مصطلح الحديث

În numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurător.

Lauda Îi aparține lui Allah. Îl lăudăm, Îi cerem ajutorul și iertarea și ne căim înaintea Lui. Căutăm adăpost la Allah de răul sufletelor noastre și de relele faptelor noastre. Pe cel pe care Allah îl călăuzește nimeni nu îl poate rătăci, iar pe cel pe care El îl lasă în rătăcire nimeni nu îl poate călăuzi. Mărturisesc că nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de Allah, Unicul, Care nu are asociat, și mărturisesc că Muḥammad este robul și Trimisul Său. Binecuvântările și pacea lui Allah să fie asupra lui, a familiei, a Companionilor săi și a celor care îi urmează cu bine până în Ziua Judecății.

În cele ce urmează: Allah l-a trimis pe Muḥammad, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui, cu îndrumarea și religia adevărului, ca să o facă biruitoare asupra tuturor religiilor. I-a pogorât Cartea și Înțelepciunea — Cartea este Coranul, iar Înțelepciunea este Sunna — pentru a le lămuri oamenilor ceea ce le-a fost pogorât, astfel încât să chibzuiască, să fie călăuziți și să izbândească.

Cartea și Sunna sunt cele două temelii prin care a fost stabilită dovada lui Allah față de robii Săi. Pe ele se întemeiază judecățile de credință și cele practice, atât prin afirmare, cât și prin negare.

Cel care argumentează prin Coran are de făcut o singură cercetare: felul în care textul dovedește judecata. Nu trebuie să cerceteze lanțul transmiterii sale, fiindcă autenticitatea lui este certă, prin transmitere mutawātir atât ca formulare, cât și ca sens:

„Noi am pogorât Pomenirea și Noi suntem cei care o păzesc.”

Cel care argumentează prin Sunna are de făcut două cercetări:

Prima: autenticitatea atribuirii sale Profetului, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui, deoarece nu tot ceea ce îi este atribuit este autentic.

A doua: felul în care textul dovedește judecata.

Pentru prima cercetare a fost nevoie să se stabilească principii și reguli prin care să se deosebească ceea ce se acceptă de ceea ce se respinge din cele atribuite Profetului, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui. Învățații — Allah să aibă milă de ei — s-au ocupat de aceasta și au numit această disciplină «terminologia hadithului».

Am alcătuit despre ea o carte de întindere medie, care cuprinde lucrurile importante ale acestei discipline, potrivit programei stabilite.

Programa este cea pentru primul și al doilea an ai ciclului secundar din institutele de studii religioase. Am numit cartea «Terminologia hadithului» și am împărțit-o în două părți: prima cuprinde materia primului an, iar a doua materia celui de-al doilea an.

Îl rog pe Allah să facă această lucrare sinceră, numai pentru Fața Sa, potrivită mulțumirii Sale și folositoare robilor Săi. El este Darnic, Generos.

Prefața autorului

a. Terminologia hadithului este știința prin care se cunoaște starea transmițătorului și a relatării din perspectiva acceptării și respingerii.

b. Folosul ei este cunoașterea transmițătorilor și a relatărilor care sunt acceptate și a celor care sunt respinse.

Hadith: ceea ce este atribuit Profetului, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui, ca vorbă, faptă, aprobare ori însușire.

Khabar: are înțelesul hadithului, potrivit definiției precedente. S-a spus și că desemnează ceea ce este atribuit atât Profetului, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui, cât și altuia, fiind astfel mai general și mai cuprinzător decât hadithul.

Athar: ceea ce este atribuit unui Companion sau unui tābiʿī. Poate desemna și ceea ce este atribuit Profetului, dacă se precizează aceasta, spunându-se: «În athar-ul relatat de la Profet, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui.»

Hadith qudsī: ceea ce Profetul, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui, a relatat de la Domnul său Preaînalt. Se mai numește și hadith rabbānī ori hadith ilāhī.

Un exemplu sunt cuvintele Profetului, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui, în ceea ce relatează de la Domnul său Preaînalt, Care a spus:

„Eu sunt potrivit cu ceea ce robul Meu crede despre Mine și sunt cu el când Mă pomenește. Dacă Mă pomenește în sinea sa, îl pomenesc în Sinea Mea; dacă Mă pomenește într-o adunare, îl pomenesc într-o adunare mai bună decât a lor.”

Rangul hadithului qudsī este între Coran și hadithul profetic. Coranul cel Nobil Îi este atribuit lui Allah Preaînaltul atât ca formulare, cât și ca sens. Hadithul profetic îi este atribuit Profetului, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui, atât ca formulare, cât și ca sens. Hadithul qudsī Îi este atribuit lui Allah Preaînaltul ca sens, nu ca formulare. De aceea, simpla rostire a cuvintelor sale nu este un act de adorare precum recitarea Coranului, el nu se recită în rugăciune și nu constituie provocarea adresată oamenilor de a-i egala formularea.

Hadithul qudsī nu este transmis prin tawātur asemenea Coranului: printre relatările sale sunt autentice, slabe și fabricate.

După căile prin care ne-a fost transmisă, relatarea se împarte în două: mutawātir și āḥād.

a. Definiția: ceea ce a fost relatat de un grup pentru care, în mod obișnuit, este imposibil să se fi înțeles asupra unei minciuni, relatarea lor întemeindu-se pe ceva perceput prin simțuri.

b. Se împarte în două: mutawātir ca formulare și sens și mutawātir numai ca sens.

Mutawātir ca formulare și sens este ceea ce transmițătorii au relatat în aceeași formulare și cu același sens. Un exemplu sunt cuvintele Profetului, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui:

„Cine minte despre mine cu intenție să își pregătească locul în Foc.”

L-au relatat de la Profet, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui, mai mult de șaizeci de Companioni, între care cei zece cărora li s-a vestit Paradisul, iar de la aceștia l-au relatat numeroși oameni.

Mutawātir ca sens este ceea ce transmițătorii au relatat cu un sens general comun, fiecare hadith având totodată propriul său sens particular. Exemple sunt hadithurile despre mijlocire și despre ștergerea peste încălțămintea din piele. Cineva a versificat câteva exemple:

Dintre cele mutawātir sunt hadithul «Cine minte»,
«Cine Îi zidește lui Allah o casă, căutând răsplata»,
vederea, mijlocirea, Bazinul
și ștergerea peste încălțămintea din piele — acestea sunt câteva.

c. Ambele feluri de mutawātir aduc două lucruri: întâi, cunoașterea certă a validității atribuirii relatării celui de la care a fost transmisă; al doilea, aplicarea celor indicate de ea, prin recunoașterea adevărului ei dacă este o informație și prin punerea ei în practică dacă este o cerință.

a. Definiție: ceea ce nu este mutawātir.

b. După căile de transmitere, se împart în trei: mashhūr, ʿazīz și gharīb.

1. Mashhūr este ceea ce a fost relatat de trei sau mai mulți transmițători, fără să atingă gradul tawātur-ului. Un exemplu sunt cuvintele Profetului, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui:

„Musulmanul este cel de a cărui limbă și mână musulmanii sunt feriți.”

2. ʿAzīz este ceea ce a fost relatat numai de doi transmițători. Un exemplu sunt cuvintele sale:

„Niciunul dintre voi nu crede până când nu îi sunt mai iubit decât copilul său, părintele său și toți oamenii.”

3. Gharīb este ceea ce a fost relatat numai de un singur transmițător. Un exemplu sunt cuvintele sale:

„Faptele sunt după intenții și fiecare om va avea ceea ce a intenționat.”

Acesta este hadithul cunoscut. De la Profet, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui, nu l-a relatat decât ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb — Allah să fie mulțumit de el —; de la ʿUmar, numai ʿAlqamah ibn Abī Waqqāṣ; de la ʿAlqamah, numai Muḥammad ibn Ibrāhīm al-Taymī; iar de la Muḥammad, numai Yaḥyā ibn Saʿīd al-Anṣārī. Cei trei transmițători de după ʿUmar sunt dintre tābiʿīn.

Apoi numeroși oameni l-au relatat de la Yaḥyā.

c. După rang, relatările āḥād se împart în cinci: ṣaḥīḥ li-dhātihi, ṣaḥīḥ li-ghayrihi, ḥasan li-dhātihi, ḥasan li-ghayrihi și ḍaʿīf.

1. Ṣaḥīḥ li-dhātihi: ceea ce a fost relatat de un transmițător integru și deplin precis, printr-un lanț neîntrerupt, fără abatere de la relatarea mai puternică și fără un defect care îi afectează validitatea. Un exemplu sunt cuvintele Profetului, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui:

„Celuia căruia Allah îi dorește binele îi dă înțelegere în religie.”

El a fost relatat de al-Bukhārī și Muslim. Autenticitatea hadithului se cunoaște prin trei mijloace:

Primul: se găsește într-o culegere al cărei autor s-a angajat să includă numai relatări autentice, dacă judecata autorului în privința autentificării este una de încredere, precum cele două Ṣaḥīḥ ale lui al-Bukhārī și Muslim.

Al doilea: un imam pe a cărui judecată de autentificare se poate conta îl declară explicit autentic, fără ca acel imam să fie cunoscut pentru îngăduință excesivă în această privință.

Al treilea: sunt cercetați transmițătorii și felul în care relatarea a fost transmisă. Dacă sunt îndeplinite condițiile autenticității, este judecată drept autentică.

2. Ṣaḥīḥ li-ghayrihi: relatarea ḥasan li-dhātihi ale cărei căi de transmitere sunt mai multe. Un exemplu este relatarea lui ʿAbd Allāh ibn ʿAmr ibn al-ʿĀṣ — Allah să fie mulțumit de ei — despre porunca Profetului, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui, de a pregăti o oaste, când cămilele s-au terminat:

„Cumpără pentru noi cămile în schimbul unor cămile tinere dintre cele ale zakāt-ului, cu plata amânată până la termenul primirii lor.”

Astfel, el lua o cămilă în schimbul a două sau trei cămile. Aḥmad l-a relatat prin calea lui Muḥammad ibn Isḥāq, iar al-Bayhaqī l-a relatat prin calea lui ʿAmr ibn Shuʿayb. Fiecare dintre cele două căi, luată separat, este ḥasan, iar împreună fac ca hadithul să fie ṣaḥīḥ li-ghayrihi.

Se numește autentic prin sprijinul altora fiindcă, dacă fiecare cale ar fi cercetată separat, nu ar atinge rangul autenticității. Cercetate împreună, ele se întăresc până îl ating.

3. Ḥasan li-dhātihi: ceea ce a fost relatat de un transmițător integru, cu un grad mai redus de precizie, printr-un lanț neîntrerupt, fără abatere de la relatarea mai puternică și fără un defect care îi afectează validitatea. Singura deosebire față de ṣaḥīḥ li-dhātihi este că, pentru ṣaḥīḥ, se cere precizie deplină, pe când pentru ḥasan este suficient un nivel mai scăzut al ei. Un exemplu sunt cuvintele Profetului, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui:

„Cheia rugăciunii este purificarea; intrarea în starea ei de interdicție este prin takbīr, iar ieșirea din ea este prin salutul final.”

Printre locurile unde se pot găsi relatări ḥasan sunt cele relatate numai de Abū Dāwūd. Ibn al-Ṣalāḥ a spus aceasta.

4. Ḥasan li-ghayrihi: relatarea slabă care are mai multe căi de transmitere, astfel încât acestea se întăresc reciproc, cu condiția ca printre ele să nu fie o cale cu un mincinos ori un transmițător acuzat de minciună. Un exemplu este relatarea lui ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb — Allah să fie mulțumit de el —:

„Când Profetul, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui, își întindea mâinile în invocare, nu le cobora până când nu își ștergea fața cu ele.”

Al-Tirmidhī l-a relatat. În Bulūgh al-Marām s-a spus că are relatări de sprijin la Abū Dāwūd și la alții, iar luate împreună ele arată că este un hadith ḥasan. Se numește ḥasan prin sprijinul altora fiindcă fiecare cale, cercetată separat, nu atinge rangul ḥasan, dar cercetarea lor împreună arată că ele se întăresc până îl ating.

5. Ḍaʿīf: ceea ce nu îndeplinește condițiile pentru ṣaḥīḥ și ḥasan. Un exemplu este relatarea:

„Feriți-vă de oameni prin bănuială rea.”

Printre locurile în care se găsesc relatări slabe sunt cele relatate singur de al-ʿUqaylī, Ibn ʿAdī, al-Khaṭīb al-Baghdādī, Ibn ʿAsākir în Istoria sa, al-Daylamī în Musnad al-Firdaws, al-Tirmidhī al-Ḥakīm în Nawādir al-uṣūl — acesta este altul decât autorul culegerii al-Sunan —, al-Ḥākim și Ibn al-Jārūd în lucrările lor de istorie.

d. Relatările āḥād, în afară de cele slabe, aduc două lucruri:

Întâi: probabilitatea preponderentă a validității atribuirii lor celui de la care au fost transmise. Aceasta diferă potrivit rangurilor menționate. Uneori aduc și cunoaștere certă, când sunt însoțite de indicii și confirmate de principii.

Al doilea: aplicarea celor indicate de ele, prin recunoașterea adevărului lor dacă sunt o informație și prin punerea lor în practică dacă sunt o cerință.

Relatarea slabă nu aduce însă nici probabilitate preponderentă și nici obligația de a acționa potrivit ei. Nu poate fi luată drept dovadă și nu este permis să fie menționată fără arătarea slăbiciunii sale. Excepție fac îndemnurile la bine și avertizările împotriva răului: un grup de învățați a îngăduit menționarea ei acolo, cu trei condiții:

1. Slăbiciunea să nu fie gravă.
2. Temeiul faptei pentru care se amintește îndemnul ori avertizarea să fie stabilit.
3. Să nu se creadă că Profetul, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui, a spus-o.

Astfel, folosul menționării ei la îndemnurile spre bine este încurajarea sufletului să îndeplinească fapta recomandată, în speranța acelei răsplăți. Dacă răsplata se dobândește, este bine; dacă nu, strădania în adorare nu i-a făcut rău și nici nu a pierdut răsplata de bază a îndeplinirii lucrului poruncit. Folosul menționării ei la avertizările împotriva răului este îndepărtarea sufletului de fapta oprită, de teamă să nu se împlinească acea pedeapsă. Dacă evită fapta și pedeapsa amintită nu există, aceasta nu îi face rău.

S-a arătat că ṣaḥīḥ li-dhātihi este ceea ce a fost relatat de un transmițător integru și deplin precis, printr-un lanț neîntrerupt, fără abatere de la relatarea mai puternică și fără un defect care îi afectează validitatea.

Integritatea înseamnă corectitudinea în religie și în buna-cuviință. Corectitudinea în religie constă în îndeplinirea obligațiilor și evitarea interdicțiilor care îl fac pe om nelegiuit. Corectitudinea bunei-cuviințe înseamnă să îndeplinească ceea ce oamenii laudă dintre purtările și însușirile alese și să lase ceea ce ei dezaprobă dintre acestea.

Integritatea transmițătorului se cunoaște prin buna sa reputație răspândită, precum în cazul imamilor cunoscuți — Mālik, Aḥmad, al-Bukhārī și cei asemenea lor —, ori printr-o apreciere explicită venită de la cineva a cărui judecată este luată în seamă în această privință.

Precizia deplină înseamnă ca transmițătorul să redea ceea ce a primit prin auzire ori vedere în același fel în care l-a primit.

El redă ceea ce a primit fără adaos ori lipsă, dar o greșeală mică nu dăunează, fiindcă nimeni nu este cu totul ferit de ea. Precizia transmițătorului se cunoaște prin concordanța sa cu transmițătorii de încredere și cu memorie bună, chiar dacă această concordanță este predominantă, ori prin aprecierea explicită a cuiva a cărui judecată este luată în seamă.

Fiecare transmițător trebuie să fi primit relatarea de la cel de la care o transmite, fie direct, fie printr-o legătură prezumată.

Primirea directă înseamnă să îl întâlnească pe cel de la care relatează, să audă de la el ori să îl vadă și să spună: „Mi-a relatat”, „Am auzit”, „L-am văzut pe cutare” sau ceva asemănător.

Legătura prezumată înseamnă să relateze de la un contemporan folosind o expresie care poate indica auzirea ori vederea, precum: „Cutare a spus”, „De la cutare”, „Cutare a făcut” sau ceva asemănător.

Este necesară, pe lângă contemporaneitate, dovedirea întâlnirii sau este suficient ca întâlnirea să fi fost posibilă? Sunt două opinii: al-Bukhārī a susținut-o pe prima, iar Muslim pe a doua. Despre opinia lui Muslim, al-Nawawī a spus că cercetătorii temeinici au respins-o. Apoi a adăugat: „Totuși, nu judecăm că Muslim ar fi urmat această poziție în Ṣaḥīḥ-ul său: el adună numeroase căi de transmitere, iar în prezența lor devine greu să existe posibilitatea pe care a îngăduit-o. Allah știe mai bine.”

Aceasta privește transmițătorul care nu practică tadlīs. Cât despre cel care practică tadlīs, relatarea sa nu este judecată ca având lanț neîntrerupt decât când declară explicit că a auzit ori a văzut.

Lipsa continuității lanțului se cunoaște prin două lucruri: întâi, se știe că persoana de la care se relatează a murit înainte ca transmițătorul să ajungă la vârsta discernământului; al doilea, transmițătorul ori un imam al hadithului declară explicit că nu a avut legătură cu persoana de la care relatează sau că nu a auzit ori nu a văzut de la ea ceea ce îi atribuie.

Ea înseamnă că un transmițător de încredere contrazice un transmițător mai puternic, datorită integrității mai depline, preciziei mai mari, numărului mai mare al transmițătorilor,

însoțirii mai îndelungate a celui de la care se relatează ori altor împrejurări asemănătoare.

Un exemplu este relatarea lui ʿAbd Allāh ibn Zayd despre felul abluțiunii Profetului, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui:

„Și-a șters capul cu altă apă decât cea rămasă pe mână.”

Muslim a relatat-o în această formulare, prin Ibn Wahb. Al-Bayhaqī a relatat-o, tot prin el, astfel:

„A luat pentru urechi altă apă decât cea luată pentru cap.”

Relatarea lui al-Bayhaqī este shādhdhah: cel care o relatează de la Ibn Wahb este de încredere, dar îi contrazice pe cei mai numeroși. Mai mulți oameni au relatat de la Ibn Wahb în formularea lui Muslim. Prin urmare, relatarea lui al-Bayhaqī nu este autentică, chiar dacă transmițătorii ei sunt de încredere, fiindcă nu este ferită de shudhūdh.

După cercetarea hadithului se descoperă o cauză care împiedică acceptarea lui: de pildă, se arată că lanțul este întrerupt, relatarea se oprește la un Companion ori transmițătorul este nelegiuit, are memorie slabă, este un inovator a cărui inovație este întărită de hadith sau există altceva asemănător. Atunci hadithul nu este judecat autentic, deoarece nu este ferit de un defect care îi afectează validitatea.

Un exemplu este relatarea lui Ibn ʿUmar — Allah să fie mulțumit de ei — că Profetul, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui, a spus:

„Femeia aflată la menstruație și cel aflat în starea de impuritate rituală majoră să nu recite nimic din Coran.”

Al-Tirmidhī a relatat-o și a spus: „Nu o cunoaștem decât din relatarea lui Ismāʿīl ibn ʿAyyāsh de la Mūsā ibn ʿUqbah…” Lanțul pare, la prima vedere, autentic, dar i-a fost identificat un defect: relatarea lui Ismāʿīl de la transmițătorii din Ḥijāz este slabă, iar aceasta face parte dintre ele. Prin urmare, hadithul nu este autentic, fiindcă nu este ferit de defectul care îi afectează validitatea.

Dacă defectul nu afectează validitatea, el nu împiedică încadrarea hadithului ca ṣaḥīḥ sau ḥasan. Un exemplu este relatarea lui Abū Ayyūb al-Anṣārī — Allah să fie mulțumit de el — că Profetul, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui, a spus:

„Cine postește Ramaḍān, apoi îi adaugă șase zile din Shawwāl, este ca și cum ar fi postit tot anul.”

Muslim a relatat-o prin Saʿd ibn Saʿīd. Hadithul a fost criticat pentru că imamul Aḥmad l-a considerat slab pe acest transmițător. Însă defectul nu afectează validitatea: alți imami l-au considerat de încredere, există un alt lanț care îl sprijină, iar Muslim l-a inclus în Ṣaḥīḥ-ul său.

Includerea lui în Ṣaḥīḥ arată că Muslim îl considera autentic și că defectul nu afecta validitatea.

S-a arătat că ṣaḥīḥ și ḥasan sunt două categorii distincte. Uneori însă întâlnim un hadith descris ca «ṣaḥīḥ ḥasan». Cum împăcăm aceste două calificative, deși ele sunt diferite?

Dacă hadithul are două căi, înseamnă că una dintre ele este ṣaḥīḥ, iar cealaltă ḥasan. Cele două calificative sunt reunite ținând seama de cele două căi. Dacă hadithul are o singură cale, expresia indică ezitarea: a ajuns la rangul ṣaḥīḥ sau este la rangul ḥasan?

a. Definiție: relatarea al cărei lanț nu este neîntrerupt. S-a arătat că una dintre condițiile hadithului ṣaḥīḥ și ḥasan este continuitatea lanțului.

b. Se împarte în patru: mursal, muʿallaq, muʿḍal și munqaṭiʿ.

1. Mursal: ceea ce un Companion care nu a auzit de la Profet ori un tābiʿī îi atribuie direct Profetului, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui.

2. Muʿallaq: ceea ce are un element omis la începutul lanțului. Poate desemna și ceea ce are întregul lanț omis, precum cuvintele lui al-Bukhārī:

„Profetul, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui, Îl pomenea pe Allah în toate împrejurările sale.”

Însă relatările pe care autorii le preiau atribuindu-le sursei lor, fără să le citeze lanțul — de exemplu, autorul lucrării al-ʿUmdah — nu sunt judecate ca muʿallaq până când nu este cercetată sursa din care au fost luate.

Partea întâi

Potrivit celui căruia îi este atribuită, relatarea se împarte în trei: marfūʿ, mawqūf și maqṭūʿ.

Marfūʿ este ceea ce îi este atribuit Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui.

Se împarte în două: marfūʿ explicit și marfūʿ prin statut.

1. Marfūʿ explicit este ceea ce îi este atribuit Profetului însuși, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui: o spusă, o faptă, o aprobare ori o descriere a caracterului sau a înfățișării sale.

Un exemplu de spusă îl reprezintă cuvintele Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui:

„Cine săvârșește o faptă care nu este potrivit rânduielii noastre, aceasta este respinsă.”

Un exemplu de faptă: كان صلى الله عليه وسلم إذا دخل بيته بدأ بالسواك când intra în casa sa, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, începea prin folosirea siwāk-ului.

Un exemplu de aprobare: când a întrebat-o pe sclavă أين الله unde este Allah, ea a răspuns في السماء „Deasupra cerului”, iar el, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, i-a încuviințat răspunsul. Tot astfel, orice spusă ori faptă de care Profetul a aflat și pe care nu a dezaprobat-o este marfūʿ explicit, prin aprobare.

Un exemplu de descriere a caracterului său:

„Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, era cel mai darnic și cel mai curajos dintre oameni. Nu i s-a cerut vreodată ceva, iar el să spună «nu». Era mereu cu chipul senin, cu firea blândă și îngăduitoare. Ori de câte ori a fost pus să aleagă între două lucruri, l-a ales pe cel mai ușor, afară de cazul în care era un păcat; atunci era cel mai îndepărtat dintre oameni de el.”

Un exemplu de descriere a înfățișării sale:

„Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, era de statură mijlocie, nici înalt, nici scund, cu umerii depărtați. Părul îi ajungea până la lobii urechilor și uneori până la umeri. Avea o barbă frumoasă, cu câteva fire albe.”

2. Marfūʿ prin statut este ceea ce are statutul unei atribuiri Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, și este de mai multe feluri.

Primul: spusa unui Companion care nu poate proveni din judecata proprie, nu este o explicare a unui text și al cărei autor nu este cunoscut pentru preluarea relatărilor israelite. De pildă, el vorbește despre semnele Ceasului, despre stările din Ziua Învierii sau despre răsplată și pedeapsă.

Dacă spusa poate proveni din judecata proprie, ea este mawqūf. Dacă este o explicare, regula de bază este aceeași, iar explicația are statutul textului explicat. Dacă autorul ei este cunoscut pentru preluarea relatărilor israelite, rămâne incert dacă este o relatare israelită sau un hadith marfūʿ; din cauza acestei îndoieli nu se stabilește că este hadith.

S-a menționat că cei patru numiți ʿAbd Allāh — ʿAbd Allāh ibn ʿAbbās, ʿAbd Allāh ibn al-Zubayr, ʿAbd Allāh ibn ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb și ʿAbd Allāh ibn ʿAmr ibn al-ʿĀṣ — au preluat relatări de la învățații israeliților, precum Kaʿb al-Aḥbār și alții.

Al doilea: fapta unui Companion care nu poate proveni din judecata proprie. Un exemplu dat este faptul că ʿAlī — Allah să fie mulțumit de el — s-a rugat la eclipsă cu mai mult de două rukūʿ-uri în fiecare rakʿah.

Al treilea: Companionul leagă un lucru de vremea Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, fără a spune că acesta știa despre el. De pildă, Asmāʾ bint Abī Bakr — Allah să fie mulțumit de ea — a spus:

„Pe vremea Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, am sacrificat un cal, pe când ne aflam în Medina, și l-am mâncat.”

Al patrulea: Companionul spune despre ceva că face parte din Sunnah. De pildă, Ibn Masʿūd — Allah să fie mulțumit de el — a spus:

„Face parte din Sunnah ca tashahhud-ul să fie rostit în șoaptă.”

Dacă aceasta este spusă de un tābiʿī, unii o consideră marfūʿ, iar alții mawqūf. De pildă, ʿUbayd Allāh ibn ʿAbd Allāh ibn ʿUtbah ibn Masʿūd a spus:

„Sunnah este ca imamul să țină la cele două sărbători două predici, despărțite printr-o ședere.”

Al cincilea: Companionul spune „Ni s-a poruncit”, „Ni s-a interzis”, „Oamenilor li s-a poruncit” ori ceva asemănător. De pildă, Umm ʿAṭiyyah — Allah să fie mulțumit de ea — a spus:

„Ni s-a poruncit să le scoatem la cele două sărbători pe tinerele fete ajunse la maturitate.”

„Ni s-a interzis să urmăm cortegiile funerare, dar interdicția nu ne-a fost impusă cu strictețe.”

Ibn ʿAbbās — Allah să fie mulțumit de el și de tatăl său — a spus:

„Oamenilor li s-a poruncit ca ultima lor întâlnire cu Casa să fie ṭawāf-ul.”

Anas — Allah să fie mulțumit de el — a spus:

„Ni s-a stabilit, în privința scurtării mustății, tăierii unghiilor, smulgerii părului de la subsuori și raderii părului pubian, să nu le lăsăm mai mult de patruzeci de nopți.”

Al șaselea: Companionul stabilește că un lucru este un act de neascultare. De pildă, Abū Hurayrah — Allah să fie mulțumit de el — a spus despre cineva care ieșise din moschee după chemarea la rugăciune:

„Acesta l-a nesocotit pe Abū al-Qāsim, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui.”

Tot astfel este și atunci când Companionul stabilește că un lucru reprezintă ascultare. Căci un lucru nu este neascultare ori ascultare decât în temeiul unui text al Legiuitorului, iar Companionul nu se pronunță categoric astfel fără să aibă o cunoaștere în această privință.

Al șaptelea: despre Companion se spune că „a ridicat hadithul” ori că l-a transmis cu atribuire. De pildă, Saʿīd ibn Jubayr a relatat de la Ibn ʿAbbās — Allah să fie mulțumit de el și de tatăl său — că a spus:

„Vindecarea se află în trei: o înghițitură de miere, o incizie făcută la aplicarea ventuzelor și o cauterizare cu foc. Iar eu îi interzic comunității mele cauterizarea.”

Tot astfel, Saʿīd ibn al-Musayyib a relatat de la Abū Hurayrah — Allah să fie mulțumit de el — cu atribuire:

„Fiṭrah cuprinde cinci lucruri — sau: cinci lucruri fac parte din fiṭrah —: circumcizia, raderea părului pubian, smulgerea părului de la subsuori, tăierea unghiilor și scurtarea mustății.”

Tot astfel sunt formulele folosite despre un Companion: „Transmite hadithul”, „Îl atribuie mai sus”, „Îl duce până la el” și altele asemănătoare. Aceste expresii au statutul unui marfūʿ explicit: chiar dacă nu îl atribuie în mod explicit Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, ele indică aceasta.

Mawqūf este ceea ce îi este atribuit unui Companion și nu s-a stabilit că are statut de marfūʿ. De pildă, ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb — Allah să fie mulțumit de el — a spus:

„Islamul este dărâmat de greșeala învățatului, de disputa ipocritului care cunoaște Cartea și de cârmuirea conducătorilor care rătăcesc oamenii.”

Maqṭūʿ este ceea ce îi este atribuit unui tābiʿī sau unei persoane din generațiile de după acesta. De pildă, Ibn Sīrīn a spus:

„Această știință este religie, așadar luați seama de la cine vă luați religia.”

„Lasă dintre faptele ascunse ceea ce nu se cuvine să faci în văzul lumii.”

Vom prezenta definiția Companionului, statutul Companionilor, cine a murit ultimul dintre ei și folosul cunoașterii acestui lucru, precum și Companionii care au relatat cel mai mult.

Companionul este cel care s-a întâlnit cu Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, ori l-a văzut, crezând în el, și a murit în această credință.

Definiția îl cuprinde și pe cel care a apostaziat, apoi s-a întors la Islam, precum al-Ashʿath ibn Qays. El apostaziase după moartea Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui; a fost adus prizonier la Abū Bakr, s-a căit, iar Abū Bakr — Allah să fie mulțumit de el — i-a acceptat căința.

Ea îl exclude pe cel care a crezut în Profet în timpul vieții sale, dar nu s-a întâlnit cu el, precum al-Najāshī, precum și pe cel care a apostaziat și a murit în această stare. De pildă, ʿAbd Allāh ibn Khaṭal a fost omorât în ziua cuceririi Meccăi, iar Rabīʿah ibn Umayyah ibn Khalaf a apostaziat în vremea lui ʿUmar și a murit apostat.

Companionii au fost mulți și numărul lor nu poate fi stabilit cu certitudine. S-a spus însă, cu aproximație, că au fost o sută paisprezece mii.

Toți Companionii sunt de încredere și integri. Relatarea fiecăruia dintre ei este acceptată chiar dacă persoana lui nu este cunoscută. De aceea s-a spus: „Necunoașterea identității Companionului nu dăunează.”

Dovada acestui statut este că Allah și Trimisul Său i-au lăudat în numeroase texte, iar Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, accepta spusa unuia dintre ei atunci când îi era cunoscut Islamul, fără să întrebe despre starea sa. Ibn ʿAbbās — Allah să fie mulțumit de el și de tatăl său — a relatat:

„Un beduin a venit la Profet, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, și a spus: «Am văzut luna nouă» — adică cea a lunii Ramaḍān. El l-a întrebat: «Mărturisești că nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Allah?» A răspuns: «Da.» A întrebat: «Mărturisești că Muḥammad este Trimisul lui Allah?» A răspuns: «Da.» Atunci a spus: «O, Bilāl, vestește-le oamenilor să postească mâine!»”

Ultimul Companion care a murit, în sens absolut, a fost ʿĀmir ibn Wāthilah al-Laythī. El a murit la Mecca în anul 110 H și a fost astfel și ultimul care a murit la Mecca.

Ultimul care a murit în Medina a fost Maḥmūd ibn al-Rabīʿ al-Anṣārī al-Khazrajī, în anul 99 H.

Ultimul care a murit în al-Shām, la Damasc, a fost Wāthilah ibn al-Asqaʿ al-Laythī, în anul 86 H, iar la Ḥimṣ, ʿAbd Allāh ibn Busr al-Māzinī, în anul 96 H.

Ultimul care a murit în Basra a fost Anas ibn Mālik al-Anṣārī al-Khazrajī, în anul 93 H.

Ultimul care a murit în Kufa a fost ʿAbd Allāh ibn Abī Awfā al-Aslamī, în anul 87 H.

Ultimul care a murit în Egipt a fost ʿAbd Allāh ibn al-Ḥārith ibn Jazʾ al-Zubaydī, în anul 89 H.

Niciunul dintre ei nu a mai rămas în viață după anul 110 H, potrivit relatării lui Ibn ʿUmar — Allah să fie mulțumit de el și de tatăl său:

„Trimisul lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, s-a rugat cu noi spre sfârșitul vieții sale. După salutul de încheiere s-a ridicat și a spus: «Vedeți voi această noapte a voastră? După o sută de ani de la ea nu va mai fi rămas nimeni dintre cei care se află astăzi pe fața pământului.»”

Aceasta a fost cu o lună înaintea morții sale, după cum a relatat Muslim în hadithul lui Jābir.

Cunoașterea ultimilor Companioni care au murit are două foloase:

Primul: nu este acceptată pretenția de a fi Companion a celui care a murit după această limită.

Al doilea: relatarea de la Companioni a celui care nu ajunsese încă la vârsta discernământului înaintea acestei limite are un lanț întrerupt.

Unii Companioni au relatat mult și numeroși oameni au preluat de la ei. Cei de la care s-au relatat peste o mie de hadithuri sunt:

1. Abū Hurayrah — Allah să fie mulțumit de el —: 5.374.

2. ʿAbd Allāh ibn ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb — Allah să fie mulțumit de ei amândoi —: 2.630.

3. Anas ibn Mālik — Allah să fie mulțumit de el —: 2.286.

4. ʿĀʾishah — Allah să fie mulțumit de ea —: 2.210.

5. ʿAbd Allāh ibn ʿAbbās — Allah să fie mulțumit de ei amândoi —: 1.660.

6. Jābir ibn ʿAbd Allāh — Allah să fie mulțumit de ei amândoi —: 1.540.

7. Abū Saʿīd al-Khudrī — Allah să fie mulțumit de el —: 1.170.

Faptul că de la acești Companioni s-au transmis multe hadithuri nu înseamnă neapărat că ei au preluat mai mult decât ceilalți de la Profet, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui. Numărul mic al relatărilor transmise de la un Companion se poate datora morții sale timpurii, precum în cazul lui Ḥamzah — Allah să fie mulțumit de el —, unchiul Profetului, ori faptului că era ocupat cu lucruri mai importante, precum ʿUthmān — Allah să fie mulțumit de el —, sau ambelor cauze, precum Abū Bakr — Allah să fie mulțumit de el —, care a murit devreme și a fost ocupat cu conducerea califatului. Pot exista și alte motive.

Vom prezenta definiția și statutul hadithului său.

Mukhaḍram este cel care a crezut în Profet, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, în timpul vieții acestuia, dar nu s-a întâlnit cu el.

Cei numiți mukhaḍramūn formează o generație distinctă între Companioni și tābiʿīn. S-a spus însă și că ei aparțin celor dintâi tābiʿīn.

Unii învățați au numărat aproximativ patruzeci de astfel de persoane. Printre ele se numără al-Aḥnaf ibn Qays, al-Aswad ibn Yazīd, Saʿīd ibn Iyās, ʿAbd Allāh ibn ʿUkaym, ʿAmr ibn Maymūn, Abū Muslim al-Khawlānī și al-Najāshī, regele Abisiniei.

Hadithul unui mukhaḍram intră în categoria mursal-ului transmis de un tābiʿī: are, așadar, lanț întrerupt, iar în privința acceptării sale există aceeași divergență ca la mursal-ul unui tābiʿī.

Tābiʿī este cel care s-a întâlnit cu un Companion, crezând în Profet, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, și a murit în această credință.

Tābiʿīn au fost atât de mulți încât nu pot fi numărați. Ei formează trei generații: cea dintâi, cea din urmă și una intermediară.

Cei dintâi sunt cei ale căror relatări provin în cea mai mare parte de la Companioni, precum Saʿīd ibn al-Musayyib, ʿUrwah ibn al-Zubayr și ʿAlqamah ibn Qays.

Cei din urmă sunt cei ale căror relatări provin în cea mai mare parte de la alți tābiʿīn și care s-au întâlnit doar cu puțini Companioni, precum Ibrāhīm al-Nakhaʿī, Abū al-Zinād și Yaḥyā ibn Saʿīd.

Cei din generația intermediară sunt cei care au relatat mult atât de la Companioni, cât și de la cei dintâi tābiʿīn, precum al-Ḥasan al-Baṣrī, Muḥammad ibn Sīrīn, Mujāhid, ʿIkrimah, Qatādah, al-Shaʿbī, al-Zuhrī, ʿAṭāʾ, ʿUmar ibn ʿAbd al-ʿAzīz și Sālim ibn ʿAbd Allāh ibn ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb.

Vom prezenta definiția, felurile și cele mai autentice lanțuri.

Isnād, numit și sanad, desemnează transmițătorii hadithului care ni l-au transmis.

„Ne-a relatat ʿAbd Allāh ibn Yūsuf: ne-a înștiințat Mālik, de la Ibn Shihāb, de la Anas ibn Mālik — Allah să fie mulțumit de el — că Trimisul lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, a spus: «Nu vă urâți, nu vă invidiați și nu vă întoarceți spatele unii altora! Fiți, o, robi ai lui Allah, frați! Nu îi este îngăduit unui musulman să întrerupă legătura cu fratele său mai mult de trei nopți.»”

Lanțul este: ʿAbd Allāh ibn Yūsuf, Mālik, Ibn Shihāb și Anas ibn Mālik.

Isnād-ul se împarte în două: ʿālī și nāzil. ʿĀlī este cel mai apropiat de autenticitate, iar nāzil este opusul său.

Superioritatea unui lanț poate privi însușirile sau numărul transmițătorilor.

1. Superioritatea prin însușiri înseamnă că transmițătorii săi sunt mai puternici în precizie ori în integritate decât transmițătorii altui lanț.

2. Superioritatea prin număr înseamnă că lanțul are mai puțini transmițători decât un altul. Un număr mic de transmițători este considerat superior deoarece, cu cât sunt mai puțini intermediari, cu atât scade posibilitatea unei greșeli și lanțul este mai apropiat de autenticitate.

Inferioritatea lanțului, nāzil, este opusul superiorității și are de asemenea două feluri: prin însușiri și prin număr.

1. Inferioritatea prin însușiri înseamnă că transmițătorii sunt mai slabi în precizie ori în integritate decât cei din alt lanț.

Partea a doua

Glosar

Bibliografie

Un ghid despre înțelegerea relatărilor profetice: lanțuri de transmitere, criterii de acceptare, principalele culegeri și conduita învățării.