Lămurirea adevărului despre tawḥīdul cu care au venit trimișii și respingerea îndoielilor stârnite în jurul lui

Lauda Îi aparține lui Allah, Stăpânul lumilor. Binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra Profetului nostru Muḥammad, pecetea trimișilor, și asupra celor care se țin de Sunnah sa și urmează calea sa până în Ziua Răsplății.

În cele ce urmează:

Credința este temelia pe care se înalță comunitățile. Îndreptarea și înaintarea fiecărei comunități sunt legate de credința și gândirea ei sănătoasă. De aceea, mesajele profeților, binecuvântarea și pacea fie asupra lor, au chemat la îndreptarea credinței. Primul lucru la care fiecare trimis își chema poporul era:

Allah, Slăvit fie El, a creat făpturile ca să Îl adore numai pe El, fără niciun asociat, așa cum spune Preaînaltul:

Adorarea este dreptul lui Allah asupra robilor Săi. Profetul, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa, i-a spus lui Muʿādh ibn Jabal, Allah să fie mulțumit de el:

„Știi care este dreptul lui Allah asupra robilor și care este dreptul robilor asupra lui Allah?” A spus: „Dreptul lui Allah asupra robilor este să Îl adore și să nu Îi asocieze nimic, iar dreptul robilor asupra lui Allah este să nu îl pedepsească pe cel care nu Îi asociază nimic.”⁴

Acest drept este, fără excepție, primul dintre drepturi: nimic nu îl precedă și dreptul nimănui nu îi este pus înainte. Allah Preaînaltul spune:

Și Preaînaltul spune:

Fiindcă acest drept le precedă pe toate celelalte, are întâietate asupra lor și este temelia pe care se clădesc celelalte rânduieli ale religiei, vedem că Profetul, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa, a rămas în Mecca treisprezece ani chemându-i pe oameni să îl împlinească și să nu Îi asocieze nimic lui Allah. Cele mai multe versete ale Nobilului Coran îl statornicesc și înlătură îndoielile privitoare la el. Oricine împlinește o rugăciune, obligatorie ori voluntară, se leagă înaintea lui Allah să îl împlinească, spunând:

Acest drept măreț se numește tawḥīd al-ʿibādah, unicitatea adorării, sau tawḥīd al-ulūhiyyah, ori tawḥīd aṭ-ṭalab wa-l-qaṣd, unicitatea cererii și a țelului. Sunt nume pentru unul și același lucru. Acest tawḥīd este întipărit în firea înnăscută:

„Fiecare nou-născut se naște în starea de fiṭrah.”⁸

Abaterea de la el apare din pricina educației stricate:

„Părinții lui îl fac însă evreu, creștin ori magian.”⁸

Acest tawḥīd este, așadar, starea originară în lume, iar shirkul este un lucru apărut ulterior, străin de ea. Allah Preaînaltul spune:

Și Preaînaltul spune:

Ibn ʿAbbās, Allah să fie mulțumit de el și de tatăl său, a spus:

„Între Ādam și Nūḥ, binecuvântarea și pacea fie asupra amândurora, au fost zece generații, toate în Islam.”¹¹

Învățatul Ibn al-Qayyim a spus: „Aceasta este părerea corectă despre verset” și a menționat ceea ce o sprijină din Coran.¹²

Și al-Ḥāfiẓ Ibn Kathīr a socotit această părere corectă în tafsīrul său. Shirkul a apărut pentru prima dată în poporul lui Nūḥ, când oamenii au întrecut măsura în privința celor drepți și s-au trufit față de chemarea profetului lor:

Al-Bukhārī, Allah să aibă milă de el, a relatat în Ṣaḥīḥ-ul său¹⁴ de la Ibn ʿAbbās, Allah să fie mulțumit de el și de tatăl său:

„Acestea sunt numele unor oameni drepți din poporul lui Nūḥ. După moartea lor, Șayṭān le-a insuflat oamenilor din poporul lor să ridice monumente în locurile unde aceia obișnuiau să stea și să le dea numele lor. Așa au făcut, însă monumentele nu au fost adorate. După ce au murit și acești oameni, iar știința a fost uitată, au ajuns să fie adorate.”

Imamul Ibn al-Qayyim¹⁵, Allah să aibă milă de el, a spus:

„Mai mulți dintre înaintași au spus: «După ce aceștia au murit, oamenii au rămas stăruitor la mormintele lor, apoi le-au făcut statui. Timpul a trecut și au ajuns să îi adore.»”

Apoi el, Allah să aibă milă de el, a spus¹⁶:

„Șayṭān s-a jucat cu politeiștii în adorarea idolilor, abordând fiecare grup potrivit măsurii minții lui. Pe unii i-a chemat la adorarea lor prin preamărirea morților, după ale căror chipuri au făcut acei idoli, precum poporul lui Nūḥ. Acesta este temeiul cel mai răspândit printre oamenii de rând ai politeiștilor. Cât despre cei de seamă dintre ei, aceștia au făcut idoli după chipurile astrelor despre care pretindeau că influențează lumea. Le-au ridicat temple și au rânduit slujitori, paznici și jertfe. Această practică nu a încetat să existe în lume, în vechime și în timpurile mai noi. Originea acestei doctrine este la politeiștii sabeeni, poporul lui Ibrāhīm, pacea fie asupra sa. El a stat de vorbă cu ei, arătând falsitatea shirkului, și le-a zdrobit argumentele prin știința sa, iar divinitățile lor prin mâna sa; ei au cerut atunci să fie ars. Un alt grup și-a făcut un idol pentru Lună, pretinzând că aceasta merită adorarea și că ei îi revine cârmuirea acestei lumi de jos. Un alt grup, magienii, adoră focul: îi construiesc multe temple și îi rânduiesc bunuri de întreținere, slujitori și paznici, fără să îl lase să se stingă nici măcar o clipă. Un alt grup adoră apa, pretinzând că apa este originea tuturor lucrurilor și că prin ea au loc orice naștere, creștere, apariție, curățire și clădire. Un alt grup adoră animalele: unii au adorat caii, alții vacile, alții oamenii vii și pe cei morți; unii îi adoră pe djinni, unii copacii, iar alții îngerii.”

Allah să aibă milă de Ibn al-Qayyim.

Din relatarea transmisă de al-Bukhārī de la Ibn ʿAbbās, citată mai sus pentru a arăta cauza apariției shirkului în poporul lui Nūḥ, înțelegem următoarele:

În primul rând, pericolul agățării imaginilor pe pereți și al înălțării statuilor în locurile de adunare și în piețe: aceasta îi poate duce pe oameni la shirk, atunci când preamărirea acelor imagini și statui ajunge la adorarea lor și la credința că ele aduc binele și îndepărtează răul, așa cum s-a întâmplat cu poporul lui Nūḥ.

În al doilea rând, cât de mult dorește Șayṭān să îi rătăcească pe fiii lui Ādam și cât de viclean este cu ei. Îi poate aborda exploatându-le sentimentele și pretinzând că îi îndeamnă la bine. Când a văzut atașamentul poporului lui Nūḥ față de oamenii drepți și iubirea lor pentru aceștia, i-a chemat să exagereze în această iubire, poruncindu-le să le așeze chipurile în locurile de adunare. Scopul lui era să îi abată de pe calea cea dreaptă.

În al treilea rând, Șayṭān nu urmărește doar să amăgească generațiile prezente, ci privește și spre generațiile viitoare. Când nu a putut să aducă la shirk generația de atunci a poporului lui Nūḥ, și-a pus speranța în generația următoare și i-a întins capcana.

În al patrulea rând, nu este îngăduită îngăduința față de căile care duc la rău; ele trebuie întrerupte, iar poarta lor trebuie închisă.

În al cincilea rând, meritul învățaților care își pun știința în practică: prezența lor printre oameni este un bine, iar lipsa lor este un rău. Șayṭān nu a putut să rătăcească acel popor până când aceștia nu au dispărut.

Categoriile tawḥīdului

Tawḥīdul este de două feluri. Primul este tawḥīdul în cunoaștere și afirmare: tawḥīdul stăpânirii, care constă în recunoașterea Creatorului și a faptului că numai El creează, cârmuiește, dă viață și moarte, aduce binele și îndepărtează răul. Aproape nimeni dintre făpturi nu contestă acest fel de tawḥīd. Chiar și politeiștii îl recunoșteau, în pofida shirkului lor, și nu îl negau, după cum Allah Preaînaltul a spus despre ei:

Există multe alte versete asemenea acestuia. Ele arată limpede că politeiștii recunoșteau acest fel de tawḥīd. Negau însă al doilea fel: tawḥīdul adorării, care constă în a-L căuta și a-L avea ca țel numai pe Allah, Slăvit și Preaînalt, în orice fel de adorare săvârșit de rob. Acesta este sensul mărturisirii „Lā ilāha illā Allāh”: ea afirmă toate felurile de adorare numai pentru Allah și le neagă pentru oricine altcineva. De aceea, când Profetul, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa, le-a cerut politeiștilor să o rostească, au refuzat și au spus:

Ei știau că acela care rostește această mărturisire recunoaște falsitatea adorării oricui în afară de Allah și afirmă adorarea numai pentru El. Căci „ilāh” înseamnă cel adorat, iar adorarea este un nume care cuprinde tot ceea ce Allah iubește și încuviințează dintre faptele și vorbele văzute și ascunse. Cine rostește această mărturisire, dar Îl cheamă în același timp pe altcineva în afară de Allah, se contrazice pe sine. Legătura dintre tawḥīdul stăpânirii și tawḥīdul adorării este una de implicație: recunoașterea tawḥīdului stăpânirii impune recunoașterea tawḥīdului adorării și împlinirea lui atât în văzul lumii, cât și în ascuns. De aceea, toți trimișii, binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra lor, le cereau popoarelor lor aceasta și le aduceau drept argument ceea ce recunoșteau deja din tawḥīdul stăpânirii. Allah Preaînaltul a spus:

Recunoașterea tawḥīdului stăpânirii este înrădăcinată în firea înnăscută; aproape niciun politeist nu o contestă. Nu se cunoaște vreo comunitate din lume care să fi negat acest fel de tawḥīd, în afară de dahriți, cei care Îl neagă pe Creator și pretind că lumea merge de la sine, fără cineva care să o cârmuiască. Allah a spus despre ei:

Allah le-a răspuns prin cuvintele Sale:

Ei nu și-au întemeiat negarea pe vreo dovadă, ci pe o simplă presupunere, iar presupunerea nu ține locul adevărului. Nu au putut răspunde nici cuvintelor Celui Preaînalt:

Nici cuvintelor Sale:

Printre cei care se prefăceau că neagă acest fel de tawḥīd a fost Faraon. În sinea sa îl recunoștea, după cum Allah Preaînaltul a spus despre el:

Despre el și poporul său a spus:

Despre popoarele de demult, Cel Preaînalt a spus:

Așa cum nicio comunitate cunoscută dintre fiii lui Ādam nu a ajuns să nege acest fel de tawḥīd, tot astfel, în general, nu s-a ivit în privința lui shirkul. Toți recunosc că numai Allah creează și cârmuiește. Nu s-a dovedit că vreo comunitate a lumii ar fi afirmat doi creatori egali în însușiri și fapte. Dualiștii dintre magieni, care atribuie lumii doi creatori — unul al binelui, lumina, și unul al răului, întunericul — nu pun întunericul pe aceeași treaptă cu lumina. La ei, lumina este originea, iar întunericul a apărut ulterior; ei sunt de acord că lumina este mai bună decât întunericul. La fel, creștinii care susțin trinitatea nu au afirmat că lumea are trei domni separați unul de altul. Dimpotrivă, sunt de acord că lumea are un singur Creator și spun că Tatăl este Dumnezeul cel Mare.

Așadar, afirmarea tawḥīdului stăpânirii este un lucru asupra căruia oamenii sunt de acord, iar shirkul în această privință este puțin răspândit. Totuși, simpla lui recunoaștere nu este îndeajuns pentru ca robul să fie musulman. Trebuie să împlinească și ceea ce decurge din el: tawḥīdul adorării. Popoarele necredincioase recunoșteau tawḥīdul stăpânirii, mai ales politeiștii arabi în mijlocul cărora a fost trimis ultimul dintre trimiși, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa. Aceasta nu i-a făcut musulmani, fiindcă nu au împlinit tawḥīdul adorării. Cine cercetează versetele Nobilului Coran constată că ele cer tawḥīdul adorării și aduc drept dovadă tawḥīdul stăpânirii: le cer politeiștilor ceea ce au negat, aducând drept argument ceea ce au afirmat. Ele poruncesc tawḥīdul adorării și ne spun că ei recunoșteau tawḥīdul stăpânirii. Tawḥīdul adorării este amintit sub forma unei cerințe, iar cel al stăpânirii sub forma unei înștiințări.

Prima poruncă întâlnită în Muṣḥaf este cuvântul Celui Preaînalt:

În Nobilul Coran găsim adesea chemarea la tawḥīdul adorării, porunca de a-l împlini și răspunsul la îndoielile îndreptate împotriva lui. Fiecare sură, ba chiar fiecare verset al Coranului cheamă la acest tawḥīd. Coranul fie ne înștiințează despre Allah, despre Numele, Însușirile și faptele Sale — acesta fiind tawḥīdul stăpânirii —, fie ne cheamă să Îl adorăm numai pe El, fără a-I face vreun părtaș, și să părăsim tot ceea ce este adorat în afara Lui — acesta fiind tawḥīdul adorării. Fie ne vorbește despre cinstea pe care le-o acordă oamenilor tawḥīdului și ai ascultării Sale, în această lume și în Viața de Apoi — răsplata tawḥīdului —, fie ne vorbește despre oamenii shirkului și pedeapsa lor în această lume și în Viața de Apoi — răsplata celui care a ieșit de sub stăpânirea tawḥīdului. Fie cuprinde porunci și legiuire, iar acestea țin de drepturile tawḥīdului, căci legiuirea Îi aparține numai lui Allah.

Acest tawḥīd, cu toate categoriile și drepturile lui, este cuprins într-o singură mărturisire: „Lā ilāha illā Allāh”. Ea cuprinde o negare și o afirmare.

Ea neagă dreptul de a fi adorat al oricui în afară de Allah și îl afirmă numai pentru El. Cuprinde și loialitate și dezicere: loialitate față de Allah și dezicere de tot ceea ce este în afara Lui. Religia tawḥīdului se întemeiază pe aceste două principii. Allah Preaînaltul a spus despre prietenul Său apropiat, Ibrāhīm, binecuvântarea și pacea fie asupra sa, că i-a spus poporului său:

Aceasta este calea fiecărui trimis pe care Allah îl trimite. Allah Preaînaltul a spus:

Cel Preaînalt a mai spus:

Cine spune „Lā ilāha illā Allāh” și-a declarat dezicerea de adorarea oricui în afară de Allah și și-a luat angajamentul de a-L adora pe Allah. Este un legământ pe care omul și-l asumă:

„Lā ilāha illā Allāh” este, așadar, o proclamare a tawḥīdului adorării. „Ilāh” înseamnă cel adorat, deci înțelesul mărturisirii este: „Nu există nimeni demn de adorare în afară de Allah.” Cine rostește această mărturisire cunoscându-i sensul, împlinind ceea ce cere — negarea shirkului și afirmarea unicității lui Allah —, crezând aceasta și punând-o în practică, este musulmanul cu adevărat. Cine o rostește și împlinește ceea ce cere în văzul lumii, fără a crede în inimă, este ipocrit. Iar cine o rostește cu limba, dar săvârșește ceea ce o contrazice, din shirkul care îi anulează sensul, este necredincios, chiar dacă o repetă de nenumărate ori. Așa este starea celor care adoră mormintele astăzi: rostesc această mărturisire fără să îi înțeleagă sensul și ea nu are niciun efect asupra îndreptării purtării și faptelor lor. Îl vezi spunând „Lā ilāha illā Allāh”, apoi strigând: „Ajutor, o, ʿAbd al-Qādir! O, Badawī! O, cutare! O, cutare!” Cer ajutor și izbăvire de la morți în nenorociri.

Politeiștii de odinioară înțelegeau din această mărturisire ceea ce aceștia nu au înțeles. Ei și-au dat seama că, atunci când Trimisul, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa, le-a spus „قولوا لا إله إلا الله” („Spuneți: Lā ilāha illā Allāh”), le cerea să părăsească adorarea idolilor și să Îl adore numai pe Allah. De aceea au spus:

Poporul lui Hūd a spus:

Poporul lui Ṣāliḥ i-a spus:

Mai înainte, poporul lui Nūḥ i-a spus:

Așa au înțeles necredincioșii sensul mărturisirii „Lā ilāha illā Allāh”: părăsirea adorării idolilor și întoarcerea la adorarea numai a lui Allah. De aceea au refuzat să o rostească: ea nu poate fi unită cu adorarea lui al-Lāt, al-ʿUzzā și Manāt. Cei care adoră mormintele astăzi nu înțeleg această contradicție; ei o rostesc, dar continuă să îi adore pe morți.

Unii dintre ei explică „ilāh” prin „cel care are puterea de a aduce la existență, de a crea și de a înfăptui existența”.³⁷

Astfel, pentru ei, „Lā ilāha illā Allāh” ajunge să însemne „Nimeni nu are puterea de a aduce la existență în afară de Allah”. Aceasta este una dintre cele mai grave greșeli. Cine o explică astfel nu adaugă nimic față de ceea ce recunoșteau necredincioșii: că numai Allah are puterea de a aduce la existență, de a crea, de a da hrană, viață și moarte, după cum Allah Preaînaltul ne-a spus despre ei; aceasta nu i-a făcut musulmani. Desigur, sensul pe care îl amintesc intră în sensul mărturisirii „Lā ilāha illā Allāh”, însă nu el este ceea ce urmărește această mărturisire.

Shirkul în tawḥīdul adorării

Shirkul în adorare înseamnă a îndrepta adorarea, ori ceva din ea, către altcineva în afară de Allah. Am arătat mai sus cum a început el pe pământ. A continuat să existe printre făpturi, în afară de cei de care Allah S-a îndurat. Este de două feluri. Shirkul mare îl scoate pe om din religie, cum sunt jertfirea pentru altcineva în afară de Allah, chemarea altcuiva în afară de Allah ori îndreptarea oricărui fel de adorare către altcineva în afară de Allah. Shirkul mic nu îl scoate din religie, însă îi micșorează tawḥīdul și îl poate duce pe cel care îl săvârșește la shirkul mare. Printre exemple se află jurământul pe altcineva în afară de Allah, multe forme de ostentație și expresii precum „Ce voiește Allah și voiești tu”, „Dacă nu ar fi Allah și tu” și altele asemenea, care trec pe limbă fără ca omul să urmărească sensul lor.

Shirkul s-a răspândit mult în această comunitate și răul lui s-a întins, fiindcă cei mai mulți oameni s-au îndepărtat de Carte și de Sunnah și îi urmează fără călăuzire pe părinții și strămoșii lor; fiindcă exagerează în preamărirea morților și construiesc deasupra mormintelor lor; și fiindcă nu cunosc adevărul religiei Islamului, cu care Allah l-a trimis pe Trimisul Său, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa. După cum a spus conducătorul credincioșilor, ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb, Allah să fie mulțumit de el:

Legăturile Islamului se desfac una câte una atunci când crește în Islam cineva care nu cunoaște jāhiliyyah.

O altă cauză este răspândirea îndoielilor și povestirilor prin care s-au rătăcit cei mai mulți oameni, socotindu-le dovezi pe care se sprijină pentru a-și justifica starea. Unele dintre aceste îndoieli au fost invocate de politeiștii popoarelor de demult, iar altele de politeiștii acestei comunități. Printre ele se află următoarele:

Prima îndoială: urmarea părinților și strămoșilor

O îndoială aproape comună grupurilor de politeiști din toate popoarele, în vechime și în timpurile mai noi, este invocarea practicii părinților și strămoșilor: ei au moștenit această credință de la aceștia. Allah Preaînaltul a spus:

Acesta este argumentul la care recurge oricine nu poate aduce o dovadă pentru ceea ce pretinde. Este însă un argument neîntemeiat, care nu are nicio greutate în dezbatere. Părinții pe care îi imită nu erau călăuziți, iar cel aflat într-o asemenea stare nu poate fi urmat și luat drept model. Cel Preaînalt a spus:

Cel Preaînalt a mai spus:

Urmarea părinților este lăudabilă numai dacă ei se află pe adevăr. Allah Preaînaltul a spus despre Yūsuf, pacea fie asupra sa:

Cel Preaînalt a mai spus:

Această îndoială este adânc înrădăcinată în sufletele politeiștilor, care se împotrivesc prin ea chemărilor profeților, binecuvântarea și pacea fie asupra lor. Când Nūḥ i-a spus poporului său:

Ei au făcut din practica părinților un argument împotriva învățăturii aduse de profetul lor Nūḥ, pacea fie asupra sa. Poporul lui Ṣāliḥ i-a spus:

Poporul lui Shuʿayb i-a spus:

Poporul lui Ibrāhīm i-a răspuns astfel după ce i-a lăsat fără răspuns prin argumentul său și le-a spus:

Faraon i-a spus lui Mūsā:

Astfel, necredința este o singură cale, iar adepții ei nu au niciun argument cu care să respingă adevărul în afară de acest argument șubred.

A doua îndoială: invocarea destinului

O altă îndoială invocată de politeiștii Quraysh și de alții este folosirea destinului pentru a-și justifica shirkul. Allah Preaînaltul a spus în sura al-Anʿām:

În sura an-Naḥl a spus:

În sura az-Zukhruf a spus:

Al-Ḥāfiẓ Ibn Kathīr, Allah să aibă milă de el, a spus despre versetul din al-Anʿām:⁵¹

„Aceasta este o dispută și o îndoială pe care Allah Preaînaltul a pomenit-o: politeiștii se agață de ea pentru shirkul lor și pentru interzicerile pe care le-au impus. Ei spun că Allah cunoaște shirkul lor și interzicerile lor și că are puterea să schimbe aceasta, insuflându-le credința și împiedicându-i de la necredință, însă nu a făcut-o. Aceasta ar arăta, după ei, că totul se petrece prin voința și hotărârea Sa și prin mulțumirea Sa față de ei. Apoi a spus: Acest argument este neîntemeiat și fals. Dacă ar fi fost corect, Allah nu i-ar fi făcut să guste urgia Sa, nu i-ar fi nimicit, nu i-ar fi făcut pe nobilii Săi trimiși să îi biruiască și nu i-ar fi făcut pe politeiști să guste pedeapsa dureroasă.

Adică vreo știință că Allah este mulțumit de voi în starea în care vă aflați.

Adică să ne-o înfățișați, să o lămuriți și să o faceți vădită.

Adică iluzia și închipuirea.

Adică Îi atribuiți lui Allah minciuni în ceea ce pretindeți.”

Despre tâlcuirea versetului din an-Naḥl a mai spus:⁵²

„Înțelesul cuvintelor lor este: dacă Allah Preaînaltul ar fi urât ceea ce facem, ne-ar fi arătat dezaprobarea Sa prin pedeapsă și nu ne-ar fi lăsat să facem aceasta. Allah Preaînaltul le-a răspuns la îndoială:

Așadar, lucrurile nu sunt așa cum pretindeți voi, că El nu v-ar fi dezaprobat. Dimpotrivă, v-a arătat cea mai puternică dezaprobare, v-a oprit cu cea mai hotărâtă interdicție și a trimis

adică în fiecare generație și grup de oameni, un trimis. Toți îi chemau la adorarea lui Allah și îi opreau să adore pe oricine altcineva în afară de El:

Allah Preaînaltul nu a încetat să trimită oamenilor trimiși cu această chemare, de când a apărut shirkul printre fiii lui Ādam, în poporul lui Nūḥ. L-a trimis la ei pe Nūḥ, primul trimis pe care Allah l-a trimis oamenilor de pe pământ. Șirul lor s-a încheiat cu Muḥammad, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa, a cărui chemare i-a cuprins pe oameni și pe djinni, răsăriturile și apusurile. Toți au fost asemenea celor despre care Allah Preaînaltul a spus:

Și cuvântul Său:

Iar în acest verset nobil, Cel Preaînalt a spus:

După aceasta, cum i-ar mai fi îngăduit vreunui politeist să spună: «Dacă Allah ar fi voit, nu am fi adorat nimic în afara Lui»? În privința lor, voința legislativă a lui Allah Preaînaltul este exclusă, fiindcă i-a oprit de la aceasta prin limbile trimișilor Săi. Cât privește voința Sa universală — faptul că le-a lăsat aceasta în destin —, ei nu au nicio dovadă în ea. Apoi a spus: El Preaînaltul ne-a înștiințat că i-a dezaprobat și prin pedepsirea lor în această lume, după avertizarea trimișilor.”

Prin aceste cuvinte, ei nu urmăreau să se scuze pentru săvârșirea răului: nu credeau că faptele lor sunt rele. Dimpotrivă, ei

Ei adoră idolii doar

„ca aceștia să îi apropie de Allah”.⁵⁷

Voiau doar să aducă drept argument că ceea ce săvârșiseră este adevărat, rânduit și bineplăcut lui Allah. Allah, Slăvit să fie, le-a răspuns: dacă lucrurile ar fi fost astfel, nu ar fi trimis trimiși care să le dezaprobe faptele și nici nu i-ar fi pedepsit pentru ele.

A treia îndoială: simpla rostire a mărturisirii

O altă îndoială a lor este credința că simpla rostire a mărturisirii „Lā ilāha illā Allāh” este de ajuns pentru a intra în Paradis, orice fapte de necredință și shirk ar săvârși omul. Ei se agață de sensul aparent al hadithurilor care spun că acela care rostește cele două mărturisiri este ferit de Foc. Răspunsul este că aceste hadithuri se referă la cel care spune „Lā ilāha illā Allāh”, moare rămânând pe această mărturisire și nu o anulează prin shirk. O spune cu inima sinceră, respinge ceea ce este adorat în afară de Allah și moare în această stare. Așa se arată în hadithul lui ʿItbān:

Allah l-a ferit de Foc pe cel care spune „Lā ilāha illā Allāh”, căutând prin aceasta Fața lui Allah.⁵⁸

În Ṣaḥīḥ Muslim se relatează:⁵⁹

Cel care spune „Lā ilāha illā Allāh” și respinge ceea ce este adorat în afară de Allah are averea și sângele ocrotite, iar socoteala lui Îi revine lui Allah.

Profetul, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa, a legat ocrotirea averii și a sângelui de două lucruri: mai întâi, rostirea mărturisirii „Lā ilāha illā Allāh”; apoi, respingerea a ceea ce este adorat în afară de Allah. Nu s-a mulțumit cu niște vorbe lipsite de sens, ci sunt necesare rostirea și punerea lor în practică. Rostirea mărturisirii „Lā ilāha illā Allāh” este, așadar, un mijloc de intrare în Paradis și de izbăvire de Foc și o cere pe aceasta; însă mijlocul nu își produce efectul decât dacă sunt îndeplinite condițiile lui și sunt înlăturate piedicile.

Lui al-Ḥasan, Allah să aibă milă de el, i s-a spus: „Unii oameni spun: «Cine spune Lā ilāha illā Allāh intră în Paradis.»” El a răspuns: „Cine spune Lā ilāha illā Allāh și împlinește drepturile și îndatoririle ei intră în Paradis.” Wahb ibn Munabbih i-a spus celui care l-a întrebat: „Oare Lā ilāha illā Allāh nu este cheia Paradisului?” El a răspuns: „Ba da, însă orice cheie are dinți. Dacă vii cu o cheie care are dinți, ți se va deschide; altfel, nu ți se va deschide.”

Cum se poate spune că simpla rostire a mărturisirii „Lā ilāha illā Allāh” este de ajuns pentru a intra în Paradis, chiar dacă cel care o rostește îi cheamă pe morți și le cere izbăvire în nenorociri, fără să respingă ceea ce este adorat în afară de Allah? Aceasta nu este decât o înșelare prin falsitate.

A patra îndoială: negarea apariției shirkului în această comunitate

Ei mai pretind că shirkul nu poate apărea în această comunitate a lui Muḥammad, câtă vreme membrii ei spun „Lā ilāha illā Allāh, Muḥammad rasūl Allāh”. Pretind că ceea ce fac cu awliyāʾ și cu oamenii drepți la mormintele lor nu este shirk. Răspunsul este că Profetul, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa, a înștiințat că această comunitate îi va imita pe iudei și pe creștini în practicile lor, inclusiv în luarea învățaților și călugărilor lor drept domni în afară de Allah. El, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa, a spus:

Veți urma negreșit căile celor de dinaintea voastră, întocmai cum se potrivește o pană de săgeată cu cealaltă, până acolo încât, dacă ar intra într-o gaură de ḍabb, ați intra și voi. Au întrebat: „O, Trimis al lui Allah, pe iudei și pe creștini?” El a spus: „Pe cine altcineva?”⁶⁰

El, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa, ne-a înștiințat că această comunitate va face ceea ce au făcut popoarele de dinaintea ei în religii, obiceiuri și politici, în general. Shirkul a existat la popoarele de dinaintea noastră, deci va exista și în această comunitate. S-a petrecut ceea ce a vestit el, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa: iată morminte adorate în afară de Allah prin felurite acte de adorare, către care sunt îndreptate multe acte de apropiere. El, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa, a mai înștiințat:

Ceasul nu va veni până când un trib din comunitatea mea nu se va alătura politeiștilor și până când grupuri din comunitatea mea nu vor adora idolii.⁶¹

În această comunitate au apărut shirkul, principiile distrugătoare și sectele rătăcite prin care mulți au ieșit din religia Islamului.

A cincea îndoială: hadithul despre deznădejdea lui Șayṭān

O altă îndoială a lor este argumentarea prin hadithul:

Șayṭān și-a pierdut speranța că oamenii care se roagă îl vor adora în Peninsula Arabă.

Este un hadith autentic, relatat prin mai multe căi în Ṣaḥīḥ Muslim și în alte lucrări. Ei îl folosesc ca dovadă că ar fi imposibil să apară shirkul în Peninsula Arabă. Răspunsul este cel dat de Ibn Rajab, Allah să aibă milă de el: sensul este că Șayṭān și-a pierdut speranța că întreaga comunitate se va uni asupra shirkului mare. Ibn Kathīr a indicat acest sens când a tâlcuit cuvintele Celui Preaînalt:

În hadithul amintit, pierderea speranței îi este atribuită lui Șayṭān, în construcție activă; nu se spune, la pasiv, că „a fost făcut să își piardă speranța”. Pierderea speranței este o presupunere și o bănuială din partea lui, nu o cunoaștere: el nu cunoaște cele nevăzute. Acesta este un lucru nevăzut, pe care nu îl cunoaște decât Allah. Presupunerea lui este dezmințită de hadithurile statornicite ale Profetului, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa, în care a vestit apariția shirkului în această comunitate după el; este dezmințită și de realitate, căci mulți arabi au părăsit Islamul prin felurite forme de apostazie după moartea Profetului, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa. Allah știe cel mai bine.

A șasea îndoială: mijlocirea

O altă îndoială este agățarea lor de chestiunea mijlocirii. Ei spun: „Nu dorim ca awliyāʾ și oamenii drepți să ne împlinească nevoile în afara lui Allah. Vrem doar să mijlocească pentru noi la Allah, fiindcă sunt oameni drepți și au un rang înaintea lui Allah, Slăvit și Preaînalt. Mijlocirea este statornicită prin Carte și Sunnah; aceasta dorim de la ei.” Răspunsul este că tocmai aceasta spuneau politeiștii de dinainte pentru a-și justifica atașamentul față de făpturi în afara lui Allah. Cel Preaînalt a spus despre ei:

Cel Preaînalt a mai spus:

Mijlocirea este adevărată, însă ea Îi aparține numai lui Allah:

Ea se cere de la Allah, nu de la morți. Allah ne-a înștiințat că nu are loc decât în două condiții. Prima: Allah să îi îngăduie mijlocitorului să mijlocească, după cum a spus Cel Preaînalt:

A doua: cel pentru care se mijlocește să fie dintre cei ale căror vorbe și fapte sunt bineplăcute lui Allah, adică un credincios care Îl adoră numai pe El. Cel Preaînalt a spus:

Cel Preaînalt a mai spus:

Cel Preaînalt a mai spus:

Allah nu a îngăduit ca mijlocirea să fie cerută de la îngeri, profeți ori idoli, fiindcă Îi aparține numai Lui și de la El se cere:

El este Cel care îi îngăduie mijlocitorului să mijlocească; fără îngăduința Lui, acesta nu începe să mijlocească înaintea Sa. Lucrurile nu stau precum între făpturi: uneori, mijlocitorii se înfățișează înaintea lor fără să fi primit îngăduința, iar ele le primesc mijlocirea chiar fără să fie mulțumite de ea. Cel căruia i se cere mijlocirea dintre făpturi are nevoie de mijlocitor și de ajutorul lui și este astfel silit să îi primească mijlocirea, chiar dacă nu i-a îngăduit-o. Allah, Slăvit să fie, este însă Cel Bogat, Cel care nu are nevoie de nimeni în afară de Sine. Nu are nevoie de nimeni, ci fiecare are nevoie de El.

De asemenea, o făptură nu cunoaște toate stările supușilor săi până când mijlocitorii nu i le aduc la cunoștință. Allah, Slăvit să fie, cunoaște însă toate lucrurile și nu Îi este ascuns nimic din stările făpturilor Sale; nu are nevoie de cineva care să Îl înștiințeze. Adevărul mijlocirii la Allah, Slăvit să fie, este că El le dăruiește din harul Său oamenilor sinceri, îi iartă și le trece cu vederea greșelile prin invocația celui căruia i-a îngăduit să mijlocească, cinstindu-l astfel.

A șaptea îndoială: rangul oamenilor drepți

O altă îndoială este afirmația lor: „Awliyāʾ și oamenii drepți au un rang înaintea lui Allah”, după cum a spus Cel Preaînalt:

Ei spun că atașarea de aceștia, căutarea binecuvântării prin urmele lor și cererea adresată lui Allah în virtutea rangului și dreptului lor ar fi forme de preamărire și iubire față de ei, aducând și alte justificări asemănătoare. Răspunsul este că toți credincioșii sunt apropiații lui Allah, iar gradul acestei apropieri diferă potrivit credinței și faptelor lor bune. Totuși, a afirma categoric că o anumită persoană este un walī al lui Allah necesită o dovadă din Carte și Sunnah. Despre cel a cărui apropiere de Allah este atestată de Carte și Sunnah o mărturisim și noi. Dacă acestea nu o atestă, nu afirmăm categoric acest lucru despre el, dar sperăm binele pentru credincios.

Chiar și față de cel despre care Cartea și Sunnah au statornicit că este dintre apropiații lui Allah, nu ne este îngăduit să exagerăm, să căutăm binecuvântarea prin el ori să Îi cerem lui Allah în virtutea rangului și dreptului lui. Acestea sunt mijloace care duc la shirk și inovații oprite. Noi îi iubim pe oamenii drepți și îi urmăm în faptele lor bune și în însușirile lor frumoase; nu exagerăm în privința lor și nu îi ridicăm deasupra treptei lor. Exagerarea față de oamenii drepți este începutul shirkului, așa cum s-a întâmplat în poporul lui Nūḥ: au exagerat față de oamenii drepți până când au ajuns să îi adore în afară de Allah. Tot astfel a apărut în această comunitate shirkul în adorare, din pricina exagerării față de oamenii drepți. Allah și Trimisul Său au avertizat împotriva exagerării. Cel Preaînalt a spus:

Profetul, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa, a spus:

Nu mă lăudați peste măsură, așa cum creștinii l-au lăudat pe fiul Mariei. Eu sunt doar un rob, deci spuneți: „Robul lui Allah și Trimisul Său.”⁷²

Lauda peste măsură înseamnă depășirea limitei în elogiere. Allah Preaînaltul ne-a poruncit să Îl chemăm numai pe El, fără mijlocirea vreunui walī ori a altcuiva. Ne-a făgăduit că ne va răspunde, iar El nu Își încalcă făgăduința. Slăvit să fie, El a spus:

Cel Preaînalt a mai spus:

Cel Preaînalt a mai spus:

Cel Preaînalt a mai spus:

Tot astfel, toate aceste versete poruncesc să Îl chemăm direct, fără mijlocirea nimănui. Awliyāʾ și oamenii drepți sunt ei înșiși robi nevoiași înaintea lui Allah. Cel Preaînalt a spus:

Al-ʿAwfī a relatat de la Ibn ʿAbbās, despre acest verset: „Oamenii shirkului spuneau: «Îi adorăm pe îngeri, pe Mesia și pe ʿUzayr.» Atunci Allah Preaînaltul a spus:

adică îngerii adorați se grăbesc ei înșiși să caute apropierea de Allah, nădăjduiesc îndurarea Lui și se tem de pedeapsa Sa. Cel aflat într-o asemenea stare nu trebuie chemat alături de Allah.”⁷⁸

Șeicul Islamului Ibn Taymiyyah a spus:

„Versetul este general: îl cuprinde pe oricine al cărui obiect de adorare este el însuși un rob al lui Allah, fie înger, djinn sau om. Versetul i se adresează oricui cheamă pe cineva în afară de Allah, iar cel chemat caută mijlocul de apropiere de Allah, nădăjduiește îndurarea Sa și se teme de pedeapsa Sa. Oricine cheamă un mort ori un absent dintre profeți și oamenii drepți, fie folosind cuvântul ajutor, fie altă expresie, este cuprins de verset, asemenea celui care îi cheamă pe îngeri și pe djinni.”⁷⁹

A opta îndoială: înțelesul mijlocului de apropiere

O altă îndoială este argumentarea prin cuvântul Celui Preaînalt:

Și prin cuvântul Său:

Ei au înțeles din cele două versete că ar fi rânduit să își ia mijlocitori între ei și Allah dintre profeți și oamenii drepți, căutând apropierea prin persoanele acestora, prin dreptul și rangul lor. Răspunsul este că „al-wasīlah” din cele două versete nu are sensul înțeles de ei. Sensul este apropierea de Allah prin fapte bune. Tawassul este de două feluri: îngăduit și oprit. Formele îngăduite sunt mai multe, printre care:

1. Căutarea apropierii de Allah prin Numele și Însușirile Sale

După cum a spus Cel Preaînalt:

De pildă, musulmanul poate spune aceste cuvinte.

O, Allah! O, Cel mai Îndurător dintre cei îndurători! O, Tu, Cel plin de duioșie! O, Tu, Cel care dăruiește din belșug! O, Stăpân al măreției și cinstirii! Îți cer cutare și cutare lucru.

2. Căutarea apropierii de Allah arătând sărăcia și nevoia de El

Așa cum a spus Ayyūb, pacea fie asupra sa:

Tot astfel a spus Zakariyyā, pacea fie asupra sa:

Și așa cum a spus Dhū an-Nūn, pacea fie asupra sa:

3. Căutarea apropierii de Allah prin fapte bune

După cum se arată în cuvântul Celui Preaînalt:

Tot astfel, în povestea celor trei peste care s-a prăvălit stânca, ei L-au chemat pe Allah prin faptele lor bune, iar El i-a izbăvit.⁸⁷

Acesta este tawassul amintit în cele două versete nobile folosite ca argument de cel care ni se împotrivește: apropierea de Allah Preaînaltul prin fapte bune.

4. Căutarea apropierii de Allah prin invocația oamenilor drepți

Aceasta înseamnă să mergi la un rob drept, aflat în viață, și să îi spui: „Roagă-L pe Allah pentru mine.” Așa cum i-a spus Profetul, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa, unuia dintre Companionii săi:

Nu ne uita în invocația ta, frate al meu!⁸⁸

Tot astfel, Companionii, Allah să fie mulțumit de ei, îi cereau Profetului, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa, să Îl cheme pe Allah pentru ei și își cereau unii altora să se roage.

Tawassul oprit

Tawassul oprit este căutarea apropierii prin persoanele făpturilor, prin dreptul și rangul lor. De pildă, cineva spune: „Îți cer prin cutare” ori „prin dreptul sau rangul lui cutare”, fie viu, fie mort. Aceasta este o inovație oprită și un mijloc care duce la shirk. Dacă omul se apropie de făptura prin care caută mijlocirea prin vreun fel de adorare, atunci este shirk mare — căutăm adăpost la Allah de aceasta —, cum ar fi să jertfească pentru un walī, să facă un legământ de jertfă pentru mormântul lui ori să îl cheme cerându-i ajutor și altele asemenea. Îi cerem lui Allah să le dea musulmanilor înțelegerea religiei lor, să le dea biruință împotriva dușmanilor și să îi călăuzească spre ceea ce le este bine.

A noua îndoială: hadithul omului orb

O altă îndoială este agățarea lor de unele hadithuri pe care le-au socotit dovezi, precum cel relatat de at-Tirmidhī în al-Jāmiʿ, cu lanțul său de transmitere de la ʿUthmān ibn Ḥunayf:

Un om orb a venit la Profet, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa, și a spus: „Roagă-L pe Allah să mă vindece!” El a răspuns: „Dacă vrei, mă voi ruga; iar dacă vrei să ai răbdare, aceasta este mai bine pentru tine.” Omul a spus: „Roagă-L!” Atunci i-a poruncit să facă abluțiunea bine și să rostească această invocație: „O, Allah! Îți cer și mă îndrept către Tine prin Profetul Tău Muḥammad, Profetul îndurării. M-am îndreptat prin el către Domnul meu pentru ca această nevoie a mea să fie împlinită. O, Allah, primește mijlocirea lui pentru mine!”

At-Tirmidhī a spus: „Acesta este un hadith ḥasan, ṣaḥīḥ, gharīb. Nu îl cunoaștem decât din relatarea lui Abū Jaʿfar, care este altul decât al-Khaṭmī.” Ei au spus: „În acest hadith este îndreptarea către Allah și către Trimisul Său prin Profetul Său Muḥammad, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa.”⁸⁹

Răspunsul este că, dacă acest hadith este autentic, el nu privește chestiunea în dispută. Orbul i-a cerut doar Profetului, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa, să se roage pentru el și s-a îndreptat către Allah prin invocația lui, fiind de față. Este îngăduit să mergi la un om drept aflat în viață și să îi ceri să Îl cheme pe Allah pentru tine. Hadithul nu dovedește că ar fi îngăduit tawassul și îndreptarea prin morți și absenți. Profetul, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa, i-a poruncit orbului să Îl cheme pe Allah ca să primească mijlocirea Profetului Său pentru el. Aceasta înseamnă să ceară mijlocirea și vindecarea numai de la Allah. Hadithul nu spune mai mult de atât: nu dovedește că ar fi îngăduit tawassul prin persoanele făpturilor ori chemarea morților și a celor absenți.

Ei au mai folosit drept argument o relatare inventată, în care pretind că Profetul, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa, ar fi spus:

„Căutați apropierea prin rangul meu, căci rangul meu înaintea lui Allah este mare.”

Este o relatare inventată, născocită pe seama Trimisului lui Allah, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa, după cum a arătat Șeicul Islamului Ibn Taymiyyah, Allah să aibă milă de el.⁹⁰

A zecea îndoială: povestirile și visele

O altă îndoială este sprijinirea lor pe povestiri și vise: de pildă, că un om a venit la un anumit mormânt și i s-a întâmplat cutare lucru ori că altcineva a văzut în vis cutare și cutare. Așa este povestirea amintită de un grup dintre ei, în care al-ʿUtbī spune: „Stăteam lângă mormântul Profetului, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa, când a venit un beduin și a spus: «Pacea fie asupra ta, o, Trimis al lui Allah! L-am auzit pe Allah spunând:

Am venit la tine cerând iertare pentru păcatul meu și cerând mijlocirea ta la Domnul meu.» Apoi a început să spună:

O, tu, cel mai bun dintre cei ale căror oase au fost îngropate în pământ, încât șesurile și colinele s-au înmiresmat de mireasma lor! Sufletul meu să fie răscumpărare pentru mormântul în care sălășluiești: în el se află curăția, dărnicia și noblețea!

Apoi beduinul a plecat, somnul mi-a cuprins ochii și l-am văzut în vis pe Profet, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa, care a spus:

„O, ʿUtbī, ajunge-l din urmă pe beduin și vestește-i că Allah l-a iertat!””

Răspunsul este că povestirile și visele nu pot fi dovezi pe care să se întemeieze rânduieli și credințe. Cât privește cuvântul Celui Preaînalt:

se înțelege venirea la el, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa, în timpul vieții sale, nu venirea la mormânt. Dovada este că niciunul dintre Companioni și dintre cei care i-au urmat cu bine nu venea la mormântul său, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa, pentru a-i cere să ceară iertare pentru el, deși aveau o mare dorință de bine și de împlinire a poruncii. Dacă acest lucru ar fi fost rânduit, l-ar fi făcut.

A unsprezecea îndoială: împlinirea unor cereri la morminte

O altă îndoială este argumentarea prin faptul că unele dintre dorințele lor se împlinesc lângă mausolee și în locuri asemănătoare. De pildă, spun că cineva a făcut o invocație la un anumit mausoleu ori a strigat numele unui șeic sau al unui walī și cererea i-a fost împlinită. Răspunsul este că împlinirea unei părți din dorința unui politeist nu dovedește îngăduința shirkului pe care îl săvârșește. Se poate ca împlinirea să fi coincis cu hotărârea și destinul, iar el să fi socotit că s-a petrecut datorită chemării acelui șeic ori walī. Sau se poate să fi fost o atragere treptată spre osândă și o încercare pentru el. Aceasta nu dovedește că ar fi îngăduit să fie chemat altcineva în afară de Allah. Astfel îi găsim pe politeiști: nu au nici măcar o singură dovadă corectă pentru shirkul lor. Dimpotrivă, ei sunt așa cum a spus Allah Preaînaltul:

Dacă shirkul nu se întemeiază pe nicio dovadă și niciun argument, tawḥīdul se întemeiază pe dovezi hotărâtoare și argumente limpezi:

A douăsprezecea îndoială: confundarea shirkului cu preocuparea pentru lume

Extremiștii dintre sufiști și cei care îi urmează pretind că shirkul este înclinarea către lumea aceasta și preocuparea de a o căuta. Răspunsul este că urmăresc prin aceasta să ascundă shirkul mare pe care îl săvârșesc: adorarea mormintelor și exagerarea față de șeici. Căutarea bunurilor acestei lumi pe o cale îngăduită este ceea ce Allah a poruncit. Dacă scopul este folosirea lor ca ajutor pentru ascultarea de Allah, atunci este adorare și tawḥīd.