmr le poruncea fiicelor și soțiilor sale să plătească zakātul pentru bijuteriile lor.

A cincea: de la ʿĀʾishah — Allah să fie mulțumit de ea — s-a relatat: „Nu este nicio problemă să porți bijuterii dacă plătești zakātul pentru ele.” Al-Dāraquṭnī a relatat-o prin ʿAmr ibn Shuʿayb, de la ʿUrwah, de la ʿĀʾishah.¹⁶ În al-Muwaṭṭaʾ, Mālik a relatat prin ʿAbd al-Raḥmān ibn al-Qāsim, de la tatăl său, că ʿĀʾishah avea în grija ei fiicele orfane ale fratelui său. Ele aveau bijuterii, iar ea nu plătea zakātul pentru acestea.¹⁷ Ibn Ḥajar a spus în al-Talkhīṣ: „Se poate împăca relatarea despre ea cu afirmația ei astfel: ea era de părere că zakātul pentru ele¹⁹ este obligatoriu, dar nu considera deloc obligatoriu zakātul pentru averea orfanilor.”¹⁸

Această împăcare este însă contrazisă de ceea ce Mālik a relatat în al-Muwaṭṭaʾ²⁰, de la ʿAbd al-Raḥmān ibn al-Qāsim, de la tatăl său: „ʿĀʾishah mă avea în grija ei pe mine și pe un frate de-al meu, orfani, și plătea zakātul din averile noastre.” Unii au spus că se poate răspunde că ea nu considera obligatorie plata zakātului din averile orfanilor și, de aceea, uneori îl plătea, iar alteori nu. Așa au spus. Mai bine este însă să răspundem în alt fel: faptul că nu plătea reprezintă o faptă, iar fapta nu are caracter general. Este posibil să fi existat împrejurări pe care ea le considera un impediment pentru obligația zakātului, astfel încât fapta nu contrazice afirmația ei. Allah știe mai bine.

Dacă se spune: „Care este răspunsul la dovada invocată de cei care scutesc bijuteriile de zakāt, în relatarea lui al-Athram? El a spus: «L-am auzit pe Aḥmad ibn Ḥanbal spunând: cinci dintre Companioni nu considerau obligatoriu zakātul pentru bijuterii: Anas ibn Mālik, Jābir, Ibn ʿUmar, ʿĀʾishah și Asmāʾ.»”

Răspunsul este că de la unii dintre aceștia s-a transmis și opinia că este obligatoriu. Chiar dacă am presupune că toți au avut o singură opinie sau că ultima lor opinie era că nu este obligatoriu, alți Companioni au avut o opinie diferită. Când există o neînțelegere, trebuie să ne întoarcem la Carte și la Sunna, iar în ele se află dovezile obligației, după cum s-a arătat.

Dacă se spune: „În cele două Ṣaḥīḥ-uri este dovedit că Profetul ﷺ a spus: «Dați milostenie, voi, femeilor, chiar și din bijuteriile voastre!»²¹ Aceasta arată că zakātul pentru bijuterii nu este obligatoriu. Dacă ar fi fost obligatoriu, Profetul ﷺ nu le-ar fi dat ca exemplu pentru milostenia de bunăvoie.”

Răspunsul este că porunca de a da milostenie din bijuterii nu afirmă și nici nu neagă obligația zakātului pentru ele. Ea îndeamnă la milostenie chiar și din lucrurile de care omul are nevoie. Este asemenea îndemnului: „Dă milostenie chiar și din dirhamii destinați întreținerii tale și a familiei tale!” Acesta nu arată că dirhamii respectivi sunt scutiți de zakāt.

Dacă se spune: „În formularea hadithului se află: «Pentru argint, la două sute de dirhami, se datorează un sfert dintr-o zecime»²², iar în hadithul lui ʿAlī: «Nu datorezi nimic până când nu ajung la douăzeci de dinari.»²³ Al-riqqah înseamnă argintul bătut în monedă și tot astfel dinarul este o monedă. Aceasta arată că obligația zakātului se referă numai la ceea ce este astfel, iar bijuteriile nu sunt monede.”

Răspunsul are două aspecte.

Primul: cei care nu consideră obligatoriu zakātul pentru bijuterii și invocă asemenea formulări nu limitează obligația zakātului la aurul și argintul bătute în monedă. Ei o consideră obligatorie și pentru metalul neprelucrat, al-tibr²⁴, și pentru alte forme asemănătoare, chiar dacă nu sunt monede. Aceasta este o contradicție și o alegere arbitrară din partea lor: includ ceea ce, după afirmația lor, formularea nu cuprinde și exclud ceva asemănător din punctul de vedere al includerii sau neincluderii în acea formulare.

Al doilea: chiar dacă am admite că al-riqqah și dinarul desemnează numai argintul și aurul bătute în monedă, hadithul menționează unele cazuri și categorii ale unei formulări generale, cu o regulă care nu contrazice regula generală. Aceasta nu îi restrânge domeniul. Este ca și cum ai spune: „Cinstește-i pe învățați”, apoi ai spune: „Cinstește-l pe Zayd”, iar Zayd ar fi unul dintre învățați. Aceasta nu arată că numai el trebuie cinstit. Unele texte vorbesc în general despre obligația zakātului pentru aur și argint, iar altele folosesc termenii al-riqqah și dinar, care sunt doar unele cazuri cuprinse în formularea generală. Prin urmare, aceasta nu o restrânge.

Dacă se spune: „Care este deosebirea dintre bijuteriile îngăduite și hainele îngăduite, dacă spunem că pentru primele zakātul este obligatoriu, iar pentru celelalte nu?”

Răspunsul este că Legiuitorul a făcut deosebire între ele. El a impus zakātul pentru aur și argint fără excepție; mai mult, există texte care arată în mod expres obligația sa pentru bijuteriile îngăduite, folosite, după cum s-a arătat. Hainele, în schimb, sunt asemenea calului și sclavului folosit pentru slujire, despre care Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Musulmanul nu datorează danie pentru sclavul și nici pentru calul său.”²⁵

Dacă hainele sunt pentru purtare, nu se datorează zakāt pentru ele. Dacă sunt pentru comerț, se datorează zakātul mărfurilor.

Analogia dintre bijuterii și haine

Dacă se spune: „Este corect să facem analogie între bijuteriile îngăduite, destinate folosirii, și hainele îngăduite, destinate folosirii, așa cum spun cei care nu consideră obligatoriu zakātul pentru bijuterii?”

Răspunsul este că această analogie nu este corectă, din mai multe motive.

Primul: este o analogie care se opune textului, iar orice analogie care se opune textului este greșită. Aceasta ar duce la anularea aplicării textului. În plus, atunci când textul deosebește două lucruri în privința regulii lor, aceasta dovedește că între ele există deosebiri care nu îngăduie alăturarea unuia la celălalt și impun tratarea lor diferită, fie că știm care sunt acele deosebiri, fie că nu le știm. Cel care crede că sunt diferite lucrurile pe care Legiuitorul le-a tratat la fel sau că sunt la fel cele pe care Legiuitorul le-a deosebit greșește fără îndoială. Legea a fost pogorâtă de la Cel Înțelept, Bineștiutor.

Al doilea: pentru haine zakātul nu a fost obligatoriu de la bun început. El nu devine obligatoriu sau nu încetează să fie obligatoriu în funcție de intenție, ci regula lor este una singură: nu se datorează zakāt. Analogia ar cere, așadar, ca și bijuteriile să aibă o singură regulă: zakātul să fie obligatoriu, fie că sunt destinate purtării, fie altui scop, după cum hainele au o singură regulă — nu se datorează zakāt — fie că sunt destinate purtării, fie altui scop. Obligația zakātului pentru ele atunci când sunt mărfuri nu contrazice aceasta, fiindcă atunci zakātul privește valoarea lor.

Al treilea: se întreabă ce fel de analogie urmărește să trateze la fel bijuteriile destinate folosirii și hainele destinate folosirii: o analogie prin asemănare sau o analogie prin opoziție? Dacă se spune că este o analogie prin asemănare, răspunsul este că aceasta ar fi corectă numai dacă zakātul ar fi obligatoriu pentru haine înainte de a fi destinate purtării și folosirii, apoi obligația ar înceta după ce sunt destinate acestui scop. Numai astfel cazul derivat și cazul de bază ar avea aceeași regulă. Dacă se spune că este o analogie prin opoziție, răspunsul este că aceasta ar fi corectă numai dacă pentru haine zakātul nu ar fi obligatoriu atunci când nu sunt destinate purtării, dar ar deveni obligatoriu atunci când sunt destinate purtării. Aceasta ar fi regula opusă celei pentru bijuterii, potrivit celor care deosebesc bijuteriile destinate purtării de cele destinate altui scop.

Al patrulea: chiar cei care scutesc bijuteriile de zakāt fac deosebire între haine și bijuterii în multe chestiuni. Printre deosebirile pe care le fac se numără următoarele.

1. Dacă bijuteriile și hainele sunt păstrate pentru cheltuieli, adică, atunci când omul are nevoie de bani pentru întreținere, vinde din ele și cumpără cele necesare, ei spun: în această situație zakātul este obligatoriu pentru bijuterii, dar nu pentru haine.

Este ciudat să se spună despre o femeie bogată, căreia îi vin bani din toate părțile și care, ori de câte ori află de o bijuterie purtată în mod obișnuit, o cumpără la un preț mare ca să se împodobească, fără intenția de a se sustrage de la zakāt, că nu datorează zakāt pentru acele bijuterii; apoi, când aceeași femeie ajunge săracă și își păstrează bijuteriile pentru întreținere și pentru cele necesare traiului, să i se spună că datorează zakāt pentru ele. Aceasta este consecința opiniei celor care scutesc bijuteriile îngăduite de zakāt.

2. Învățații ḥanbaliți spun că, dacă bijuteriile sunt destinate închirierii, zakātul pentru ele este obligatoriu, dar dacă hainele sunt destinate închirierii, nu este obligatoriu.

3. Dacă bijuteriile sunt interzise, zakātul pentru ele este obligatoriu, dar dacă hainele sunt interzise, zakātul pentru ele nu este obligatoriu.

4. Dacă omul are bijuterii păstrate pentru sine, al-qinyah²⁶, apoi hotărăște să le destineze comerțului, ele devin mărfuri. Dacă are haine păstrate pentru sine, apoi hotărăște să le destineze comerțului, ele nu devin mărfuri. Ei explică aceasta prin faptul că regula de bază pentru bijuterii este obligația zakātului. Când intenția de a le păstra pentru sine încetează, ele revin la regula de bază, spre deosebire de haine.

Aceasta este o recunoaștere din partea lor că regula de bază pentru bijuterii este obligația zakātului. Le spunem, așadar: ce anume a anulat această regulă de bază fără nicio dovadă?

5. Ei spun că, dacă omul urmărește să se sustragă de la zakāt prin dobândirea de bijuterii, zakātul nu încetează să fie obligatoriu. Înțelesul aparent al afirmațiilor celor mai mulți învățați din școala imamului Aḥmad este însă că, dacă omul cumpără multe proprietăți imobiliare ca să se sustragă de la zakāt, obligația zakātului încetează. Prin analogie, dacă ar cumpăra multe haine ca să se sustragă de la zakāt, obligația ar înceta, fiindcă nu există nicio deosebire între haine și proprietățile imobiliare.

Dacă bijuteriile îngăduite se deosebesc de hainele destinate purtării în aceste reguli, cum să impunem sau să îngăduim tratarea lor la fel într-o regulă în privința căreia textul arată deosebirea dintre ele?