Tafsir as-Saʿdī — Volumul 2

Sura an Nisa

Revelată la Medina

Versetul 1

Această Sură începe prin porunca de a avea taqwa față de Allah, de a-L adora și de a păstra legăturile de rudenie. Allah îi îndeamnă pe oameni la aceste lucruri, arătând în această Sură temeiul lor și pricinile pentru care trebuie să se teamă de El.

El este „Domnul vostru”, Cel care v-a creat, v-a dăruit mijloace de trai, v-a crescut și v-a copleșit cu binecuvântări mărețe.

Printre aceste binecuvântări se află faptul că „v-a creat dintr-un singur suflet și a creat din el perechea sa”, pentru ca între cei doi să existe potrivire, iar bărbatul să-și găsească liniștea alături de ea. Astfel, binecuvântarea se desăvârșește, iar bucuria se împlinește.

Un alt motiv pentru care trebuie să vă temeți de Allah este faptul că vă cereți unii altora drepturile în numele Lui și Îl preamăriți atunci când faceți aceasta. Când doriți să vi se împlinească o nevoie ori să vă atingeți un scop, încercați să obțineți lucrul cerut prin numele lui Allah. Astfel, omul îi spune celuilalt: „Te rog, pe Allah, să faci cutare lucru.”

El vorbește astfel deoarece știe cât de mult Îl preamărește celălalt pe Allah în inima sa și că această preamărire nu-l va lăsa să-l respingă pe cel care îi cere ceva în numele lui Allah. Așa cum Îl preamăriți prin aceasta, trebuie să-L preamăriți și adorându-L și având taqwa față de El.

Allah vestește, de asemenea, că El veghează necontenit asupra robilor Săi. Le vede toate mișcările și opririle, toate stările, atât cele ascunse, cât și cele văzute. Conștiința faptului că El veghează asupra lor trebuie să-i facă să se rușineze înaintea Lui și să păstreze necontenit taqwa.

Faptul că Allah i-a creat dintr-un singur suflet și i-a răspândit pe pământ, deși au aceeași origine, cere ca ei să aibă milă și blândețe unii față de alții.

Alături de porunca de a avea taqwa față de El, Allah a poruncit păzirea legăturilor de rudenie și a interzis ruperea lor. Prin aceasta este întărită însemnătatea drepturilor rudelor.

Așa cum este obligatorie împlinirea dreptului lui Allah, este obligatorie și împlinirea drepturilor oamenilor, îndeosebi ale rudelor. De fapt, împlinirea drepturilor lor face parte din împlinirea dreptului lui Allah, fiind o poruncă pe care El a dat-o.

Cugetă la felul în care această Sură începe prin porunca de a avea taqwa față de Allah și de a respecta legăturile de rudenie și drepturile dintre soți în general. Apoi, toate acestea sunt explicate pe larg și amănunțit de la începutul Surei până la sfârșitul ei.

Este ca și cum întreaga Sură s-ar ocupa de aceste lucruri, lămurind în detaliu ceea ce la început a fost amintit pe scurt.

Cuvintele „și a creat din el perechea sa” subliniază grija care trebuie acordată drepturilor soțului și ale soției și împlinirii acestor drepturi. Femeia a fost creată din bărbat, astfel încât între ei există cea mai apropiată legătură, unire și înrudire.

Versetul 2

Aceasta este prima chestiune din Sura privitoare la drepturile oamenilor. Este vorba despre orfanii care și-au pierdut tații care îi întrețineau, pe când erau mici și slabi și nu erau în stare să se îngrijească singuri de propriile interese.

Cel Milostiv, Îndurător, le-a poruncit robilor Săi să se poarte frumos cu orfanii, să nu se apropie de averile lor decât în felul cel mai bun și să li le înapoieze pe deplin atunci când ajung la maturitate și dobândesc judecata sănătoasă.

El le-a poruncit să nu „înlocuiască ceea ce este bun”, adică bunul îngăduit, în care nu se află niciun rău, „cu ceea ce este rău”, adică luarea pe nedrept a averii orfanului.

De asemenea, le-a poruncit: „nu le consumați averile adăugându-le la averile voastre”.

Versetul arată cât de respingător este ca omul să consume averea orfanilor în vreme ce mijloacele de trai pe care Allah i le-a dăruit îl scutesc de orice nevoie de bunurile lor. Cel care încalcă hotarele în această privință săvârșește „un păcat mare”, adică un păcat grav.

O altă formă a înlocuirii binelui cu răul este ca tutorele să ia lucrul de preț din averea orfanului și să-l înlocuiască cu un lucru de calitate inferioară din propria sa avere.

Versetul dovedește legitimitatea tutelei asupra orfanilor, fiindcă porunca de a le da averile presupune existența tutorelui care li le va preda.

El le poruncește tutorilor să aibă grijă așa cum se cuvine de averile orfanilor. Pentru ca averea să le poată fi predată în bună stare, ea trebuie păstrată și administrată în chipul prin care este ocrotită și sporită, fără a fi expusă primejdiei.

Versetele 3 și 4

Adică, dacă vă temeți că nu veți fi drepți cu fetele orfane aflate sub tutelă și îngrijirea voastră și că nu le veți împlini drepturile fiindcă nu vă simțiți atrași de ele, alegeți alte femei.

„Căsătoriți-vă cu femeile care vă plac”, adică cu acelea pe care le alegeți dintre femeile religioase, înstărite, frumoase, de neam bun, cu un rang bun ori cu alte însușiri care le fac dorite pentru căsătorie. Alegeți-le pe cele care vi se potrivesc.

Dintre toate aceste însușiri, cea mai bună pe care o puteți alege este religiozitatea, așa cum Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - a spus: „Femeia este luată în căsătorie pentru patru lucruri: pentru averea ei, pentru neamul ei, pentru frumusețea ei și pentru religia ei. Alege-o pe cea religioasă; fie ca mâinile tale să fie acoperite de țărână”, adică fie ca tu să izbândești⁷.

Versetul arată că bărbatul trebuie să cerceteze starea femeii cu care dorește să se căsătorească. Îi este chiar îngăduit să o privească, pentru a alege în cunoștință de cauză o femeie pe care o socotește potrivită și pentru a fi sigur că o dorește.

Apoi Allah a arătat numărul femeilor cu care este îngăduită căsătoria: „câte două, trei ori patru”. Cel care dorește să aibă două soții poate face aceasta; dacă dorește trei ori patru, poate face aceasta, dar nu mai mult de patru, potrivit consensului învățaților. Versetul a fost revelat pentru a arăta binefacerea lui Allah; de aceea nu este îngăduită depășirea numărului pe care El l-a precizat.

Aceasta deoarece dorința bărbatului poate să nu fie satisfăcută de o singură soție; de aceea îi este îngăduit să mai ia câte una, până la patru. Patru sunt de ajuns pentru oricine, în afara unor cazuri rare.

Însă aceasta este îngăduită numai dacă este sigur că va putea evita nedreptatea și purtarea rea și are încredere că le va putea da tuturor drepturile lor.

Dacă se teme că nu va putea fi drept în toate privințele, trebuie să se limiteze la o singură soție ori la femeile pe care le stăpânește mâna sa dreaptă, fiindcă împărțirea egală între acestea din urmă nu este obligatorie.

„Aceasta”, adică limitarea la o singură soție ori la femeile stăpânite de mâna dreaptă, „este mai aproape de a nu săvârși nedreptate” față de vreuna dintre ele.

Versetul arată că nu se cuvine ca omul să intre într-o situație în care se teme că va săvârși nedreptate ori nu-și va împlini îndatoririle, chiar dacă lucrul este îngăduit în principiu. El trebuie să aleagă calea cea mai sigură și să-și ocrotească religia, fiindcă păstrarea religiei nevătămate este cel mai bun dar.

Mulți bărbați le nedreptățesc pe femei și le lipsesc de drepturile lor, îndeosebi de mahr, darul nupțial obligatoriu. De obicei, este vorba despre o sumă mare, plătită dintr-o dată, pe care soțului îi poate fi greu să i-o dea soției.

De aceea Allah le-a poruncit și i-a îndemnat pe bărbați: „Dați-le femeilor, de bunăvoie, mahrul care li se cuvine”, adică din suflet, cu inima împăcată, fără amânare și fără să scadă ceva din el.

Aceasta arată că mahrul trebuie dat femeii, dacă ea a ajuns la vârsta la care răspunde pentru faptele sale, și că el devine proprietatea ei de îndată ce contractul de căsătorie a fost încheiat. Allah i l-a atribuit ei, spunând „mahrul care li se cuvine”, iar această atribuire arată că mahrul este proprietatea ei.

„Dacă ele vă dăruiesc de bunăvoie o parte din el”, adică din mahr, dacă renunță de bunăvoie și prin alegere proprie la o parte din el, acceptă amânarea ori o altă compensație, „atunci folosiți-o cu plăcere și fără nicio urmare rea”. Nu se află niciun păcat asupra voastră pentru aceasta și nu va veni nicio urmare rea.

Versetul arată că femeia matură are dreptul să dispună de averea sa, chiar și dăruind din ea. Dacă nu are judecată matură, darul ei nu este valabil. Tot astfel, tutorele ei nu are dreptul la nicio parte din mahrul ei, în afară de ceea ce ea îi dăruiește de bunăvoie.

Cuvintele „căsătoriți-vă cu femeile care vă plac” arată că nu este recomandată căsătoria cu femeile nelegiuite. Dimpotrivă, ea este interzisă atunci când este vorba despre femeia politeistă ori despre cea care săvârșește desfrânare.

Allah Preaînaltul a spus: „Nu vă căsătoriți cu femeile politeiste până când ele nu vor crede” (al-Baqarah, 2:221) și a spus: „Femeia care săvârșește desfrânare nu poate fi luată în căsătorie decât de un bărbat care săvârșește desfrânare ori de un politeist” (an-Nur, 24:3).

Versetul 5

Expresia „cei lipsiți de discernământ” îi cuprinde pe toți cei care nu știu să administreze bine averea: fie din lipsa rațiunii, precum nebunul, cel cu dizabilitate intelectuală și cei asemenea lor, fie din lipsa maturității, precum copilul și cel nechibzuit.

Allah le-a interzis tutorilor să le dea acestora averile, pentru ca ei să nu le strice și să nu le risipească. Allah a făcut averile mijloc de susținere pentru robii Săi și de împlinire a intereselor lor religioase și lumești, iar aceștia nu știu să le administreze și să le păstreze bine.

De aceea, Allah i-a poruncit tutorelui să nu le predea averea. În schimb, el trebuie să-i hrănească și să-i îmbrace din ea și să cheltuiască pentru cele trebuincioase și pentru nevoile lor religioase și lumești.

El trebuie să le adreseze „vorbe cuviincioase”: dacă ei își cer averile, să le făgăduiască faptul că li le va da după ce vor ajunge la maturitate și să le vorbească frumos, pentru a le liniști inimile.

Faptul că Allah Preaînaltul a atribuit averile tutorilor, spunând „averile voastre”, arată că ei trebuie să administreze averile celor lipsiți de discernământ așa cum și-ar administra propriile averi: să le păstreze, să le folosească bine și să nu le expună primejdiei.

Versetul arată că întreținerea nebunului, a copilului și a celui lipsit de discernământ se plătește din averea lor, dacă au avere, după cum Allah a spus: „Hrăniți-i și îmbrăcați-i din ele.”

El arată, de asemenea, că afirmația tutorelui este acceptată atunci când acesta afirmă că a cheltuit pentru hrana și îmbrăcămintea lor, dacă pretenția lui este plauzibilă. Allah l-a făcut persoana de încredere asupra averii lor, iar cuvântul celui căruia i s-a încredințat ceva trebuie primit.

Versetul 6

Punerea la încercare înseamnă că orfanului apropiat de maturitate, de la care se poate aștepta discernământ, i se dă o parte din averea sa, pentru ca tutorele să vadă dacă o administrează așa cum se cuvine stării sale. Astfel se vădește dacă are sau nu discernământ.

Dacă el continuă să administreze rău bunurile, averea nu i se predă, chiar dacă ajunge la o vârstă înaintată, fiindcă lipsa lui de discernământ stăruie.

Dacă devine vădit că are discernământ, știe să-și administreze averea și a ajuns la vârsta căsătoriei, atunci „încredințați-le averile lor” pe deplin.

„Nu le consumați peste măsură”, adică depășind limita lucrului îngăduit, trecând de la bunurile proprii pe care Allah vi le-a îngăduit la averile lor pe care vi le-a interzis.

„Și în grabă, înainte ca ei să crească”, adică să nu le consumați averile cât timp ei sunt mici și nu pot să le ia de la voi ori să vă împiedice să le consumați. Nu vă grăbiți să profitați de ele înainte ca orfanii să crească și să fie în stare să și le ia ori să vă oprească.

Așa procedează adesea mulți tutori care nu se tem de Allah și nu au milă și dragoste față de cei aflați sub ocrotirea lor. Ei socotesc această situație un prilej de câștig, profită de ea și se grăbesc să săvârșească lucrul pe care Allah li l-a interzis.

De aceea Allah Preaînaltul a interzis în mod deosebit această purtare.

Versetul 7

În perioada jahiliyyah, din pricina cruzimii și a împietririi inimilor lor, arabii nu le dădeau moștenire celor slabi, precum femeile și copiii. Ei rezervau moștenirea bărbaților puternici, fiindcă, după părerea lor, aceștia erau oamenii războiului și ai luptei, care puteau să prade și să ia prada de război.

Domnul Înțelept și Milostiv a voit însă să le rânduiască robilor Săi o Lege în care bărbații și femeile, cei puternici și cei slabi să fie deopotrivă cuprinși în dreptul general de a moșteni.

Mai întâi, El a așezat acest principiu general, pentru ca sufletele să se obișnuiască cu el. Apoi au venit detaliile, după ce principiul general fusese statornicit, oamenii erau pregătiți să le primească, iar împotrivirea născută din obiceiurile lor urâte fusese îndepărtată.

De aceea Allah a spus: „Bărbaților le revine o parte”, adică o cotă, „din ceea ce lasă în urmă părinții”, mama și tatăl, „și rudele”, în general; „iar femeilor le revine o parte din ceea ce lasă în urmă părinții și rudele”.

Este ca și cum s-ar fi pus întrebarea: această parte este lăsată obiceiului și datinii, astfel încât ei să le dea cât vor, ori este o cotă determinată?

Allah Preaînaltul a răspuns: „o parte hotărâtă”, adică o parte pe care Cel Atotștiutor și Preaînțelept a stabilit-o. Mărimea acestor cote va fi lămurită mai departe, dacă Allah voiește.

Mai putea apărea o altă părere greșită: aceea că femeile și copiii ar primi moștenire numai atunci când averea este mare. Allah a îndepărtat și această presupunere prin cuvintele: „fie că este puțin, fie că este mult”.

Binecuvântat este Allah, Cel mai bun dintre cei care hotărăsc.

Versetul 8

Aceasta este una dintre hotărârile frumoase și mărețe ale lui Allah, care aduce mângâiere inimilor.

El a spus: „Dacă la împărțire”, adică la împărțirea moștenirii, „sunt de față rude” care nu se numără printre moștenitori, după cum arată cuvântul „împărțire”, fiindcă moștenitorii sunt cei între care se împarte averea, „orfani ori nevoiași”, adică oameni săraci care merită să primească, „dați-le și lor ceva din moștenire”.

Dați-le ceea ce vă este ușor din averea care a ajuns la voi fără trudă, osteneală ori oboseală. Sufletele lor tânjesc după o parte din ea, iar inimile lor o doresc. Mângâiați-le, așadar, inimile cu un lucru care nu vă vatămă și care lor le aduce folos.

Din sensul versetului se înțelege că, atunci când cineva își arată dorința și speranța de a primi dintr-un lucru aflat la îndemâna omului, acesta trebuie să-i dea o parte din el, în măsura în care poate.

Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - a spus: „Dacă slujitorul unuia dintre voi îi aduce mâncarea, să-l așeze alături de el; iar dacă nu-l așază alături, să-i dea o îmbucătură ori două⁸.”

Când apăreau primele roade ale pomilor, Companionii - Allah să fie mulțumit de ei - i le aduceau Mesagerului lui Allah - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - ca el să se roage pentru binecuvântarea lor. Atunci el căuta cel mai mic copil aflat de față și îi dădea lui rodul⁹, știind cât de mult îl dorea.

Toate acestea se aplică atunci când este cu putință să se dăruiască ceva. Dacă nu este cu putință, deoarece dreptul aparține unor copii minori ori există cineva mai îndreptățit, „adresați-le vorbe cuviincioase”. Răspundeți-le frumos și despărțiți-vă de ei cu blândețe, prin cuvinte bune, nu prin vorbe urâte ori jignitoare.

Versetele 9 și 10

S-a spus că aceste cuvinte li se adresează oamenilor aflați de față atunci când cineva este pe moarte. Dacă el se abate de la dreptate în testamentul său, ei trebuie să-l îndemne la dreptate și echitate.

Aceasta se întemeiază pe cuvintele: „să rostească vorbe drepte”, adică vorbe potrivite cu dreptatea și cu lucrul cuvenit. Ei trebuie să-l sfătuiască pe cel care dorește să facă un testament să rânduiască cele privitoare la copiii săi așa cum ar dori ei să fie tratați propriii copii după moartea lor.

Alți exegeți au spus că versetul li se adresează tutorilor celor lipsiți de judecată, precum nebunul, copilul minor și cel nechibzuit. Ei trebuie să se poarte cu aceștia, în treburile religioase și lumești, așa cum ar dori ca aceia care vor veni după ei să se poarte cu propriii lor copii slabi.

„Să se teamă de Allah” atunci când îi au sub tutelă, adică să se poarte cu ei potrivit taqwei față de Allah, fără să-i umilească. Să aibă grijă de ei, să-i educe și să-i învețe taqwa.

După ce le-a poruncit aceasta, Allah i-a avertizat să nu consume averile orfanilor și a făgăduit o pedeapsă aspră pentru aceasta.

„Cu adevărat, cei care consumă pe nedrept averile orfanilor”, adică fără drept. Din aceasta sunt exceptate situațiile amintite mai înainte: tutorelui sărac îi este îngăduit să consume din avere după cuviință, iar hrana lui poate fi amestecată cu hrana orfanilor.

Cei care o consumă pe nedrept „nu fac decât să înghită foc în pântecele lor”. Lucrul pe care îl consumă este un foc ce se aprinde înlăuntrul lor, iar ei sunt cei care și-l așează în pântece.

„Iar ei vor arde într-un Foc aprins”, adică într-un Foc stârnit și arzând cu putere.

Aceasta este una dintre cele mai aspre amenințări amintite pentru păcate. Ea arată cât de respingătoare și de cumplită este consumarea pe nedrept a averii orfanilor și faptul că aceasta îl face pe om vrednic să intre în Foc. Prin urmare, se numără printre cele mai grave dintre păcatele mari. Îi cerem lui Allah ocrotire și sănătate.

Versetele 11 și 12

Aceste versete, împreună cu versetul de la sfârșitul Surei, sunt versetele care tratează împărțirea moștenirii.

Ele, împreună cu hadithul lui 'Abdullah ibn 'Abbas, consemnat în Sahih al-Bukhari - „Dați-le cotele determinate celor cărora li se cuvin, iar ceea ce rămâne îi revine celei mai apropiate rude de parte bărbătească¹⁰” -, cuprind cele mai multe, dacă nu toate, hotărârile privitoare la cotele determinate ale moștenirii, după cum se va vedea mai jos.

Este exceptată cota de moștenire a bunicii, care nu este amintită în aceste texte. Însă în cărțile as-Sunan s-a relatat de la al-Mughirah ibn Shu'bah și Muhammad ibn Maslamah că Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - i-a acordat bunicii a șasea parte. Învățații au ajuns¹¹, de asemenea, la consens asupra acestei hotărâri.

„Allah vă poruncește cu privire la copiii voștri.” Copiii voștri, o, părinți, vă sunt încredințați, iar Allah v-a poruncit să-i păziți și să vă îngrijiți atât de interesele lor religioase, cât și de cele lumești.

Trebuie să-i învățați, să-i disciplinați, să-i opriți de la stricăciune și să le porunciți supunerea față de Allah și taqwa în toate vremurile, după cum Allah Preaînaltul a spus: „O, voi cei care credeți, păziți-vă pe voi înșivă și familiile voastre de un Foc al cărui combustibil sunt oamenii și pietrele” (at-Tahrim, 66:6).

Copiii le sunt încredințați părinților. Dacă aceștia își îndeplinesc datoria față de ceea ce le-a fost încredințat, vor avea o răsplată mare; dacă îl neglijează, devin vrednici de avertisment și pedeapsă.

Aceasta arată că Allah Preaînaltul este mai milostiv cu robii Săi decât sunt părinții cu propriii lor copii. Deși părinții au milă față de copiii lor, Allah le-a poruncit să-i îngrijească.

Apoi Allah a lămurit felul în care copiii moștenesc: „unui băiat îi revine o parte egală cu partea a două fete”. Aceste cuvinte îi cuprind pe copiii nemijlociți ai celui mort și pe copiii fiilor săi.

Dacă nu există un alt moștenitor căruia îi revine o cotă determinată, fiului îi revine o parte egală cu părțile a două fete. Ceea ce rămâne după ce moștenitorii cu cote determinate și-au primit părțile le revine copiilor și se împarte între ei în același fel.

Învățații au ajuns la consens asupra acestei hotărâri. Ei sunt, de asemenea, de acord că, atunci când există copii nemijlociți, moștenirea le revine acestora, iar copiii fiului nu primesc nimic în cazul în care printre copiii nemijlociți se află și băieți, și fete.

Aceasta este situația în care urmașii de parte bărbătească și cei de parte femeiască se află împreună. Mai există două situații: aceea în care există numai urmași de parte bărbătească, care va fi explicată mai târziu, și aceea în care există numai urmași de parte femeiască, amintită aici.

„Dacă sunt numai fete, mai mult de două”, adică fiicele celui mort ori fiicele fiului său, trei ori mai multe, „lor le revin două treimi din ceea ce a lăsat; iar dacă este una singură”, fie o fiică nemijlocită, fie o fiică a fiului, „ei îi revine jumătate”. Asupra acestei hotărâri există consens.

Rămâne însă întrebarea: de unde se înțelege că două fiice primesc două treimi, hotărâre asupra căreia există consens?

Răspunsul se înțelege din cuvintele: „iar dacă este una singură, ei îi revine jumătate”. Ele arată că, atunci când există mai mult de o fiică, cota determinată nu mai este jumătatea, iar singura cotă mai mare decât jumătatea este de două treimi.

De asemenea, cuvintele „unui băiat îi revine o parte egală cu partea a două fete” arată că, atunci când cel mort lasă un fiu și o fiică, fiului îi revin două treimi. Allah ne-a vestit că el primește partea a două fete, iar aceasta dovedește că două fiice primesc două treimi.

Mai mult, dacă fiica primește o treime atunci când se află împreună cu fratele ei - care îi micșorează partea mai mult decât ar micșora-o sora ei -, este cu atât mai firesc ca ea să primească aceeași treime atunci când se află împreună cu sora sa.

Pe lângă aceasta, Allah a spus despre două surori: „Dacă ele sunt două, lor le revin două treimi din ceea ce a lăsat” (an-Nisa', 4:176). Dacă două surori, deși sunt rude mai îndepărtate decât fiicele, primesc două treimi, atunci este cu atât mai firesc ca două fiice, care sunt rude mai apropiate, să primească două treimi.

Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - le-a acordat celor două fiice ale lui Sa'd două treimi, după cum se relatează în hadithul autentic¹².

Mai rămâne o întrebare: ce rost au cuvintele „mai mult de două”?

Răspunsul - iar Allah știe cel mai bine - este acela că ele arată că partea determinată, de două treimi, nu sporește atunci când numărul fiicelor depășește două. Ea rămâne aceeași pentru două ori mai multe fiice.

Versetul arată că, dacă există o fiică nemijlocită și una ori mai multe fiice ale unui fiu, fiica nemijlocită primește jumătate. Din cele două treimi pe care Allah le-a hotărât pentru fiice și fiicele fiilor rămâne atunci o șesime, iar aceasta le revine fiicei ori fiicelor fiului. De aceea, această șesime este numită completarea celor două treimi.

Aceeași hotărâre se aplică atunci când există o fiică a unui fiu și fiice ale unui fiu aflate mai jos în șirul descendenței.

Versetul mai arată că, atunci când fiicele nemijlocite ori fiicele mai apropiate ale unui fiu au primit cele două treimi ale moștenirii, fiicele fiilor aflate mai jos în șirul descendenței nu mai primesc nimic. Allah le-a hotărât numai două treimi, iar acestea au fost deja luate. Dacă rudele mai îndepărtate nu ar fi excluse, toate aceste fiice ar primi mai mult de două treimi, ceea ce s-ar împotrivi textului.

Toate aceste hotărâri sunt acceptate prin consens de învățați. Toată lauda Îi aparține lui Allah.

Cuvintele Sale „din ceea ce a lăsat” arată că moștenitorii moștenesc tot ceea ce a lăsat în urmă cel mort: bunuri imobile, mobilier, aur, argint și orice altceva, inclusiv diyah, care devine datorată numai după moartea lui, și chiar creanțele pe care le are de încasat.

Apoi Allah a amintit partea de moștenire a părinților: „Fiecăruia dintre părinții săi”, adică tatălui și mamei sale, „îi revine a șasea parte din ceea ce a lăsat, dacă el are copii”. Aici sunt cuprinși copiii lui nemijlociți și copiii fiului său, fie ei băieți ori fete, unul ori mai mulți.

Mama nu primește mai mult de a șasea parte atunci când există copii. În ceea ce-l privește pe tată, dacă există un urmaș de parte bărbătească, el nu primește mai mult de a șasea parte. Dacă există numai urmașe de parte femeiască, una ori mai multe, iar cotele determinate epuizează moștenirea - cum se întâmplă când rămân părinții și două fiice -, nu mai rămâne nimic care să-i revină celei mai apropiate rude de parte bărbătească.

Dacă însă, după ce fiicei ori fiicelor li s-au dat cotele determinate, mai rămâne ceva, tatăl primește cota sa determinată de o șesime, iar restul îi revine tot lui, fiindcă este cea mai apropiată rudă de parte bărbătească. Cotele determinate le-au fost date tuturor celor îndreptățiți, iar ceea ce rămâne îi revine celei mai apropiate rude de parte bărbătească. Tatăl este mai apropiat decât fratele, unchiul patern și cei asemenea lor.

„Dacă nu are copii și părinții săi sunt moștenitorii lui, mamei îi revine a treia parte”, iar restul îi revine tatălui. Singurii moștenitori sunt părinții, iar cota mamei a fost precizată; prin urmare, restul îi revine tatălui.

De aici se cunoaște că, atunci când cel mort nu are copii, tatăl nu are o cotă determinată. El moștenește, în calitate de cea mai apropiată rudă de parte bărbătească, întreaga avere ori ceea ce rămâne după acordarea cotelor determinate.

Dacă, alături de părinți, există și unul dintre soți, acesta își primește cota determinată, mama primește o treime din ceea ce rămâne, iar restul îi revine tatălui.

Aceasta este arătată de cuvintele lui Allah: „și părinții săi sunt moștenitorii lui, mamei îi revine a treia parte”, adică o treime din ceea ce moștenesc părinții. Aceasta se întâmplă în două situații: mama primește o șesime din întreaga avere atunci când moștenitorii sunt soțul, mama și tatăl, iar când moștenitorii sunt soția, mama și tatăl, ea primește un sfert din întreaga avere.

Versetul nu arată că, în lipsa copiilor, mama primește întotdeauna o treime din întreaga avere. De aceea nu este nevoie să se spună că aceste două situații sunt excepții.

Explicația este că partea luată de soț ori soție seamănă cu suma luată de creditor: ea se scade din întreaga avere înainte de împărțire, iar ceea ce rămâne se împarte între părinți.

Pe lângă aceasta, dacă i-am da mamei o treime din întreaga avere, ea ar primi mai mult decât tatăl atunci când soțul celei decedate se află în viață. Iar atunci când soția celui decedat se află în viață, tatăl ar primi cu numai jumătate dintr-o șesime mai mult decât mama. O asemenea împărțire nu are echivalent în celelalte situații, căci regula cunoscută este că mama fie primește o parte egală cu partea tatălui, fie tatăl primește de două ori partea mamei.

„Dacă are frați ori surori, mamei îi revine a șasea parte.” Aici sunt cuprinși frații și surorile buni, cei de tată și cei de mamă, fie bărbați ori femei, fie că moștenesc, fie că sunt împiedicați să moștenească de prezența tatălui ori a bunicului.

S-ar putea spune însă că din expresia „dacă are frați ori surori” nu reiese că ea îi cuprinde și pe cei care nu au dreptul efectiv la moștenire. În acest caz, prezența fraților și surorilor nu ar reduce partea mamei de la o treime la o șesime decât dacă ei au dreptul să moștenească. Această părere este sprijinită de faptul că partea mamei este redusă tocmai pentru ca o parte din avere să rămână și pentru ei. Allah știe cel mai bine.

Această hotărâre se aplică atunci când sunt cel puțin doi. Cineva ar putea socoti problematică folosirea cuvântului „frați”, fiindcă el este la plural. Răspunsul este că aici se are în vedere mai mult de o persoană.

Pluralul poate desemna și două persoane, așa cum Allah Preaînaltul a spus despre Dawud și Sulayman: „Noi eram martori la judecata lor” (al-Anbiya', 21:78). Tot astfel, El a spus despre frații și surorile de mamă: „Dacă un bărbat ori o femeie lasă moștenire fără descendenți moștenitori și fără tată ori bunic, dar are un frate ori o soră, fiecăruia dintre ei îi revine a șasea parte. Dacă sunt mai mulți, ei împart a treia parte” (an-Nisa', 4:12). Aici este folosit pluralul, deși se au în vedere două ori mai multe persoane, potrivit consensului învățaților.

Prin urmare, dacă cel mort lasă în urmă mama, tatăl și frați ori surori, mama primește o șesime, iar restul îi revine tatălui¹³. Frații și surorile reduc partea mamei de la o treime la o șesime, cu toate că tatăl îi împiedică să primească vreo parte. Această concluzie diferă de cealaltă interpretare posibilă, potrivit căreia mama primește o treime, iar restul îi revine tatălui.

Apoi Allah Preaînaltul a spus: „după împlinirea testamentului pe care l-a făcut ori plata unei datorii”. Aceste cote determinate devin cuvenite și se împart numai după achitarea datoriilor celui mort față de Allah, precum zakah, ori față de oameni și după împlinirea testamentului pe care l-a făcut înainte de moarte. Ceea ce rămâne după acestea este moștenirea cuvenită moștenitorilor.

Testamentul este amintit înaintea datoriei, deși nu este mai important decât ea, pentru a-i sublinia însemnătatea, fiindcă moștenitorilor le poate fi greu să-l împlinească. În ordinea aplicării, datoriile au întâietate față de testament și se plătesc din avere înainte de împărțirea cotelor determinate.

Testamentul este valabil numai pentru cel mult o treime din avere și numai în favoarea unei persoane care nu este moștenitor. Dacă depășește o treime ori este făcut în favoarea unui moștenitor, el nu poate fi împlinit decât cu încuviințarea tuturor moștenitorilor.

„Părinții voștri și copiii voștri - voi nu știți care dintre ei vă este mai apropiat prin folos.” Dacă împărțirea moștenirii ar fi lăsată în seama rațiunii și alegerii voastre, aceasta ar pricinui un rău a cărui întindere numai Allah o cunoaște. Rațiunea oamenilor este nedesăvârșită, iar ei nu cunosc ceea ce este mai potrivit în fiecare timp și loc. Nimeni nu știe care dintre copii și părinți îi va aduce un folos mai mare și îl va ajuta mai mult să-și atingă scopurile religioase și lumești.

„Aceasta este o îndatorire hotărâtă de Allah. Cu adevărat, Allah este Atotștiutor, Preaînțelept.” Aceste cote au fost rânduite de Allah, a Cărui știință cuprinde toate lucrurile, a Cărui Lege și ale Cărui hotărâri sunt desăvârșite și care așează tot ceea ce hotărăște în cel mai bun chip. Mințile omenești nu pot ajunge la hotărâri la fel de drepte, potrivite tuturor timpurilor, locurilor și împrejurărilor.

„Vouă”, soților, „vă revine jumătate din ceea ce lasă soțiile voastre, dacă ele nu au copii. Dacă ele au copii, vouă vă revine a patra parte din ceea ce lasă, după împlinirea testamentului pe care l-au făcut ori plata unei datorii. Lor le revine a patra parte din ceea ce lăsați voi, dacă nu aveți copii. Dacă aveți copii, lor le revine a opta parte din ceea ce lăsați, după împlinirea testamentului pe care l-ați făcut ori plata unei datorii.”

Copiii a căror existență ori absență schimbă aceste cote sunt copiii nemijlociți ai persoanei decedate ori copiii fiilor săi, băieți sau fete, unul ori mai mulți, fie că provin din căsătoria cu soțul ori soția rămasă în viață, fie dintr-o altă căsătorie. Copiii fiicei nu intră aici, potrivit consensului învățaților.

„Dacă un bărbat ori o femeie lasă moștenire fără descendenți moștenitori și fără tată ori bunic, dar are un frate ori o soră”, adică un frate ori o soră de mamă, după cum arată unele recitări. Învățații sunt în unanimitate de acord că frații și surorile amintiți aici sunt cei de mamă.

Cel care lasă moștenire în situația numită kalalah nu are nici tată ori bunic pe linie paternă, nici fiu ori fiică, nici descendenți ai fiilor, băieți ori fete, oricât de departe s-ar întinde linia ascendentă ori descendentă. Astfel a explicat-o Abu Bakr as-Siddiq - Allah să fie mulțumit de el -, iar învățații au ajuns la consens asupra ei. Toată lauda Îi aparține lui Allah.

„Fiecăruia dintre ei”, adică fratelui și surorii, „îi revine a șasea parte. Dacă sunt mai mulți, ei împart a treia parte” și nu primesc mai mult de o treime, oricât de mulți ar fi. Cuvintele „ei împart a treia parte” arată că bărbatul și femeia au cote egale aici, deoarece împărțirea în comun înseamnă egalitate.

Kalalah presupune absența descendenților cu drept la moștenire, oricât de departe s-ar întinde linia lor, și a ascendenților de parte bărbătească, oricât de sus ar urca linia paternă. Aceștia îi împiedică pe frații și surorile de mamă să moștenească, deoarece Allah le-a acordat o cotă numai în cazul kalalah. În afara acestui caz, ei nu moștenesc nimic, potrivit consensului învățaților.

Cuvintele „ei împart a treia parte” arată că frații buni nu au nicio cotă atunci când moștenitorii sunt soțul, mama, frații ori surorile de mamă și frații buni. Soțul primește jumătate, mama primește o șesime, iar frații și surorile de mamă primesc treimea rămasă. Fraților buni nu le mai rămâne nimic.

Allah le-a hotărât fratelui și surorii de mamă o treime. Dacă și frații buni ar primi o parte din ea, în hotărârea lui Allah ar fi introdus ceva ce El nu a cuprins acolo. În plus, frații și surorile de mamă au o cotă determinată, pe când frații buni moștenesc, în calitate de moștenitori reziduari, numai ceea ce rămâne după acordarea cotelor determinate.

Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - a spus: „Dați-le cotele determinate celor cărora li se cuvin, iar ceea ce rămâne îi revine celei mai apropiate rude de parte bărbătească¹⁴.”

Moștenitorii cu cote determinate sunt aceia cărora Allah le-a stabilit părțile. În situația de mai sus, după împărțirea cotelor determinate nu rămâne nimic; de aceea frații buni nu primesc nimic. Aceasta este părerea corectă în această chestiune.

Moștenirea surorilor bune și a surorilor de tată este amintită în versetul în care Allah Preaînaltul spune: „Ei îți cer o hotărâre. Spune: Allah vă dă hotărârea cu privire la cel care moare fără descendenți moștenitori și fără tată ori bunic” (an-Nisa', 4:176).

Dacă există o singură soră, bună ori de tată, ea primește jumătate din avere. Dacă sunt două surori, ele primesc două treimi. Dacă există o soră bună alături de una ori mai multe surori de tată, sora bună primește jumătate, iar surorii ori surorilor de tată le revine ceea ce completează cele două treimi, adică o șesime.

Dacă surorile bune au primit toate cele două treimi, surorile de tată nu mai primesc nimic, așa cum s-a arătat mai sus în cazul fiicelor și al fiicelor fiului. Dacă sunt împreună frați și surori, fiecărui bărbat îi revine o parte egală cu partea a două femei.

S-ar putea întreba: putem afla din Coran hotărârea privitoare la moștenirea ucigașului, a robului, a rudei care are altă religie, a robului eliberat numai în parte, a persoanei intersexuale, a bunicului atunci când există frați și surori, precum și hotărârile privitoare la 'awl, radd, rudele îndepărtate, celelalte rude de parte bărbătească și surorile aflate alături de fiice ori de fiicele fiului?

Răspunsul este da. Toate aceste situații sunt indicate în Coran într-un chip implicit și subtil, pe care îl înțelege numai cel care cercetează cu atenție.

Ucigașul și ruda care are altă religie nu moștenesc. Allah a arătat deja că împărțirea averii între moștenitori se întemeiază pe apropierea rudeniei și pe folosul religios și lumesc. El a indicat această înțelepciune prin cuvintele: „voi nu știți care dintre ei vă este mai apropiat prin folos” (an-Nisa', 4:11).

Ucigașul i-a pricinuit celui de la care ar fi moștenit cel mai mare rău. Temeiul care i-ar fi dat dreptul la moștenire nu poate prevala asupra răului uciderii, care este contrariul folosului pentru care a fost rânduită moștenirea. Se cunoaște astfel că uciderea este una dintre cele mai puternice piedici în calea moștenirii și înseamnă ruperea legăturii de rudenie despre care Allah a spus: „Rudele de sânge sunt mai îndreptățite unele față de altele, potrivit Cărții lui Allah” (al-Ahzab, 33:6).

Aceasta se potrivește și principiului statornicit al Legii revelate: cel care se grăbește să dobândească un lucru înainte de vremea lui este pedepsit prin lipsirea de el.

Tot astfel se înțelege că persoana de altă religie decât cel mort nu îl moștenește. Aici se opun temeiul moștenirii, adică legătura de sânge, și piedica ei, adică deosebirea de religie, care presupune separarea sub toate aspectele. Piedica prevalează și înlătură efectul legăturii de sânge, astfel încât aceasta nu mai dă dreptul la moștenire.

Allah a făcut ca drepturile musulmanilor să aibă întâietate față de drepturile lumești ale rudelor care nu cred. Când un musulman moare, averea lui trece la cei mai apropiați și mai îndreptățiți dintre musulmani. Cuvintele „Rudele de sânge sunt mai îndreptățite unele față de altele, potrivit Cărții lui Allah” se aplică atunci când religia lor este aceeași. Dacă religiile sunt diferite, frăția credinței are întâietate față de frăția de sânge.

Ibn al-Qayyim a spus în Jala' al-Afham: „Cugetă la acest sens din versetul moștenirii. Allah a legat moștenirea reciprocă de termenul «soție» (zawjah), nu de termenul «femeie» (imra'ah), spunând: «Vouă vă revine jumătate din ceea ce lasă soțiile voastre» (an-Nisa', 4:12). El a arătat astfel că această moștenire reciprocă există numai datorită legăturii conjugale, care presupune potrivire și faptul că fiecare este legat de celălalt. Între credincios și cel care nu crede nu există însă o asemenea potrivire și niciunul nu este legat de celălalt în acest sens; de aceea ei nu se moștenesc reciproc. Subtilitățile cuvintelor și expresiilor Coranului¹⁵ sunt mai presus de puterea de cuprindere a oamenilor.”

Robul nu moștenește și nu poate fi moștenit. Faptul că nu poate fi moștenit este limpede, fiindcă nu deține nimic care să poată fi lăsat moștenire; tot ceea ce se află în stăpânirea lui îi aparține stăpânului său.

El nu moștenește fiindcă nu poate deține bunuri: tot ceea ce ajunge în stăpânirea lui îi aparține stăpânului său, care nu este ruda celui mort. Se înțelege astfel că expresii precum „unui băiat îi revine o parte egală cu partea a două fete”, „vouă vă revine jumătate din ceea ce lasă soțiile voastre” și „fiecăruia dintre ei îi revine a șasea parte” se aplică numai celor care pot deține avere. Robul nu poate deține avere, deci nu poate moșteni.

În ceea ce-l privește pe robul eliberat numai în parte, hotărârile se aplică proporțional. În măsura în care este liber, el are dreptul la partea de moștenire pe care Allah i-a hotărât-o, fiindcă poate deține bunuri în aceeași măsură. Partea care a rămas în robie nu intră sub această hotărâre. Prin urmare, el moștenește, poate fi moștenit și poate împiedica alte persoane să moștenească în proporție cu partea sa liberă.

Așa cum robul este lăudat ori mustrat, răsplătit ori pedepsit în măsura în care întrunește pricinile acestor judecăți, tot astfel stau lucrurile și aici.

Persoana intersexuală prezintă fie semne vădite ale sexului masculin ori feminin, fie o situație neclară. Dacă sexul este vădit, hotărârea este limpede: bărbatului i se aplică hotărârile și textele privitoare la bărbați, iar femeii, cele privitoare la femei.

Dacă situația este neclară, dar cota de moștenire nu diferă între bărbat și femeie - ca în cazul fraților și surorilor de mamă -, hotărârea este iarăși limpede.

Dacă însă partea diferă după sex și nu avem nicio cale de a-l cunoaște, nu îi putem da cota mai mare, fiindcă astfel i-am putea nedreptăți pe ceilalți moștenitori, și nici cota mai mică, fiindcă am putea nedreptăți persoana în cauză. Trebuie să urmăm calea de mijloc și împărțirea cea mai dreaptă.

Allah Preaînaltul a spus: „Fiți drepți; aceasta este mai aproape de taqwa” (al-Ma'idah, 5:8). În această situație, dreptatea nu poate fi atinsă decât prin calea de mijloc arătată mai sus. „Allah nu împovărează niciun suflet peste puterea lui” (al-Baqarah, 2:286), iar El a spus: „Temeți-vă de Allah atât cât puteți” (at-Taghabun, 64:16).

În privința moștenirii bunicului atunci când există frați ori surori buni sau de tată, se pune întrebarea dacă ei moștenesc alături de el. Cartea lui Allah sprijină părerea lui Abu Bakr as-Siddiq¹⁶ - Allah să fie mulțumit de el - potrivit căreia bunicul îi împiedică pe frații și surorile buni, de tată ori de mamă să moștenească, așa cum îi împiedică tatăl.

Aceasta deoarece bunicul este numit „tată” în multe locuri din Coran. Allah a spus: „Ori ați fost voi de față când moartea a venit la Ya'qub, iar el le-a spus fiilor săi: «Cui vă veți închina după mine?» Ei au răspuns: «Ne vom închina Dumnezeului tău și Dumnezeului părinților tăi, Ibrahim, Isma'il și Ishaq»” (al-Baqarah, 2:133).

Yusuf - pacea fie asupra sa - a spus: „Urmez religia părinților mei, Ibrahim, Ishaq și Ya'qub” (Yusuf, 12:38).

Allah i-a numit astfel pe bunic și pe străbunic „tată”. Aceasta arată că bunicul are poziția tatălui: moștenește ceea ce ar moșteni tatăl și îi împiedică pe aceia pe care tatăl i-ar împiedica să moștenească.

Învățații sunt de acord că, în lipsa tatălui, bunicul îi ia locul în privința moștenirii alături de copii și de alte rude, precum fiii fraților, unchii paterni și fiii lor, precum și în celelalte hotărâri ale moștenirii. Prin urmare, el trebuie să-i ia locul tatălui și în împiedicarea fraților și surorilor de a moșteni.

Dacă fiul fiului are poziția fiului nemijlocit al celui mort, de ce bunicul nu ar avea poziția tatălui? Când există străbunicul din partea tatălui și fiul unui frate, învățații sunt de acord că străbunicul îl împiedică pe nepot să moștenească. De ce, atunci, bunicul celui mort nu l-ar împiedica pe fratele acestuia? Cei care le acordă fraților și surorilor o parte alături de bunic nu au niciun text, nicio indicație, nicio aluzie și nicio analogie corectă care să le sprijine părerea.

În ceea ce privește 'awl, situația în care suma cotelor determinate depășește întreaga avere, hotărârea este indicată în Coran. Allah le-a stabilit moștenitorilor cotele determinate, iar de aici rezultă două posibilități: fie unii dintre ei îi împiedică pe alții să moștenească, fie nu.

Dacă unii îi împiedică pe alții, cei împiedicați sunt înlăturați și nu primesc nimic. Dacă nu se împiedică reciproc, cotele fie nu epuizează întreaga avere și rămâne ceva, fie o epuizează fără să rămână ceva și fără să existe un deficit, fie suma lor depășește averea.

În primele două situații, fiecare își primește întreaga cotă. În ultima situație există două posibilități. Prima ar fi să se micșoreze unele dintre cotele hotărâte de Allah, în timp ce altele ar fi acordate pe deplin. Pentru aceasta nu există nicio dovadă și nu este drept ca unora să li se dea mai puțin din cota lor, iar altora nu.

Rămâne numai a doua posibilitate: fiecăruia i se dă partea cea mai apropiată cu putință de cota stabilită, iar reducerea se aplică proporțional cotei fiecărui moștenitor, așa cum se procedează cu drepturile creditorilor atunci când totalul datoriilor depășește averea datornicului. Aceasta nu se poate realiza decât prin 'awl. Se cunoaște astfel că Allah a lămurit 'awl prin cotele moștenirii din Cartea Sa.

Situația opusă se numește radd: cotele determinate nu epuizează întreaga avere și rămâne un surplus. Dacă nu există nicio rudă de parte bărbătească, apropiată ori îndepărtată, care să aibă dreptul la acest surplus, nu există niciun temei pentru a-l da numai unuia dintre moștenitori. Iar a-l da unei persoane străine de cel mort ar fi nedrept și s-ar împotrivi cuvintelor lui Allah: „Rudele de sânge sunt mai îndreptățite unele față de altele, potrivit Cărții lui Allah” (al-Anfal, 8:75).

Singura cale rămâne împărțirea surplusului între moștenitorii cu cote determinate, proporțional cu partea fiecăruia.

Potrivit celor care consideră că soții nu primesc nimic prin radd - iar aceștia sunt majoritatea învățaților care acceptă radd -, legătura dintre soți nu este una de sânge, de aceea ei nu primesc din surplus proporțional cu cota lor. Potrivit acestei păreri, regula este că surplusul îi revine moștenitorului cu cota determinată care este și rudă.

Potrivit celeilalte păreri, soții sunt asemenea celorlalți moștenitori cu cote determinate și primesc și ei din surplus. Așa cum partea lor se micșorează prin 'awl, ea sporește prin radd, asemenea părților celorlalți. Temeiul acestei păreri este faptul că soțul ori soția este un moștenitor cu o cotă determinată. Aceasta este părerea indicată în chip vădit de Coran, de Sunnah și de analogia corectă. Allah știe cel mai bine.

Tot de aici se cunoaște hotărârea privitoare la dhawil-arham, rudele îndepărtate. Dacă cel mort nu lasă niciun moștenitor cu cota determinată și nicio rudă de parte bărbătească, averea sa ar putea ajunge fie la bayt al-mal, vistieria statului islamic, spre folosul unor oameni care nu-i sunt rude, fie la rudele înrudite cu cel mort prin persoane cărora le este recunoscut prin consens dreptul la moștenire.

Allah Preaînaltul a spus: „Rudele de sânge sunt mai îndreptățite unele față de altele, potrivit Cărții lui Allah” (al-Anfal, 8:75). A da averea altora în această situație ar însemna să-i lipsești de ea pe cei mai îndreptățiți. Se cunoaște astfel că rudele îndepărtate pot moșteni.

Deși dreptul lor de a moșteni este cunoscut, Cartea lui Allah nu le-a stabilit cote determinate. Între ele și cel mort există rude intermediare prin care se stabilește legătura de rudenie; de aceea ele iau locul rudelor prin care sunt legate de el. Allah știe cel mai bine.

În ceea ce privește restul care le revine rudelor de parte bărbătească - precum fiii, frații și fiii lor, unchii paterni și fiii lor -, Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - a spus: „Dați-le cotele determinate celor cărora li se cuvin, iar ceea ce rămâne îi revine celei mai apropiate rude de parte bărbătească¹⁷.”

Allah Preaînaltul a spus: „Pentru tot ceea ce lasă părinții și rudele apropiate am rânduit moștenitori” (an-Nisa', 4:33).

Dacă, după acordarea cotelor determinate, nu mai rămâne nimic, rudele de parte bărbătească nu primesc nimic. Dacă rămâne ceva, acel rest îi revine celei mai apropiate dintre aceste rude, potrivit ramurii și gradului de rudenie.

Ramurile moștenirii reziduare sunt cinci: fiii; apoi tații și bunicii; apoi frații și fiii lor; apoi unchii paterni și fiii lor; apoi legătura dobândită prin eliberarea unui rob. Are întâietate ruda din ramura cea mai apropiată. Dacă rudele se află în aceeași ramură, are întâietate cea mai apropiată ca grad. Dacă sunt de același grad, are întâietate aceea cu legătura mai puternică, precum fratele bun față de fratele de tată. Dacă sunt egale în toate aceste privințe, împart între ele ceea ce le revine. Allah știe cel mai bine.

În privința surorilor bune ori de tată aflate alături de fiicele celui mort ori de fiicele fiului său, ele devin moștenitoare reziduare și primesc ceea ce rămâne după cotele determinate. Aceasta deoarece în Coran nu există nimic care să arate că surorile sunt împiedicate să moștenească de prezența fiicelor.

Dacă, după ce fiicele și-au primit cotele, mai rămâne ceva, acesta le revine surorilor și nu unei rude de parte bărbătească mai îndepărtate decât ele, precum fiul fratelui, unchiul patern ori cineva și mai îndepărtat. Allah știe cel mai bine.

Versetele 13 și 14

Detaliile amintite cu privire la moștenire sunt hotarele lui Allah. Ele trebuie respectate, fără a fi depășite și fără ca ceva să fie scăzut din ele.

Aceasta arată că testamentul în favoarea unui moștenitor a fost abrogat, fiindcă Allah a stabilit cotele determinate ale moștenitorilor. „Acestea sunt hotarele lui Allah”, iar a lăsa prin testament unui moștenitor mai mult decât partea care i se cuvine înseamnă încălcarea acestor hotare.

Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - a spus: „Nu există testament în favoarea unui moștenitor¹⁸.”

Apoi Allah a amintit, în termeni generali, supunerea și nesupunerea față de El și față de Mesagerul Său. Acestea cuprind, așadar, și respectarea ori încălcarea hotarelor Sale privitoare la cotele moștenirii.

„Pe cel care se supune lui Allah și Mesagerului Său” prin împlinirea poruncilor - dintre care cea mai însemnată este tawhidul, afirmarea unicității lui Allah - și prin ferirea de interdicții - dintre care cea mai gravă este shirkul, alăturarea de asociați lui Allah -, „El îl va face să intre în Grădini pe sub care curg râuri și în care va rămâne veșnic”.

Cel care împlinește poruncile și se ferește de interdicții va intra negreșit în Grădină și va fi salvat de Foc. „Aceasta este izbânda cea mare”, prin care va scăpa de mânia și pedeapsa lui Allah și va dobândi răsplata, mulțumirea și desfătarea Sa veșnică, pe care nimeni nu o poate descrie.

„Iar pe cel care nu I se supune lui Allah și Mesagerului Său și încalcă hotarele Sale, El îl va face să intre într-un Foc în care va rămâne veșnic și va avea parte de o pedeapsă umilitoare.”

Nesupunerea cuprinde atât necredința, cât și păcatele mai mici decât ea. Înțelegerea acestui fapt înlătură argumentul înșelător al kharijiților, care îl declară necredincios pe cel care săvârșește un păcat.

Allah a legat intrarea în Grădină de supunerea față de El și față de Mesagerul Său și a legat intrarea în Foc de nesupunerea față de El și față de Mesagerul Său.

Cel care I se supune pe deplin va intra în Grădină fără să fie pedepsit. Cel care nu I se supune deloc lui Allah și Mesagerului Său - iar aici intră shirkul și toate celelalte păcate - va intra în Foc și va rămâne veșnic acolo.

Cel în care se găsesc deopotrivă supunerea și nesupunerea întrunește temeiuri pentru răsplată și pedeapsă, potrivit măsurii fiecăreia. Textele transmise pe numeroase căi și ajunse la gradul de mutawatir arată că oamenii care au credința în tawhid nu vor rămâne veșnic în Foc. Tawhidul lor îi va împiedica să rămână acolo pentru totdeauna.

Versetele 15 și 16

Este vorba despre femeile care săvârșesc „fapta rușinoasă”, adică zina, desfrânarea. Ea a fost numită astfel din pricina caracterului ei respingător.

„Cereți mărturia a patru bărbați dintre voi” împotriva lor, adică a patru bărbați credincioși și drepți. „Dacă ei mărturisesc, țineți-le în case” și împiedicați-le să iasă în felul care trezește suspiciuni. Această ținere în case este ea însăși o pedeapsă.

Ea trebuia să dureze „până când moartea le va lua”, ceea ce ar fi pus capăt ținerii lor în case, „ori până când Allah le va rândui o altă cale”, adică o altă hotărâre decât ținerea în case.

Versetul nu a fost abrogat, ci a cuprins o hotărâre vremelnică. Astfel au stat lucrurile la începutul Islamului, până când Allah le-a rânduit o altă cale: lapidarea pentru cel care a avut o căsătorie consumată și biciuirea pentru cel care nu a avut o asemenea căsătorie.

Tot astfel, „pe cei doi dintre voi care o săvârșesc”, bărbați ori femei, „pedepsiți-i” prin cuvinte aspre, mustrare, dezaprobare și lovire care să-i împiedice de la această faptă rușinoasă.

Prin urmare, bărbații care săvârșesc această faptă sunt pedepsiți, iar femeile sunt ținute în case și pedepsite.

Ținerea în case încetează odată cu moartea, iar pedeapsa încetează odată cu căința și îndreptarea. De aceea Allah a spus: „Dacă se căiesc”, adică părăsesc păcatul pe care l-au săvârșit, regretă și se hotărăsc să nu se mai întoarcă la el, „și se îndreaptă” prin fapte care dovedesc sinceritatea căinței, „lăsați-i în pace” și nu-i mai pedepsiți.

„Cu adevărat, Allah este Primitor al căinței, Milostiv.” El primește necontenit căința păcătoșilor și este nespus de milostiv și bun. Prin bunătatea Sa, îi ajută să se căiască, le primește căința și îi iartă pentru ceea ce au săvârșit.

Din aceste două versete se înțelege că zina nu poate fi dovedită decât prin mărturia a patru bărbați credincioși. Cu atât mai mult, ei trebuie să fie drepți, fiindcă Allah a pus condiții stricte pentru dovedirea acestei fapte rușinoase, spre a ocroti onoarea robilor Săi.

De aceea nu este primită mărturia femeilor singure, mărturia comună a bărbaților și femeilor ori mărturia a mai puțin de patru bărbați.

Mărturia trebuie, de asemenea, să fie limpede și explicită, așa cum arată hadithurile autentice și cum sugerează acest verset. Allah nu S-a oprit la cuvintele „cereți mărturia a patru bărbați dintre voi”, ci a adăugat: „Dacă ei mărturisesc”. Aceasta cere o mărturie clară a unor martori oculari, rostită direct, fără aluzii ori metafore.

Din cele două versete se înțelege și că pedepsirea prin cuvinte și fapte aspre, precum și ținerea în case au fost rânduite de Allah ca măsuri disciplinare potrivite naturii păcatului, pentru a-i descuraja pe oameni să-l săvârșească.

Versetele 17 și 18

Din mila lui Allah față de robii Săi fac parte atât călăuzirea lor spre căință, cât și primirea căinței după ce ei se căiesc.

Allah ne vestește aici despre căința pe care Și-a luat asupra Sa, din bunătate și dărnicie, să o primească. Ea este căința celor care „săvârșesc răul”, adică păcatul, „din neștiință”.

Un asemenea om nu cunoaște urmările păcatului și faptul că el atrage mânia și pedeapsa lui Allah. El uită că Allah îl vede necontenit și nu își dă seama că păcatul poate duce la slăbirea ori dispariția credinței.

În acest sens, orice om care nu I se supune lui Allah este neștiutor, chiar dacă știe că fapta îi este interzisă. De fapt, cunoașterea interdicției este o condiție pentru ca fapta să fie socotită păcat și să atragă pedeapsa.

„Apoi se căiesc curând.” Aceste cuvinte pot însemna că ei se căiesc înainte ca moartea să ajungă la ei. Allah primește negreșit căința robului Său dacă acesta se căiește înainte să vadă moartea și pedeapsa.

După venirea morții, căința păcătoșilor și mărturisirea adevărului de către cei care nu cred nu mai sunt primite. Allah a spus despre Fir'awn: „Până când, atunci când era pe cale să se înece, a spus: «Cred că nu există nicio divinitate în afara Celui în care cred fiii lui Isra'il și eu sunt dintre musulmani»” (Yunus, 10:90).

El a mai spus: „Când au văzut pedeapsa Noastră, au spus: «Credem numai în Allah și ne lepădăm de ceea ce Îi alăturăm.» Dar credința lor, după ce au văzut pedeapsa Noastră, nu le-a mai fost de niciun folos. Aceasta este rânduiala lui Allah care s-a împlinit întotdeauna asupra robilor Săi” (Ghafir, 40:84-85).

Aici Allah Preaînaltul spune: „Căința nu le este primită acelora care stăruie în fapte rele”, adică în păcate mai mici decât necredința, „până când moartea vine la unul dintre ei și acesta spune: «Acum mă căiesc!», nici acelora care mor necredincioși. Pentru aceștia am pregătit o pedeapsă dureroasă.”

O asemenea căință este făcută din constrângere și nu-i aduce niciun folos celui care o rostește. Folositoare este numai căința aleasă de bunăvoie.

Cuvintele „apoi se căiesc curând” mai pot însemna¹⁹: se căiesc la scurt timp după săvârșirea păcatului pentru care sunt datori să se căiască. Acela care se grăbește să părăsească păcatul imediat după ce l-a săvârșit, se întoarce spre Allah, regretă ceea ce a făcut și se căiește are căința primită de Allah.

Nu tot astfel este cel care stăruie în păcate până când păcatul se înrădăcinează în el, iar împlinirea condițiilor căinței depline îi devine grea. Un asemenea om nu este, de obicei, călăuzit și ajutat să se căiască și nici nu-i sunt înlesnite mijloacele care duc la căință.

Așa este cel care săvârșește răul știind pe deplin și cu certitudine că este rău, dar rămâne nepăsător și nu ține seama că Allah îl vede. El își închide astfel singur calea milei.

Allah îl poate totuși călăuzi pe cel care a stăruit cu bună știință în păcat spre o căință primită, prin care îi șterge păcatele și greșelile trecute. Însă mila și călăuzirea spre căință sunt mai apropiate de omul din prima situație.

De aceea primul verset se încheie cu cuvintele: „Allah este Atotștiutor, Preaînțelept.” Din știința Sa face parte faptul că îl cunoaște pe cel sincer și pe cel nesincer și îl răsplătește pe fiecare după ceea ce merită, potrivit înțelepciunii Sale.

Înțelepciunea Sa cere să-i călăuzească spre căință pe aceia a căror călăuzire este cerută de înțelepciunea și mila Sa și să-i părăsească pe aceia a căror părăsire este cerută de înțelepciunea și dreptatea Sa. Allah știe cel mai bine.

Versetele 19 la 21

În perioada jahiliyyah, dacă un bărbat murea și lăsa în urmă o soție, una dintre rudele lui - precum fratele, vărul ori altă rudă - se socotea mai îndreptățită asupra ei decât oricine altcineva și o oprea de la ceilalți, fie că ea voia, fie că nu.

Dacă îi plăcea de ea, o lua în căsătorie cu un mahr stabilit după propria voie, fără să-i ceară încuviințarea. Dacă nu îi plăcea, o împiedica să se căsătorească cu altcineva, iar ea nu se putea căsători decât cu acela pe care îl alegea el.

Uneori refuza să o lase să se căsătorească până când ea îi dădea o parte din moștenirea rudei sale decedate ori o parte din mahrul primit la prima căsătorie. De asemenea, un bărbat își putea împiedica propria soție să se despartă de el, dacă nu o mai dorea, pentru a lua înapoi o parte din ceea ce îi dăduse.

Allah le-a interzis credincioșilor toate aceste lucruri, cu două excepții. Prima este situația în care femeia acceptă de bunăvoie și alege să se căsătorească cu ruda soțului ei decedat, așa cum se înțelege din cuvintele „împotriva voinței lor”.

A doua este situația în care ea săvârșește „o faptă rușinoasă vădită”, precum zina, vorbirea obscenă ori vătămarea soțului. În acest caz, el o poate împiedica să se despartă de el, drept pedeapsă pentru fapta ei, până când ea se răscumpără de la el, dacă purtarea lui are un temei drept.

„Purtați-vă cu ele după cuviință.” Aceasta cuprinde atât cuvintele, cât și faptele. Soțul are datoria să se poarte frumos cu soția lui: să-i ofere o conviețuire plăcută, să nu o supere ori vatăme, să-i arate bunătate și să o trateze cu respect.

Aici intră și întreținerea, îmbrăcămintea și celelalte lucruri asemănătoare. El trebuie să se poarte cu ea așa cum se poartă, potrivit datinii, un bărbat de starea lui cu o femeie de starea ei, în timpul și locul în care trăiesc. Măsura acestor lucruri diferă de la o împrejurare la alta.

„Dacă simțiți neplăcere față de ele, se poate să simțiți neplăcere față de un lucru în care Allah a așezat mult bine.” O, soți, păstrați-vă soțiile chiar dacă simțiți neplăcere față de ele, căci în aceasta se poate afla mult bine.

Printre formele acestui bine se află supunerea față de porunca lui Allah și primirea sfatului Său, care duc la fericirea din această lume și din Viața de Apoi.

Soțul trebuie să se silească, chiar dacă nu o iubește, să-și îndrepte purtarea și să trăiască alături de ea cu bunătate. Se poate ca neplăcerea să dispară și să fie înlocuită de iubire, așa cum se întâmplă adesea. Ori se poate ca Allah să-i dăruiască prin ea un copil drept, care le va aduce folos părinților săi în această lume și în Viața de Apoi.

Toate acestea se aplică dacă este cu putință ca el să o păstreze fără să încalce hotarele. Dacă despărțirea devine singura cale și el nu o poate păstra fără nedreptate, nu este obligat să o țină.

„Dacă doriți să înlocuiți o soție cu alta”, adică să divorțați de una și să vă căsătoriți cu alta, nu aveți niciun păcat și nicio vină pentru aceasta. Dar, „chiar dacă uneia dintre ele” - celei de care vă despărțiți ori celei cu care vă căsătoriți - „i-ați dat o avere însemnată”, adică o mare cantitate de avere, „nu luați nimic înapoi”. Dați-i întreaga sumă, fără să amânați plata.

Versetul arată că nu este interzisă stabilirea unui mahr mare, deși urmarea pildei Profetului - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - printr-un mahr cumpătat este mai bună și mai potrivită.

Se poate înțelege că Allah a amintit aici un lucru practicat de oameni fără să-l condamne, ceea ce arată că el nu este interzis.

Un mahr foarte mare poate fi însă oprit atunci când pricinuiește o vătămare religioasă și împiedică realizarea unui folos legitim, fără să aducă vreun folos însemnat. Apoi Allah a spus: „Oare o veți lua prin nedreptate și păcat vădit?” Acest lucru nu vă este îngăduit, chiar dacă încercați să-l obțineți prin felurite viclenii, fiindcă păcatul lui este vădit.

„Cum ați putea să o luați înapoi, după ce ați ajuns la intimitate unii cu alții, iar ele au luat de la voi un legământ solemn?”

Înaintea contractului de căsătorie, femeia îi era interzisă bărbatului și nu ar fi acceptat să-i devină îngăduită decât în schimbul mahrului pe care el i-l dă. După ce el a consumat căsătoria, a ajuns la intimitate cu ea și a atins-o în felul care îi fusese interzis și pe care ea nu l-ar fi acceptat fără acea compensație, bărbatul și-a primit partea din schimb, iar mahrul a devenit pe deplin datorat de el.

Cum ar putea să-și primească partea, iar apoi să ia și partea ei, adică mahrul? Aceasta este una dintre cele mai grave forme de nedreptate.

Pe lângă aceasta, prin contractul de căsătorie Allah a luat de la soți un legământ solemn: acela de a-și împlini îndatoririle față de soțiile lor.

Versetul 22

Adică nu vă căsătoriți cu femeile cu care s-au căsătorit tații ori bunicii voștri, oricât de sus ar urca linia ascendentă.

„Aceasta a fost o faptă rușinoasă”, adică deosebit de respingătoare, „vrednică de ură” înaintea lui Allah și a oamenilor. Din pricina ei, fiul poate ajunge să-și urască tatăl, iar tatăl să-și urască fiul, tocmai când fiului i s-a poruncit să se poarte bine cu tatăl său.

„Și o cale foarte rea”, fiindcă ea face parte dintre obiceiurile din perioada jahiliyyah pe care Islamul a venit să le înlăture.

Versetele 23 și 24