Tafsir as-Saʿdī — Volumul 2

Sura al Maidah

Revelată la Medina

Versetul 1

Aceasta este o poruncă a lui Allah către robii Săi credincioși, potrivit celor cerute de credință: să împlinească legămintele, desăvârșindu-le și neîncălcându-le. Ea cuprinde toate legămintele dintre rob și Domnul său, care cer stăruirea în robia față de El, împlinirea ei în chip desăvârșit și neîmpuținarea vreunuia dintre drepturile ei; legământul dintre om și Mesager, prin ascultarea și urmarea lui; legământul dintre om, părinții și rudele lui, prin cinstirea lor, păstrarea legăturilor și neruperea lor; legământul dintre om și însoțitorii lui, prin împlinirea drepturilor însoțirii în bogăție și sărăcie, ușurință și greutate; și legămintele dintre oameni în contractele de vânzare, închiriere și altele asemenea, precum și în daruri, donații și lucruri de felul lor.

Tot aici intră împlinirea drepturilor reciproce ale musulmanilor, pe care Allah le-a statornicit în cuvintele: „Credincioșii sunt frați”, prin ajutorarea reciprocă în adevăr și cooperarea pentru el, prin legăturile dintre musulmani și neruperea lor. Această poruncă este cuprinzătoare pentru temeliile religiei și ramurile ei, căci toate intră în legămintele pe care Allah a poruncit să le împlinim. Din acest verset se deduce că, în principiu, contractele și condițiile sunt îngăduite și că ele sunt convenite prin orice cuvânt sau faptă care le indică, întrucât formularea versetului este generală.

Apoi Allah le amintește robilor Săi binefacerea Sa: „Vă sunt îngăduite animalele din turme”, ca milă pentru voi. Acestea sunt cămilele, vitele, oile și caprele; pot intra aici și animalele sălbatice asemenea lor, precum gazelele, măgarii sălbatici și vânatul asemănător. Unii dintre Companioni au folosit versetul drept dovadă că fătul mort în pântecele mamei este îngăduit atunci când mama lui a fost sacrificată după rânduială.

„Afară de cele ce vă vor fi vestite”, adică a căror interdicție va fi pomenită în versetul următor: „Vă sunt oprite mortăciunea, sângele și carnea de porc...” [al-Ma'idah, 5:3]. Acestea sunt oprite chiar dacă fac parte dintre animalele turmelor.

Îngăduința animalelor din turme este generală pentru toate stările și vremurile, însă vânatul în starea de ihram este exceptat: „vânatul nu vă este îngăduit cât timp sunteți în starea de ihram”. Animalele turmelor vă sunt îngăduite în orice stare, afară de situația în care vânătoarea nu este îngăduită, când sunteți în ihram și vi se interzice să ucideți vânatul. Dacă animalul este vânat sălbatic a cărui carne se mănâncă, precum gazela și cele asemenea, nu vă este îngăduit să-l ucideți în această stare.

„Cu adevărat, Allah hotărăște ceea ce voiește.” Orice voiește Allah, El hotărăște potrivit înțelepciunii Sale. V-a poruncit împlinirea legămintelor pentru dobândirea folosului și îndepărtarea vătămării; v-a îngăduit animalele din turme ca milă pentru voi; v-a oprit lucrurile vătămătoare, precum mortăciunea și cele asemenea; și v-a oprit vânatul în ihram, ca cinstire a acestei stări.

Versetul 2

Allah spune: „Nu încălcați lucrurile sacre rânduite de Allah”, adică acele lucruri pe care v-a poruncit să le cinstiți. Interdicția de a le încălca cuprinde interzicerea săvârșirii acestor încălcări și a socotirii lor drept îngăduite. Aici intră săvârșirea faptelor urâte și socotirea lor îngăduită, precum și încălcarea interdicțiilor stării de ihram și ale teritoriului sacru.

„Nici luna sfântă”, adică nu-i încălcați sfințenia prin luptă ori prin alte feluri de nedreptate, așa cum spune Preaînaltul: „Numărul lunilor la Allah este de douăsprezece luni, în Cartea lui Allah, din ziua în care a creat cerurile și pământul; patru dintre ele sunt sfinte. Aceasta este religia cea dreaptă, așa că nu vă nedreptățiți pe voi înșivă în ele” [at-Tawbah, 9:36].

Cei mai mulți învățați socotesc că interdicția luptei în lunile sfinte a fost abrogată prin cuvintele: „Iar când lunile sfinte s-au scurs, ucideți-i pe politeiști oriunde îi aflați” [at-Tawbah, 9:5] și prin celelalte texte generale care poruncesc lupta cu necredincioșii și avertizează împotriva părăsirii ei în chip absolut. Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - a luptat împotriva oamenilor din Ta'if în Dhu al-Qa'dah, una dintre lunile sfinte.

Alți învățați au spus că interdicția luptei în lunile sfinte nu a fost abrogată, invocând acest verset și alte texte care interzic în mod expres această luptă. Ei au înțeles textele necondiționate în lumina acestei restricții, spunând că formularea necondiționată se interpretează în lumina celei condiționate. Unii au lămurit că nu este îngăduit să se înceapă lupta în lunile sfinte, însă este îngăduită continuarea și încheierea unei lupte începute în altă lună. Așa au înțeles lupta Profetului împotriva oamenilor din Ta'if, fiindcă ea începuse la Hunayn, în Shawwal.

Toate acestea privesc lupta care nu este defensivă. Dacă necredincioșii îi atacă pe musulmani, acestora le este îngăduit, prin consensul învățaților, să se apere în lunile sfinte și în celelalte luni.

„Nici animalele aduse pentru jertfă, nici cele însemnate cu ghirlande”, adică nu încălcați sfințenia jertfelor aduse la Casa lui Allah pentru Hajj, umrah ori alt scop. Nu le împiedicați să ajungă la locul lor, nu le luați prin furt sau în alt fel, nu le vătămați și nu le împovărați peste puterea lor, ca să nu moară înainte de a ajunge la locul jertfirii. Cinstiți-le și cinstiți-i pe cei care le aduc.

„Nici cele însemnate cu ghirlande” se referă la o categorie aparte de animale de jertfă: la gâtul unui astfel de animal se pune o funie răsucită ori înnodată, ca să fie făcute vădite rânduielile lui Allah, ca oamenii să fie îndemnați să urmeze și să învețe această Sunnah și ca animalul să fie cunoscut drept jertfă și să fie cinstit. De aceea însemnarea jertfei cu ghirlanda este Sunnah.

„Nici pe cei care se îndreaptă spre Casa cea Sfântă, căutând har de la Domnul lor și mulțumirea Lui”, adică pe cei care se îndreaptă spre Casa Sfântă și caută harul lui Allah prin negoț și câștig îngăduit ori mulțumirea Lui prin Hajj, umrah, înconjurarea Casei, Rugăciune și alte adorări. Nu-i vătămați și nu-i umiliți, ci cinstiți-i pe cei care vin să viziteze Casa Domnului lor.

Aici se află implicit porunca de a face sigure drumurile ce duc la Casa lui Allah și de a-i lăsa pe cei care se îndreaptă spre ea liniștiți și în siguranță, fără teamă pentru viața lor, fără teama de nedreptate și fără teamă că averile le vor fi luate prin dări nedrepte, jaf ori altele asemenea.

Din aceasta sunt exceptați cei pomeniți în cuvintele: „O, voi cei care credeți! Politeiștii sunt necurați, așa că să nu se apropie de Moscheea cea Sfântă după acest an al lor” [at-Tawbah, 9:28]. Politeistului nu i se îngăduie să intre în teritoriul sacru. Restrângerea interdicției la cel care caută harul lui Allah și mulțumirea Lui arată că acela care se îndreaptă spre Casă cu intenția unui păcat trebuie împiedicat, căci aceasta ține de cinstirea sanctuarului: „Pe cel care voiește să săvârșească acolo o abatere prin nedreptate îl vom face să guste o pedeapsă dureroasă” [al-Hajj, 22:25].

După interdicția vânatului în ihram, Allah spune: „Când ieșiți din starea de ihram, puteți vâna”, adică după ce ați încheiat Hajjul ori umrah și ați ieșit din teritoriul sacru, vânătoarea redevine îngăduită. Porunca venită după interdicție readuce lucrul la hotărârea pe care o avea înainte.

„Ura față de un popor care v-a oprit de la Moscheea cea Sfântă să nu vă împingă să încălcați hotarele”, adică ura și dușmănia față de un popor și nedreptatea lui anterioară, când v-a oprit de la Moschee, să nu vă determine să-l nedreptățiți din răzbunare. Robul trebuie să stăruie în porunca lui Allah și pe calea dreptății, chiar dacă a fost nedreptățit, vătămat ori atacat. Nu-i este îngăduit să mintă despre cel care a mințit despre el sau să-l trădeze pe cel care l-a trădat.

„Ajutați-vă unii pe alții în binefacere și evlavie”, adică ajutați-vă în binefacere. Binefacerea este un nume cuprinzător pentru tot ceea ce Allah iubește și primește dintre faptele văzute și ascunse, legate de drepturile lui Allah și de drepturile oamenilor. Evlavia este aici un nume cuprinzător pentru părăsirea a tot ceea ce Allah și Mesagerul Său urăsc dintre faptele văzute și ascunse. Fiecare însușire a binelui pe care ni se poruncește să o săvârșim și fiecare însușire a răului pe care ni se poruncește să o părăsim intră aici. Robul le împlinește el însuși și îi ajută pe frații săi credincioși prin orice vorbă și faptă care îi îndeamnă și îi încurajează.

„Și nu vă ajutați în păcat”, adică în săvârșirea cu îndrăzneală a păcatelor care îl împovărează pe cel care le săvârșește, „și încălcare”, adică în nedreptățirea oamenilor cu privire la sângele, averile și onoarea lor. Robul trebuie să se oprească de la orice păcat și nedreptate și să-i ajute pe ceilalți să le părăsească. „Temeți-vă de Allah”, ferindu-vă de neascultarea Lui și de încălcarea cu îndrăzneală a lucrurilor Sale sacre, „căci Allah este aspru în pedeapsă”, ca să nu vină asupra voastră pedeapsa Lui în lumea aceasta și în Viața de Apoi.

Versetul 3

Acesta este lucrul la care Allah a făcut trimitere în cuvintele: „afară de cele ce vă vor fi vestite”. Allah nu oprește decât pentru a-i ocroti pe robii Săi de vătămarea aflată în lucrurile oprite, pe care uneori le-o explică, iar alteori nu.

„Mortăciunea” este animalul care și-a pierdut viața fără sacrificare după rânduială. Ea este oprită fiindcă sângele rămâne în trup, carnea ei vatămă, iar de multe ori moare din pricina unei boli care ar dăuna celui ce o mănâncă. Sunt exceptate lăcustele moarte și peștii morți, care sunt îngăduiți. „Sângele” înseamnă sângele vărsat, așa cum este precizat în alt verset. „Carnea de porc” cuprinde toate părțile porcului. Allah l-a pomenit în mod deosebit dintre celelalte animale sălbatice necurate fiindcă unii dintre oamenii Cărții, creștinii, pretind că le-a fost îngăduit. Să nu vă lăsați amăgiți de ei; el este oprit și face parte dintre lucrurile necurate.

„Ceea ce a fost jertfit cu invocarea altuia decât Allah” este animalul asupra căruia s-a pomenit la sacrificare numele altuia decât Allah: idol, sfânt, stea ori altă creatură. După cum pomenirea Numelui lui Allah face sacrificarea bună și îngăduită, pomenirea altui nume o face necurată, fiind politeism față de Allah.

„Animalul sugrumat” este cel ucis prin strângere cu mâna, cu o funie ori prin prinderea capului într-un loc strâmt din care nu se poate elibera. „Cel lovit de moarte” este cel care moare lovit cu bățul, piatra ori lemnul, sau peste care cade ceva, fie cu intenție, fie fără intenție. „Cel căzut de la înălțime” este animalul care cade de pe munte, zid, acoperiș ori dintr-un loc asemănător și moare. „Cel împuns cu coarnele” este cel împuns de un alt animal până moare. „Cel din care a mâncat fiara” este animalul atacat de lup, leu, tigru ori pasăre de pradă și care moare din această pricină.

„Afară de ceea ce apucați să sacrificați după rânduială” se referă la animalul sugrumat, lovit, căzut, împuns și atacat de fiară. Dacă este găsit încă viu și viața lui poate continua, iar apoi este sacrificat după rânduială, devine îngăduit. De aceea unii juriști au spus că, dacă fiara i-a scos măruntaiele ori i-a tăiat gâtul, viața rămasă este asemenea inexistenței ei și sacrificarea nu mai folosește. Alții iau în considerare simpla existență a vieții: dacă este sacrificat cât timp trăiește, este îngăduit, chiar dacă măruntaiele i-au ieșit. Acesta este sensul vădit al versetului.

„Vă este oprită și luarea hotărârilor cu ajutorul săgeților de ghicit.” Erau trei săgeți folosite în vremea ignoranței: pe una scria „Fă”, pe a doua „Nu face”, iar a treia nu avea nimic scris. Când cineva voia să călătorească, să se căsătorească ori să săvârșească alt lucru, le amesteca și scotea una. Dacă ieșea „Fă”, mergea mai departe; dacă ieșea „Nu face”, se oprea; dacă ieșea cea fără înscris, repeta până ieșea una dintre primele două. Allah a oprit aceasta și lucrurile asemănătoare și le-a înlocuit cu istikharah, prin care robul Îi cere Domnului său alegerea cea bună în toate treburile.

„Toate acestea sunt nelegiuire”, adică toate lucrurile oprite pomenite mai sus sunt ieșire din ascultarea lui Allah și intrare în ascultarea șeitanului.

Apoi Allah le amintește robilor Săi binefacerea Sa: „Astăzi, cei care nu cred și-au pierdut nădejdea în privința religiei voastre.” Ziua arătată este Ziua de 'Arafah, când Allah Și-a desăvârșit religia, l-a sprijinit pe robul și Mesagerul Său, iar politeiștii au fost înfrânți pe deplin după ce fuseseră foarte doritori să-i întoarcă pe credincioși de la religia lor. Când au văzut puterea Islamului, biruința și afirmarea lui, și-au pierdut orice nădejde că dreptcredincioșii se vor mai întoarce la religia lor și au început să se teamă de ei. De aceea, în cel de-al zecelea an după Hijrah, când Profetul a împlinit Pelerinajul de Adio, niciun politeist nu a făcut Hajj⁴⁵ și nimeni nu a înconjurat Casa dezbrăcat.

„Nu vă temeți de ei, ci temeți-vă de Mine”, adică nu vă temeți de politeiști, ci temeți-vă de Allah, Care v-a dat biruință asupra lor, i-a umilit și a întors uneltirea lor împotriva lor.

„Astăzi v-am desăvârșit religia”, prin desăvârșirea biruinței și a rânduielilor văzute și ascunse, a temeliei și a ramurilor. Cartea și Sunnah sunt pe deplin de ajuns în hotărârile religiei, în temelii și ramuri. Orice om plin de pretenții care susține că oamenii au nevoie, pentru a-și cunoaște credințele și hotărârile, de alte științe decât știința Cărții și a Sunnah, precum teologia speculativă, este un neștiutor, iar pretenția lui este falsă. El pretinde că religia nu se desăvârșește decât prin ceea ce spune el, iar aceasta este dintre cele mai mari nedreptăți și dintre cele mai grave acuzații de neștiință aduse lui Allah și Mesagerului Său.

„Mi-am împlinit binefacerea asupra voastră”, văzută și ascunsă, „și am primit Islamul ca religie pentru voi”, adică l-am ales pentru voi și sunt mulțumit cu el pentru voi. Arătați-vă recunoștința față de Domnul vostru, lăudați-L pe Cel Care v-a dăruit cea mai bună, cea mai nobilă și cea mai desăvârșită dintre religii.

„Iar cel silit” să mănânce din lucrurile oprite pomenite la începutul versetului „de foame”, adică de o foamete cumplită, „fără să se încline spre păcat”, fără dorința de a păcătui, mâncând numai din necesitate și fără să depășească măsura, „să știe că Allah este Atoateiertător, Milostiv”. Allah îi îngăduie să mănânce în această stare și, prin mila Sa, îi permite atât cât îl ține în viață, fără ca religia lui să fie știrbită.

Versetul 4

Allah îi spune Profetului Său Muhammad: „Te întreabă ce le este îngăduit” dintre mâncăruri. „Spune: Vă sunt îngăduite lucrurile bune”, adică tot ceea ce aduce folos ori plăcere, fără vătămare pentru trup și minte. Aici intră toate cerealele și roadele din sate și pustiu, toate viețuitoarele mării și toate animalele uscatului, afară de ceea ce Legiuitorul a exceptat, precum fiarele și lucrurile necurate. Versetul arată prin înțelesul său interzicerea lucrurilor necurate, după cum se spune limpede: „Le îngăduie lucrurile bune și le oprește lucrurile necurate” [al-A'raf, 7:157].

„Și ceea ce prind pentru voi animalele de vânătoare pe care le-ați dresat”, adică vă este îngăduit ceea ce ați învățat animalele de vânătoare să prindă. Versetul arată mai multe lucruri.

1. Blândețea și mila lui Allah față de robi: le-a lărgit căile celor îngăduite și le-a permis ceea ce nu au sacrificat ei înșiși, ci a fost vânat de animalele de vânătoare. Aici intră câinii, gheparzii de vânătoare, șoimii și cele asemenea, care vânează cu colții sau ghearele.

2. Animalul de vânătoare trebuie să fie dresat potrivit obiceiului: să plece când este trimis, să se oprească atunci când este oprit și să nu mănânce din prada pe care o prinde. „Învățându-le din ceea ce v-a învățat Allah. Mâncați din ceea ce rețin pentru voi”, adică din vânatul pe care îl rețin pentru stăpân. Dacă animalul mănâncă din pradă, nu se știe dacă a prins-o pentru stăpân sau pentru sine.

3. Câinele ori pasărea trebuie să rănească vânatul, potrivit cuvântului „animalele de vânătoare”, coroborat cu interdicția de a mânca animalul sugrumat. Dacă un câine ori alt animal îl sugrumă ori îl ucide prin greutatea sa, nu este îngăduit. Aceasta se întemeiază pe înțelegerea că termenul arab desemnează animalele care rănesc vânatul cu colții ori ghearele. Părerea cunoscută este însă că termenul înseamnă „dobânditoare”, adică animalele care prind vânatul; în acest caz, această condiție nu se dovedește. Allah știe cel mai bine.

4. Este îngăduită ținerea câinelui de vânătoare, așa cum apare în hadithul autentic⁴⁶, deși ținerea câinilor este în principiu oprită, fiindcă îngăduința vânătorii cu el și a dresării lui cere îngăduința ținerii lui.

5. Partea din vânat atinsă de gura câinelui este curată, fiindcă Allah a îngăduit vânatul și nu a poruncit spălarea lui. Aceasta arată curăția ei.

6. Aici se află virtutea științei și a învățării: vânatul animalului dresat prin știință este îngăduit, iar vânatul animalului nedresat nu este.

7. Preocuparea cu dresarea câinelui, a păsării ori a altui animal de vânătoare nu este mustrată și nu este joacă zadarnică, ci este un mijloc pentru îngăduirea vânatului și folosirea lui.

8. Versetul este o dovadă pentru cel care îngăduie vânzarea câinelui de vânătoare, fiindcă dobândirea lui poate să nu fie cu putință altfel.

9. La trimiterea animalului de vânătoare trebuie pomenit Numele lui Allah. Dacă vânătorul părăsește intenționat pomenirea Numelui, ceea ce ucide animalul nu este îngăduit.

10. Este îngăduit să se mănânce ceea ce prinde animalul de vânătoare, fie că îl omoară, fie că nu. Dacă stăpânul ajunge la pradă cât ea este încă vie și viața ei poate continua, nu o poate mânca decât după sacrificarea potrivit rânduielii.

Apoi Allah îndeamnă la teama de El și avertizează despre apropierea socotelii în Ziua Învierii: „Temeți-vă de Allah, căci Allah este grabnic la socoteală.”

Versetul 5

Allah repetă îngăduința lucrurilor bune pentru a-Și arăta binefacerea și pentru a-i chema pe robi la recunoștință și multă pomenire, căci le-a îngăduit toate lucrurile bune de care au nevoie și prin care dobândesc folos.

„Mâncarea celor cărora li s-a dat Cartea vă este îngăduită”, adică animalele sacrificate de iudei și creștini vă sunt îngăduite vouă, musulmanilor, spre deosebire de animalele sacrificate de ceilalți necredincioși. Oamenii Cărții se revendică de la Profeți și Cărți, iar Mesagerii au fost cu toții de acord asupra interdicției de a sacrifica pentru altul decât Allah, fiindcă aceasta este politeism. Iudeii și creștinii cred că sacrificarea pentru altul decât Allah este oprită; de aceea sacrificarea lor este îngăduită, spre deosebire de a celorlalți.

Dovada că prin „mâncare” se înțelege aici carnea sacrificată este că celelalte alimente, precum cerealele și fructele, nu sunt specifice oamenilor Cărții; ele sunt îngăduite chiar dacă vin de la oameni ai altor religii. De asemenea, mâncarea a fost atribuită lor fiindcă este sacrificată de ei, nu fiindcă se află în stăpânirea lor, căci însușirea ei pe nedrept nu este îngăduită, nici de la oamenii Cărții, nici de la musulmani. „Iar mâncarea voastră le este îngăduită lor”, adică vă este îngăduit să le-o dați.

„Femeile caste dintre credincioase și femeile caste dintre cei cărora li s-a dat Cartea înaintea voastră” sunt femeile libere și caste dintre credincioase și femeile libere și caste dintre iudei și creștini. Aceasta este o excepție de la cuvintele: „Nu vă căsătoriți cu politeistele până când nu cred” [al-Baqarah, 2:221]. Din înțelesul versetului se înțelege că roabele credincioase nu sunt îngăduite în principiu spre căsătorie bărbaților liberi. Roabele dintre femeile Cărții nu le sunt îngăduite în nicio situație, potrivit cuvintelor: „dintre tinerele voastre credincioase”. Cât despre roabele musulmane, bărbaților liberi le este îngăduit să se căsătorească cu ele numai cu două condiții: să nu aibă mijloacele necesare pentru căsătoria cu o femeie liberă și să se teamă că vor cădea în păcat. Cât despre femeile necurate care nu se păzesc de desfrânare, căsătoria cu ele nu este îngăduită, fie că sunt musulmane, fie dintre oamenii Cărții, până când se căiesc: „Bărbatul desfrânat nu se căsătorește decât cu o desfrânată ori cu o politeistă...” [an-Nur, 24:3].

„Dacă le dați darul nupțial” arată că îngăduința căsătoriei este condiționată de dăruirea darului nupțial. Cel care hotărăște să nu-i dea femeii darul nupțial nu are dreptul să se căsătorească cu ea. Dacă ea este matură și chibzuită, darul nupțial i se dă ei, iar dacă nu, se dă tutorelui. Atribuirea darului nupțial femeilor arată că femeia stăpânește întregul dar nupțial; nimeni nu are drept la vreo parte din el, afară de ceea ce ea dăruiește de bunăvoie soțului, tutorelui ori altcuiva.

„Luându-le în căsătorie cinstită”, adică intenția voastră, o, soți, este să vă păstrați soțiile caste și să vă păziți pe voi înșivă, fără legături oprite cu alte femei, „nu pentru desfrânare”, adică fără relații neîngăduite cu mai multe femei, „și nici ca iubite tainice”, adică fără o relație neîngăduită cu o singură iubită. În vremea ignoranței, unii săvârșeau desfrânare cu oricine, iar alții cu o singură iubită. Allah arată că amândouă se împotrivesc castității și că bărbatul trebuie să fie cast și păzit de desfrânare pentru ca mariajul să fie legiuit.

„Iar cel care tăgăduiește credința”, adică nu crede în Allah și în ceea ce credința cere: Cărțile, Mesagerii ori una dintre rânduielile Legii, „fapta lui este zadarnică”, dacă moare în necredință, după cum spune Allah: „Iar aceia dintre voi care se leapădă de religia lor și mor necredincioși, faptele lor sunt zadarnice în lumea aceasta și în Viața de Apoi” [al-Baqarah, 2:217]. „Iar în Viața de Apoi va fi dintre cei pierduți”, care își pierd sufletele, averile și familiile în Ziua Învierii și dobândesc nefericirea veșnică.

Versetul 6

Acest verset măreț cuprinde multe hotărâri, dintre care pomenim ceea ce Allah ne înlesnește.

1. Lucrurile pomenite aici, împlinirea și lucrarea potrivit lor fac parte dintre cerințele credinței, fără de care ea nu se desăvârșește, fiindcă versetul începe cu: „O, voi cei care credeți!” Sensul este: O, voi cei care credeți, lucrați potrivit cerinței credinței voastre, după ceea ce v-am legiuit.

2. Porunca de a statornici Rugăciunea, prin cuvintele: „Când vă ridicați pentru Rugăciune”.

3. Porunca de a avea intenția de a împlini Rugăciunea, prin cuvintele: „Când vă ridicați pentru Rugăciune”, adică atunci când vă propuneți și intenționați să o împliniți.

4. Curăția este condiție pentru validitatea Rugăciunii, fiindcă Allah o poruncește la ridicarea pentru Rugăciune, iar o poruncă indică, în principiu, obligativitatea.

5. Curăția nu devine obligatorie prin simpla intrare a timpului Rugăciunii, ci atunci când omul voiește să se roage.

6. Curăția este cerută pentru orice lucru numit Rugăciune: cea obligatorie, cea voluntară, obligația colectivă și Rugăciunea funerară. Potrivit multor învățați, este cerută chiar și pentru prosternarea de recitare și prosternarea de recunoștință.

7. Se poruncește spălarea feței. Fața se întinde pe lungime de la linia obișnuită a părului până la mandibulă și bărbie, iar pe lățime de la o ureche la cealaltă. Aici intră clătirea gurii și a nasului, statornicite prin Sunnah⁴⁷, și părul feței: dacă este rar, apa trebuie să ajungă la piele; dacă este des, este de ajuns spălarea părții din afară.

8. Se poruncește spălarea mâinilor și a brațelor până la coate. Potrivit celor mai mulți tălmăcitori, prepoziția „până la” are aici sensul de „împreună cu”, ca în cuvintele lui Allah: „Nu le mâncați averile împreună cu averile voastre” [an-Nisa, 4:2]. De asemenea, obligația nu se împlinește decât prin spălarea întregului cot.

9. Se poruncește ștergerea capului.

10. Întregul cap trebuie șters, deoarece prepoziția arabă nu indică împărțirea, ci alipirea; prin urmare, ștergerea privește capul întreg.

11. Este de ajuns ștergerea în orice fel, cu una sau amândouă mâinile, cu o bucată de pânză, un lemn ori ceva asemănător, fiindcă Allah a poruncit ștergerea în chip general și nu a descris unealta folosită.

12. Obligația este ștergerea. Dacă cineva își spală capul, dar nu își trece mâna peste el, aceasta nu este de ajuns, fiindcă nu a săvârșit ceea ce Allah a poruncit.

13. Se poruncește spălarea picioarelor până la glezne. Despre glezne se spune ceea ce s-a spus despre coate.

14. Versetul răspunde rafidiților, potrivit citirii majorității cu termenul „picioarele voastre” la cazul acuzativ; nu este îngăduită simpla ștergere a picioarelor cât timp ele sunt descoperite.

15. Versetul arată îngăduința ștergerii peste khuff, potrivit celeilalte citiri, la cazul genitiv, care leagă picioarele de ștergerea capului. Cele două citiri au fiecare sensul său: după citirea la acuzativ, picioarele descoperite se spală; după citirea la genitiv, se șterg atunci când sunt acoperite cu khuff.

16. Se poruncește respectarea ordinii în wudu, fiindcă Allah a pomenit mădularele într-o ordine anume și a așezat capul, care se șterge, între mâini și picioare, care se spală. Singurul folos al acestei așezări este indicarea ordinii.

17. Ordinea obligatorie privește cele patru mădulare pomenite în verset. Cât despre ordinea dintre clătirea gurii, a nasului și spălarea feței ori dintre partea dreaptă și cea stângă a mâinilor și picioarelor, aceasta nu este obligatorie. Este recomandat ca gura și nasul să fie clătite înainte de spălarea feței, partea dreaptă să fie spălată înaintea celei stângi la mâini și picioare, iar capul să fie șters înaintea urechilor.

18. Se poruncește reînnoirea wudu pentru fiecare Rugăciune, pentru ca forma poruncită să fie împlinită.

19. Se poruncește ghusl în starea de janabah.

20. La ghusl trebuie spălate toate părțile trupului, fiindcă Allah a poruncit curățirea trupului fără să deosebească o parte de alta.

21. La curățirea de janabah trebuie spălat temeinic părul, la suprafață și la rădăcină.

22. Curățirea de impuritatea mică intră în curățirea de impuritatea mare. Când amândouă se află împreună, este de ajuns intenția curățirii și spălarea întregului trup, fiindcă Allah a pomenit numai curățirea și nu a poruncit repetarea wudu.

23. Termenul „junub” se aplică celui care elimină lichid seminal, treaz ori adormit, și celui care are raport intim, chiar dacă nu elimină lichid seminal.

24. Cel care își amintește un vis erotic, dar nu găsește umezeală, nu trebuie să facă ghusl, fiindcă starea de janabah nu este constatată.

25. Este amintită binefacerea lui Allah față de robi prin legiuirea tayammumului.

26. Boala pe care folosirea apei o agravează este una dintre pricinile care îngăduie tayammumul.

27. Călătoria și satisfacerea nevoilor, prin urinare ori defecare, dacă nu există apă, sunt de asemenea pricini pentru tayammum. Bolnavului îi este îngăduit tayammumul chiar dacă există apă, din pricina vătămării folosirii ei; celelalte pricini îl îngăduie când apa lipsește, chiar dacă omul nu este în călătorie.

28. Eliminarea urinei și a fecalelor pe cele două căi anulează wudu.

29. Unii au folosit versetul drept dovadă că wudu nu este anulat decât de cele două lucruri pomenite: venirea de la locul nevoilor și atingerea femeilor; el nu este anulat prin atingerea părților intime ori prin altceva.

30. Este recomandată folosirea unei exprimări cuviincioase în locul termenilor neplăcuți, prin cuvintele: „dacă unul dintre voi vine de la locul nevoilor”.

31. Atingerea femeii cu dorință și plăcere anulează wudu.

32. Lipsa apei este condiție pentru validitatea tayammumului.

33. Dacă apa este găsită, chiar și în timpul Rugăciunii, tayammumul devine nevalabil, fiindcă Allah l-a îngăduit numai în lipsa apei.

34. Dacă a intrat timpul Rugăciunii și omul nu are apă, trebuie să o caute în locul unde se află și în apropiere, căci nu se poate spune că nu a găsit-o dacă nu a căutat-o.

35. Dacă găsește apă, dar ea nu îi ajunge pentru întreaga curățire, trebuie să folosească ceea ce are și apoi să facă tayammum.

36. Apa modificată de o substanță curată are întâietate față de tayammum, adică poate fi folosită pentru curățirea rituală, fiindcă apa modificată rămâne apă și intră în cuvintele: „și nu găsiți apă”.

37. Intenția este necesară pentru tayammum, după cum arată cuvântul arab „tayammum”, care înseamnă a urmări și a intenționa.

38. Pentru tayammum este de ajuns orice se află la suprafața pământului, precum țărâna și altele. Astfel, cuvintele „ștergeți-vă cu el fețele și mâinile” pot fi înțelese fie ca o formulare întemeiată pe situația obișnuită: de obicei există praf cu care se șterge, iar acesta se lipește de față și de mâini. Sau cuvintele pot îndruma spre ceea ce este mai bun: dacă se poate folosi pământ care are praf, acesta este de preferat.

39. Tayammumul cu pământ necurat nu este valid, fiindcă acesta nu este curat, ci necurat.

40. La tayammum se șterg numai fața și mâinile, nu și celelalte mădulare.

41. Cuvintele „fețele voastre” cuprind întreaga față și arată că ea trebuie ștearsă în întregime. Nu este însă obligatoriu să se introducă praf în gură și în nas ori să se facă să ajungă la pielea de sub părul feței, chiar dacă acesta este rar.

42. Cele două mâini se șterg numai până la încheieturi, fiindcă, atunci când termenul „mâini” este folosit fără altă precizare, el se referă la palme. Dacă s-ar fi cerut ca ștergerea să ajungă până la antebrațe, Allah ar fi precizat aceasta, așa cum a precizat-o la wudu.

43. Versetul are un sens general și arată că tayammumul este îngăduit pentru toate felurile de necurăție rituală, atât cea majoră, cât și cea minoră, ba chiar și pentru necurăția aflată pe trup, fiindcă Allah l-a făcut înlocuitor al curățirii cu apă, l-a menționat în chip necondiționat în acest verset și nu l-a restrâns. S-a spus însă că necurăția de pe trup nu intră în hotărârea tayammumului, fiindcă șirul cuvintelor privește necurățiile rituale; aceasta este opinia majorității învățaților.

44. Locurile tayammumului sunt aceleași pentru necurăția minoră și cea majoră: fața și mâinile.

45. Dacă omul intenționează printr-un singur tayammum să se curățească de ambele feluri de necurăție rituală, acesta îi este de ajuns, potrivit sensului general și necondiționat al versetului.

46. Este de ajuns ca ștergerea să fie făcută cu orice lucru, fie cu mâna, fie cu altceva, fiindcă Allah a spus „ștergeți-vă”, fără să precizeze lucrul cu care se face ștergerea; aceasta arată îngăduința oricărui mijloc potrivit.

47. Ordinea este obligatorie în curățirea prin tayammum, așa cum este obligatorie și la wudu, deoarece Allah a început cu ștergerea feței înaintea ștergerii mâinilor.

48. În hotărârile pe care Allah Preaînaltul ni le-a legiuit nu ne-a pus nicio apăsare și nicio greutate. Ele sunt o milă de la El pentru robii Săi, pentru a-i curăți și pentru a-Și desăvârși binefacerea asupra lor.

49. Curățirea exterioară cu apă și cu pământul vine ca o desăvârșire a curățirii lăuntrice prin tawhid și căința sinceră.

50. Chiar dacă în curățirea prin tayammum nu există o curățenie și o purificare văzute și simțite, în ea există o curățire lăuntrică, spirituală, născută din împlinirea poruncii lui Allah Preaînaltul.

51. Robul trebuie să cugete la înțelepciunile și tainele legiuirilor lui Allah privitoare la curățire și la celelalte lucruri, pentru a spori în cunoaștere și știință, precum și în recunoștință și iubire față de Allah pentru hotărârile pe care le-a legiuit și prin care robul ajunge la treptele înalte și nobile.

Versetul 7

Allah Preaînaltul le poruncește robilor Săi să-și amintească binefacerile Sale religioase și lumești, cu inimile și cu limbile lor. Stăruința în amintirea lor cheamă la recunoștință față de Allah Preaînaltul și la iubirea Lui, umple inima de conștiința binefacerilor Sale, îndepărtează admirația de sine pentru binefacerile religioase și duce la sporirea harului și a binefacerilor lui Allah.

„Și legământul Său”, adică amintiți-vă legământul prin care v-a legat. Nu se înțelege prin aceasta că ei ar fi rostit cuvintele legământului, ci faptul că, prin credința lor în Allah și în Mesagerul Său, s-au angajat să asculte de amândoi. De aceea spune: „atunci când ați spus: «Am auzit și ne supunem»”, adică am auzit ceea ce ne-ai chemat să primim dintre semnele Tale coranice și semnele din creație, o auzire însoțită de înțelegere, acceptare și supunere; și ne supunem celor pe care ni le-ai poruncit, prin împlinire, și celor pe care ni le-ai interzis, prin părăsire.

Aceasta cuprinde toate legiuirile religiei, cele văzute și cele lăuntrice. Credincioșii își amintesc prin aceasta legământul lui Allah și îl țin mereu înaintea ochilor, stăruind să împlinească pe deplin ceea ce li s-a poruncit, fără lipsă.

„Temeți-vă de Allah” în toate stările voastre, „căci Allah cunoaște bine ceea ce se află în piepturi”, adică gândurile, tainele și frământările inimilor. Păziți-vă ca El să nu vadă în inimile voastre ceva cu care nu este mulțumit sau să săvârșiți ceva ce El urăște. Umpleți-le cu cunoașterea Lui, iubirea Lui și sinceritate față de robii Săi. Dacă faceți astfel, El va șterge relele voastre și va înmulți răsplata faptelor bune, pentru că știe îndreptarea inimilor voastre.

Versetul 8

„O, voi cei care credeți!”, adică împliniți cerințele credinței voastre. „Fiți statornici pentru Allah, martori cu dreptate”, astfel încât mișcările voastre văzute și lăuntrice să fie însuflețite de stăruința în dreptate, iar această stăruință să fie numai pentru Allah, nu pentru vreun scop lumesc. Urmăriți echitatea și dreptatea, fără exagerare și fără neglijență, în cuvintele și faptele voastre, față de cel apropiat și de cel îndepărtat, față de prieten și de dușman.

„Ura față de un popor să nu vă împingă să nu fiți drepți”, adică ura față de un popor să nu vă facă să părăsiți dreptatea, așa cum procedează cel care nu este drept. Mărturisiți pentru prietenul vostru așa cum ați mărturisi împotriva lui și mărturisiți pentru dușmanul vostru așa cum ați mărturisi împotriva lui. Chiar dacă este necredincios sau inovator, dreptatea față de el este obligatorie, iar adevărul pe care îl spune trebuie primit pentru că este adevăr, nu pentru că el l-a spus. Adevărul nu trebuie respins numai fiindcă a venit prin el, căci aceasta ar fi nedreptate față de adevăr.

„Fiți drepți; aceasta este mai aproape de evlavie”, adică, pe măsură ce stăruiți mai mult în dreptate și vă străduiți să lucrați potrivit ei, aceasta va fi mai aproape de evlavia inimilor voastre. Când dreptatea se desăvârșește, se desăvârșește și evlavia. „Allah este bine știutor a ceea ce faceți”, iar El vă va răsplăti pentru faptele voastre bune și rele, mici și mari, în lumea aceasta și în Viața de Apoi.

Versetele 9 și 10

„Allah le-a făgăduit” - iar El nu-Și încalcă făgăduința și este Cel mai adevărat în cuvânt - celor care cred în El, în Cărțile Sale, în Mesagerii Săi și în Ziua de Apoi și care săvârșesc fapte bune, dintre cele obligatorii și cele recomandate, iertarea păcatelor, prin ștergerea lor și îndepărtarea urmărilor lor, precum și răsplata uriașă a cărei măreție nu o cunoaște decât Allah: „Niciun suflet nu știe ce bucurii îi sunt ascunse, drept răsplată pentru ceea ce săvârșea” [as-Sajdah, 32:17].

„Iar cei care nu cred și tăgăduiesc semnele Noastre”, cele care arată adevărul limpede, și le tăgăduiesc după ce adevărul li s-a lămurit, „sunt locuitorii Focului aprins”, în care vor rămâne veșnic.

Versetul 11

Allah Preaînaltul le amintește robilor Săi credincioși marea Sa binefacere și îi îndeamnă să o pomenească în inimă și cu limba. Așa cum socotesc o binefacere faptul că și-au biruit dușmanii, le-au luat averile, țările și prizonierii, tot astfel să socotească o binefacere faptul că Allah a oprit mâinile vrăjmașilor de la ei și a întors uneltirea lor împotriva lor.

Dușmanii au pornit spre un lucru, au crezut că au puterea să-l facă, dar nu au ajuns la ceea ce urmăreau împotriva credincioșilor; aceasta este un ajutor de la Allah pentru robii Săi credincioși. Ei trebuie să-I mulțumească, să-I slujească și să-L pomenească. Aici intră orice necredincios, ipocrit sau nelegiuit care a voit răul credincioșilor, iar Allah i-a îndepărtat răul de musulmani.

Apoi Allah le poruncește ceea ce îi ajută să-și biruie dușmanul și să-și îndrepte toate treburile: „iar în Allah să-și pună încrederea credincioșii”, adică să se sprijine pe El pentru dobândirea folosului religios și lumesc, să se dezbrace de propria putere și tărie și să aibă încredere în Allah pentru dobândirea lucrurilor pe care le iubesc. Încrederea robului este pe măsura credinței sale și este una dintre îndatoririle inimii asupra căreia există consens.

Versetele 12 și 13

Allah Preaînaltul vestește că a luat de la fiii lui Israel un legământ solemn și întărit. El descrie legământul, răsplata împlinirii lui și pedeapsa părăsirii lui, apoi arată că ei nu l-au împlinit și pomenește pedeapsa care i-a ajuns.

„Allah a luat legământul fiilor lui Israel”, adică angajamentul lor puternic și întărit, „și am ridicat dintre ei douăsprezece căpetenii”, adică conducători ai celor aflați sub autoritatea lor, care să le supravegheze treburile și să-i îndemne la împlinirea poruncilor. Allah le-a spus acestor căpetenii care au purtat poverile conducerii: „Eu sunt cu voi”, prin ajutorul și sprijinul Meu, căci ajutorul este pe măsura poverii.

Apoi le-a pomenit condițiile legământului: „Dacă veți statornici Rugăciunea”, pe dinafară și pe dinăuntru, împlinind-o corect, cu prezența inimii, stăruind în ceea ce este cerut; „veți da zakah” celor îndreptățiți la ea; „veți crede în Mesagerii Mei”, în toți, dintre care cel mai ales și mai desăvârșit este Muhammad ﷺ; „îi veți sprijini”, îi veți cinsti și le veți împlini drepturile prin respect și ascultare; „și Îi veți da lui Allah un împrumut bun”, adică milostenie și binefacere izvorâte din sinceritate și din câștig bun.

Dacă împliniți acestea, „vă voi șterge relele și vă voi face să intrați în Grădini pe sub care curg râuri”. Astfel, El le dăruiește deopotrivă dobândirea lucrului dorit - Grădina și desfătările ei - și îndepărtarea lucrului neplăcut, prin ștergerea păcatelor și a pedepselor care decurg din ele.

„Iar cel dintre voi care, după aceasta” - după legământul întărit prin jurăminte, însoțit de încurajarea prin răsplată - „nu crede s-a rătăcit de la calea dreaptă”, în chip voit și în cunoștință de cauză. El merită lipsirea de răsplată și sosirea pedepsei. Apoi, ca și cum s-ar întreba ce au făcut după toate aceste avertismente, Allah arată în versetul următor că au încălcat legământul.

Din pricina încălcării legământului, au fost pedepsiți în mai multe feluri. Primul: „i-am blestemat”, adică i-am alungat și îndepărtat de mila Noastră, fiindcă ei și-au închis singuri porțile milei și nu au împlinit legământul luat asupra lor.

Al doilea: „le-am făcut inimile aspre”, adică tari și neînduplecate. Predicile nu le folosesc, semnele și avertismentele nu lucrează asupra lor, răsplata nu îi încurajează și pedeapsa nu îi înfricoșează. Aceasta este una dintre cele mai mari pedepse care îl pot ajunge pe rob: inima să ajungă astfel încât îndrumarea și binele să nu-i sporească decât răul.

Al treilea: „Ei răstălmăcesc cuvintele din locurile lor”, adică schimbau și modificau cuvintele, dându-le un alt sens decât cel voit de Allah și de Mesagerul Său.

Al patrulea: „au uitat o parte din ceea ce li s-a amintit”. Li s-a poruncit să urmeze Tora și ceea ce Allah i-a revelat lui Musa, dar au uitat o parte. Aici intră uitarea științei: au uitat-o și au pierdut-o, iar multe lucruri pe care Allah i-a făcut să le uite nu se mai găsesc la ei, ca pedeapsă. Intră și uitarea de a pune în practică ceea ce știau, adică neîmplinirea acelor învățături, astfel că nu au fost ajutați să împlinească ceea ce li s-a poruncit. Aceasta este o dovadă împotriva oamenilor Cărții când tăgăduiesc unele lucruri pomenite în Cărțile lor sau petrecute în vremea lor: ele fac parte din ceea ce au uitat.

Al cincilea: trădarea lor continuă. „Nu vei înceta să descoperi trădare din partea lor”, față de Allah și față de robii Săi credincioși. Una dintre cele mai mari trădări este ascunderea adevărului față de cei care îi cinstesc și au o părere bună despre ei, lăsându-i astfel în necredință. Această trăsătură urâtă îi cuprinde pe toți cei care li se aseamănă.

Oricine nu împlinește ceea ce Allah i-a poruncit și legământul pe care l-a luat asupra lui are parte de blestem, de împietrirea inimii și de răstălmăcirea cuvintelor; nu este ajutat să ajungă la adevăr, uită o parte din ceea ce i s-a amintit și cade inevitabil în trădare. Îi cerem lui Allah ocrotire.

Allah Preaînaltul a numit ceea ce li s-a amintit o „parte”, fiindcă aceasta este partea cea mai de preț; toate celelalte sunt doar părți din bunurile lumești, după cum Allah Preaînaltul a spus: „El a ieșit înaintea poporului său cu podoaba sa. Cei care doreau viața lumească au spus: «De-am avea și noi asemenea celor dăruite lui Qarun! El are, cu adevărat, parte de un mare noroc!»” [al-Qasas, 28:79]. Iar despre partea folositoare a spus: „Aceasta nu le este dăruită decât celor care au răbdare și nu-i este dăruită decât celui care are parte de un mare bine” [Fussilat, 41:35].

„Afară de puțini dintre ei”, cei care au împlinit legământul lor cu Allah, iar El i-a ajutat și i-a călăuzit pe calea dreaptă. „Iartă-i și treci cu vederea”, nu-i lua la socoteală pentru vătămarea pe care ți-au pricinuit-o, ci iartă și treci peste ea; aceasta este binefacere, iar „Allah îi iubește pe binefăcători”. Ihsanul față de Creator înseamnă să-L adori pe Allah ca și cum L-ai vedea, iar dacă tu nu-L vezi, El te vede. Ihsanul față de creaturi înseamnă să le aduci folos religios și lumesc.

Versetul 14

Așa cum am luat legământul de la iudei, l-am luat și de la cei care au spus „Noi suntem creștini”, adică de la cei care se considerau următori ai lui 'Isa ibn Maryam. Ei s-au socotit pe ei înșiși neprihăniți prin credința în Allah, în Mesagerii Săi și în ceea ce aceștia au adus, dar au încălcat legământul și „au uitat o parte din ceea ce li s-a amintit”, uitând o parte din știință și o parte din lucrarea cerută.

„De aceea am stârnit între ei dușmănie și ură până în Ziua Învierii”, adică i-am asmuțit unii împotriva altora. Între ei s-au ivit vrajbă și lucruri care au pricinuit ură și dușmănie reciprocă până în Ziua Învierii. Acesta este un lucru văzut: creștinii au rămas și vor rămâne în ură, dușmănie și dezbinare unii față de alții. „Allah îi va vesti despre ceea ce făceau”, răsplătindu-i pentru faptele lor.

Versetele 15 și 16

După ce Allah Preaînaltul a pomenit legământul luat de la oamenii celor două Cărți - iudeii și creștinii - și a arătat că l-au încălcat, afară de puțini, le-a poruncit tuturor să creadă în Muhammad ﷺ și le-a adus dovada hotărâtoare a adevărului profeției sale.

Mesagerul le lămurește multe dintre cele pe care ei le ascundeau oamenilor, chiar și celor de rând din propria lor religie. Ei erau socotiți oamenii științei și, în acea vreme, știința se găsea la ei, astfel încât cel care o căuta nu avea altă cale decât prin ei. Faptul că Mesagerul ﷺ a adus acest Coran măreț, prin care a lămurit ceea ce ascundeau, deși era un profet care nu știa să citească și să scrie, este una dintre cele mai limpezi dovezi ale mesajului său. Aici intră descrierea lui Muhammad în Cărțile lor, vestea venirii lui, versetul lapidării și altele.

„Și să treacă peste multe”, adică lasă nelămurite multe lucruri a căror lămurire nu este cerută de înțelepciune. „V-a venit de la Allah o lumină”, Coranul prin care se luminează întunericurile ignoranței și orbirea rătăcirii.

„Și o Carte limpede”, care lămurește tot ceea ce le este necesar creaturilor în treburile religiei și ale lumii: cunoașterea lui Allah, a Numelor, Însușirilor și Faptelor Sale, precum și cunoașterea hotărârilor Sale religioase și a hotărârilor răsplătirii.

Apoi a pomenit cine este călăuzit prin acest Coran și pricina dobândirii călăuzirii: „Prin ea, Allah îi călăuzește pe cei care urmează mulțumirea Lui pe căile păcii”, adică îl călăuzește pe cel care se străduiește și stăruie să dobândească mulțumirea lui Allah și a cărui intenție este bună spre căile păcii care îl izbăvesc de pedeapsă și îl duc la Casa Păcii. Acestea sunt cunoașterea adevărului și lucrarea potrivit lui, în general și în amănunt.

„Îi scoate din întunericuri la lumină”: din întunericurile necredinței, inovației, păcatului, ignoranței și nepăsării, la lumina credinței, Sunnei, ascultării, științei și pomenirii lui Allah.

Toată această călăuzire este cu voia lui Allah: ceea ce voiește El se petrece, iar ceea ce nu voiește nu se petrece. „Și îi călăuzește pe o cale dreaptă.”

Versetele 17 și 18

După ce a pomenit legământul luat de la oamenii celor două Cărți și încălcarea lui, Allah Preaînaltul vestește despre spusele lor urâte. El pomenește afirmația creștinilor, pe care nimeni altcineva nu a împărtășit-o: că Allah este Mesia, fiul Mariei.

Temeiul îndoielii lor a fost faptul că el s-a născut fără tată. Au adoptat această credință falsă în privința lui, deși Hawwa' este asemenea lui prin faptul că a fost creată fără mamă, iar Adam este și mai vrednic de comparație, fiind creat fără tată și fără mamă. De ce nu au pretins despre aceștia doi ceea ce au pretins despre Mesia? Aceasta arată că spusa lor este urmarea patimii, fără dovadă și fără vreun argument aparent.

Allah le-a răspuns printr-o dovadă rațională limpede: „Cine ar putea opri ceva din hotărârea lui Allah dacă El ar voi să-l nimicească pe Mesia, fiul Mariei, pe mama lui și pe toți cei de pe pământ?” Dacă cei pomeniți nu au nicio putere să împiedice nimic atunci când Allah voiește nimicirea lor, aceasta arată falsitatea dumnezeirii celui care nu poate îndepărta nimicirea de la sine și nu are nicio putere să iasă de sub stăpânirea lui Allah.

O altă dovadă este faptul că „A lui Allah este stăpânirea cerurilor și a pământului”. El hotărăște asupra lor prin hotărârea Sa universală, religioasă și a răsplătirii, iar toate sunt stăpânite și supuse. Cum ar putea robul sărac și stăpânit să fie un dumnezeu independent și lipsit de orice nevoie? Aceasta este cu neputință.

Nu există motiv de mirare că Mesia 'Isa ibn Maryam a fost creat fără tată, fiindcă Allah „creează ceea ce voiește”. Dacă voiește, creează din tată și mamă, precum ceilalți fii ai lui Adam; din tată fără mamă, precum Hawwa'; din mamă fără tată, precum 'Isa; sau fără tată și fără mamă, precum Adam. El felurizează creația după voia Sa care se împlinește, fără ca vreun lucru să-I fie greu. „Allah are putere asupra tuturor lucrurilor.”

O altă afirmație a iudeilor și creștinilor, prin care ambele grupuri își aduc o laudă falsă, este: „Noi suntem fiii lui Allah și cei iubiți de El.” În limba lor, prin fiu se urmărește cel iubit, nu filiația adevărată; aceasta din urmă este afirmația creștinilor despre Mesia.

Allah le răspunde: „Atunci de ce vă pedepsește pentru păcatele voastre?” Dacă ați fi cei iubiți de El, nu v-ar pedepsi, fiindcă Allah nu iubește decât pe cel care împlinește lucrurile pe care El le iubește. „Voi sunteți oameni dintre cei pe care El i-a creat”, asupra voastră se aplică hotărârile dreptății și ale harului Său. „El iartă pe cine voiește și pedepsește pe cine voiește”, potrivit pricinilor iertării și pedepsei. Cum v-ați putut însuși această virtute când faceți parte din stăpânirea Lui și vă veți întoarce la El, iar El vă va răsplăti după faptele voastre?

Versetul 19

Allah Preaînaltul îi cheamă pe oamenii Cărții, prin binefacerea pe care le-a făcut-o dându-le Cartea, să creadă în Mesagerul Său Muhammad ﷺ și să-I mulțumească lui Allah pentru trimiterea lui „după o întrerupere a șirului Mesagerilor”, într-o vreme în care nevoia de el era foarte mare.

Însăși această nevoie și lungimea întreruperii ar fi trebuit să-i cheme la credința în el. El le lămurește toate cerințele dumnezeiești și hotărârile religioase. Prin aceasta, Allah le-a tăiat orice scuză, ca să nu poată spune: „Nu ne-a venit niciun vestitor al binelui și niciun prevenitor.”

„Acum v-a venit un vestitor al binelui și un prevenitor”: el vestește răsplata grabnică și cea viitoare, faptele care duc la ea și însușirile celor care le împlinesc; și avertizează asupra pedepsei grabnice și celei viitoare, a faptelor care duc la ea și a însușirilor celor care le săvârșesc.

„Allah are putere asupra tuturor lucrurilor”: toate lucrurile I se supun de bunăvoie puterii Sale și nimic nu I se poate împotrivi. Din puterea Lui face parte trimiterea Mesagerilor, coborârea Cărților, răsplătirea celor ascultători și pedepsirea celor neascultători.

Versetele 20 la 22

După ce Allah i-a binecuvântat pe Musa și poporul său, salvându-i de Faraon și de poporul lui, de robia și supunerea față de ei, aceștia au pornit spre patria lor, Bayt al-Maqdis și împrejurimile sale. Allah le poruncise să lupte împotriva dușmanului lor pentru a-l scoate din acele locuri. Când s-au apropiat, Musa i-a îndemnat la luptă și le-a amintit binefacerile lui Allah.

„Amintiți-vă binefacerea lui Allah asupra voastră”, în inimă și cu limba, fiindcă amintirea ei cheamă la iubirea lui Allah și însuflețește adorarea Lui. „Când a pus printre voi Profeți”, care vă chemau la călăuzire, vă avertizau asupra pieirii, vă îndemnau spre fericirea veșnică și vă învățau ceea ce nu știați.

„V-a făcut stăpâni”, adică v-a dat stăpânire asupra propriilor treburi după ce a îndepărtat robia față de dușmanii voștri, astfel încât ați putut să vă rânduiți treburile și să vă statorniciți religia. „Și v-a dăruit ceea ce nu dăruise nimănui dintre lumile vremii voastre”: în acea vreme erau cei mai aleși dintre oameni și cei mai cinstiți la Allah. El le dăruise binefaceri religioase și lumești care nu fuseseră date altora.

Musa le-a amintit binefacerile care trebuiau să le sporească credința, statornicia și dorința de luptă. De aceea a spus: „Intrați în Țara Sfântă”, adică țară curățită, „pe care Allah v-a rânduit-o”. El le-a dat vestea care trebuia să le liniștească sufletele, dacă erau credincioși adevărați: Allah le hotărâse intrarea și biruința asupra dușmanului.

„Nu vă întoarceți pe urmele voastre”, adică nu vă retrageți, „ca să nu vă întoarceți pierduți”: ați pierde în lumea aceasta biruința asupra dușmanilor și redobândirea țării, iar în Viața de Apoi ați pierde răsplata și ați aduce asupra voastră pedeapsa neascultării.

Dar ei au rostit cuvinte care arătau slăbiciunea inimilor, lipsa de hotărâre și nepăsarea față de porunca lui Allah și a Mesagerului Său: „În ea se află un popor puternic”, adică oameni de mare putere și curaj; au făcut din aceasta un obstacol pentru intrare. „Noi nu vom intra în ea până când ei nu vor ieși. Dacă vor ieși, atunci vom intra.” Aceasta venea din lașitate și din lipsa certitudinii. Dacă ar fi avut înțelegere, ar fi știut că toți sunt fii ai lui Adam, că puternic este cel pe care Allah îl întărește și că nu există putere și tărie decât prin Allah. Ar fi știut și că vor fi biruitori, deoarece Allah le făcuse o făgăduință deosebită.

Versetele 23 la 26

„Doi bărbați dintre cei care se temeau de Allah”, sfătuindu-și poporul și îndemnându-l să lupte cu dușmanii, „și pe care Allah îi binecuvântase” cu izbândă, cu rostirea cuvântului drept în acel loc, cu răbdare și certitudine, au spus: „Intrați peste ei pe poartă! Dacă veți intra, veți fi biruitori.” Între ei și biruință nu se află decât intrarea hotărâtă pe poartă; odată intrați, dușmanii vor fi înfrânți.

Apoi le-au poruncit să se înzestreze cu arma cea mai puternică: „Puneți-vă încrederea în Allah, dacă sunteți credincioși.” Prin încrederea în Allah, mai ales într-un asemenea loc, treaba devine ușoară și vine biruința. Aceasta arată obligația încrederii în Allah și că încrederea robului este pe măsura credinței lui.

Dar cuvântul nu le-a fost de folos, iar mustrarea nu a lucrat asupra lor. Au spus cu o vorbire lipsită de demnitate: „Noi nu vom intra în ea niciodată cât timp ei se află acolo. Du-te tu și Domnul tău și luptați! Noi vom rămâne aici.” Cât de urâte au fost cuvintele lor și purtarea lor față de Profetul lor în acea împrejurare grea, când era nevoie să-și sprijine Profetul și să-și apere onoarea.

Acest caz și cele asemenea lui arată deosebirea dintre celelalte comunități și comunitatea lui Muhammad ﷺ. Când Mesagerul lui Allah ﷺ i-a consultat pe Companioni în ziua de la Badr cu privire la luptă, deși nu le impusese confruntarea, ei au spus: „O, Mesager al lui Allah! Dacă ai intra cu noi în această mare, am intra cu tine; dacă ne-ai duce până la Bark al-Ghimad, niciunul dintre noi nu ar rămâne în urmă. Nu îți spunem cum i-a spus poporul lui Musa: «Du-te tu și Domnul tău și luptați! Noi vom rămâne aici.» Ci mergi tu și Domnul tău și luptați, iar noi vom lupta cu voi, înaintea voastră, în urma voastră, la dreapta și la stânga voastră.⁴⁸”

Când Musa a văzut încăpățânarea lor, a spus: „Doamne! Nu am stăpânire decât asupra mea și a fratelui meu”, adică noi nu avem puterea să luptăm cu dușmanii, iar eu nu am autoritate asupra acestor oameni. „Desparte-ne de poporul nelegiuit”, adică judecă între noi și ei potrivit înțelepciunii Tale, prin coborârea pedepsei asupra lor. Aceasta arată că spusa și fapta lor au fost păcate mari din pricina cărora sunt socotiți nelegiuiți.

Allah a răspuns rugii lui Musa: „Atunci țara le va fi oprită patruzeci de ani, în care vor rătăci prin pământ”, ca pedeapsă. Intrarea în localitatea pe care Allah le-o rânduise a fost oprită pentru patruzeci de ani. În acest timp au rătăcit prin pământ, fără drum care să-i călăuzească și fără să se așeze liniștiți.

Aceasta a fost o pedeapsă lumească prin care Allah poate le-a șters păcatul și a îndepărtat de la ei o pedeapsă mai mare. Versetul arată că pedeapsa păcatului poate consta în îndepărtarea unei binefaceri prezente sau în oprirea unei binefaceri a cărei pricină se ivise și în amânarea ei.

Poate înțelepciunea acestei durate a fost ca majoritatea celor care rostiseră acel cuvânt și erau lipsiți de răbdare și statornicie să moară. Robia față de dușmani le devenise obișnuință și nu aveau năzuința care să-i ridice spre rangurile înalte. Urma să apară o generație nouă, crescută cu hotărârea de a-și birui dușmanul și de a nu fi înrobită, departe de umilința care împiedică fericirea.

Allah știa marea milă pe care Musa o avea față de creaturi, mai ales față de poporul său, și că poate se va întrista pentru ei ori va cere îndepărtarea pedepsei. De aceea i-a spus: „Nu te întrista pentru poporul nelegiuit”, adică nu-ți pară rău pentru ei și nu te întrista, căci au săvârșit nelegiuire, iar ceea ce i-a ajuns a fost cerut de nelegiuirea lor și nu a fost nedreptate din partea Noastră.

Versetele 27 la 31

Allah îi poruncește Mesagerului să le povestească oamenilor cu adevărat ceea ce s-a petrecut între cei doi fii ai lui Adam, ca să cugete și să ia învățătură. Este o relatare adevărată, nu minciună, și serioasă, nu joacă. Sensul aparent este că erau fiii direcți ai lui Adam, așa cum arată cuvintele și contextul versetului; aceasta este opinia majorității mufassirilor.

„Când au adus fiecare câte o jertfă”, fiecare a scos din averea sa ceva prin care să se apropie de Allah. „De la unul a fost primită, iar de la celălalt nu a fost primită.” Ei au cunoscut aceasta fie printr-o veste din cer, fie prin obiceiul comunităților de odinioară, la care semnul primirii jertfei era coborârea unui foc din cer care o mistuia.

Fiul a cărui jertfă nu a fost primită i-a spus celuilalt, din invidie și dușmănie: „Te voi ucide negreșit!” Fratele său i-a răspuns cu blândețe: „Allah primește numai de la cei evlavioși.” Ce păcat sau vină am săvârșit ca să merit să fiu ucis, în afară de faptul că m-am temut de Allah, iar temerea de El este obligatorie pentru mine, pentru tine și pentru fiecare om?

Cel mai corect sens al „celor evlavioși” de aici este: cei care sunt evlavioși în acea faptă, împlinind-o cu sinceritate pentru Allah și urmând Sunnah Mesagerului lui Allah ﷺ.

Apoi i-a arătat că nu voiește să-l ucidă nici din proprie inițiativă, nici în apărare: „Chiar dacă îți vei întinde mâna spre mine ca să mă ucizi, eu nu-mi voi întinde mâna spre tine ca să te ucid.” Aceasta nu venea din lașitate sau neputință, ci din temerea sa de Allah, după cum arată cuvintele sale: „Eu mă tem de Allah, Domnul lumilor.” Cel care se teme de Allah nu îndrăznește să săvârșească păcate, mai ales dintre cele mari. În aceasta se află și un avertisment pentru cel care voiește să ucidă: se cuvine să te temi de Allah.

„Eu voiesc să porți păcatul meu și păcatul tău”, adică, dacă alegerea este între a te ucide eu și a mă ucide tu, aleg să mă ucizi și să porți păcatul uciderii mele împreună cu celelalte păcate ale tale. „Și să fii dintre locuitorii Focului. Aceasta este răsplata nelegiuiților.” Aceasta arată că uciderea este unul dintre păcatele mari și aduce intrarea în Foc.

Dar făptuitorul nu s-a oprit și nu s-a dat înapoi, ci sufletul său i-a înfrumusețat uciderea fratelui, pe care legiuirea și firea îi cereau să-l respecte. L-a ucis și a ajuns dintre cei pierduți în lumea aceasta și în Viața de Apoi, statornicind o cale urmată de fiecare ucigaș. Cel care statornicește o cale rea poartă povara păcatului său și povara păcatului tuturor celor care o urmează până în Ziua Învierii. De aceea, în hadithul autentic se spune: „Niciun suflet nu este ucis pe nedrept fără ca primul fiu al lui Adam să poarte o parte din vină pentru vărsarea sângelui lui, fiindcă el a fost primul care a statornicit uciderea.⁴⁹”

După ce și-a ucis fratele, nu a știut ce să facă cu el, fiind primul mort dintre fiii lui Adam. „Atunci Allah a trimis un corb care scormonea pământul”, adică săpa pentru a îngropa un alt corb mort, „ca să-i arate cum să ascundă trupul fratelui său”, fiindcă trupul mortului trebuie acoperit.

„Și a ajuns dintre cei cuprinși de regret.” Astfel este urmarea păcatelor: regret și pierdere.

Versetul 32

„Din această pricină”, adică din pricina istoriei celor doi fii ai lui Adam, a uciderii unuia de către celălalt, prin care a deschis calea uciderii pentru cei de după el, și pentru a arăta gravitatea urmărilor uciderii și pierderea din lumea aceasta și din Viața de Apoi, „le-am prescris fiilor lui Israel”, oamenilor Cărților coborâte din cer.

„Acela care ucide un suflet fără ca acesta să fi ucis un alt suflet ori să fi răspândit stricăciune pe pământ”, adică îl ucide fără drept, „este ca și cum ar fi ucis întreaga omenire”. Îi lipsește imboldul de a cerceta lucrurile și de a se asigura că nu ucide decât cu drept. Când îndrăznește să ucidă sufletul care nu merită ucis, el nu face deosebire între acel om și ceilalți, ci ar ucide ori de câte ori sufletul său care poruncește răul i-ar cere-o. Îndrăzneala lui este astfel ca și cum ar fi ucis întreaga omenire.

„Iar acela care îl salvează”, adică lasă în viață sufletul pe care răul său l-ar îndemna să-l ucidă, dar frica de Allah îl oprește, „este ca și cum ar fi salvat întreaga omenire”, fiindcă frica aflată în el îl împiedică să ucidă orice om care nu merită ucis.

Versetul arată că uciderea este îngăduită în două cazuri: când cineva ucide un suflet pe nedrept și cu intenție, caz în care poate fi ucis drept talion dacă este răspunzător potrivit Legii, există echivalență juridică între el și victimă și nu este părintele victimei; sau când răspândește stricăciune pe pământ, stricând religia oamenilor, trupurile ori averile lor, precum necredincioșii apostați și combatanți, promotorii inovației al căror rău nu poate fi îndepărtat decât prin ucidere, tâlharii și cei asemenea lor care îi atacă pe oameni, îi ucid ori le iau averile.

„Mesagerii Noștri le-au venit cu dovezi limpezi”, după care nimănui nu-i mai rămâne vreun argument împotriva lor, „dar, chiar și după aceea”, după lămurirea hotărâtoare care cere îndreptarea pe pământ, „mulți dintre ei au întrecut măsura”, săvârșind păcate și împotrivindu-se Mesagerilor veniți cu dovezi și argumente.

Versetele 33 și 34

Cei care poartă război împotriva lui Allah și a Mesagerului Său sunt cei care își arată dușmănia față de Allah și Mesagerul Său și răspândesc stricăciune pe pământ prin necredință, ucidere, luarea averilor și înspăimântarea călătorilor pe drumuri.

Este cunoscut că acest verset privește hotărârile referitoare la tâlharii la drumul mare, care îi atacă pe oameni în orașe și în pustiu, le iau averile, îi ucid și îi înspăimântă, astfel încât oamenii părăsesc drumurile pe care ei se află. Allah a vestit că pedeapsa lor, atunci când asupra lor se aplică haddul, este una dintre cele pomenite.

Mufassirii au avut opinii diferite cu privire la faptul dacă alegerea dintre acestea aparține conducătorului sau celui care îl reprezintă, care poate aplica fiecărui tâlhar ceea ce socotește potrivit dintre pedepsele pomenite - acesta fiind sensul aparent al cuvintelor - ori dacă pedeapsa se rânduiește după infracțiunile lor, astfel încât fiecărei infracțiuni îi revine o pedeapsă potrivită, după cum arată sensul versetului și înțelepciunea lui Allah.

Potrivit celei de-a doua opinii, dacă au ucis și au luat averi, sunt uciși și răstigniți, pentru ca fapta lor să devină cunoscută și alții să fie descurajați să o săvârșească. Dacă au ucis fără să ia averi, sunt numai uciși. Dacă au luat averi fără să ucidă, li se taie mâna dreaptă și piciorul stâng. Dacă doar au înspăimântat oamenii, fără ucidere și fără luarea averilor, sunt alungați din țară și nu li se îngăduie să se adăpostească într-o localitate până când căința lor devine vădită. Aceasta este opinia lui Ibn 'Abbas și a multor imami, cu deosebiri în unele amănunte.

„Aceasta”, pedeapsa, „este pentru ei rușine în lumea aceasta”, adică dezonoare și ocară, „iar în Viața de Apoi vor avea o pedeapsă mare”. Aceasta arată că tâlhăria la drum este unul dintre păcatele mari care aduc rușinea în lumea aceasta și pedeapsa în Viața de Apoi și că făptuitorul ei poartă război împotriva lui Allah și a Mesagerului Său.

Dacă aceasta este gravitatea infracțiunii, curățirea pământului de cei care răspândesc stricăciunea, asigurarea drumurilor și ferirea călătorilor de ucidere, de luarea averilor și de înspăimântare fac parte dintre cele mai mari fapte bune și dintre cele mai alese fapte de ascultare și contribuie la îndreptarea pământului, așa cum contrariul lor este stricăciunea pe pământ.

„Afară de cei care se căiesc înainte ca voi să puneți stăpânire pe ei”, adică dintre cei care poartă război. „Să știți că Allah este Atoateiertător, Milostiv”, astfel încât nu se mai aplică pedepsele care țin de dreptul lui Allah: uciderea, răstignirea, tăierea mâinii și a piciorului ori alungarea. Dacă tâlharul era necredincios și apoi a intrat în Islam, se ridică și dreptul oamenilor. Dacă era musulman, drepturile oamenilor pentru sânge și averi nu cad.

Sensul versetului arată că, dacă omul se căiește după ce se pune stăpânire pe el, căința lui nu ridică nimic dintre pedepsele obligatorii. Înțelepciunea este limpede. Dacă această căință, înainte de a se pune stăpânire pe el, înlătură haddul pentru tâlhărie, cu atât mai mult înlătură celelalte pedepse hadd atunci când omul se căiește de faptele respective înainte de prindere.

Versetul 35

Aceasta este o poruncă a lui Allah pentru robii Săi credincioși, potrivit cerințelor credinței: temerea de Allah și păzirea de mânia și urgia Lui. Robul trebuie să se străduiască și să facă tot ceea ce îi stă în putere pentru a se feri de lucrurile care Îl mânie pe Allah: păcatele inimii, limbii și mădularelor, cele văzute și cele lăuntrice; și să ceară ajutorul lui Allah pentru părăsirea lor, astfel încât să fie izbăvit de mânia și pedeapsa Lui.

„Și căutați mijlocul de apropiere de El”, adică apropierea de El, dobândirea bunăvoinței Sale și iubirea față de El. Aceasta se realizează prin împlinirea faptelor obligatorii ale inimii, precum iubirea de Allah și iubirea pentru El, teama, speranța, întoarcerea către El și încrederea în El; prin faptele trupului, precum zakah și Hajj; prin faptele care le reunesc pe cele ale inimii și ale trupului, precum rugăciunea, recitarea Coranului și pomenirea lui Allah; și prin bunătatea față de oameni, cu averea, cu știința, cu influența, cu trupul și prin sfatul sincer dat robilor lui Allah.

Toate aceste fapte îl apropie pe rob de Allah. Robul continuă să se apropie de Allah prin ele până când Allah îl iubește; iar când îl iubește, El este auzul cu care aude, vederea cu care vede, mâna cu care lovește și piciorul cu care merge. Allah îi răspunde rugăciunii.⁵⁰

Apoi Allah Preaînaltul a menționat în mod deosebit, dintre actele de adorare care apropie de El, străduința pe calea Sa. Aceasta înseamnă depunerea efortului în lupta împotriva necredincioșilor cu averea, cu propria persoană, cu opinia, cu vorba și cu toate mijloacele prin care religia lui Allah este sprijinită. Ea este dintre cele mai alese acte de adorare și dintre cele mai însemnate mijloace de apropiere de Allah. Cel care o împlinește este cu atât mai vrednic să le împlinească și pe celelalte.

„Ca să izbândiți”: dacă vă temeți de Allah, părăsind păcatele, căutați apropierea de El prin faptele de ascultare și vă străduiți pe calea Sa, căutând mulțumirea Lui, veți izbândi. Izbânda înseamnă dobândirea celor căutate și dorite și salvarea de cele temute; iar realitatea ei este fericirea veșnică și desfătarea fără sfârșit.

Versetele 36 și 37

Allah Preaînaltul vestește despre starea cumplită a necredincioșilor la El în Ziua Învierii și despre soarta lor nenorocită. Chiar dacă ar dărui cât întreg pământul în aur și încă pe atât, ca răscumpărare de pedeapsa lui Allah, aceasta nu li s-ar primi și nu le-ar fi de niciun folos. Vremea răscumpărării a trecut și nu a mai rămas decât pedeapsa dureroasă și chinul veșnic, din care nu vor ieși niciodată, ci vor rămâne în el pe vecie.

Versetele 38 la 40

Hoțul este cel care ia pe ascuns averea altuia, ocrotită de Lege, fără știrea și încuviințarea lui. Furtul este dintre păcatele mari care impun o pedeapsă aspră: tăierea mâinii drepte, așa cum se precizează în recitarea unora dintre Companioni. Mâna se taie de la încheietură, apoi sângerarea este oprită prin cauterizare cu ulei încins.

Această hotărâre este formulată în Coran în termeni generali, însă Sunnah a restrâns-o în mai multe privințe. Bunul furat trebuie să fi fost luat din locul în care asemenea bunuri sunt păstrate în mod obișnuit în siguranță; dacă este luat din alt loc, mâna nu se taie. De asemenea, bunul furat trebuie să atingă pragul minim, care este un sfert de dinar, trei dirhami sau echivalentul uneia dintre aceste valori. Dacă valoarea este mai mică, mâna nu se taie.

Aceasta se înțelege și din cuvântul „furt” și din sensul său. El desemnează luarea bunului într-un mod împotriva căruia omul nu se poate păzi, iar aceasta se aplică atunci când bunul a fost păstrat corespunzător. Dacă nu a fost păstrat corespunzător și a fost luat, aceasta nu este, în sensul deplin al Legii, furtul pentru care se aplică această pedeapsă. Înțelepciunea cere, de asemenea, ca mâna să nu fie tăiată pentru un lucru neînsemnat. Întrucât valoarea apreciabilă trebuie delimitată, textele Legii au arătat pragul minim.

Înțelepciunea tăierii mâinii pentru furt constă în ocrotirea averilor oamenilor, căci ei se vor feri să fure atunci când știu că mădularul cu care s-a săvârșit fapta va fi tăiat. Dacă hoțul fură din nou, i se taie piciorul stâng. Dacă repetă furtul, s-a spus că i se taie mâna stângă, apoi piciorul drept; și s-a spus că este închis până la moarte.

„Drept răsplată pentru ceea ce au dobândit”: tăierea mâinilor este răsplata lor pentru averile oamenilor pe care le-au furat. „Și drept pedeapsă pilduitoare de la Allah”: aceasta este o pedeapsă pilduitoare, care îi descurajează atât pe hoț, cât și pe alții să fure, căci ei știu că, dacă fură, li se vor tăia mâinile. „Iar Allah este Atotputernic, Preaînțelept”: din atotputernicia și înțelepciunea Sa, El a legiuit tăierea mâinii hoțului.

„Însă celui care se căiește după nedreptatea sa și se îndreaptă, Allah îi va primi căința. Cu adevărat, Allah este Atoateiertător, Milostiv”: El îl iartă pe cel care se căiește, părăsește păcatul, își îndreaptă faptele și se îndreaptă pe sine. Aceasta deoarece Allah este Stăpânitorul cerurilor și al pământului. El hotărăște în ele ceea ce voiește, atât prin decretul Său asupra faptelor, cât și prin legiuirea Sa; și, potrivit înțelepciunii Sale, milei Sale nemărginite și iertării Sale, hotărăște iertarea sau pedeapsa.

Versetele 41 la 44

Trimisul lui Allah, din grija sa desăvârșită pentru oameni, se întrista mult când cineva arăta credința în exterior, apoi se întorcea la necredință. De aceea, Allah l-a povățuit să nu se întristeze și să nu se mâhnească din pricina unor asemenea oameni. Ei nu sunt vrednici de aceasta: prezența lor nu aduce folos, iar lipsa lor nu este simțită.

Allah a arătat pricina pentru care nu trebuie să se întristeze: ei „spun cu gurile lor: «Noi credem», deși inimile lor nu au crezut”. Cel care merită această grijă este cel socotit dintre credincioși și care crede atât la vedere, cât și înlăuntru. Este de neconceput ca acesta să se întoarcă de la religia sa și să se lepede de ea, fiindcă, atunci când credința se statornicește în inimă, omul nu mai pune nimic alături de ea și nu dorește s-o schimbe cu altceva.

„Și dintre iudei: cei care ascultă cu luare-aminte minciuna și ascultă pentru alți oameni care nu au venit la tine”: ei își urmează căpeteniile, a căror lucrare se întemeiază pe minciună, rătăcire și nedreptate. Aceste căpetenii nu au venit la Profet, ci s-au îndepărtat de el și s-au bucurat de falsul pe care îl aveau. „Ei răstălmăcesc cuvintele după ce înțelesurile lor au fost statornicite”: explică sensurile într-un mod pe care Allah nu l-a voit, ca să-i rătăcească pe oameni și să respingă adevărul. Aceștia îi urmează pe chemătorii rătăcirii, care născocesc felurite minciuni, și sunt slabi la minte și lipsiți de aspirație. Prin urmare, nu trebuie să existe întristare dacă ei nu urmează adevărul, căci sunt adânc vătămați, iar celui vătămat astfel nu i se dă atenție.

„Dacă vi se dă aceasta, luați-o, iar dacă nu vi se dă, feriți-vă!”: așa spun ei când vin să ceară judecată, căci scopul lor este numai să-și urmeze poftele. Ei își spun unii altora: dacă Muhammad judecă în favoarea voastră și potrivit dorințelor voastre, primiți hotărârea lui; dacă nu judecă în favoarea voastră, feriți-vă să-l urmați. Aceasta este căderea în ispită și urmarea poftei sufletului.

„Pe cel pe care Allah voiește să-l încerce nu-l vei putea ajuta cu nimic înaintea lui Allah.” Aceasta seamănă cu spusele Sale: „Tu nu-l poți călăuzi pe cel pe care-l iubești, ci Allah călăuzește pe cine voiește.” „Aceștia sunt cei cărora Allah nu a voit să le curățească inimile”: din această pricină au săvârșit ceea ce au săvârșit.

Aceasta arată că omul care cere judecata Legii doar ca să-și urmeze dorința, primind hotărârea dacă îi este favorabilă și supărându-se dacă nu îi este, are inimă necurățită. În schimb, cel care își aduce potrivnicul la judecata Legii și primește hotărârea fie că îi convine, fie că nu, arată curăția inimii sale. Curăția inimii este mijlocul prin care se dobândește orice bine și pricina principală a cuvintelor bune și a faptelor drepte.

„Ei vor avea rușine în această lume”, adică umilire și ocară, „iar în Viața de Apoi vor avea parte de o pedeapsă cumplită”, adică Focul și mânia lui Allah.

„Ei ascultă cu luare-aminte minciuna”: aici ascultarea înseamnă acceptare și răspuns, iar aceasta se datorează slăbiciunii credinței și a minții lor; de aceea, ei răspund celui care îi cheamă la fals. „Și mănâncă pe nedrept cele oprite”: averea haram, precum plățile stabilite și sumele periodice pe care le iau fără drept de la oamenii de rând. Astfel, ei reunesc urmarea falsului cu consumarea celor oprite.

„Dacă vin la tine, judecă între ei sau întoarce-te de la ei”: ai de ales. Aceasta nu a fost abrogată. Când asemenea oameni veneau la el pentru judecată, el putea alege între a judeca și a se abține, fiindcă ei nu urmăreau să se supună Legii decât atunci când hotărârea se potrivea cu poftele lor. Pe acest temei, dacă se știe că acela care cere savantului o hotărâre religioasă sau o judecată între el și potrivnicul său nu o va primi dacă îi este potrivnică, savantul nu este obligat să judece ori să dea verdictul religios. Dacă însă judecă, trebuie să judece cu dreptate.

De aceea, Allah spune: „Dacă te întorci de la ei, nu-ți vor putea face niciun rău. Iar dacă judeci, judecă între ei cu dreptate. Cu adevărat, Allah îi iubește pe cei drepți.” Chiar dacă ei sunt nedrepți sau dușmani, aceasta nu trebuie să împiedice dreptatea în judecată. Versetul arată meritul dreptății și al echității între oameni, pe care Allah le iubește.

Apoi Allah arată cât de uimitoare este starea lor: „Dar cum să te ia pe tine drept judecător, când ei au Tora, în care este judecata lui Allah, iar după aceea se întorc? Aceștia nu sunt credincioși.” Dacă ar fi credincioși adevărați, împlinind cerințele credinței, nu s-ar fi întors de la hotărârea lui Allah aflată în Tora pe care o aveau, căutând o hotărâre potrivită dorințelor lor. Când Profetul a judecat între ei prin hotărârea lui Allah, care era și în cărțile lor, ei au urât-o, s-au întors și nu au primit-o. Aceasta nu este calea credincioșilor. Ei și-au luat poftele drept dumnezeu și au făcut hotărârile credinței supuse dorințelor lor.

„Cu adevărat, Noi am pogorât Tora” asupra lui Musa ibn 'Imran, „în care se află călăuzire”, care îndreaptă spre credință și adevăr și ferește de rătăcire, „și lumină”, care luminează întunericul ignoranței, al nedumeririi, al îndoielii, al argumentelor înșelătoare și al poftelor. Allah spune și: „Cu adevărat, Noi le-am dat lui Musa și Harun îndreptarul, o lumină și o aducere-aminte pentru cei cu evlavie.”

„După ea judecau pentru iudei profeții care se supuseseră”: ei se supuneau lui Allah și poruncilor Sale într-un chip mai desăvârșit decât alții și erau aleșii Săi dintre robi. Ei judecau după Tora neînțelegerile și răspundeau potrivit ei întrebărilor despre hotărârile religioase. Dacă acești profeți nobili, conducătorii oamenilor, urmau călăuzirea Torei, ce îi împiedică pe acești iudei umili să o urmeze? Ce i-a făcut să lepede cel mai nobil lucru din ea, credința în Muhammad, fără de care nicio faptă văzută sau ascunsă nu este primită?

Ei aveau conducători pe calea rătăcirii: oameni preocupați să răstălmăcească textul Torei, să-și păstreze întâietatea asupra oamenilor și să câștige cele lumești prin ascunderea adevărului și arătarea falsului. Aceștia sunt conducătorii rătăcirii care cheamă la Foc.

„Precum și învățații evlavioși și cărturarii”: mai-marii religioși ai iudeilor judecau după Tora. Învățații evlavioși sunt cei care cunosc, lucrează după știința lor și îi învață pe alții în cea mai bună manieră, urmând calea profeților milostivi în purtarea lor cu oamenii. Cărturarii sunt marii învățați ale căror vorbe sunt luate drept pildă și urmate și care sunt cunoscuți între ai lor pentru evlavie și sinceritate.

Judecata lor dreaptă se datora faptului că „lor li se încredințase păzirea Cărții lui Allah și erau martori asupra ei”. Allah le încredințase Cartea, îi făcuse păzitori ai ei și le poruncise să o apere de adăugiri, omisiuni și ascundere și să-i învețe conținutul pe cei care nu îl cunosc. De aceea, ei erau martori asupra ei și cei la care oamenii se întorceau pentru lămuriri despre ea și despre lucrurile care le erau neclare.

Allah le dă oamenilor științei o răspundere pe care nu o dă celor neștiutori. Ei trebuie să poarte această sarcină și să nu urmeze pilda neștiutorilor prin lene și nepăsare. Nu trebuie să se limiteze la actele individuale de adorare, precum diferitele pomeniri, rugăciunea, zakah, Hajj, postul și celelalte fapte prin care omul fără știință poate izbândi și se poate salva. Savanții, pe lângă îndatoririle personale, sunt obligați să-i învețe pe oameni și să le arate ceea ce trebuie să știe din religie, îndeosebi temeliile și chestiunile care apar des.

Ei nu trebuie să se teamă de oameni, ci de Domnul lor. De aceea, El spune: „Așadar, nu vă temeți de oameni, ci temeți-vă de Mine, și nu vindeți semnele Mele pentru un preț neînsemnat.” Altfel, ar ascunde adevărul și ar arăta falsul pentru un câștig lumesc neînsemnat. Dacă savantul este ferit de aceste cusururi, aceasta vine prin ajutorul, călăuzirea și binecuvântarea lui Allah. El se preocupă atunci de dobândirea științei și de învățarea oamenilor, știe că Allah i-a încredințat știința și l-a făcut martor asupra ei, se teme de Domnul său și nu lasă teama de oameni să-l împiedice să împlinească ceea ce trebuie și nici nu pune cele lumești înaintea religiei.

Semnul pieirii savantului este că se mulțumește cu nepăsarea și lipsa faptei, nu se îngrijește de ceea ce i s-a încredințat și îl neglijează. El își vinde religia pentru lumea aceasta, ia mită pentru hotărârile sale, primește bani pentru verdicte și nu-i învață pe robii lui Allah decât în schimbul unei plăți. Allah l-a binecuvântat din belșug, dar el a fost nerecunoscător și a respins acel mare noroc de care alții sunt lipsiți. Îi cerem lui Allah știință folositoare și fapte primite, iertare și ocrotire de toate nenorocirile.

„Iar cei care nu judecă după ceea ce a pogorât Allah”, după adevărul limpede, ci judecă în cunoștință de cauză prin fals, pentru un scop nelegiuit, „aceia sunt necredincioșii”. Judecarea prin altceva decât ceea ce a pogorât Allah este fapta necredincioșilor. Ea îl poate scoate pe om din Islam dacă socotește aceasta îngăduit; iar dacă nu, poate fi un păcat mare și un act de necredință pentru care făptuitorul merită pedeapsa aspră.

Versetul 45

Acestea sunt dintre hotărârile menționate în Tora, după care profeții supuși, învățații evlavioși și cărturarii judecau între iudei. Allah le-a poruncit ca omul care ucide să fie omorât pentru fapta lui, cu condiția ca uciderea să fi fost intenționată și să existe echivalență între făptuitor și victimă. Ochiul se scoate pentru ochi, urechea se taie pentru ureche, dintele pentru dinte și la fel în privința mădularelor pentru care talionul poate fi aplicat fără depășirea măsurii.

„Iar rănile sunt supuse talionului”: făptuitorului i se face asemenea celor făcute victimei. Dacă cineva îl rănește intenționat pe altul, i se aplică o rană asemănătoare, în același loc, cu aceeași lungime, lățime și adâncime, drept pedeapsă. Să se știe că legiuirile prescrise comunităților dinaintea noastră sunt și legiuiri pentru noi, dacă Legea noastră nu a adus altceva.

„Însă celui care renunță la el ca milostenie”, în omor sau în fapte mai mici care pricinuiesc pierderea unui mădular ori o rană, iertându-l pe făptuitor, „aceasta îi va fi ispășire”. Ea este ispășire pentru făptuitor, fiindcă omul a renunțat la dreptul său și se cuvine cu atât mai mult ca Allah să renunțe la dreptul Său. Este și ispășire pentru cel care iartă: precum el a iertat vătămarea făcută lui sau rudei sale, Allah îi iartă greșelile și încălcările.

„Iar cei care nu judecă după ceea ce a pogorât Allah, aceia sunt cei nedrepți.” Ibn 'Abbas a spus: „Este o necredință mai mică decât necredința cea mare, o nedreptate mai mică decât nedreptatea cea mare și o nelegiuire mai mică decât nelegiuirea cea mare.⁵¹” Nedreptatea este mai mare dacă făptuitorul o socotește îngăduită; iar dacă o săvârșește fără s-o socotească îngăduită, ea este un păcat mare.

Versetele 46 și 47

După profeții și trimișii care judecau prin Tora, Allah l-a trimis pe robul și Trimisul Său 'Isa, fiul Maryamei, un duh creat de Allah și cuvântul Său pe care l-a transmis Maryamei. El a venit întărind Tora de dinaintea sa. A fost martor adevărat pentru Musa și pentru ceea ce acesta a adus în Tora, i-a sprijinit chemarea și a judecat după legea lui, fiind de acord cu el în cele mai multe hotărâri.

'Isa a înlesnit poate unele hotărâri, așa cum Allah ne spune că el le-a zis fiilor lui Isra'il: „Și ca să întăresc Tora de dinaintea mea și să vă fac îngăduite unele dintre cele care vă fuseseră oprite.”

„Și i-am dat Evanghelia”, Cartea mare care a completat Tora, „în care se află călăuzire și lumină”, care îi îndreaptă pe oameni spre calea dreaptă și deosebește adevărul de fals, „întărind Tora de dinaintea ei”, mărturisind pentru ea și potrivindu-se cu ea, „drept călăuzire și îndemn pentru cei evlavioși”, căci ei sunt cei care trag folos din călăuzire, primesc îndemnul și se opresc de la ceea ce nu se cuvine.

„Și să judece oamenii Evangheliei după ceea ce a pogorât Allah în ea”: ei sunt obligați să se țină de Cartea lor și nu le este îngăduit să se întoarcă de la ea. „Iar cei care nu judecă după ceea ce a pogorât Allah, aceia sunt nelegiuiții.”

Versetele 48 la 50

„Iar ție ți-am pogorât Cartea”, adică Nobilul Coran, cea mai bună și mai mare dintre Cărți, „cu adevărul”: a fost pogorât pe drept și cuprinde adevărul în relatările, poruncile și opreliștele sale. El „întărește Scriptura de dinaintea ei”, pentru că mărturisește pentru aceasta și se potrivește cu ea: relatările lor se potrivesc, iar legiuirile lor de temelie sunt aceleași. Cărțile anterioare au dat veste despre Coran, astfel că existența lui le confirmă.

El „stăpânește asupra ei”: cuprinde ceea ce au cuprins Scripturile de dinainte și adaugă porunci dumnezeiești, moravuri și purtări alese. Coranul reunește toate adevărurile aduse de Scripturile anterioare, le poruncește, îndeamnă la ele și arată numeroase căi care duc la ele. El cuprinde veștile celor dintâi și ale celor de pe urmă, judecata, înțelepciunea și hotărârile. El judecă toate Scripturile anterioare: ceea ce confirmă drept adevăr se primește, iar ceea ce arată drept fals se respinge, fiind rodul răstălmăcirii și schimbării; căci, dacă ar fi cu adevărat de la Allah, nu ar contrazice Coranul.

„Așadar, judecă între ei după ceea ce a pogorât Allah”, adică după hotărârile Legii pe care Allah ți le-a pogorât. „Și nu le urma dorințele, îndepărtându-te de adevărul care ți-a venit”: nu urma poftele lor stricate, potrivnice adevărului, în locul adevărului venit la tine, schimbând ceea ce este mai bun cu ceea ce este mai prejos.

„Fiecăreia dintre voi”, o, comunităților, „i-am rânduit o lege și o cale limpede”. Aceasta privește legiuirile care se deosebesc de la o comunitate la alta, potrivit schimbării vremurilor și stărilor, dar care, la vremea lor, se întemeiau toate pe dreptate. În ce privește principiile de temelie care slujesc binele oamenilor și sunt potrivite cu înțelepciunea în orice vreme, acestea nu se schimbă, ci se găsesc în toate legiuirile.

„Dacă Allah ar fi voit, v-ar fi făcut o singură comunitate”, urmând o singură lege, fără deosebire între legile de mai târziu și cele de mai înainte. „Însă El voiește să vă încerce prin ceea ce v-a dat”: El vă pune la încercare pentru a arăta ce faceți și încearcă fiecare comunitate potrivit înțelepciunii Sale, dându-i ceea ce i se potrivește. De asemenea, pune comunitățile în întrecere, astfel că fiecare năzuiește să o întreacă pe cealaltă.

De aceea, El spune: „Așadar, întreceți-vă în fapte bune”, grăbiți-vă să le împliniți și să le desăvârșiți. Faptele bune cuprind toate cele obligatorii și recomandate, fie că țin de dreptul lui Allah, fie de dreptul robilor Săi. Omul nu este socotit înaintea altora decât dacă face două lucruri: se grăbește spre fapta bună, folosind prilejul când vremea ei sosește, și se străduiește s-o împlinească așa cum i s-a poruncit. Versetul arată că omul trebuie să se grăbească la rugăciune și la celelalte fapte când începe timpul rânduit lor și să nu se limiteze la ceea ce le face valide, ci să împlinească, pe cât poate, și faptele recomandate care le completează și le desăvârșesc, ca să ajungă între cei dintâi.

„La Allah este întoarcerea voastră, a tuturor”, atât a comunităților dintâi, cât și a celor de pe urmă. Allah le va aduna într-o Zi asupra căreia nu există îndoială, „iar El vă va vesti despre cele în care vă deosebeați”, dintre legiuiri și fapte. Atunci îi va răsplăti pe cei care au urmat adevărul și au făcut binele și îi va pedepsi pe cei care au urmat falsul și au făcut răul.

„Judecă între ei după ceea ce a pogorât Allah.” S-a spus că acest verset abrogă alegerea dintre a judeca și a te întoarce de la ei, pomenită în versetul 42. Însă părerea corectă este că nu o abrogă. Profetul avea de ales între a judeca și a nu judeca între ei, fiindcă ei nu urmăreau o hotărâre dreaptă și întemeiată pe adevăr. Versetul arată că, dacă judecă, trebuie să judece după Cartea și Sunnah pe care Allah le-a pogorât. Aceasta este dreptatea pomenită mai înainte: „Iar dacă judeci, judecă între ei cu dreptate.” Dreptatea și temelia ei sunt hotărârile lui Allah, care cuprind cea mai desăvârșită echitate; tot ceea ce li se împotrivește este nedreptate.

Opreliștea de a le urma dorințele este repetată ca avertismentul să fie întărit. Prima oară ea apare în contextul hotărârii și al verdictului religios, care este mai larg, iar aici apare în contextul judecății. În ambele situații trebuie părăsită urmarea dorințelor lor potrivnice adevărului. „Și ferește-te să nu te abată de la o parte din ceea ce Allah ți-a pogorât”: ferește-te să nu te amăgească, să te nedumerească și să te întoarcă de la ceva din cele pogorâte de Allah, astfel încât urmarea dorințelor lor să te facă să părăsești adevărul pe care ești dator să-l urmezi.

„Iar dacă ei se întorc” de la urmarea ta și a adevărului, „să știi” că aceasta este o pedeapsă pentru ei și că „Allah voiește să-i lovească pentru unele dintre păcatele lor”. Păcatele au pedepse în această lume și în Viața de Apoi, iar una dintre cele mai grele este ca părăsirea urmării Trimisului să-i pară omului frumoasă. Aceasta i se întâmplă din pricina păcatului său. „Cu adevărat, mulți dintre oameni sunt nelegiuiți”: firea lor este să iasă din ascultarea lui Allah și a Trimisului Său.

„Oare judecata Ignoranței o caută?” Prin întoarcerea și împotrivirea lor, ei caută judecata Ignoranței, adică orice hotărâre care se împotrivește celor pogorâte de Allah asupra Trimisului Său. Nu există decât judecata lui Allah și a Trimisului Său sau judecata Ignoranței. Cel care se întoarce de la prima cade în cea din urmă, întemeiată pe neștiință, nedreptate și încălcare; de aceea Allah a numit-o Ignoranța. Judecata lui Allah se întemeiază pe știință, dreptate, echitate, lumină și călăuzire.

„Și cine este mai bun decât Allah în judecată, pentru un popor care are certitudine?” Cel care are certitudine deosebește cele două feluri de judecată, cunoaște frumusețea și strălucirea judecății lui Allah și știe, prin rațiune și prin Lege, că este obligatoriu s-o urmeze. Certitudinea este știința desăvârșită care îl îndeamnă pe om să lucreze potrivit ei.

Versetele 51 la 53

După ce a descris starea iudeilor și a creștinilor și însușirile lor urâte, Allah le poruncește robilor Săi credincioși să nu-i ia drept aliați. Ei sunt aliați unii altora, se sprijină și sunt uniți împotriva celorlalți. Nu-i luați drept aliați, căci ei sunt în realitate dușmani și nu le pasă de răul care vă lovește; ba chiar nu cruță nicio strădanie ca să vă rătăcească.

Nimeni nu-i ia drept aliați decât cel care este asemenea lor. De aceea, Allah spune: „Iar acela dintre voi care îi ia drept aliați este dintre ei”, fiindcă alianța deplină cu ei cere intrarea în religia lor, iar o alianță mai mică poate conduce la una mai mare. Omul se apropie treptat de ei până devine dintre ei.

„Cu adevărat, Allah nu călăuzește oamenii nedrepți”, adică pe cei pentru care nedreptatea a devenit o însușire și o fire. Chiar dacă li s-ar aduce toate semnele, nu le-ar urma.

După ce le-a poruncit credincioșilor să nu-i ia drept aliați, Allah a arătat că între cei care pretind credința se află un grup care îi ia pe dușmani drept aliați. „Îi vezi pe cei în ale căror inimi este boală”, precum îndoiala, ipocrizia și slăbiciunea credinței, „grăbindu-se spre ei”. Ei spun: îi luăm acum drept aliați fiindcă s-ar putea să avem nevoie de ei. „Ne temem să nu ne lovească o schimbare a sorții”: dacă lucrurile se întorc în favoarea iudeilor și a creștinilor, iar noi avem deja legături bune cu ei, ne vor răsplăti. Acesta este gândul lor rău despre Islam.

Allah le răspunde: „Poate că Allah va aduce biruința”, dând Islamului izbândă asupra iudeilor și creștinilor, astfel încât musulmanii îi vor înfrânge, „sau o altă hotărâre de la El”, prin care ipocriții vor deznădăjdui că necredincioșii, iudei sau alții, ar putea birui. „Iar ei vor ajunge să regrete ceea ce ascundeau în sufletele lor”: vor regreta ceea ce au făcut și răul pe care și l-au pricinuit fără să dobândească vreun folos. Biruința dăruită de Allah Islamului și musulmanilor s-a împlinit, necredința și necredincioșii au fost umiliți, iar ei au fost umpluți de regret și tristețe într-o măsură cunoscută numai de Allah.

„Iar cei care cred vor spune”, mirându-se de starea celor cu boala în inimi: „Aceștia sunt cei care jurau pe Allah cu cele mai tari jurăminte că sunt împreună cu voi?” Ei jurau cu tărie și se străduiau să vă încredințeze că sunt credincioși alături de voi, cu tot ceea ce aceasta implică din sprijin, iubire și prietenie. Însă ceea ce ascundeau s-a arătat, iar uneltirea și planurile lor împotriva Islamului și a oamenilor lui s-au risipit. „Faptele lor au pierit” în această lume „și au ajuns dintre cei pierzători”: nu și-au atins scopul și nu vor scăpa de nenorocire și pedeapsă.

Versetul 54

Allah vestește că nu are nevoie de creaturile Sale. Cel care se leapădă de religia Sa nu-I va aduce niciun rău, ci își va face rău numai lui. Allah are robi sinceri și oameni devotați adevărului, pe care Cel Îndurător, Cel Milostiv a garantat că îi va călăuzi și a făgăduit că îi va aduce. Ei vor fi dintre oamenii cei mai desăvârșiți în însușiri, cei mai puternici cu inima și cei mai frumoși în purtare.

Cea mai mare însușire a lor este că Allah îi iubește, iar ei Îl iubesc pe El. Iubirea lui Allah față de rob este cea mai mare binecuvântare pe care i-o dăruiește și cea mai aleasă virtute cu care îl cinstește. Când Allah îl iubește pe rob, îi înlesnește lucrurile, îi dă puterea să facă binele și să părăsească răul și pune iubirea lui în inimile robilor Săi.

Iubirea robului față de Domnul său cere neapărat să-l urmeze pe Trimis atât în exterior, cât și înlăuntru, în vorbe, fapte și toate stările. Allah spune: „Spune: Dacă Îl iubiți pe Allah, urmați-mă, iar Allah vă va iubi.”

Printre pricinile iubirii lui Allah față de rob se află împlinirea multor fapte de apropiere, atât obligatorii, cât și voluntare. Profetul a spus în hadithul autentic că Allah spune: „Robul Meu nu se apropie de Mine cu nimic mai iubit de Mine decât cele pe care i le-am făcut obligatorii. Și robul Meu continuă să se apropie de Mine prin faptele voluntare până când îl iubesc. Iar când îl iubesc, Eu sunt auzul cu care aude, vederea cu care vede, mâna cu care lovește și piciorul cu care merge. Dacă Îmi cere, îi voi dărui cu siguranță, iar dacă Îmi cere ocrotire, îl voi ocroti cu siguranță.⁵²”

Iubirea față de Allah presupune cunoașterea Lui și pomenirea Lui din belșug. Iubirea lipsită de cunoașterea lui Allah este mult știrbită, ba chiar nu există, chiar dacă omul pretinde că iubește. Cel care Îl iubește pe Allah Îl pomenește mult. Când Allah îl iubește pe rob, primește de la el puține fapte bune și îi iartă multe greșeli.

O altă însușire este că ei sunt „smeriți față de credincioși și puternici față de necredincioși”. Față de credincioși sunt smeriți din iubire, sinceritate, blândețe, bunătate, compasiune și milă și se poartă cu îngăduință față de ei și le dau cu ușurință ceea ce li se cere. Față de cei care nu cred în Allah, resping cu încăpățânare semnele Sale și nu cred în trimișii Săi, sunt puternici și hotărâți să li se împotrivească și să folosească toate mijloacele pentru a-i birui. Allah spune: „Pregătiți împotriva lor tot ceea ce puteți din putere și cai pregătiți de luptă, ca să-i înspăimântați pe dușmanii lui Allah și pe dușmanii voștri” și: „puternici față de necredincioși, milostivi între ei”.

Fermitatea și asprimea față de dușmanii lui Allah sunt fapte care apropie de El și prin care mânia robului față de ei este în acord cu mânia Domnului său. Aceasta nu împiedică să fie chemați la religie prin cea mai bună cale, reunind fermitatea cu blândețea chemării. Ambele sunt spre folosul și binele lor.

Ei se „străduiesc pe calea lui Allah”, cu averea și cu viețile lor, prin cuvânt și prin faptă, „și nu se tem de mustrarea niciunui mustrător”. Ei pun mulțumirea Domnului lor și teama de supărarea Sa mai presus de teama de mustrarea oamenilor. Aceasta arată tăria năzuințelor și a hotărârii lor. Slăbiciunea inimii și lipsa hotărârii sporesc atunci când omul ia seama la mustrări; hotărârea îi slăbește și puterea îi piere. Aceasta este o formă de robie față de altcineva decât Allah, pe măsura în care omul dă atenție oamenilor și pune mulțumirea lor și evitarea mustrării lor înaintea poruncii lui Allah. Inima nu se eliberează de robia față de altcineva decât Allah până când omul ajunge să nu se mai teamă de mustrarea niciunui mustrător atunci când împlinește porunca lui Allah.

După ce i-a lăudat pentru însușirile nobile cu care i-a binecuvântat și care indică fapte drepte nepomenite aici, Allah vestește că acestea sunt din harul și bunătatea Sa, pentru ca ei să nu cadă în admirație de sine, ci să-I mulțumească Celui care i-a binecuvântat. Atunci El le sporește harul, iar alții înțeleg că nimic nu împiedică harul lui Allah.

„Acesta este harul lui Allah, pe care îl dăruiește cui voiește. Iar Allah este Cuprinzător, Atotștiutor”: Harul și bunătatea Sa sunt nemărginite și dăruiește binecuvântări uriașe. Mila Sa cuprinde toate lucrurile, iar aliaților Săi apropiați le dăruiește ceea ce nu le dăruiește altora. El știe cel mai bine cine merită harul și i-l dăruiește. „Allah știe cel mai bine unde să așeze mesajul Său”, atât în privința trimișilor, cât și a celor care duc mesajul de la ei.

Versetele 55 și 56

După ce a oprit alianța cu necredincioșii, iudei, creștini și alții, și a arătat că soarta celui care îi ia drept aliați este pierderea vădită, Allah vestește cine trebuie luat drept aliat și ce foloase se dobândesc prin aceasta.

„Aliații voștri sunt numai Allah, Trimisul Său”: alianța cu Allah înseamnă credință în El și teama de El. Oricine crede și se teme de Allah este un aliat al Său, iar cel care este aliatul lui Allah este și aliatul Trimisului Său. Urmarea este alianța cu toți cei care îi iau drept aliați pe Allah și pe Trimis, adică pe credincioșii care statornicesc credința în exterior și înlăuntru, se dăruiesc sincer lui Allah prin împlinirea rugăciunii cu toate condițiile, obligațiile și faptele ei recomandate, le fac bine oamenilor și dau zakah din averile lor celor îndreptățiți.

„Plecându-se cu smerenie”: ei sunt smeriți față de Allah. Cuvântul „numai” arată că este obligatoriu ca alianța să fie restrânsă la cei pomeniți și că orice alianță cu ceilalți trebuie respinsă.

Apoi Allah pomenește folosul acestei alianțe: „Iar cel care îi ia drept aliați pe Allah, pe Trimisul Său și pe cei care cred să știe că tabăra lui Allah este cea biruitoare.” El aparține taberei care Îi este atribuită lui Allah prin robie și alianță. Această tabără va birui și va avea sfârșitul bun în această lume și în Viața de Apoi. Allah spune: „Și oștirea Noastră va fi, cu adevărat, biruitoare.”

Aceasta este o veste bună pentru cel care împlinește porunca lui Allah, intră în tabăra Sa și Îi sprijină religia: el va birui, chiar dacă uneori este învins pentru o înțelepciune voită de Allah. În cele din urmă, biruința și izbânda îi aparțin. Și cine este mai adevărat în făgăduință decât Allah?

Versetele 57 și 58

Allah le interzice robilor Săi credincioși să-i ia drept aliați pe oamenii Scripturii, iudeii și creștinii, și pe ceilalți necredincioși: să-i iubească, să-i socotească prieteni apropiați, să le dezvăluie tainele credincioșilor și să-i ajute în unele treburi care vatămă Islamul și musulmanii. Credința credincioșilor cere părăsirea alianței cu ei și îi îndeamnă la dușmănie față de ei. Tot astfel, atașamentul lor față de teama de Allah, care constă în împlinirea poruncilor Sale și ferirea de opreliștele Sale, îi îndeamnă la dușmănie față de ei.

Aceștia batjocoresc și disprețuiesc religia musulmanilor și o iau drept joacă, socotind-o lipsită de înțelepciune și nechibzuită. Aceasta se întâmplă îndeosebi cu rugăciunea, cea mai vădită dintre rânduielile musulmanilor și cea mai aleasă dintre actele lor de adorare. Când sunt chemați la ea, o iau în râs și în batjocură din pricina lipsei lor de minte și a ignoranței lor mari. Dacă ar avea minte, s-ar supune ei, ar cunoaște că rugăciunea este cea mai mare dintre virtuțile sufletului și ar ști că cel care o împlinește este vrednic de laudă mai mult decât oricine altcineva.

O, credincioșilor, dacă ați cunoscut starea necredincioșilor și dușmănia lor puternică față de voi și față de religia voastră, atunci cel dintre voi care nu le este dușman arată prin aceasta că Islamul are puțină valoare în ochii săi, că nu-i pasă cine îl ponegrește sau îl disprețuiește prin necredință și rătăcire și că nu are în el niciun dram de demnitate omenească. Cum să pretinzi pentru tine o religie dreaptă și adevărată, în vreme ce te mulțumești cu alianța, joaca și batjocura celor neștiutori și nepricepuți? Aceasta îndeamnă la dușmănie față de ei într-un chip limpede pentru oricine are cea mai mică înțelegere.

Versetele 59 la 63

„Spune”, o, Trimisule, „O, oameni ai Scripturii”, arătându-le că Islamul este religia adevărată și că învinuirea lor privește un lucru care trebuie lăudat: „oare ne învinuiți pentru altceva decât pentru faptul că noi credem în Allah, în ceea ce ne-a fost pogorât și în ceea ce a fost pogorât mai înainte, și pentru că cei mai mulți dintre voi sunt nelegiuiți?” Aveți împotriva noastră altceva decât credința în Allah, în Cărțile Sale de la început și de la sfârșit și în profeții Săi de la început și de la sfârșit și certitudinea că acela care nu crede în acest fel este necredincios și nelegiuit? Ne învinuiți pentru altceva decât pentru credința care este cea mai mare îndatorire a tuturor celor răspunzători?

Cei mai mulți dintre ei sunt nelegiuiți: ies din ascultarea lui Allah și Îl nesocotesc pe față. Mai potrivit ar fi, așadar, ca voi, nelegiuiților, să tăceți. Dacă ne-ați învinui fiind voi înșivă feriți de nelegiuire - ceea ce este departe de adevăr -, răul ar fi mai mic decât atunci când ne ponegriți fiind voi înșivă nelegiuiți. Fiindcă ponegrirea credincioșilor arată că ei cred că aceștia urmează o cale rea, Allah spune: „Spune” către ei, vestindu-le urâțenia celor pe care îi urmează: „Să vă vestesc despre cei care vor avea la Allah o răsplată mai rea decât aceasta?”, adică mai rea decât lucrul pentru care ne învinuiți; aceasta este spusă ca argument împotriva lor.

„Sunt cei pe care Allah i-a blestemat”, i-a îndepărtat de mila Sa, „asupra cărora S-a mâniat”, pedepsindu-i în această lume și în Viața de Apoi, „și dintre care pe unii i-a prefăcut în maimuțe și porci, precum și cei care s-au închinat lui taghut”. Taghut înseamnă aici Satana, iar tot ceea ce este adorat în afară de Allah este taghut.

Cei cu aceste însușiri vrednice de osândă „se află în cel mai rău loc” față de credincioșii de care mila lui Allah este aproape și de care El este mulțumit, răsplătindu-i în această lume și în Viața de Apoi pentru sinceritatea lor față de El. Aceasta este o comparație care nu presupune că ambele tabere ar fi rele. Ei „sunt cei mai rătăciți de la calea dreaptă”, adică foarte departe de calea cea dreaptă.

„Iar când vin la voi, spun: «Noi credem»”, din ipocrizie și viclenie, „deși au intrat cu necredință și au ieșit tot cu ea”. Ei vin și pleacă având necredința în inimi, cu toate că pretind credința. Poate exista cineva cu o stare mai rea și mai urâtă decât a lor? „Iar Allah știe mai bine ceea ce ascundeau” și îi va răsplăti după faptele lor, bune sau rele.

Apoi Allah Preaînaltul continuă să le enumere defectele, ca răspuns la ponegrirea robilor Săi credincioși, spunând: „Îi vezi pe mulți dintre ei”, adică dintre iudei, „grăbindu-se spre păcat, încălcare și mâncarea celor oprite”. Ei se grăbesc și se întrec în păcatele care privesc dreptul Creatorului și în încălcarea drepturilor creaturilor. „Și mâncarea celor oprite”, adică a averii haram. Allah nu S-a limitat să vestească faptul că ei săvârșesc acestea, ci a spus că se grăbesc spre ele. Aceasta arată ticăloșia și răutatea lor și faptul că sufletele lor sunt înclinate spre iubirea păcatelor și a nedreptății, în vreme ce ei își pretind ranguri înalte. „Ce rău este ceea ce fac!” Aceasta este culmea mustrării și a osândirii lor.

„Oare de ce învățații evlavioși și cărturarii nu-i opresc de la vorbele lor păcătoase și de la mâncarea celor oprite?” De ce nu-i opresc savanții lor, care urmăresc binele oamenilor și pe care Allah i-a înzestrat cu știință și înțelepciune, de la păcatele pe care le săvârșesc, ca să le înlăture neștiința și să se statornicească dovada lui Allah împotriva lor? Savanții sunt datori să le poruncească oamenilor binele și să le interzică răul, să le arate calea legiuită, să-i îndemne la bine și să-i avertizeze asupra răului. „Ce rău este ceea ce săvârșesc!”

Versetele 64 la 66

Allah vestește despre vorbele urâte ale iudeilor și despre credința lor stricată: „Iudeii spun: «Mâna lui Allah este închisă»”, adică reținută de la binefacere și bunătate. „Mâinile lor să fie închise și blestemați să fie pentru ceea ce spun!” Aceasta este o rugăciune împotriva lor potrivită cu spusele lor, deoarece vorbele lor presupun descrierea lui Allah, Cel Generos, prin zgârcenie și prin lipsa bunătății. De aceea, El i-a răsplătit făcând ca această descriere să li se potrivească lor.

Ei sunt cei mai zgârciți dintre oameni, cei mai puțin darnici și binefăcători și cei care au cele mai rele gânduri despre Allah. El i-a îndepărtat de mila Sa, care cuprinde toate lucrurile și umple ținuturile lumii de sus și ale lumii de jos. De aceea, El a spus: „Dimpotrivă, ambele Sale Mâini sunt întinse; El dăruiește cum voiește.” Nimic nu-L îngrădește și nimic nu-L împiedică să facă ceea ce voiește. Generozitatea Sa este întinsă, iar bunătatea Sa cuprinde binefacerile religioase și lumești. El le poruncește robilor Săi să se îndrepte spre revărsările bunătății Sale în toate timpurile și să nu-și închidă prin păcate porțile bunătății Lui.

Ambele Sale Mâini dăruiesc noaptea și ziua, iar bunătatea Sa se revarsă necontenit în toate clipele. El ușurează necazul, înlătură greutatea, îl îmbogățește pe sărac, îl eliberează pe prins, îl mângâie pe cel înfrânt, îi dă celui lipsit, răspunde celui aflat la strâmtorare și celui care cere, dăruiește celui care nu cere și îl însănătoșește pe cel care Îi cere sănătate. El nu-l lipsește pe păcătos de binele Său; dimpotrivă, binele Lui ajunge atât la drepți, cât și la nelegiuiți.

El le dăruiește aliaților Săi apropiați izbânda în faptele bune, apoi îi laudă pentru ele și li le atribuie, deși ele se datorează generozității Sale. El le dă pentru acestea o răsplată grabnică și una amânată, pe care descrierea n-o poate cuprinde și care nu i-a trecut vreodată prin inima robului. El are grijă de toate treburile lor, le aduce binefacerea și îndepărtează de la ei multe rele pe care nici nu le simt.

Slavă Celui de la care vin toate binecuvântările robilor și către care ei strigă pentru îndepărtarea relelor! Binecuvântat este Cel pe care nimeni nu-L poate lăuda așa cum se cuvine, ci El este așa cum S-a lăudat pe Sine. Preaînalt este Cel de a cărui bunătate robii nu sunt lipsiți nici măcar cât o clipire; ei nu pot exista și nu pot dăinui decât prin bunătatea Sa.

Să piară cel care, din neștiință, crede că se poate lipsi de Domnul său și Îi atribuie ceea ce nu se cuvine Măreției Sale. Dacă Allah i-ar pedepsi pe iudeii care au rostit aceste vorbe și pe cei asemenea lor pentru o parte din ceea ce spun, ar pieri și ar fi nefericiți în această lume. Ei spun însă aceste lucruri, iar Allah este Blând cu ei, îi iartă, le dă răgaz și nu-i uită.

„Iar ceea ce ți-a fost pogorât de la Domnul tău va spori multora dintre ei răzvrătirea și necredința.” Aceasta este una dintre cele mai mari pedepse asupra robului: pomenirea pogorâtă de Allah asupra Trimisului Său, în care se află viața inimii și a sufletului, fericirea acestei lumi și a celei de Apoi și izbânda în ambele sălașuri, este cea mai mare binecuvântare dăruită robilor. Ei ar fi trebuit să se grăbească s-o primească, să i se supună și să-I mulțumească lui Allah pentru ea. Cu toate acestea, ea le sporește răzvrătirea peste răzvrătire și necredința peste necredință, din pricina întoarcerii de la ea, a respingerii ei și a împotrivirii lor și a argumentelor false cu care o combat.

„Și am aruncat între ei dușmănie și ură până în Ziua Învierii”: ei nu se înțeleg, nu se sprijină și nu se unesc asupra vreunui lucru care să le folosească. Inimile lor rămân vrăjmașe, iar faptele lor potrivnice până în Ziua Învierii. „Ori de câte ori aprind focul războiului”, împotriva Islamului și a oamenilor săi, făcând pregătiri, reluând războiul și adunându-și oștile, „Allah îl stinge”, zădărnicindu-le planurile, împrăștiindu-le oștile și dând musulmanilor biruință asupra lor.

„Ei se străduiesc să răspândească stricăciunea pe pământ”: se silesc să săvârșească păcate, să cheme la credința lor falsă și să-i împiedice pe oameni să intre în Islam. „Iar Allah nu-i iubește pe cei care răspândesc stricăciunea”; dimpotrivă, îi urăște și îi va răsplăti pentru aceasta.

„Dacă oamenii Scripturii ar fi crezut și s-ar fi temut de Allah, le-am fi șters păcatele și i-am fi primit în Grădinile Desfătării.” Aceasta ține de generozitatea și bunătatea Sa. După ce a pomenit păcatele, defectele și afirmațiile false ale oamenilor Scripturii, El i-a chemat la căință și i-a vestit că, dacă ar crede în Allah, în îngerii Săi, în toate Cărțile și în toți Trimișii Săi și s-ar feri de păcate, El le-ar șterge păcatele, oricare ar fi ele, și i-ar primi în Grădinile Desfătării, în care se află tot ceea ce sufletele poftesc și ochii se desfată să privească.

„Dacă ar fi statornicit Tora și Evanghelia și ceea ce le-a fost pogorât de la Domnul lor”, împlinind poruncile și părăsind opreliștele așa cum i-a îndemnat Allah, iar din aceasta face parte credința în Muhammad și în Coran; dacă ar fi statornicit această mare binecuvântare pogorâtă de Domnul lor spre folosul lor, „ar fi mâncat de deasupra lor și de sub picioarele lor”. Allah le-ar fi dat hrană din belșug, ar fi pogorât ploaie asupra lor și ar fi scos pentru ei roadele pământului, așa cum a spus: „Dacă locuitorii cetăților ar fi crezut și s-ar fi temut, le-am fi deschis binecuvântări din cer și de pe pământ.”

„Printre ei”, adică printre oamenii Scripturii, „este o comunitate cumpătată”, care lucrează după Tora și Evanghelie, însă fără râvnă și putere deplină, „iar mulți dintre ei fac rău”. Cei care fac răul sunt mulți, iar cei care merg înainte în bine sunt puțini.

Versetul 67

Aceasta este o poruncă a lui Allah către Trimisul Său Muhammad, cea mai măreață și mai însemnată dintre porunci: să vestească ceea ce Allah i-a pogorât. Aici intră tot ceea ce comunitatea a primit de la el dintre credințe, fapte, vorbe, hotărâri ale Legii și cerințe dumnezeiești.

El a vestit mesajul în chip desăvârșit: a chemat, a avertizat, a dat vești bune, a înlesnit și i-a învățat pe cei neștiutori și neînvățați până când au devenit savanți. L-a vestit prin vorbă, faptă, scrisori și trimiși. Nu a lăsat niciun bine fără să-și îndrume comunitatea către el și niciun rău fără să o avertizeze asupra lui. Cei mai buni ai comunității, Companioni, conducători ai religiei de după ei și toți musulmanii au mărturisit că el a vestit mesajul.

„Iar dacă nu o faci”, dacă nu vestești ceea ce ți-a fost pogorât de la Domnul tău, „nu ai vestit mesajul Său”, adică nu ai împlinit porunca Lui. „Allah te va ocroti de oameni”: aceasta este ocrotirea de oameni pe care Allah i-a garantat-o Trimisului Său. De aceea, el trebuie să fie stăruitor în a-i învăța pe oameni și în a vesti mesajul și să nu fie împiedicat de teama vreunei creaturi. Făpturile se află în Mâna lui Allah, iar El a garantat ocrotirea sa. Trimisului îi revine numai vestirea limpede; cel care se călăuzește o face spre folosul său. Pe necredincioșii care urmăresc numai poftele lor, Allah nu-i călăuzește și nu le dă izbânda spre bine din pricina necredinței lor.

Versetul 68

Spune-le oamenilor Scripturii, vestindu-le rătăcirea și arătându-le falsul: „voi nu vă sprijiniți pe nimic”, adică nu aveți nimic din religie, fiindcă nu credeți în Coran și în Muhammad, nici nu credeți în propriul vostru profet și în propria voastră Carte, nu vă țineți de vreun adevăr și nu aveți nicio temelie pe care să vă sprijiniți, „până când nu statorniciți Tora și Evanghelia”, crezând în ele, urmându-le și primind tot ceea ce vă cheamă să împliniți, „și ceea ce v-a fost pogorât de la Domnul vostru”, Cel care vă îngrijește și v-a binecuvântat, pogorârea Cărților asupra voastră fiind una dintre cele mai mari binecuvântări ale Sale.

Sunteți datori să-I mulțumiți lui Allah, să împliniți hotărârile Sale și să păstrați ceea ce v-a încredințat și să respectați legământul pe care l-a luat de la voi. „Iar ceea ce ți-a fost pogorât de la Domnul tău va spori multora dintre ei răzvrătirea și necredința. Așadar, nu te întrista pentru poporul necredincios.”

Versetul 69

Allah vestește despre oamenii Cărții, dintre cei ai Coranului, Torei și Evangheliei, că fericirea și izbăvirea lor se află pe o singură cale și au o singură temelie: credința în Allah și în Ziua de Apoi și fapta dreaptă. Oricare dintre ei crede în Allah și în Ziua de Apoi și face binele va avea izbăvirea. Nu se va teme de lucrurile înfricoșătoare care îl așteaptă și nu se va întrista pentru ceea ce a lăsat în urmă. Această hotărâre cuprinde toate vremurile.

Versetele 70 și 71

„Am luat legământul fiilor lui Isra'il”, adică legământul lor solemn, prin care s-au obligat să creadă în Allah și să împlinească îndatoririle credinței, despre care s-a vorbit mai înainte: „Allah a luat legământul fiilor lui Isra'il și am ridicat dintre ei douăsprezece căpetenii.” „Și le-am trimis trimiși”, care veneau unul după altul, chemându-i și îndrumându-i. Aceasta nu le-a folosit însă și nu a avut efect asupra lor.

„De fiecare dată când un trimis le aducea” adevărul „pe care sufletele lor nu-l doreau”, îl învinuiau de minciună, se împotriveau lui și se purtau cu el în cel mai rău chip: „pe unii îi învinuiau de minciună, iar pe alții îi ucideau.”

„Ei au socotit că nu va fi nicio încercare”, adică au crezut că păcatul și lepădarea lor nu vor aduce pedeapsă sau urmare; astfel, au rămas în falsul lor, „așa că au orbit și au surzit” față de adevăr. „Apoi”, Allah i-a ridicat din acea stare⁵³ și „le-a primit căința”, când s-au căit și s-au întors la El. După aceea nu au rămas pe această cale; dimpotrivă, cei mai mulți s-au întors la purtarea lor vrednică de osândă, așa că „mulți dintre ei au orbit și au surzit din nou”. Puțini au rămas în căința și credința lor. „Iar Allah vede bine ceea ce fac” și îl va răsplăti pe fiecare după fapta sa: bine pentru bine și rău pentru rău.

Versetele 72 la 75

Allah vestește despre necredința creștinilor atunci când au spus: „Allah este Mesia, fiul Maryamei.” Ei s-au sprijinit pe argumentul înșelător că el s-a născut dintr-o mamă fără tată, într-un chip diferit de rânduiala obișnuită a creației. Însă 'Isa a respins afirmația lor atunci când le-a spus: „O, fii ai lui Isra'il, adorați-L pe Allah, Domnul meu și Domnul vostru.” El și-a afirmat robia deplină și a mărturisit că Domnul său este Domnul tuturor creaturilor.

„Celui care Îi asociază ceva lui Allah”, fie 'Isa, fie altă creatură, „Allah îi va opri Paradisul, iar adăpostul său va fi Focul”, fiindcă el a pus creatura pe același plan cu Creatorul și a îndreptat către cel care nu o merită adorarea pentru care Allah l-a creat. Astfel, el merită să rămână veșnic în Foc. „Cei nedrepți nu vor avea ajutoare” care să-i salveze de pedeapsa lui Allah sau să îndepărteze o parte din ceea ce i-a lovit.

„Cu adevărat, au căzut în necredință cei care spun: «Allah este al treilea din trei».” Aceasta este una dintre afirmațiile susținute de creștini: ei pretindeau că Allah este al treilea din trei - Allah, 'Isa și Maryam. Allah este cu mult mai presus de ceea ce spun.

Aceasta este una dintre cele mai mari dovezi ale slăbiciunii minții creștinilor. Cum au putut primi această afirmație urâtă și credința respingătoare? Cum li s-a putut asemăna Creatorul cu făptura? Cum a putut să le rămână ascuns Domnul lumilor?

Allah le răspunde lor și celor asemenea lor: „Nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Divinitatea Unică”, care are toate atributele desăvârșirii și este departe de orice lipsă. El este singurul care creează și cârmuiește, iar făpturile nu au nicio binecuvântare decât de la El. Cum ar putea fi luată alături de El o altă divinitate? Allah este cu mult mai presus de ceea ce spun nedrepții.

Apoi îi avertizează: „Dacă nu încetează cu ceea ce spun, pe cei care nu cred dintre ei îi va atinge o pedeapsă dureroasă.” După aceea îi cheamă la căință pentru ceea ce au spus și le arată că El primește căința robilor: „Oare nu se vor căi ei înaintea lui Allah”, întorcându-se la ceea ce El iubește și cu care este mulțumit, anume afirmarea unicității Sale și mărturisirea că 'Isa este robul și Trimisul lui Allah, părăsind ceea ce spuneau, „și nu-I vor cere iertare” pentru ceea ce au spus și au făcut?

„Allah este Atoateiertător, Milostiv”: El iartă păcatele celor care se căiesc, chiar dacă ar ajunge până la norii cerului, și are milă de ei, primindu-le căința și schimbându-le faptele rele în fapte bune. Chemarea lor la căință începe cu cea mai mare blândețe și gingășie: „Oare nu se vor căi ei înaintea lui Allah?”

Apoi Allah arată adevărul despre Mesia și despre mama sa: „Mesia, fiul Maryamei, nu a fost decât un trimis; și alți trimiși au trecut înaintea lui.” Acesta este cel mai înalt rang al său: un rob al lui Allah și unul dintre trimișii care nu au dreptul să legiuiască sau să poruncească decât ceea ce Allah le-a încredințat. El este asemenea trimișilor de dinainte și nu are vreo însușire care să-l ridice deasupra condiției omenești și să-i dea rangul dumnezeirii.

„Mama lui a fost o femeie pe deplin sinceră”: acesta este cel mai înalt rang al ei. Ea se află printre cei pe deplin sinceri, care sunt cei mai înalți dintre oameni după profeți. Sinceritatea deplină înseamnă știință folositoare care duce la certitudine și fapta dreaptă. Aceasta este o dovadă că Maryam nu a fost profetesă; rangul ei cel mai înalt a fost acela de femeie pe deplin sinceră, iar acesta este un merit și o cinste îndeajuns de mari.

Tot astfel, nu a existat nicio profetesă printre femei, căci Allah a rânduit profeția pentru partea mai desăvârșită dintre cele două sexe, anume bărbații. El spune: „Și nu am trimis înaintea ta decât bărbați cărora le-am revelat.” Dacă 'Isa era asemenea profeților și trimișilor de dinaintea lui, iar mama lui era o femeie pe deplin sinceră, de ce i-au luat creștinii drept două divinități alături de Allah?

„Iar amândoi mâncau hrană”: aceasta este o dovadă vădită că erau doi robi săraci și nevoiași, asemenea tuturor fiilor lui Adam, având nevoie de mâncare și băutură. Dacă ar fi fost două divinități, nu ar fi avut nevoie de hrană, băutură sau de altceva, fiindcă adevărata Divinitate este Cel Bogat, Vrednic de laudă.

După ce a arătat dovada, Allah spune: „Privește cum le lămurim semnele”, care clarifică adevărul și întăresc certitudinea, „apoi privește cum sunt abătuți!” Cu toate acestea, nimic nu le folosește, ci rămân în minciună și născocirea lor. Aceasta este nedreptate și încăpățânare din partea lor.

Versetul 76

Spune-le, o, Trimisule: „Oare adorați, în afară de Allah” dintre creaturile sărace și nevoiașe „ceea ce nu are putere să vă facă rău și nici să vă aducă folos” și Îl părăsiți pe Cel care este singurul stăpân peste rău și folos, peste dăruire și oprire? „Iar Allah este Cel care aude totul”, auzind toate glasurile, în feluritele limbi și cu feluritele lor nevoi, „Atotștiutor”, cunoscând toate lucrurile văzute și ascunse, nevăzute și văzute, trecute și viitoare. Cel Desăvârșit, care are aceste atribute, este singurul vrednic de toate felurile de adorare și supunere.

Versetele 77 la 81

Allah îi spune Profetului Său: „O, oameni ai Scripturii, nu exagerați în religia voastră dincolo de adevăr”, adică nu depășiți hotarul și nu treceți de la adevăr la fals, așa cum au făcut prin afirmațiile despre Mesia amintite mai sus și prin exagerarea unora dintre ei în privința anumitor conducători religioși. Ei au urmat „dorințele unui popor care a rătăcit mai înainte”, „i-a rătăcit pe mulți” prin chemarea lor la religia pe care o urmau „și s-a abătut de la calea cea dreaptă”, adică de la calea adevărului.

Ei au reunit rătăcirea proprie și rătăcirea altora. Aceștia sunt căpeteniile rătăcirii, asupra cărora Allah avertizează, interzicând urmarea poftelor lor nimicitoare și a părerilor lor rătăcite.

Apoi Allah spune: „Cei care nu au crezut dintre fiii lui Isra'il au fost blestemați”, adică alungați și îndepărtați de mila lui Allah, „prin graiul lui Dawud și al lui 'Isa, fiul Maryamei”, prin mărturia și recunoașterea lor că dovada se statornicise împotriva acelor necredincioși, iar ei o respinseseră cu încăpățânare. Acea necredință și acel blestem au fost „pentru că s-au răzvrătit” împotriva lui Allah „și au încălcat mereu hotarele” față de robii Săi. Aceasta a devenit pricina necredinței și îndepărtării lor de mila lui Allah, căci păcatele și nedreptățile au urmări.

Printre păcatele care le-au adus pedepse pilduitoare se află faptul că „ei nu se opreau unii pe alții de la răul pe care îl săvârșeau”. Ei făceau răul, iar unii nu-i opreau pe ceilalți. Astfel, cel care săvârșea răul și cel care tăcea, deși putea să-l oprească, ajungeau părtași la păcat.

Aceasta arată că ei tratau cu ușurință porunca lui Allah și că nesupunerea față de El era neînsemnată în ochii lor. Dacă L-ar fi preamărit pe Domnul lor, ar fi apărat cu râvnă cele sfinte ale Sale și s-ar fi mâniat pentru ceea ce atrage mânia Lui.

Tăcerea față de rău, atunci când omul îl poate opri, atrage pedeapsa din pricina marilor vătămări pe care le cuprinde. Mai întâi, simpla tăcere este un păcat, chiar dacă cel care tace nu săvârșește răul. După cum omul trebuie să evite păcatul, el trebuie și să-l mustre pe cel care îl săvârșește. Apoi, tăcerea arată că păcatele sunt tratate cu ușurință și că săvârșirea lor nu este socotită gravă.

De asemenea, păcătoșii devin îndrăzneți și răul se înmulțește atunci când ei nu sunt opriți. Vătămarea religioasă și cea lumească se măresc, oamenii răi capătă putere, iar oamenii binelui slăbesc în fața lor până când nu mai pot face ceea ce puteau mai înainte.

Când răul nu este oprit, știința se împuținează și neștiința se înmulțește. Dacă păcatul este repetat și săvârșit de mulți, iar oamenii religiei și ai științei nu-l resping, unii pot crede că nu este păcat; cel neștiutor îl poate socoti chiar un act bun de adorare. Ce stricăciune este mai mare decât socotirea drept îngăduit a unui lucru pe care Allah l-a oprit, răsturnarea adevărurilor în suflete și vederea falsului drept adevăr?

Tăcerea față de păcatul făptuitorilor poate înfrumuseța păcatul în inimile oamenilor, iar unii ajung să-i urmeze pe ceilalți, fiindcă omul este înclinat să-și imite semenii.

Fiindcă tăcerea față de rău este atât de gravă, Allah a spus că i-a blestemat pe necredincioșii dintre fiii lui Isra'il din pricina răzvrătirii și încălcării lor și a evidențiat această mare faptă rea: „Cât de rău era ceea ce făceau!”

„Îi vezi pe mulți dintre ei luându-i drept aliați pe cei care nu cred”, iubindu-i, împrietenindu-se cu ei și sprijinindu-i. „Cât de rău este ceea ce sufletele lor au trimis înainte!” Aceasta este un negoț aducător de pierdere care le-a adus mânia lui Allah, care atrage mânia tuturor lucrurilor, și rămânerea veșnică în pedeapsa cea mare. Ei s-au nedreptățit pe ei înșiși, pregătindu-și acest sălaș lipsit de cinste și pierzând desfătarea statornică.

„Dacă ar fi crezut în Allah, în Profet și în ceea ce i-a fost pogorât, nu i-ar fi luat pe aceia drept aliați.” Credința în Allah, în Profet și în ceea ce i-a fost pogorât îi cere robului să fie aliatul Domnului său și al aliaților Săi și să se împotrivească celor care nu cred în El, I se împotrivesc și Îl nesocotesc. Printre cerințele alianței cu Allah și ale credinței în El se află aceea ca dușmanii lui Allah să nu fie luați drept aliați. Ei nu au îndeplinit această condiție, ceea ce arată că lipsește și lucrul condiționat de ea. „Însă mulți dintre ei sunt nelegiuiți”, ieșind din ascultarea lui Allah, din credința în El și în Profetul Său; iar din nelegiuirea lor face parte alianța cu dușmanii lui Allah.