Terminologia hadithului

Terminologia hadithului: definiție și folos

a. Terminologia hadithului este știința prin care se cunoaște starea transmițătorului și a relatării din perspectiva acceptării și respingerii.

b. Folosul ei este cunoașterea transmițătorilor și a relatărilor care sunt acceptate și a celor care sunt respinse.

Hadith, khabar, athar și hadith qudsī

Hadith: ceea ce este atribuit Profetului, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui, ca vorbă, faptă, aprobare ori însușire.

Khabar: are înțelesul hadithului, potrivit definiției precedente. S-a spus și că desemnează ceea ce este atribuit atât Profetului, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui, cât și altuia, fiind astfel mai general și mai cuprinzător decât hadithul.

Athar: ceea ce este atribuit unui Companion sau unui tābiʿī. Poate desemna și ceea ce este atribuit Profetului, dacă se precizează aceasta, spunându-se: «În athar-ul relatat de la Profet, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui.»

Hadith qudsī: ceea ce Profetul, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui, a relatat de la Domnul său Preaînalt. Se mai numește și hadith rabbānī ori hadith ilāhī.

Un exemplu sunt cuvintele Profetului, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui, în ceea ce relatează de la Domnul său Preaînalt, Care a spus:

„Eu sunt potrivit cu ceea ce robul Meu crede despre Mine și sunt cu el când Mă pomenește. Dacă Mă pomenește în sinea sa, îl pomenesc în Sinea Mea; dacă Mă pomenește într-o adunare, îl pomenesc într-o adunare mai bună decât a lor.”

Rangul hadithului qudsī este între Coran și hadithul profetic. Coranul cel Nobil Îi este atribuit lui Allah Preaînaltul atât ca formulare, cât și ca sens. Hadithul profetic îi este atribuit Profetului, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui, atât ca formulare, cât și ca sens. Hadithul qudsī Îi este atribuit lui Allah Preaînaltul ca sens, nu ca formulare. De aceea, simpla rostire a cuvintelor sale nu este un act de adorare precum recitarea Coranului, el nu se recită în rugăciune și nu constituie provocarea adresată oamenilor de a-i egala formularea.

Hadithul qudsī nu este transmis prin tawātur asemenea Coranului: printre relatările sale sunt autentice, slabe și fabricate.

Felurile relatării după căile prin care ne-a fost transmisă

După căile prin care ne-a fost transmisă, relatarea se împarte în două: mutawātir și āḥād.

Mutawātir

a. Definiția: ceea ce a fost relatat de un grup pentru care, în mod obișnuit, este imposibil să se fi înțeles asupra unei minciuni, relatarea lor întemeindu-se pe ceva perceput prin simțuri.

b. Se împarte în două: mutawātir ca formulare și sens și mutawātir numai ca sens.

Mutawātir ca formulare și sens este ceea ce transmițătorii au relatat în aceeași formulare și cu același sens. Un exemplu sunt cuvintele Profetului, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui:

„Cine minte despre mine cu intenție să își pregătească locul în Foc.”

L-au relatat de la Profet, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui, mai mult de șaizeci de Companioni, între care cei zece cărora li s-a vestit Paradisul, iar de la aceștia l-au relatat numeroși oameni.

Mutawātir ca sens este ceea ce transmițătorii au relatat cu un sens general comun, fiecare hadith având totodată propriul său sens particular. Exemple sunt hadithurile despre mijlocire și despre ștergerea peste încălțămintea din piele. Cineva a versificat câteva exemple:

Dintre cele mutawātir sunt hadithul «Cine minte», «Cine Îi zidește lui Allah o casă, căutând răsplata», vederea, mijlocirea, Bazinul și ștergerea peste încălțămintea din piele — acestea sunt câteva.

c. Ambele feluri de mutawātir aduc două lucruri: întâi, cunoașterea certă a validității atribuirii relatării celui de la care a fost transmisă; al doilea, aplicarea celor indicate de ea, prin recunoașterea adevărului ei dacă este o informație și prin punerea ei în practică dacă este o cerință.

Relatările āḥād

a. Definiție: ceea ce nu este mutawātir.

b. După căile de transmitere, se împart în trei: mashhūr, ʿazīz și gharīb.

1. Mashhūr este ceea ce a fost relatat de trei sau mai mulți transmițători, fără să atingă gradul tawātur-ului. Un exemplu sunt cuvintele Profetului, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui:

„Musulmanul este cel de a cărui limbă și mână musulmanii sunt feriți.”

2. ʿAzīz este ceea ce a fost relatat numai de doi transmițători. Un exemplu sunt cuvintele sale:

„Niciunul dintre voi nu crede până când nu îi sunt mai iubit decât copilul său, părintele său și toți oamenii.”

3. Gharīb este ceea ce a fost relatat numai de un singur transmițător. Un exemplu sunt cuvintele sale:

„Faptele sunt după intenții și fiecare om va avea ceea ce a intenționat.”

Acesta este hadithul cunoscut. De la Profet, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui, nu l-a relatat decât ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb — Allah să fie mulțumit de el —; de la ʿUmar, numai ʿAlqamah ibn Abī Waqqāṣ; de la ʿAlqamah, numai Muḥammad ibn Ibrāhīm al-Taymī; iar de la Muḥammad, numai Yaḥyā ibn Saʿīd al-Anṣārī. Cei trei transmițători de după ʿUmar sunt dintre tābiʿīn.

Apoi numeroși oameni l-au relatat de la Yaḥyā.

c. După rang, relatările āḥād se împart în cinci: ṣaḥīḥ li-dhātihi, ṣaḥīḥ li-ghayrihi, ḥasan li-dhātihi, ḥasan li-ghayrihi și ḍaʿīf.

1. Ṣaḥīḥ li-dhātihi: ceea ce a fost relatat de un transmițător integru și deplin precis, printr-un lanț neîntrerupt, fără abatere de la relatarea mai puternică și fără un defect care îi afectează validitatea. Un exemplu sunt cuvintele Profetului, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui:

„Celuia căruia Allah îi dorește binele îi dă înțelegere în religie.”

El a fost relatat de al-Bukhārī și Muslim. Autenticitatea hadithului se cunoaște prin trei mijloace:

Primul: se găsește într-o culegere al cărei autor s-a angajat să includă numai relatări autentice, dacă judecata autorului în privința autentificării este una de încredere, precum cele două Ṣaḥīḥ ale lui al-Bukhārī și Muslim.

Al doilea: un imam pe a cărui judecată de autentificare se poate conta îl declară explicit autentic, fără ca acel imam să fie cunoscut pentru îngăduință excesivă în această privință.

Al treilea: sunt cercetați transmițătorii și felul în care relatarea a fost transmisă. Dacă sunt îndeplinite condițiile autenticității, este judecată drept autentică.

2. Ṣaḥīḥ li-ghayrihi: relatarea ḥasan li-dhātihi ale cărei căi de transmitere sunt mai multe. Un exemplu este relatarea lui ʿAbd Allāh ibn ʿAmr ibn al-ʿĀṣ — Allah să fie mulțumit de ei — despre porunca Profetului, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui, de a pregăti o oaste, când cămilele s-au terminat:

„Cumpără pentru noi cămile în schimbul unor cămile tinere dintre cele ale zakāt-ului, cu plata amânată până la termenul primirii lor.”

Astfel, el lua o cămilă în schimbul a două sau trei cămile. Aḥmad l-a relatat prin calea lui Muḥammad ibn Isḥāq, iar al-Bayhaqī l-a relatat prin calea lui ʿAmr ibn Shuʿayb. Fiecare dintre cele două căi, luată separat, este ḥasan, iar împreună fac ca hadithul să fie ṣaḥīḥ li-ghayrihi.

Se numește autentic prin sprijinul altora fiindcă, dacă fiecare cale ar fi cercetată separat, nu ar atinge rangul autenticității. Cercetate împreună, ele se întăresc până îl ating.

3. Ḥasan li-dhātihi: ceea ce a fost relatat de un transmițător integru, cu un grad mai redus de precizie, printr-un lanț neîntrerupt, fără abatere de la relatarea mai puternică și fără un defect care îi afectează validitatea. Singura deosebire față de ṣaḥīḥ li-dhātihi este că, pentru ṣaḥīḥ, se cere precizie deplină, pe când pentru ḥasan este suficient un nivel mai scăzut al ei. Un exemplu sunt cuvintele Profetului, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui:

„Cheia rugăciunii este purificarea; intrarea în starea ei de interdicție este prin takbīr, iar ieșirea din ea este prin salutul final.”

Printre locurile unde se pot găsi relatări ḥasan sunt cele relatate numai de Abū Dāwūd. Ibn al-Ṣalāḥ a spus aceasta.

4. Ḥasan li-ghayrihi: relatarea slabă care are mai multe căi de transmitere, astfel încât acestea se întăresc reciproc, cu condiția ca printre ele să nu fie o cale cu un mincinos ori un transmițător acuzat de minciună. Un exemplu este relatarea lui ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb — Allah să fie mulțumit de el —:

„Când Profetul, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui, își întindea mâinile în invocare, nu le cobora până când nu își ștergea fața cu ele.”

Al-Tirmidhī l-a relatat. În Bulūgh al-Marām s-a spus că are relatări de sprijin la Abū Dāwūd și la alții, iar luate împreună ele arată că este un hadith ḥasan. Se numește ḥasan prin sprijinul altora fiindcă fiecare cale, cercetată separat, nu atinge rangul ḥasan, dar cercetarea lor împreună arată că ele se întăresc până îl ating.

5. Ḍaʿīf: ceea ce nu îndeplinește condițiile pentru ṣaḥīḥ și ḥasan. Un exemplu este relatarea:

„Feriți-vă de oameni prin bănuială rea.”

Printre locurile în care se găsesc relatări slabe sunt cele relatate singur de al-ʿUqaylī, Ibn ʿAdī, al-Khaṭīb al-Baghdādī, Ibn ʿAsākir în Istoria sa, al-Daylamī în Musnad al-Firdaws, al-Tirmidhī al-Ḥakīm în Nawādir al-uṣūl — acesta este altul decât autorul culegerii al-Sunan —, al-Ḥākim și Ibn al-Jārūd în lucrările lor de istorie.

d. Relatările āḥād, în afară de cele slabe, aduc două lucruri:

Întâi: probabilitatea preponderentă a validității atribuirii lor celui de la care au fost transmise. Aceasta diferă potrivit rangurilor menționate. Uneori aduc și cunoaștere certă, când sunt însoțite de indicii și confirmate de principii.

Al doilea: aplicarea celor indicate de ele, prin recunoașterea adevărului lor dacă sunt o informație și prin punerea lor în practică dacă sunt o cerință.

Relatarea slabă nu aduce însă nici probabilitate preponderentă și nici obligația de a acționa potrivit ei. Nu poate fi luată drept dovadă și nu este permis să fie menționată fără arătarea slăbiciunii sale. Excepție fac îndemnurile la bine și avertizările împotriva răului: un grup de învățați a îngăduit menționarea ei acolo, cu trei condiții:

1. Slăbiciunea să nu fie gravă. 2. Temeiul faptei pentru care se amintește îndemnul ori avertizarea să fie stabilit. 3. Să nu se creadă că Profetul, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui, a spus-o.

Astfel, folosul menționării ei la îndemnurile spre bine este încurajarea sufletului să îndeplinească fapta recomandată, în speranța acelei răsplăți. Dacă răsplata se dobândește, este bine; dacă nu, strădania în adorare nu i-a făcut rău și nici nu a pierdut răsplata de bază a îndeplinirii lucrului poruncit. Folosul menționării ei la avertizările împotriva răului este îndepărtarea sufletului de fapta oprită, de teamă să nu se împlinească acea pedeapsă. Dacă evită fapta și pedeapsa amintită nu există, aceasta nu îi face rău.

Explicarea definiției lui ṣaḥīḥ li-dhātihi

S-a arătat că ṣaḥīḥ li-dhātihi este ceea ce a fost relatat de un transmițător integru și deplin precis, printr-un lanț neîntrerupt, fără abatere de la relatarea mai puternică și fără un defect care îi afectează validitatea.

Integritatea înseamnă corectitudinea în religie și în buna-cuviință. Corectitudinea în religie constă în îndeplinirea obligațiilor și evitarea interdicțiilor care îl fac pe om nelegiuit. Corectitudinea bunei-cuviințe înseamnă să îndeplinească ceea ce oamenii laudă dintre purtările și însușirile alese și să lase ceea ce ei dezaprobă dintre acestea.

Integritatea transmițătorului se cunoaște prin buna sa reputație răspândită, precum în cazul imamilor cunoscuți — Mālik, Aḥmad, al-Bukhārī și cei asemenea lor —, ori printr-o apreciere explicită venită de la cineva a cărui judecată este luată în seamă în această privință.

Precizia deplină înseamnă ca transmițătorul să redea ceea ce a primit prin auzire ori vedere în același fel în care l-a primit.

El redă ceea ce a primit fără adaos ori lipsă, dar o greșeală mică nu dăunează, fiindcă nimeni nu este cu totul ferit de ea. Precizia transmițătorului se cunoaște prin concordanța sa cu transmițătorii de încredere și cu memorie bună, chiar dacă această concordanță este predominantă, ori prin aprecierea explicită a cuiva a cărui judecată este luată în seamă.

Continuitatea lanțului de transmitere

Fiecare transmițător trebuie să fi primit relatarea de la cel de la care o transmite, fie direct, fie printr-o legătură prezumată.

Primirea directă înseamnă să îl întâlnească pe cel de la care relatează, să audă de la el ori să îl vadă și să spună: „Mi-a relatat”, „Am auzit”, „L-am văzut pe cutare” sau ceva asemănător.

Legătura prezumată înseamnă să relateze de la un contemporan folosind o expresie care poate indica auzirea ori vederea, precum: „Cutare a spus”, „De la cutare”, „Cutare a făcut” sau ceva asemănător.

Este necesară, pe lângă contemporaneitate, dovedirea întâlnirii sau este suficient ca întâlnirea să fi fost posibilă? Sunt două opinii: al-Bukhārī a susținut-o pe prima, iar Muslim pe a doua. Despre opinia lui Muslim, al-Nawawī a spus că cercetătorii temeinici au respins-o. Apoi a adăugat: „Totuși, nu judecăm că Muslim ar fi urmat această poziție în Ṣaḥīḥ-ul său: el adună numeroase căi de transmitere, iar în prezența lor devine greu să existe posibilitatea pe care a îngăduit-o. Allah știe mai bine.”

Aceasta privește transmițătorul care nu practică tadlīs. Cât despre cel care practică tadlīs, relatarea sa nu este judecată ca având lanț neîntrerupt decât când declară explicit că a auzit ori a văzut.

Lipsa continuității lanțului se cunoaște prin două lucruri: întâi, se știe că persoana de la care se relatează a murit înainte ca transmițătorul să ajungă la vârsta discernământului; al doilea, transmițătorul ori un imam al hadithului declară explicit că nu a avut legătură cu persoana de la care relatează sau că nu a auzit ori nu a văzut de la ea ceea ce îi atribuie.

Abaterea — shudhūdh

Ea înseamnă că un transmițător de încredere contrazice un transmițător mai puternic, datorită integrității mai depline, preciziei mai mari, numărului mai mare al transmițătorilor,

însoțirii mai îndelungate a celui de la care se relatează ori altor împrejurări asemănătoare.

Un exemplu este relatarea lui ʿAbd Allāh ibn Zayd despre felul abluțiunii Profetului, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui:

„Și-a șters capul cu altă apă decât cea rămasă pe mână.”

Muslim a relatat-o în această formulare, prin Ibn Wahb. Al-Bayhaqī a relatat-o, tot prin el, astfel:

„A luat pentru urechi altă apă decât cea luată pentru cap.”

Relatarea lui al-Bayhaqī este shādhdhah: cel care o relatează de la Ibn Wahb este de încredere, dar îi contrazice pe cei mai numeroși. Mai mulți oameni au relatat de la Ibn Wahb în formularea lui Muslim. Prin urmare, relatarea lui al-Bayhaqī nu este autentică, chiar dacă transmițătorii ei sunt de încredere, fiindcă nu este ferită de shudhūdh.

Defectul care afectează validitatea — al-ʿillah al-qādiḥah

După cercetarea hadithului se descoperă o cauză care împiedică acceptarea lui: de pildă, se arată că lanțul este întrerupt, relatarea se oprește la un Companion ori transmițătorul este nelegiuit, are memorie slabă, este un inovator a cărui inovație este întărită de hadith sau există altceva asemănător. Atunci hadithul nu este judecat autentic, deoarece nu este ferit de un defect care îi afectează validitatea.

Un exemplu este relatarea lui Ibn ʿUmar — Allah să fie mulțumit de ei — că Profetul, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui, a spus:

„Femeia aflată la menstruație și cel aflat în starea de impuritate rituală majoră să nu recite nimic din Coran.”

Al-Tirmidhī a relatat-o și a spus: „Nu o cunoaștem decât din relatarea lui Ismāʿīl ibn ʿAyyāsh de la Mūsā ibn ʿUqbah…” Lanțul pare, la prima vedere, autentic, dar i-a fost identificat un defect: relatarea lui Ismāʿīl de la transmițătorii din Ḥijāz este slabă, iar aceasta face parte dintre ele. Prin urmare, hadithul nu este autentic, fiindcă nu este ferit de defectul care îi afectează validitatea.

Dacă defectul nu afectează validitatea, el nu împiedică încadrarea hadithului ca ṣaḥīḥ sau ḥasan. Un exemplu este relatarea lui Abū Ayyūb al-Anṣārī — Allah să fie mulțumit de el — că Profetul, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui, a spus:

„Cine postește Ramaḍān, apoi îi adaugă șase zile din Shawwāl, este ca și cum ar fi postit tot anul.”

Muslim a relatat-o prin Saʿd ibn Saʿīd. Hadithul a fost criticat pentru că imamul Aḥmad l-a considerat slab pe acest transmițător. Însă defectul nu afectează validitatea: alți imami l-au considerat de încredere, există un alt lanț care îl sprijină, iar Muslim l-a inclus în Ṣaḥīḥ-ul său.

Includerea lui în Ṣaḥīḥ arată că Muslim îl considera autentic și că defectul nu afecta validitatea.

Reunirea calificativelor ṣaḥīḥ și ḥasan în același hadith

S-a arătat că ṣaḥīḥ și ḥasan sunt două categorii distincte. Uneori însă întâlnim un hadith descris ca «ṣaḥīḥ ḥasan». Cum împăcăm aceste două calificative, deși ele sunt diferite?

Dacă hadithul are două căi, înseamnă că una dintre ele este ṣaḥīḥ, iar cealaltă ḥasan. Cele două calificative sunt reunite ținând seama de cele două căi. Dacă hadithul are o singură cale, expresia indică ezitarea: a ajuns la rangul ṣaḥīḥ sau este la rangul ḥasan?

Relatarea cu lanț întrerupt

a. Definiție: relatarea al cărei lanț nu este neîntrerupt. S-a arătat că una dintre condițiile hadithului ṣaḥīḥ și ḥasan este continuitatea lanțului.

b. Se împarte în patru: mursal, muʿallaq, muʿḍal și munqaṭiʿ.

1. Mursal: ceea ce un Companion care nu a auzit de la Profet ori un tābiʿī îi atribuie direct Profetului, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui.

2. Muʿallaq: ceea ce are un element omis la începutul lanțului. Poate desemna și ceea ce are întregul lanț omis, precum cuvintele lui al-Bukhārī:

„Profetul, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui, Îl pomenea pe Allah în toate împrejurările sale.”

Însă relatările pe care autorii le preiau atribuindu-le sursei lor, fără să le citeze lanțul — de exemplu, autorul lucrării al-ʿUmdah — nu sunt judecate ca muʿallaq până când nu este cercetată sursa din care au fost luate.

Cel care le preia nu le transmite ca pe propriul său lanț, ci ca pe o preluare secundară, iar preluarea secundară are judecata sursei.

3. Muʿḍal: ceea ce are doi sau mai mulți transmițători consecutivi omiși din interiorul lanțului.

4. Munqaṭiʿ: ceea ce are un transmițător sau doi ori mai mulți transmițători neconsecutivi omiși din interiorul lanțului. Termenul poate desemna și orice relatare al cărei lanț nu este neîntrerupt, cuprinzând toate cele patru categorii.

Un exemplu este ceea ce a relatat al-Bukhārī:

„Ne-a relatat al-Ḥumaydī ʿAbd Allāh ibn al-Zubayr, care a spus: ne-a relatat Sufyān, care a spus: ne-a relatat Yaḥyā ibn Saʿīd al-Anṣārī, care a spus: m-a înștiințat Muḥammad ibn Ibrāhīm al-Taymī că l-a auzit pe ʿAlqamah ibn Abī Waqqāṣ al-Laythī spunând: l-am auzit pe ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb — Allah să fie mulțumit de el — spunând de la amvon: L-am auzit pe Trimisul lui Allah, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui, spunând: «Faptele sunt după intenții…»”

Dacă din acest lanț este omis ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb — Allah să fie mulțumit de el —, relatarea se numește mursal. Dacă este omis al-Ḥumaydī, ea se numește muʿallaq. Dacă sunt omiși Sufyān și Yaḥyā ibn Saʿīd, ea se numește muʿḍal. Dacă este omis numai Sufyān ori Sufyān împreună cu al-Taymī, ea se numește munqaṭiʿ.

c. Toate felurile de relatare cu lanț întrerupt sunt respinse din pricina necunoașterii stării celui omis, cu următoarele excepții:

1. Relatarea mursal a Companionului.

2. După mulți învățați, relatarea mursal a celor dintâi tābiʿīn,¹ dacă este sprijinită de o altă relatare mursal, de practica unui Companion ori de o analogie.

3. Relatarea muʿallaq exprimată printr-o formulă categorică într-o carte al cărei autor s-a angajat să includă numai relatări autentice, precum Ṣaḥīḥ al-Bukhārī.

4. Ceea ce a fost transmis prin altă cale, cu lanț neîntrerupt, care îndeplinește condițiile acceptării.

Tadlīs — disimularea în transmitere

Vom prezenta definiția sa, felurile sale, câțiva transmițători cunoscuți pentru aceasta și statutul relatării unui mudallis.

Tadlīs înseamnă prezentarea unui hadith cu un lanț care lasă impresia că este superior celui pe care îl are în realitate.

Se împarte în două: tadlīs al-isnād și tadlīs al-shuyūkh.

Tadlīs al-isnād înseamnă ca un transmițător să relateze de la cineva pe care l-a întâlnit un lucru pe care nu l-a auzit de la el sau o faptă pe care nu l-a văzut săvârșind-o, folosind o formulă care lasă impresia că l-a auzit ori l-a văzut; de pildă: „A spus”, „A făcut”, „De la cutare, că a spus sau a făcut” și altele asemănătoare.

Tadlīs al-shuyūkh înseamnă ca transmițătorul să își numească ori să își descrie învățătorul altfel decât este cunoscut, lăsând impresia că este altcineva. Poate face aceasta deoarece învățătorul este mai tânăr și nu dorește să se vadă că relatează de la cineva inferior lui ca vârstă, pentru ca oamenii să creadă că are mulți învățători sau din alte motive.

Transmițătorii care au practicat tadlīs sunt numeroși; printre ei se află atât persoane slabe, cât și persoane de încredere, precum al-Ḥasan al-Baṣrī, Ḥumayd al-Ṭawīl, Sulaymān ibn Mihrān al-Aʿmash, Muḥammad ibn Isḥāq și al-Walīd ibn Muslim. Al-Ḥāfiẓ i-a împărțit în cinci categorii:

Prima: cei despre care acest lucru a fost semnalat doar rareori, precum Yaḥyā ibn Saʿīd.

A doua: cei al căror tadlīs a fost tolerat de imami, care le-au inclus relatările în al-Ṣaḥīḥ datorită rangului lor de imami și rarității acestui procedeu, precum Sufyān al-Thawrī, ori pentru că nu îl practicau decât în relatări de la persoane de încredere, precum Sufyān ibn ʿUyaynah.

A treia: cei care au practicat mult tadlīs, fără a se limita la transmițători de încredere, precum Abū al-Zubayr al-Makkī.

A patra: cei care au practicat cel mai adesea tadlīs în relatări provenite de la persoane slabe sau necunoscute, precum Baqiyyah ibn al-Walīd.

A cincea: cei care, pe lângă aceasta, au fost declarați slabi și din alt motiv, precum ʿAbd Allāh ibn Lahīʿah.

Hadithul unui mudallis nu este acceptat decât dacă acesta este de încredere și precizează că l-a primit direct de la cel de la care relatează, spunând: „L-am auzit pe cutare spunând”, „L-am văzut făcând”, „Mi-a relatat” sau o formulă asemănătoare.

Totuși, relatările transmițătorilor de încredere cunoscuți pentru tadlīs care se află în cele două Ṣaḥīḥ-uri, ale lui al-Bukhārī și Muslim, sunt acceptate, deoarece comunitatea a primit fără o asemenea diferențiere ceea ce se găsește în acestea.

Muḍṭarib — relatarea cu variante ireconciliabile

Vom prezenta definiția și statutul său.

Muḍṭarib este hadithul ale cărui lanțuri sau text au fost transmise în variante diferite care nu pot fi nici armonizate, nici departajate prin preferarea uneia.

Un exemplu este relatarea de la Abū Bakr — Allah să fie mulțumit de el — că i-a spus Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui: أراك شبت „Văd că ai încărunțit.” El a răspuns:

„Hūd și surorile ei m-au făcut să încărunțesc.”

În privința ei au fost transmise aproximativ zece variante: cu lanț continuu și mursal, din relatările atribuite lui Abū Bakr, ʿĀʾishei și lui Saʿd, precum și alte deosebiri care nu pot fi nici armonizate, nici departajate.

Dacă variantele pot fi armonizate, armonizarea lor este obligatorie, iar iḍṭirāb-ul încetează.

Un exemplu îl reprezintă variantele despre felul de pelerinaj pentru care Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, a intrat în iḥrām la Pelerinajul de Adio. Unele spun că a intrat în iḥrām pentru ḥajj, altele că a făcut tamattuʿ, iar altele că a unit ʿumrah cu ḥajj. Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah a spus că nu există contradicție între acestea: el a făcut tamattuʿ în sensul larg al termenului, a împlinit numai actele rituale ale ḥajj-ului și a unit cele două ritualuri, ʿumrah și ḥajj. A fost, așadar, qārin prin unirea lor, mufrid prin faptul că s-a limitat la unul dintre cele două ṭawāf-uri și saʿy-uri, și mutamattiʿ prin avantajul de a nu mai face una dintre cele două călătorii.

Dacă poate fi preferată una dintre variante, se urmează cea mai puternică, iar iḍṭirāb-ul încetează de asemenea.

Un exemplu îl reprezintă variantele hadithului despre Barīrah — Allah să fie mulțumit de ea. După ce a fost eliberată din sclavie, Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, i-a dat să aleagă dacă să rămână cu soțul ei sau să se despartă de el. Era soțul ei un om liber sau un sclav? Al-Aswad a relatat de la ʿĀʾishah că era liber, în vreme ce ʿUrwah ibn al-Zubayr și al-Qāsim ibn Muḥammad ibn Abī Bakr au relatat de la ea că era sclav. Varianta lor a fost preferată celei a lui al-Aswad datorită apropierii lor de ea: ʿĀʾishah era mătușa maternă a lui ʿUrwah și mătușa paternă a lui al-Qāsim. Al-Aswad, în schimb, nu era înrudit cu ea, iar relatarea sa are și o întrerupere în lanț.

Muḍṭarib este slab și nu poate servi drept dovadă, deoarece aceste variații arată lipsa preciziei în transmitere. Excepție face situația în care variațiile nu privesc fondul hadithului; atunci ele nu îl afectează.

Un exemplu îl reprezintă variantele hadithului lui Faḍālah ibn ʿUbayd — Allah să fie mulțumit de el. El a cumpărat, în ziua cuceririi Khaybarului, un colier cu aur și mărgele, pentru doisprezece dinari. A spus: „I-am separat componentele și am găsit în el aur în valoare de peste doisprezece dinari. I-am pomenit aceasta Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, iar el a spus:”

„Să nu fie vândut până când nu îi sunt separate componentele.”

În unele variante, Faḍālah l-a cumpărat el însuși; în altele, altcineva l-a întrebat despre cumpărarea lui. Unele îl descriu ca fiind din aur și mărgele, altele din aur și pietre prețioase, iar altele ca mărgele atârnate de aur. Unele menționează doisprezece dinari, altele nouă, iar altele șapte.

Al-Ḥāfiẓ Ibn Ḥajar a spus: „Aceasta nu îl face slab — adică hadithul —, căci regula urmărită prin el rămâne păstrată, fără divergențe: interzicerea vânzării înainte de separarea componentelor. Cât despre natura lor și valoarea prețului, în această situație ele nu au legătură cu regula și, prin urmare, nu determină iḍṭirāb.”

Tot astfel, deosebirile în numele transmițătorului, în kunyah-ul său ori în lucruri asemănătoare nu determină iḍṭirāb, dacă există acord asupra persoanei la care se referă; asemenea cazuri se întâlnesc frecvent în hadithurile autentice.

Idrāj — inserarea în textul hadithului

Vom prezenta definiția, locurile în care apare, exemple și criteriile prin care este identificat.

Idrāj în text înseamnă ca unul dintre transmițători să introducă în hadith cuvinte proprii fără să precizeze aceasta, fie pentru a explica un cuvânt, fie pentru a deduce o regulă, fie pentru a-i arăta înțelepciunea.

Inserarea se poate afla la începutul, în mijlocul ori la sfârșitul hadithului.

Un exemplu de inserare la început îl reprezintă hadithul lui Abū Hurayrah — Allah să fie mulțumit de el:

„Împliniți abluțiunea temeinic! Vai călcâielor de Foc!”

Expresia „Împliniți abluțiunea temeinic” este inserată din cuvintele lui Abū Hurayrah. Aceasta este lămurită de varianta lui al-Bukhārī, în care el a spus:

„Împliniți abluțiunea temeinic, căci Abū al-Qāsim, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, a spus: «Vai călcâielor de Foc!»”

Un exemplu de inserare în mijloc este hadithul ʿĀʾishei — Allah să fie mulțumit de ea — despre începutul revelației primite de Trimisul lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui. În el se spune:

„El se retrăgea singur în peștera Ḥirāʾ și se îndeletnicea acolo cu taḥannuth — adică adorarea — mai multe nopți la rând.”

Cuvintele „adică adorarea” sunt o inserare din explicația lui al-Zuhrī. Aceasta este lămurită de o variantă relatată de al-Bukhārī prin el: وكان يلحق بغار حراء فيتحنث فيه „Se retrăgea singur în peștera Ḥirāʾ și se îndeletnicea acolo cu taḥannuth.” Apoi a spus: والتحنث التعبد „Taḥannuth este adorarea.” Și continua: الليالي ذوات العدد „Mai multe nopți la rând.”

Un exemplu de inserare la sfârșit îl reprezintă hadithul lui Abū Hurayrah — Allah să fie mulțumit de el — că Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, a spus:

„În Ziua Învierii, cei din comunitatea mea vor fi chemați cu fețele și membrele strălucitoare datorită urmelor abluțiunii. Așadar, cine dintre voi poate să își mărească strălucirea feței să o facă.”

Cuvintele فمن استطاع أن يطيل غرته فليفعل „Așadar, cine poate să își mărească strălucirea feței să o facă” sunt inserate din spusele lui Abū Hurayrah. Nuʿaym al-Mujmir le-a relatat singur de la acesta. În al-Musnad este menționat că a spus: „Nu știu dacă expresia فمن استطاع «Așadar, cine poate...» este din cuvintele Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, ori din spusele lui Abū Hurayrah.” Mai mult de un ḥāfiẓ a arătat că este o inserare, iar Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah a spus: „Nu este posibil să facă parte din cuvintele Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui.”

Nu se stabilește existența unei inserări fără o dovadă: fie declarația transmițătorului, fie cuvintele unui imam competent în această privință, fie natura cuvintelor inserate, atunci când este imposibil ca Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, să le fi spus.

Adăugirile în hadith

Vom prezenta definiția, felurile lor și statutul fiecăruia, cu exemple.

Adăugirea în hadith înseamnă ca unul dintre transmițători să adauge la hadith ceva ce nu îi aparține.

Ea este de două feluri. Primul este inserarea unor cuvinte proprii de către un transmițător, fără a le prezenta ca făcând parte din hadith. Statutul acesteia a fost explicat mai înainte.

Al doilea fel este adăugirea relatată de un transmițător ca făcând parte din hadithul însuși.

Dacă provine de la cineva care nu este de încredere, nu este acceptată: dacă nici relatarea pe care o transmite singur nu este acceptată, cu atât mai mult trebuie respins ceea ce adaugă la relatarea altora. Dacă provine de la cineva de încredere, dar contrazice relatarea mai multor transmițători ori a unuia mai demn de încredere, nu este acceptată, fiind în acest caz shādhdhah.

Un exemplu este ceea ce a relatat Mālik în al-Muwaṭṭaʾ: când Ibn ʿUmar — Allah să fie mulțumit de el și de tatăl său — începea rugăciunea, își ridica mâinile la nivelul umerilor, iar când își ridica capul din rukūʿ le ridica „mai jos de atât”. أن ابن عمر رضي الله عنهما كان إذا افتتح الصلاة رفع يديه حذو منكبيه وإذا رفع رأسه من الركوع رفعهما دون ذلك Abū Dāwūd a spus: „Din câte știu, nimeni în afară de Mālik nu a menționat رفعهما دون ذلك «le ridica mai jos de atât».” În schimb, s-a transmis autentic de la Ibn ʿUmar, cu atribuire Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, că își ridica mâinile până la nivelul umerilor când începea rugăciunea, când făcea rukūʿ și când se ridica din el, fără deosebire între aceste situații. أنه كان يرفع يديه حتى يجعلهما حذو منكبيه إذا افتتح الصلاة وعند الركوع وعند الرفع منه بدون تفريق

Dacă adăugirea nu contrazice relatarea altora, este acceptată, deoarece cuprinde o informație în plus.

Un exemplu este hadithul lui ʿUmar — Allah să fie mulțumit de el — că l-a auzit pe Profet, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, spunând:

„Oricare dintre voi împlinește abluțiunea complet — sau temeinic — și apoi spune: «Mărturisesc că nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Allah și că Muḥammad este robul lui Allah și Trimisul Său» va avea deschise cele opt porți ale Paradisului, intrând prin oricare dorește.”

Muslim l-a relatat pe două căi. Într-una se află adăugirea وحده لا شريك له „El singur, fără niciun asociat”, după cuvintele إلا الله „în afară de Allah”.

Prescurtarea hadithului

Vom prezenta definiția și statutul ei.

Prescurtarea hadithului înseamnă ca cel care îl relatează ori îl transmite să omită o parte din el.

Ea nu este îngăduită decât cu cinci condiții:

1. Să nu afecteze sensul hadithului, ca atunci când s-ar omite o excepție, o limită, o circumstanță, o condiție și altele asemenea.

De exemplu, Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, a spus:

„Nu vindeți aur pentru aur decât în cantități egale.”

„Nu vindeți roadele până când nu încep să se coacă.”

„Niciun judecător să nu hotărască între doi oameni în timp ce este mânios.”

Tot astfel, i-a răspuns lui Umm Sulaym, când aceasta a întrebat dacă femeia trebuie să facă ghusl după un vis erotic:

„Da, dacă vede lichidul.”

„Niciunul dintre voi să nu spună: «O, Allah, iartă-mă dacă voiești!»”

„Un ḥajj primit nu are altă răsplată decât Paradisul.”

Nu este, așadar, îngăduită eliminarea expresiilor إلا مثلا بمثل „decât în cantități egale”, حتى يبدو صلاحه „până când nu încep să se coacă”, وهو غضبان „în timp ce este mânios”, إذا هي رأت الماء „dacă vede lichidul”, إن شئت „dacă voiești” și المبرور „primit”, deoarece omiterea lor afectează sensul hadithului.

2. Să nu fie omis tocmai lucrul pentru care a fost rostit hadithul.

De pildă, Abū Hurayrah — Allah să fie mulțumit de el — a relatat că un om l-a întrebat pe Profet, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui:

„Călătorim pe mare și luăm cu noi puțină apă. Dacă o folosim pentru abluțiune, vom înseta. Putem face abluțiunea cu apă de mare?” Profetul a răspuns: „Apa ei este purificatoare, iar vietățile ei moarte sunt îngăduite.”

Nu este îngăduită omiterea cuvintelor هو الطهور ماؤه „Apa ei este purificatoare”, deoarece hadithul a fost rostit tocmai pentru aceasta, iar acesta este răspunsul urmărit prin el.

3. Hadithul să nu fie relatat pentru a descrie felul unei adorări prin cuvinte ori fapte.

De exemplu, Ibn Masʿūd — Allah să fie mulțumit de el — a relatat că Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, a spus:

„Când unul dintre voi se așază în rugăciune, să spună: «Toate formulele de preamărire, rugăciunile și lucrurile bune sunt pentru Allah. Pacea fie asupra ta, o, Profetule, precum și mila lui Allah și binecuvântările Sale! Pacea fie asupra noastră și asupra robilor drepți ai lui Allah! Mărturisesc că nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Allah și mărturisesc că Muḥammad este robul și Trimisul Său.»”

Nu este îngăduită omiterea vreunei părți din descrierea prescrisă în acest hadith decât dacă se precizează că există o omisiune.

4. Cel care prescurtează să cunoască sensurile cuvintelor și să știe ce omisiuni afectează sensul și care nu, pentru a nu omite fără să își dea seama ceva ce îl modifică.

5. Transmițătorul să nu fie susceptibil de a fi pus sub învinuire, astfel încât prescurtarea ori adăugirile pe care le face să îi atragă bănuiala că are o memorie slabă.

Căci, în această situație, prescurtarea făcută de el ar stârni ezitare în acceptarea hadithului și astfel l-ar slăbi.

Această ultimă condiție privește relatările care nu se află în cărți cunoscute, deja consemnate: în cazul acestora se poate reveni la cărți, iar ezitarea dispare.

Dacă sunt îndeplinite aceste condiții, prescurtarea hadithului este îngăduită, mai ales atunci când este împărțit în fragmente, fiecare fiind folosit ca dovadă în locul său. Așa au procedat mulți specialiști ai hadithului și juriști.

Este preferabil ca, atunci când prescurtează, transmițătorul să precizeze acest lucru, spunând: „Până la sfârșitul hadithului”, „Și a menționat hadithul” sau altă formulă asemănătoare.

Relatarea hadithului prin sens

Vom prezenta definiția și statutul ei.

Relatarea hadithului prin sens înseamnă transmiterea lui prin alte cuvinte decât cele ale persoanei de la care este relatat.

Ea nu este îngăduită decât cu trei condiții:

1. Să fie făcută de cineva care îi cunoaște sensul atât din punct de vedere al limbii, cât și în ceea ce privește intenția celui de la care relatează.

2. Să existe o necesitate: de pildă, transmițătorul să fi uitat formularea hadithului, păstrându-i în memorie sensul. Dacă își amintește cuvintele, nu îi este îngăduit să le schimbe decât atunci când trebuie să îl facă înțeles interlocutorului în limba acestuia.

3. Formularea să nu fie ea însăși prescrisă ca act de adorare, precum formulele de pomenire și altele asemenea.

Dacă relatează prin sens, să folosească o expresie care arată aceasta, adăugând după hadith: „Sau cum a spus” ori ceva asemănător. De pildă, în hadithul lui Anas — Allah să fie mulțumit de el — despre beduinul care a urinat în moschee, el a relatat că Trimisul lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, l-a chemat și i-a spus:

„Aceste moschei nu sunt potrivite pentru urină ori pentru murdărie; ele sunt numai pentru pomenirea lui Allah, Cel Atotputernic și Măreț, pentru rugăciune și citirea Coranului.”

Tot astfel, Muʿāwiyah ibn al-Ḥakam a relatat că vorbise în rugăciune, fără să știe că nu este îngăduit. După ce Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, și-a încheiat rugăciunea, i-a spus:

„În această rugăciune nu este potrivit nimic din vorbirea obișnuită a oamenilor. Ea cuprinde numai tasbīḥ, takbīr și citirea Coranului.”

Mawḍūʿ — hadithul fabricat

Vom prezenta definiția, statutul, indiciile prin care poate fi recunoscut, câteva exemple și cărți dedicate lui, precum și câțiva fabricatori.

Mawḍūʿ este hadithul atribuit în mod mincinos Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui.

El este respins. Nu este îngăduită menționarea lui decât însoțită de precizarea că este fabricat, pentru a avertiza împotriva sa, potrivit cuvintelor Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui:

„Cine relatează de la mine un hadith despre care consideră că este mincinos este unul dintre mincinoși.”

Fabricarea poate fi recunoscută prin mai multe indicii, printre care:

1. Mărturisirea celui care l-a fabricat.

2. Contrazicerea rațiunii: de pildă, hadithul ar presupune reunirea a două lucruri contradictorii, ar afirma existența unui lucru imposibil sau ar nega existența unui lucru a cărui existență este necesară, precum și alte situații asemănătoare.

3. Contrazicerea unui adevăr al religiei cunoscut în mod necesar: de pildă, ar elimina unul dintre stâlpii Islamului, ar declara îngăduită camăta ori ceva asemănător, ar fixa momentul sosirii Ceasului ori ar susține posibilitatea trimiterii unui profet după Muḥammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui.

Hadithurile fabricate sunt numeroase. Printre ele se numără:

1. Relatările despre vizitarea mormântului Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui.

2. Relatările despre virtuțile lunii Rajab și meritul rugăciunii în această lună.

3. Relatările despre faptul că al-Khiḍr, însoțitorul lui Mūsā, pacea și binecuvântarea fie asupra lui, ar mai fi în viață, că ar fi venit la Profet, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, și că ar fi fost de față la înmormântarea sa.

4. Relatări fabricate din capitole felurite, precum următoarele:

„Iubiți-i pe arabi pentru trei lucruri: eu sunt arab, Coranul este în arabă, iar limba locuitorilor Paradisului este araba.”

„Deosebirile de păreri din comunitatea mea sunt o îndurare.”

„Lucrează pentru lumea ta de parcă ai trăi veșnic și lucrează pentru Viața de Apoi de parcă ai muri mâine.”

„Iubirea de această lume este începutul oricărui păcat.”

„Iubirea de patrie face parte din credință.”

„Cele mai bune nume sunt cele care exprimă laudă și adorare.”

„A interzis vânzarea însoțită de o condiție.”

„Ziua săptămânii în care începe postul vostru este ziua în care veți face jertfa.”

Numeroși specialiști ai hadithului au alcătuit cărți care arată relatările fabricate, apărând Sunnah și avertizând comunitatea. Printre acestea se numără:

1. Al-Mawḍūʿāt al-kubrā de Ibn al-Jawzī, mort în 597 H. El nu a cuprins însă toate relatările fabricate și a inclus unele care nu aparțin acestei categorii.

2. Al-Fawāʾid al-majmūʿah fī al-aḥādīth al-mawḍūʿah de al-Shawkānī, mort în 1250 H. Și în aceasta există îngăduință în clasificarea drept fabricate a unor relatări care nu sunt astfel.

3. Tanzīh al-sharīʿah al-marfūʿah ʿan al-akhbār al-shanīʿah al-mawḍūʿah de Ibn ʿIrāq, mort în 963 H. Este una dintre cele mai cuprinzătoare lucrări dedicate acestui subiect.

Fabricatorii sunt numeroși. Printre cei mai cunoscuți se numără Isḥāq ibn Najīḥ al-Malaṭī, Maʾmūn ibn Aḥmad al-Harawī, Muḥammad ibn al-Sāʾib al-Kalbī, al-Mughīrah ibn Saʿīd al-Kūfī, Muqātil ibn Sulaymān, al-Wāqidī și Ibn Abī Yaḥyā.

Ei sunt de mai multe feluri, printre care:

1. Ereticii care urmăresc să corupă credința musulmanilor, să denatureze Islamul și să îi schimbe regulile. Un exemplu este Muḥammad ibn Saʿīd al-Maṣlūb, pe care Abū Jaʿfar al-Manṣūr l-a omorât și care a fabricat o relatare atribuită Profetului prin Anas.

Relatarea fabricată de acesta era:

„Eu sunt ultimul dintre profeți; după mine nu mai este niciun profet, decât dacă Allah voiește.”

Un alt exemplu este ʿAbd al-Karīm ibn Abī al-ʿAwjāʾ, omorât de unul dintre conducătorii abbasizi din Basra. Când a fost dus spre execuție, a spus: „Am fabricat printre voi patru mii de hadithuri, în care am declarat oprit ceea ce este îngăduit și îngăduit ceea ce este oprit.” S-a spus că ereticii au atribuit în mod mincinos Trimisului lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, paisprezece mii de hadithuri.

2. Cei care caută apropierea de califi și conducători. De exemplu, Ghiyāth ibn Ibrāhīm a intrat la al-Mahdī în timp ce acesta se distra cu porumbei. I s-a spus: „Relatează-i ceva emirului dreptcredincioșilor.” Atunci a înșirat un lanț pentru un hadith pe care l-a atribuit în mod mincinos Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui:

„Nu se acordă premii pentru întreceri decât la cămile, la tir cu săgeți, la cai ori la cele cu aripi.”

Al-Mahdī a spus: „Eu l-am făcut să spună aceasta.” Apoi a părăsit această îndeletnicire și a poruncit sacrificarea porumbeilor.

3. Cei care caută să câștige simpatia oamenilor de rând prin relatări neobișnuite, pentru a-i încuraja, a-i înspăimânta ori a obține bani sau prestigiu. Așa sunt povestitorii care vorbesc în moschei și adunări, uimindu-i pe oameni cu întâmplări ieșite din comun.

S-a transmis despre Aḥmad ibn Ḥanbal și Yaḥyā ibn Maʿīn că se rugau în moscheea al-Ruṣāfah. Un povestitor s-a ridicat și a spus: „Ne-au relatat Aḥmad ibn Ḥanbal și Yaḥyā ibn Maʿīn.” Apoi a înșirat un lanț până la Profet, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, spunând că acesta ar fi zis:

„Cine spune «Nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Allah», Allah îi creează din fiecare cuvânt o pasăre cu ciocul din aur și penele din coral.”

A continuat cu o povestire lungă. După ce a terminat, a primit darurile. Yaḥyā i-a făcut semn să vină, iar el s-a apropiat, crezând că va primi ceva. Yaḥyā l-a întrebat: „Cine ți-a relatat acest hadith?” A spus: „Aḥmad ibn Ḥanbal și Yaḥyā ibn Maʿīn.” Yaḥyā i-a răspuns: „Eu sunt Yaḥyā ibn Maʿīn, iar acesta este Aḥmad ibn Ḥanbal. Nu am auzit niciodată așa ceva între hadithurile Trimisului lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui.” Povestitorul a spus: „Tot auzeam că Yaḥyā ibn Maʿīn este prost, dar abia acum m-am convins! De parcă n-ar exista alți Yaḥyā ibn Maʿīn și Aḥmad ibn Ḥanbal în afară de voi! Am scris de la șaptesprezece Aḥmad ibn Ḥanbal și Yaḥyā ibn Maʿīn.” Aḥmad și-a pus mâneca pe față și a spus: „Lasă-l să plece.” Atunci omul s-a ridicat, părând că îi ia în râs.

4. Cei plini de zel pentru religie, care fabrică hadithuri despre virtuțile Islamului și lucrurile legate de el, despre renunțarea la cele lumești și alte teme asemănătoare, urmărind să îi apropie pe oameni de religie și să îi facă să renunțe la această lume.

Un exemplu este Abū ʿIṣmah Nūḥ ibn Abī Maryam, judecătorul din Marw. El a fabricat o relatare despre meritele surelor Coranului, sură cu sură, și a spus: „Am văzut că oamenii s-au îndepărtat de Coran și s-au ocupat cu jurisprudența lui Abū Ḥanīfah și cu relatările despre campaniile militare ale lui Ibn Isḥāq” — adică acesta a fost motivul fabricării ei.

5. Cei fanatic atașați unei școli, unei căi, unei țări, unui conducător urmat ori unui trib, care fabrică relatări despre virtuțile celor de care sunt atașați și îi laudă. Un exemplu este Maysarah ibn ʿAbd Rabbih, despre care s-a transmis că ar fi atribuit în mod mincinos Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, șaptezeci de hadithuri despre meritele lui ʿAlī ibn Abī Ṭālib — Allah să fie mulțumit de el.

Jarḥ și taʿdīl — critica și validarea transmițătorilor

Jarḥ — critica transmițătorului

Vom prezenta definiția, felurile, treptele și condițiile acceptării sale.

Jarḥ înseamnă descrierea unui transmițător printr-o însușire care impune respingerea relatării sale: fie afirmarea unui motiv de respingere, fie negarea unei însușiri necesare acceptării. De exemplu: „Este mincinos”, „Este păcătos”, „Este slab”, „Nu este de încredere”, „Nu este luat în considerare” ori „Hadithul său nu se scrie”.

Se împarte în două feluri: necondiționat și limitat.

Jarḥ-ul necondiționat constă în criticarea transmițătorului fără nicio limitare; îl discreditează, prin urmare, în toate situațiile.

Jarḥ-ul limitat constă în criticarea lui într-o anumită privință, de exemplu în relatările de la un anumit învățător sau de la un anumit grup. Îl discreditează numai în acea privință, nu și în celelalte.

De exemplu, Ibn Ḥajar a spus în al-Taqrīb despre Zayd ibn al-Ḥubāb — de la care a relatat și Muslim —: „Sincer, dar greșește în hadithurile lui al-Thawrī.” Așadar, el este slab în relatările de la al-Thawrī, nu și în cele de la alții. Tot astfel, autorul al-Khulāṣah a spus despre Ismāʿīl ibn ʿAyyāsh: „Aḥmad, Ibn Maʿīn și al-Bukhārī l-au declarat de încredere în relatările de la oamenii din al-Shām, dar l-au considerat slab în cele de la locuitorii Ḥijāzului.” El este, prin urmare, slab în relatările de la cei din Ḥijāz, nu și de la cei din al-Shām. La fel, dacă se spune despre cineva că este slab, de pildă, în hadithurile despre atributele divine, nu rezultă că este slab și în transmiterea altor hadithuri.

Totuși, dacă limitarea criticii urmărește să respingă afirmația că el este de încredere tocmai în acea privință, aceasta nu exclude posibilitatea ca el să fie slab și în alte privințe.

Jarḥ-ul are mai multe trepte. Cea mai severă este cea exprimată prin formule ajunse la limita criticii, precum: „Cel mai mincinos dintre oameni” sau „Stâlpul minciunii”. Urmează formulele de intensitate, precum: „Mincinos înrăit”, „Fabricator” și „Impostor”. Cele mai ușoare sunt: „Are o anumită slăbiciune”, „Are o memorie slabă” ori „Există critici în privința lui”. Între acestea se află trepte cunoscute.

Acceptarea jarḥ-ului presupune cinci condiții:

1. Să provină de la o persoană integră; nu este acceptat de la una păcătoasă.

2. Să provină de la cineva atent și riguros; nu este acceptat de la unul neglijent.

3. Să provină de la cineva care îi cunoaște motivele; nu este acceptat de la unul care nu știe ce constituie un motiv de discreditare.

4. Să fie explicat motivul criticii. Nu este acceptată o critică neexplicată, precum simpla afirmație „Este slab” ori „Hadithul său este respins”, până când nu este precizat motivul, deoarece transmițătorul poate fi criticat pentru ceva care nu justifică discreditarea. Aceasta este opinia cunoscută. Ibn Ḥajar, Allah să aibă milă de el, a ales însă acceptarea criticii neexplicate, cu excepția celui a cărui integritate este cunoscută: în cazul său, critica nu este acceptată fără precizarea motivului. Aceasta este opinia mai puternică, mai ales dacă cel care îl critică este unul dintre imamii acestei științe.

5. Critica să nu îi privească pe cei a căror integritate este stabilită prin numeroase mărturii și al căror rang de imami este bine cunoscut, precum Nāfiʿ, Shuʿbah, Mālik și al-Bukhārī. Jarḥ-ul nu este acceptat împotriva acestora și a celor asemenea lor.

Taʿdīl — validarea transmițătorului

Vom prezenta definiția, felurile, treptele și condițiile acceptării sale.

Taʿdīl înseamnă descrierea unui transmițător printr-o însușire care impune acceptarea relatării sale: fie afirmarea unei calități necesare acceptării, fie negarea unui motiv de respingere. De exemplu: „Este de încredere”, „Este temeinic”, „Nu este nimic rău în el” ori „Hadithul său nu este respins”.

Se împarte în două feluri: necondiționat și limitat.

1. Taʿdīl-ul necondiționat constă în validarea transmițătorului fără nicio limitare; îl declară, prin urmare, de încredere în toate situațiile.

2. Taʿdīl-ul limitat constă în validarea lui într-o anumită privință, de pildă în relatările de la un anumit învățător ori de la un anumit grup. Îl declară de încredere numai în acea privință, nu și în celelalte.

De exemplu, se poate spune: „Este de încredere în hadithurile lui al-Zuhrī” ori „în relatările de la cei din Ḥijāz”. Aceasta nu îl declară de încredere în relatările de la alte persoane. Totuși, dacă se urmărește respingerea afirmației că ar fi slab în relatările de la aceștia, aceasta nu exclude posibilitatea ca el să fie de încredere și în relatările de la alții.

Taʿdīl-ul are mai multe trepte. Cea mai înaltă este cea exprimată prin formule ajunse la limita validării, precum: „Cel mai demn de încredere dintre oameni” ori „La el se ajunge la culmea temeiniciei”. Urmează formulele întărite prin repetarea unei însușiri sau prin două însușiri, precum: „De încredere, de încredere”, „De încredere și temeinic” ori altele asemănătoare. Cea mai joasă treaptă cuprinde expresii care se apropie de forma cea mai ușoară a criticii, precum: „Acceptabil”, „Apropiat de nivelul acceptabil” ori „Hadithul său se relatează”. Între acestea se află trepte cunoscute.

Acceptarea taʿdīl-ului presupune patru condiții:

1. Să provină de la o persoană integră; nu este acceptat de la una păcătoasă.

2. Să provină de la cineva atent și riguros; nu este acceptat de la unul neglijent, care se lasă înșelat de aparențe.

3. Să provină de la cineva care îi cunoaște motivele; nu este acceptat de la unul care nu știe care însușiri determină acceptarea ori respingerea.

4. Să nu îi privească pe cei cunoscuți pentru un motiv care impune respingerea relatării lor, precum minciuna, păcătoșenia vădită ori alt motiv asemănător.

Contradicția dintre jarḥ și taʿdīl

Vom prezenta definiția și situațiile sale.

Contradicția dintre jarḥ și taʿdīl înseamnă ca un transmițător să fie descris atât prin ceva ce impune respingerea relatării sale, cât și prin ceva ce impune acceptarea ei. De exemplu, unii învățați spun despre el că este de încredere, în vreme ce alții spun că este slab.

Există patru situații:

Prima: ambele aprecieri sunt neexplicate, adică nu se precizează motivul criticii ori al validării. Dacă spunem că jarḥ-ul neexplicat nu este acceptat, se urmează taʿdīl-ul, deoarece în realitate nu există o apreciere validă care să îl contrazică. Dacă spunem că este acceptat — aceasta fiind opinia mai puternică —, există o contradicție și se urmează aprecierea mai puternică: fie datorită integrității celui care o formulează, fie cunoașterii sale despre persoana respectivă ori despre motivele jarḥ-ului și taʿdīl-ului, fie datorită numărului mai mare al celor care o susțin.

A doua: ambele aprecieri sunt explicate, adică se precizează motivul criticii și al validării. Se urmează jarḥ-ul, deoarece cel care îl formulează deține o informație în plus, exceptând situația în care cel care validează spune: „Știu că motivul pentru care l-a criticat a dispărut.” Atunci se urmează taʿdīl-ul, căci cel care îl formulează deține o informație în plus.

A treia: taʿdīl-ul este neexplicat, iar jarḥ-ul este explicat. Se urmează jarḥ-ul, deoarece cel care îl formulează deține o informație în plus.

A patra: jarḥ-ul este neexplicat, iar taʿdīl-ul este explicat. Se urmează taʿdīl-ul, deoarece este mai puternic.

Aici se încheie programa primului an de liceu din institutele de învățământ religios privind terminologia hadithului, alcătuită de autorul ei, Muḥammad Ṣāliḥ al-ʿUthaymīn. Lauda este a lui Allah, prin a Cărui binefacere se împlinesc faptele bune și se înfrumusețează vremurile. Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra Profetului nostru Muḥammad, asupra familiei sale, a Companionilor săi și a celor care îi urmează în bine până în Ziua Judecății.

S-a încheiat partea întâi. Urmează partea a doua, începând cu felurile hadithului potrivit celui căruia îi este atribuit.