Tafsir as-Saʿdī — Volumul 2

Sura an Nisa

Versetele 148 la 176

Versetele 148 și 149

Allah vestește că nu iubește rostirea deschisă a răului, adică o urăște, este mânios pentru ea și pedepsește. Aceasta cuprinde toate cuvintele rele care îl întristează ori îl vatămă pe cel căruia îi sunt adresate, precum insulta, defăimarea, ocara și altele. Toate sunt interzise și urâte de Allah. Prin înțelesul său, versetul arată că El iubește cuvântul bun, precum pomenirea Sa și vorbirea blândă și plăcută.

„Afară de cel care a fost nedreptățit”: celui nedreptățit îi este îngăduit să-l cheme pe Allah împotriva celui care l-a nedreptățit, să se plângă de el și să-i răspundă cu vorba rea celui care a rostit-o despre el, fără să mintă, fără să depășească măsura nedreptății suferite și fără să o îndrepte asupra altcuiva. Totuși, iertarea și abținerea de la a răspunde sunt mai bune, după cum spune Allah: „Iar cel care iartă și îndreaptă, răsplata lui este la Allah” [ash-Shura, 42:40].

Fiindcă versetul privește vorbirea rea, bună și îngăduită, Allah spune că este Atoateauzitor. El vă aude cuvintele, așa că păziți-vă să rostiți ceea ce Îl mânie, ca nu cumva să vă pedepsească; aceasta este și o încurajare la vorbirea bună. El este Atotștiutor: cunoaște intenția și pricina cuvintelor voastre.

„Dacă arătați un bine ori îl ascundeți” cuprinde orice bine prin cuvânt ori faptă, văzut ori ascuns, obligatoriu ori recomandat. „Sau iertați un rău”, adică iertați pe cel care v-a vătămat în trup, avere ori cinste. Răsplata este de același fel cu fapta: cel care iartă de dragul lui Allah va fi iertat de Allah, iar celui care face bine Allah îi va face bine. De aceea spune: „Allah este Cel care șterge păcatele, Atotputernic”. El iartă greșelile și păcatele mari ale robilor, le acoperă și le dăruiește iertarea Sa deplină, izvorâtă din puterea Sa.

Versetul ne îndrumă să înțelegem sensurile Numelor și însușirilor lui Allah: creația și porunca decurg din sensurile acestor Nume și însușiri. De aceea, hotărârile Sale sunt explicate prin Numele Lui frumoase. După pomenirea binelui și a iertării răului, cunoașterea acestor Nume este de ajuns și nu mai este nevoie ca răsplata specială să fie numită.

Versetele 150 la 152

Aici sunt două categorii limpezi pentru fiecare: cel care crede în Allah, în toți Mesagerii Săi și în toate Cărțile Sale, și necredinciosul care tăgăduiește toate acestea. Mai este o a treia categorie: cel care pretinde că crede în unii Mesageri, nu și în alții, și își închipuie că această cale îl va izbăvi de pedeapsa lui Allah. Acestea sunt numai dorințe deșarte, fiindcă el vrea să facă deosebire între Allah și Mesagerii Săi.

Cel care crede cu adevărat în Allah trebuie să creadă în toți Mesagerii, căci aceasta ține de credința deplină. Cel care se împotrivește vreunuia dintre Mesagerii Săi I se împotrivește lui Allah și tuturor Mesagerilor, după cum spune Preaînaltul: „Cel care este dușman al lui Allah, al îngerilor Săi, al Mesagerilor Săi, al lui Jibril și al lui Mika'il să știe că Allah este dușmanul necredincioșilor” [al-Baqarah, 2:98]. La fel, cel care nu crede într-un Mesager nu crede în toți Mesagerii, nici măcar în Mesagerul în care pretinde că crede. De aceea Allah spune: „Aceștia sunt necredincioșii cu adevărat”, ca nimeni să nu creadă că starea lor se află între credință și necredință.

Necredința lor privește până și ceea ce pretind că adeveresc: orice dovadă care i-a făcut să creadă în Mesagerul pe care îl acceptă există deopotrivă, ori și mai puternic, pentru Mesagerul pe care îl tăgăduiesc. Orice îndoială prin care îl atacă pe Mesagerul tăgăduit poate fi întoarsă, la fel ori mai puternic, împotriva celui pe care îl recunosc. Dincolo de aceasta nu mai rămâne decât pofta și simpla pretenție, iar oricine poate răspunde unei pretenții cu una asemănătoare.

După ce a arătat că sunt necredincioși în adevăr, Allah pomenește pedeapsa lor și a tuturor necredincioșilor: o pedeapsă umilitoare. Așa cum s-au ridicat cu trufie deasupra credinței în Allah, El îi va umili prin chinul dureros și rușine.

Cei care cred în Allah și în Mesagerii Săi cred în tot ceea ce Allah ne-a vestit despre Sine și în tot ceea ce Mesagerii au adus dintre relatările și hotărârile Legii. Ei nu fac deosebire între Mesageri, ci cred în toți. Aceasta este credința adevărată și certitudinea întemeiată pe dovadă. Allah le va dărui răsplata cuvenită credinței lor și faptelor bune, cuvintelor frumoase și purtării alese izvorâte din ea, fiecăruia potrivit stării sale. El este Atoateiertător, Milostiv: iartă faptele rele și primește faptele bune.

Versetele 153 la 161

Această cerere a oamenilor Cărții către Mesagerul Muhammad - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - izvorăște din încăpățânare și din pretenții arbitrare. Ei și-au legat credința ori tăgăduirea de coborârea asupra lor, dintr-odată, a unei cărți din cer, așa cum au fost coborâte Tawrah și Injilul. Aceasta este culmea nedreptății și ignoranței, fiindcă Mesagerul nu are în mână nicio parte din poruncă: toată porunca Îi aparține lui Allah, Cel Care trimite și coboară robilor Săi ceea ce voiește.

Când Allah a pomenit propunerile politeiștilor către Muhammad, i-a poruncit să spună: „Mărire Domnului meu! Oare sunt eu altceva decât un om trimis?” Simpla coborâre a unei cărți dintr-odată ori în părți nu este un criteriu de deosebire între adevăr și fals. Care Profeție a fost vreodată condiționată de o carte coborâtă dintr-odată? Dimpotrivă, coborârea treptată a Coranului, potrivit împrejurărilor, arată măreția sa și grija lui Allah față de cel căruia i-a fost coborât, așa cum spune: „Cei care nu cred spun: «De ce nu i-a fost coborât Coranul dintr-odată?» Așa l-am coborât ca să-ți întărim prin el inima și l-am rostit treptat. Ei nu-ți aduc nicio pildă fără ca Noi să-ți aducem adevărul și cea mai bună tălmăcire” [al-Furqan, 25:32-33].

După pomenirea obiecției lor neîntemeiate, Allah arată că ea nu este neobișnuită pentru purtarea lor, ci au săvârșit lucruri și mai urâte față de Mesagerul în care pretind că cred. I-au cerut lui Musa să-L vadă pe Allah în chip deschis, apoi au luat vițelul drept dumnezeu după ce văzuseră semnele. S-au împotrivit rânduielilor Cărții lor, Tawrah, până când Muntele a fost ridicat deasupra capetelor lor și au fost amenințați că va cădea peste ei dacă nu cred. Atunci au acceptat din constrângere.

Au refuzat și să intre pe poarta cetății așa cum li s-a poruncit, prosternându-se și cerând iertare; s-au împotrivit prin cuvânt și faptă. Unii dintre ei au încălcat Sabatul, iar Allah a trimis asupra lor pedeapsa cumplită. După ce a luat de la ei legământul solemn, l-au aruncat în urma lor, au tăgăduit semnele lui Allah și i-au ucis fără drept pe Mesagerii Săi. Mai mult, au pretins că l-au ucis și răstignit pe Mesia 'Isa, deși nu l-au ucis și nu l-au răstignit; un altul le-a fost făcut asemănător, iar pe acela l-au ucis și l-au răstignit.

Ei au spus că inimile lor sunt învelite și nu pricep ceea ce li se spune. Au abătut oamenii de la calea lui Allah, îndepărtându-i de adevăr. Au chemat la rătăcirea și nelegiuirea lor, au luat câștiguri neîngăduite și camăta, deși li se interzisese cu asprime. Nu este de mirare că asemenea oameni îi cer lui Muhammad să le coboare o carte din cer.

Aceasta este una dintre cele mai bune căi de a răspunde argumentului celui care se împotrivește pe nedrept. Când ridică o obiecție falsă, care îi pricinuește lui și altora îndoială și prin care respinge adevărul, i se arată purtarea urâtă și cele mai grave fapte ale sale, ca să se vadă că obiecția vine de la un om josnic și este de același fel cu faptele lui rușinoase. Orice îndoială ridicată împotriva Profeției lui Muhammad poate fi întoarsă, asemenea ori mai puternic, împotriva Profeției celui în care pretind că cred. Orice dovadă prin care adeveresc Profeția aceluia există la fel ori mai puternic pentru Profeția lui Muhammad. Fiindcă scopul înșirării faptelor lor a fost statornicirea acestei dovezi, Allah nu le-a detaliat aici, ci a trimis la locurile în care sunt explicate potrivit contextului.

„Nu este niciunul dintre oamenii Cărții care să nu creadă în el înainte de moartea sa.” Pronumele din „moartea sa” poate privi fiecare om al Cărții. Potrivit acestui înțeles, fiecare iudeu ori creștin va crede în 'Isa atunci când moartea i se apropie și adevărul i se vădește, însă credința forțată nu-i va folosi. Versetul îi amenință să nu rămână în starea lor, căci vor regreta înaintea morții; cum va fi atunci starea lor în Ziua adunării?

Pronumele poate privi și moartea lui 'Isa. Atunci înțelesul este că fiecare om al Cărții va crede în Mesia înainte ca Mesia să moară. Aceasta se va întâmpla aproape de Ceas, când vor apărea semnele lui mari. Hadithurile autentice⁴³ despre coborârea lui 'Isa spre sfârșitul existenței acestei comunități sunt numeroase: îl va ucide pe Dajjal, va înlătura jizyah, iar oamenii Cărții vor crede în el împreună cu dreptcredincioșii. În Ziua Învierii, 'Isa va fi martor împotriva lor, mărturisind despre faptele lor și despre potrivirea ori nepotrivirea lor cu Legea lui Allah.

El va mărturisi că toate credințele și faptele care se împotrivesc Coranului și mesajului lui Muhammad sunt neadevărate. Știm aceasta din dreptatea și sinceritatea desăvârșită a lui Mesia: el nu mărturisește decât adevărul. Ceea ce a adus Muhammad este adevăr, iar ceea ce i se împotrivește este rătăcire și fals.

Apoi Allah vestește că le-a interzis oamenilor Cărții multe dintre lucrurile bune care le fuseseră îngăduite. Interdicția a fost pedeapsa pentru nedreptatea lor, pentru abaterea oamenilor de la calea lui Allah, împiedicarea lor de la călăuzire și luarea cametei după ce li se interzisese. Ei i-au lipsit de dreptate pe cei nevoiași cu care încheiau tranzacții. Allah i-a răsplătit cu ceva potrivit faptei: i-a lipsit de multe lucruri bune, altădată îngăduite. Lucrurile interzise acestei comunități sunt însă interzise pentru a o feri de cele murdare, care vatămă religia și viața lumească.

Versetul 162

După însușirile rele ale oamenilor Cărții, Allah îi pomenește pe cei vrednici de laudă dintre ei: cei adânc înrădăcinați în știință, în ale căror inimi știința s-a statornicit, iar credința s-a întărit. Rodul acesteia este credința deplină în ceea ce i-a fost coborât lui Muhammad și în ceea ce a fost coborât înaintea lui.

Tot din ea izvorăsc faptele bune: statornicirea Rugăciunii și dăruirea zakah, cele mai bune fapte, care cuprind sinceritatea față de Cel adorat și binefacerea față de robi. Ei cred în Ziua de Apoi, se tem de amenințare și nădăjduiesc răsplata făgăduită. Allah le va dărui o răsplată uriașă pentru că au unit știință, credință și faptă bună cu credința în toate Cărțile și în toți Mesagerii, de la cei dintâi până la cei din urmă.

Versetele 163 la 165

Allah vestește că i-a revelat robului și Mesagerului Său marile rânduieli ale Legii și veștile adevărate, așa cum le-a revelat Profeților de dinainte. De aici se cunoaște că Muhammad nu este primul dintre Mesageri; Allah a trimis înaintea lui mulți Mesageri, iar trimiterea sa nu poate fi socotită stranie decât din ignoranță sau încăpățânare.

Allah i-a revelat aceleași temelii și porunca dreptății asupra cărora toți Mesagerii s-au unit. Unii îi adeveresc pe ceilalți și sunt în armonie. Muhammad face parte dintre ei; oamenii trebuie să-l privească drept fratele lor, fiindcă chemarea, purtarea, izvorul și ținta lor sunt una. El nu este pus alături de necunoscuți, mincinoși sau regi nedrepți.

Pomenirea Mesagerilor este laudă și cinstire pentru ei. Relatarea stărilor lor sporește credința dreptcredincioșilor în ei, iubirea față de ei și dorința de a-i urma, de a merge pe urmele lor și de a le cunoaște drepturile. Aceasta adeverește cuvintele: „Pace asupra lui Nuh între lumi”, „Pace asupra lui Ibrahim”, „Pace asupra lui Musa și Harun”, „Pace asupra lui Ilyas. Astfel îi răsplătim pe binefăcători” [as-Saffat, 37:79, 109, 120, 130-131]. Fiecare binefăcător primește laudă după măsura binefacerii lui, iar Mesagerii, mai ales cei numiți aici, se află pe cea mai înaltă treaptă.

După ceea ce au în comun - Revelația -, Allah pomenește darurile prin care unii au fost deosebiți. Lui Dawud i-a dăruit Zaburul, cartea cunoscută, pentru virtutea și cinstea lui. Lui Musa i-a vorbit nemijlocit, fără mijlocitor; de aceea a fost cunoscut între oameni drept Musa, cel căruia Cel Milostiv i-a vorbit.

Allah i-a povestit Mesagerului Său despre unii dintre Mesageri, iar despre alții nu i-a povestit. Aceasta arată numărul lor mare. Ei au fost trimiși ca aducători de veste bună pentru cel care ascultă de Allah și îi urmează - fericirea acestei lumi și a Vieții de Apoi - și ca prevenitori pentru cel care I se împotrivește - nefericirea ambelor lumi. Astfel oamenii nu mai au nicio dovadă împotriva lui Allah după venirea Mesagerilor și nu pot spune: „Nu ne-a venit niciun vestitor și niciun prevenitor.”

Prin Mesagerii trimiși unul după altul, Allah a limpezit religia, lucrurile pe care le iubește și cele pe care le urăște, calea Grădinii și calea Focului. Celui care nu crede după aceasta nu-i rămâne de învinuit decât pe sine. Trimiterea Mesagerilor și coborârea Cărților arată puterea și înțelepciunea desăvârșite ale lui Allah, dar și harul și bunătatea Sa, fiindcă oamenii au cea mai mare nevoie de Profeți. Lui Allah I se cuvin lauda și recunoștința; Îi cerem ca, după binefacerea trimiterii lor, să-Și desăvârșească binefacerea ajutându-ne să le urmăm calea. Cu adevărat, El este Darnic, Generos.

Versetul 166

După ce a arătat că i-a revelat lui Muhammad așa cum le-a revelat celorlalți Mesageri, Allah mărturisește adevărul mesajului său și temeinicia a ceea ce a adus. „El l-a coborât cu știința Sa” poate însemna că l-a coborât cuprinzând știința Lui: cunoștințe despre Allah, hotărâri ale Legii și vești despre cele nevăzute, toate fiind din știința pe care Allah i-a învățat-o pe robii Săi.

Poate însemna și că l-a coborât cunoscând deplin, iar aceasta este o mărturie pentru el. Allah a coborât Coranul cu poruncile și interdicțiile lui cunoscând totul, cunoscându-l pe cel căruia i l-a revelat și știind că el îi cheamă pe oameni la el. Cel care îi răspundea și îl credea devenea aliatul său, iar cel care îl tăgăduia și îi arăta dușmănie devenea dușmanul său; Mesagerul socotea îngăduite luarea averii și vărsarea sângelui acestuia. Allah îl va ajuta pe Mesagerul Său, îi va dărui biruința după biruință, îi va răspunde rugăciunii, îi va umili dușmanii și îi va sprijini pe aliați. Este oare vreo mărturie mai mare și mai însemnată decât aceasta? Ea nu poate fi atacată decât prin atacarea științei, puterii și înțelepciunii lui Allah.

Și îngerii mărturisesc pentru ceea ce a coborât Allah asupra Mesagerului, datorită credinței lor desăvârșite și măreției lucrului mărturisit. Lucrurile mărețe nu au drept martori decât pe cei aleși, așa cum Allah spune despre mărturia unicității: „Allah mărturisește că nu există altă divinitate în afară de El, la fel îngerii și cei înzestrați cu știință, statornicind dreptatea. Nu există altă divinitate în afară de El, Atotputernicul, Înțeleptul” [Al 'Imran, 3:18]. Allah este de ajuns ca Martor.

Allah ne-a vestit mesajul Mesagerilor și mesajul ultimului dintre ei, Muhammad. El mărturisește pentru el, iar îngerii mărturisesc. Aceasta arată că mesajul este ferm întemeiat, adevărat și autentic; se cuvine să credem în ei, să le primim mesajele și să-i urmăm.

Versetele 167 la 169

Cei care nu cred și îi abat pe oameni de la calea lui Allah unesc propria necredință cu abaterea altora. Ei sunt căpeteniile necredinței și cei care cheamă la rătăcire. S-au îndepărtat mult de călăuzire. Ce rătăcire este mai mare decât a celui care se rătăcește pe sine și îi rătăcește și pe alții? El poartă două poveri, se întoarce cu două pierderi și pierde de două ori călăuzirea: a sa și a celor pe care i-a dus în rătăcire.

De aceea spune: „Cei care nu cred și săvârșesc nedreptate.” Această nedreptate este în plus față de necredință; când nedreptatea este menționată singură, necredința intră în ea. Aici înseamnă faptele necredinței și afundarea în ele. Ei s-au îndepărtat de iertare și de călăuzirea la calea cea dreaptă. Allah nu-i va ierta și nu-i va călăuzi decât spre drumul Gheenei.

Iertarea și călăuzirea au devenit cu neputință pentru ei fiindcă au stăruit în nelegiuire și au sporit în necredință. Inimile le-au fost pecetluite și căile călăuzirii li s-au închis prin ceea ce au dobândit. „Domnul tău nu este nedrept cu robii Săi” [Fussilat, 41:46]. Acest lucru este ușor pentru Allah: nu Îi pasă de ei și nu-I sunt scumpi, fiindcă nu sunt potriviți pentru bine; nu li se potrivește decât starea pe care și-au ales-o.

Versetul 170

Allah le poruncește tuturor oamenilor să creadă în robul și Mesagerul Său Muhammad. El pomenește pricina care cere credința, folosul credinței și vătămarea necredinței. Pricina este că Mesagerul a venit cu adevărul. Însăși trimiterea lui este adevăr, iar Legea adusă de el este adevăr.

Omul înzestrat cu judecată cunoaște că lăsarea oamenilor pentru un timp îndelungat în ignoranță și necredință, rătăcind orbește fără vreun mesaj, nu se potrivește înțelepciunii și milei lui Allah. Trimiterea Mesagerului este ea însăși un semn al înțelepciunii și milei Sale mărețe, prin care le arată călăuzirea și îi scoate din rătăcire. Simpla cercetare a mesajului său este o dovadă hotărâtoare a adevărului Profeției lui.

La fel este cercetarea Legii mărețe și a căii drepte pe care a adus-o: veștile despre nevăzutul trecut și viitor, despre Allah și Ziua de Apoi nu pot fi cunoscute decât prin Revelație și Mesageri. Legea cuprinde tot binele, dreptatea, binefacerea, adevărul, păstrarea legăturilor de rudenie și purtarea frumoasă; interzice răul, stricăciunea, nedreptatea, purtarea urâtă, minciuna și lipsa de respect față de părinți. Toate acestea dovedesc hotărâtor că ea vine de la Allah. Cu cât omul își mărește știința despre ea, cu atât credința și certitudinea lui cresc. Aceasta este pricina credinței.

Folosul credinței este cuprins în cuvintele: „Este mai bine pentru voi.” Credința este bună pentru trupurile, inimile și sufletele credincioșilor, în lumea aceasta și în Viața de Apoi, prin folosurile, binefacerile și răsplățile care izvorăsc din ea. Biruința, călăuzirea, știința, fapta bună, bucuria, fericirea și Grădina cu toate desfătările ei sunt roadele credinței. Nefericirea lumii acesteia și a celei de apoi vine din lipsa credinței ori din neajunsul ei.

Vătămarea necredinței în Mesager se cunoaște din opusul roadelor credinței. Omul nu se vatămă decât pe sine, iar Allah nu are nicio nevoie de el și nu este vătămat de păcatul păcătosului. Toate cele din ceruri și de pe pământ Îi aparțin: El le-a creat, le stăpânește și le cârmuiește. Allah este Atotștiutor al tuturor lucrurilor și Înțelept în creația și porunca Sa; știe cine merită călăuzirea și cine merită rătăcirea și le așează pe fiecare cu înțelepciune.

Versetul 171

Allah le interzice oamenilor Cărții exagerarea în religie, adică trecerea dincolo de hotarul legiuit către ceva nelegiuit. Așa au făcut creștinii cu 'Isa: l-au ridicat de la treapta Profeției și a mesajului la treapta Dumnezeirii, care nu I se cuvine decât lui Allah. După cum neglijența și neîndeplinirea îndatoririlor sunt interzise, tot așa este interzisă exagerarea.

„Nu spuneți despre Allah decât adevărul” cuprinde trei lucruri: două interdicții și o poruncă. Este interzisă minciuna asupra lui Allah și vorbirea fără știință despre Numele, însușirile, faptele, religia și Mesagerii Săi; se poruncește spunerea adevărului în toate acestea.

Fiindcă regula este generală, iar contextul îl privește pe 'Isa, Allah poruncește spunerea adevărului despre el, împotriva a ceea ce spun iudeii și creștinii. „Mesia, 'Isa fiul lui Maryam, nu este decât Mesagerul lui Allah.” Cea mai înaltă desăvârșire la care Mesia poate ajunge, cea mai înaltă treaptă a oricărei creaturi și cel mai mare temei al răsplății este să fie Mesager al lui Allah.

El este „Cuvântul Său pe care i l-a transmis lui Maryam”: un cuvânt rostit de Allah, prin care 'Isa a venit la existență. El nu este cuvântul însuși, ci a fost creat prin acel cuvânt; numirea lui 'Isa «Cuvântul Său» este spre cinstirea și onorarea lui. „Un duh creat de El” înseamnă unul dintre duhurile create de El, pe care Allah l-a desăvârșit cu însușiri nobile. Allah l-a trimis pe duhul Său, Jibril, care a suflat în partea intimă a lui Maryam, iar ea l-a zămislit pe 'Isa cu voia lui Allah.

După ce a explicat adevărata stare a lui 'Isa, Allah le poruncește oamenilor Cărții să creadă în El și în Mesagerii Săi și le interzice să-L socotească pe Allah al treilea din trei, unul fiind 'Isa, iar celălalt Maryam. Aceasta este afirmația creștinilor; Allah să-i umilească! Le poruncește să se oprească și le vestește că aceasta este mai bine pentru ei, fiindcă numai astfel se află izbăvirea; tot ceea ce se împotrivește duce la pieire.

Apoi Allah Se declară mai presus de părtaș și copil: „Allah este numai o singură Divinitate”, unic în Dumnezeire; adorarea nu I se cuvine decât Lui. „Mărire Lui!” - El este mai presus și sfânt - „de a avea un fiu”. Ale Lui sunt toate cele din ceruri și de pe pământ. Toți Îi aparțin și au nevoie de El; este cu neputință ca vreunul să-I fie părtaș ori fiu. El este Stăpânul lumii de sus și al lumii de jos, purtătorul de grijă al intereselor lor lumești și de apoi, Veghetorul lor și Cel Care îi va răsplăti. Allah este de ajuns ca Ocrotitor.

Versetele 172 și 173

După ce a pomenit exagerarea creștinilor cu privire la 'Isa și a arătat că el este robul și Mesagerul Său, Allah vestește că Mesia nu refuză și nu se ferește din dispreț să-L adore pe Domnul său; nici îngerii apropiați nu fac aceasta. Negarea acestui dispreț arată cu atât mai mult că ei sunt lipsiți de trufie. Din negarea unei însușiri se înțelege afirmarea opusului ei: 'Isa și îngerii apropiați Îl adoră pe Domnul lor de bunăvoie, iubesc adorarea și se străduiesc în ea după starea fiecăruia. Prin aceasta au meritat cinstea mare și izbânda. Nu se socotesc mai presus de a-I fi robi și de a-I recunoaște stăpânirea și Dumnezeirea.

Dimpotrivă, ei își văd nevoia de aceasta mai presus de orice nevoie. Nimeni să nu-și închipuie că ridicarea lui 'Isa ori a altei creaturi deasupra treptei pe care Allah i-a rânduit-o și înălțarea lui deasupra adorării ar fi o desăvârșire. Aceasta este însăși nedesăvârșirea, care merită mustrare și pedeapsă. De aceea spune: „Pe cei care se socotesc prea presus de adorarea Lui și se trufesc, El îi va aduna pe toți la Sine”, adică Allah va aduna întreaga creație la Sine: pe cei care s-au socotit prea presus și s-au trufit, precum și pe robii Săi credincioși. El va judeca între ei cu dreptate și le va da răsplata hotărâtoare.

Apoi Allah lămurește hotărârea Sa privitoare la ei: „Celor care cred și săvârșesc fapte bune”, adică unesc credința poruncită cu faptele bune, obligatorii și recomandate, împlinind drepturile lui Allah și drepturile robilor Săi, „le va da răsplățile pe deplin”, adică răsplățile rânduite pentru fapte, fiecăruia după credința și fapta lui, „și le va spori din harul Său” cu o răsplată pe care faptele lor nu au câștigat-o și care nici nu le-a trecut prin inimi. Aici intră toate desfătările Grădinii: hrana, băutura, soțiile, priveliștile, bucuria, desfătarea inimii, liniștea sufletului și plăcerea trupului. Aici intră și orice bine religios și lumesc rânduit ca urmare a credinței și a faptei bune.

„Iar pe cei care s-au socotit prea presus și s-au trufit” față de adorarea lui Allah, „îi va pedepsi cu o pedeapsă dureroasă”: mânia și urgia Lui și Focul aprins care ajunge la inimi. „Ei nu vor găsi pentru ei, în afară de Allah, nici ocrotitor și nici ajutător”, adică nu vor afla dintre creaturi pe cineva care să le aducă ceea ce doresc ori să îndepărteze ceea ce îi înspăimântă. Cel mai Milostiv dintre cei milostivi îi va părăsi și îi va lăsa în pedeapsa veșnică. Hotărârea lui Allah nu poate fi respinsă și judecata Lui nu poate fi schimbată.

Versetele 174 și 175

Allah le amintește tuturor oamenilor ceea ce le-a adus dintre dovezile hotărâtoare și lumina limpede. Prin aceasta a statornicit dovada împotriva lor și le-a luminat calea: „O, oameni! V-a venit o dovadă de la Domnul vostru”, adică argumente hotărâtoare care arată adevărul, îl lămuresc și îl deosebesc de fals. Aici intră dovezile raționale și cele transmise, semnele din zări și cele din suflete: „Le vom arăta semnele Noastre în zări și în ei înșiși, până li se va limpezi că el este adevărul” [Fussilat, 41:53].

Cuvintele „de la Domnul vostru” arată noblețea și măreția acestei dovezi: ea vine de la Domnul Care vă crește și vă poartă de grijă în religie și în viața lumească. Din grija pe care v-o poartă, pentru care merită laudă și recunoștință, face parte faptul că v-a adus dovezile ca să vă călăuzească prin ele pe calea cea dreaptă și să ajungeți în Grădinile desfătărilor. Și „v-am coborât o lumină limpede”.

Această lumină este Coranul măreț, care cuprinde cunoștințele celor dintâi și ale celor de pe urmă, veștile adevărate și folositoare, porunca oricărei dreptăți, binefaceri și bunătăți și interzicerea oricărei nedreptăți și a oricărui rău. Oamenii vor rămâne în întuneric dacă nu caută lumina lui și într-o nenorocire cumplită dacă nu iau călăuzirea sa.

Însă oamenii se împart, după credința lor în Coran și după folosul pe care îl iau din el, în două categorii. „Pe cei care cred în Allah”, adică Îi recunosc existența, Îi afirmă toate însușirile desăvârșirii și Îl declară mai presus de orice lipsă și cusur, „și se țin cu tărie de El”, adică se refugiază la Allah, se bizuie pe El, recunosc că nu au putere și tărie prin ei înșiși și cer ajutorul Domnului lor, „îi va face să intre într-o milă și un har de la El”. El îi va acoperi cu mila Sa deosebită, le va înlesni binele, îi va răsplăti din belșug și va îndepărta de la ei nenorocirile și lucrurile neplăcute.

„Și îi va călăuzi către El pe o cale dreaptă”, adică le va dărui știința și fapta, cunoașterea adevărului și lucrarea potrivit lui. Cel care nu crede în Allah, nu se ține cu tărie de El și nu se alipește de Cartea Lui va fi lipsit de mila și harul Său și va fi lăsat în seama lui însuși. Nu se va călăuzi, ci se va rătăci într-o rătăcire limpede, drept pedeapsă pentru părăsirea credinței. Partea lui va fi dezamăgirea și lipsirea. Îi cerem lui Allah iertare, sănătate și ocrotire.

Versetul 176

Allah vestește că oamenii i-au cerut Mesagerului Său o hotărâre⁴⁴ despre cel care moare fără descendenți moștenitori și fără tată ori bunic. „Allah vă dă hotărârea privitoare la cel care moare fără descendenți moștenitori și fără tată ori bunic”, adică nu are nici fiu, nici fiică, nici urmaș din partea fiului, nici tată și nici bunic. De aceea spune: „Dacă un bărbat moare fără să aibă copil”, nici de parte bărbătească și nici de parte femeiască, nici copil direct și nici urmaș din partea fiului.

De asemenea, el nu are tată; aceasta se înțelege din faptul că moștenirea este atribuită fraților și surorilor, iar învățații sunt în consens că frații și surorile nu moștenesc în prezența tatălui. Dacă defunctul nu are copil și nici tată, dar are „o soră”, soră bună sau soră după tată, nu soră după mamă, a cărei hotărâre a fost pomenită mai înainte, atunci „ei îi revine jumătate din ceea ce a lăsat”: jumătate din banii, bunurile imobile, mobilierul și celelalte lucruri rămase de la fratele ei, după achitarea datoriilor și împlinirea testamentului, așa cum s-a arătat mai înainte.

„Iar el o moștenește pe ea dacă aceasta nu are copil”, adică fratele ei bun sau fratele după tată o moștenește. Partea lui nu este stabilită printr-o cotă anume, fiindcă el este moștenitor reziduar: ia întreaga avere dacă nu există cineva cu o cotă fixată și nici alt moștenitor reziduar care să împartă cu el, ori ia ceea ce rămâne după acordarea cotelor fixate.

„Dacă sunt două surori”, sau mai multe, „lor le revin două treimi din ceea ce a lăsat. Iar dacă sunt frați, bărbați și femei”, adică frați și surori buni sau după tată, împreună, „bărbatului îi revine o parte egală cu partea a două femei”. Atunci cota fixată a femeilor cade, iar averea se împarte între frați și surori după această măsură.

„Allah vă lămurește ca să nu vă rătăciți”, adică vă explică hotărârile de care aveți nevoie și vi le face limpezi, ca har și binefacere, pentru ca prin explicația Lui să vă călăuziți, să lucrați după hotărârile Sale și să nu părăsiți calea cea dreaptă din pricina neștiinței. „Allah este Atotștiutor”: cunoaște nevăzutul și văzutul, lucrurile trecute și cele viitoare. El știe nevoia voastră de lămurire și învățătură și vă învață din știința Sa ceea ce vă folosește în toate vremurile și locurile.

Aici se încheie tafsirul Surei an-Nisa'. Lui Allah I se cuvin lauda și recunoștința.