Tafsir as-Saʿdī — Volumul 2

Sura an Nisa

Versetele 24 la 147

Aceste versete cuprind femeile cu care căsătoria este interzisă din pricina legăturilor de sânge, a alăptării ori a înrudirii prin căsătorie. Ele cuprind și rudele cu care unui bărbat îi este interzis să fie căsătorit în același timp și arată femeile cu care căsătoria este îngăduită.

Femeile oprite prin legătura de sânge sunt cele șapte categorii amintite aici de Allah.

Prima este mama. Aici intră orice femeie de care ești legat prin naștere, oricât de sus ar urca linia ascendentă.

A doua este fiica. Aici intră orice femeie care s-a născut din tine, oricât de departe ar coborî linia descendentă.

A treia categorie o alcătuiesc surorile: soră bună, soră de tată și soră de mamă.

A patra categorie o alcătuiesc mătușile paterne. Aici intră orice soră a tatălui ori a bunicului, oricât de sus ar urca linia ascendentă.

A cincea categorie o alcătuiesc mătușile materne. Aici intră orice soră a mamei ori a bunicii, oricât de sus ar urca linia ascendentă, fie că ea este moștenitoare, fie că nu.

Ultimele două categorii sunt fiicele fratelui și fiicele surorii, oricât de departe ar coborî linia descendentă.

Acestea sunt femeile cu care căsătoria este interzisă prin legătura de sânge, potrivit consensului învățaților și textului versetului. Toate celelalte intră sub cuvintele: „În afara acestora, vă sunt îngăduite toate celelalte femei” (an-Nisa', 4:24), precum fiicele unchilor și mătușilor din partea tatălui și fiicele unchilor și mătușilor din partea mamei.

Dintre femeile oprite prin alăptare, Allah a amintit aici mama prin alăptare și sora prin alăptare.

Aceasta arată că mama prin alăptare devine oprită pentru căsătorie, cu toate că laptele nu îi este atribuit ei, ci soțului ei, cel datorită căruia s-a născut copilul care a făcut cu putință apariția laptelui.

Prin aceasta se arată că soțul mamei care alăptează, stăpânul laptelui, este tată prin alăptare pentru copilul alăptat. Odată stabilit că femeia care l-a alăptat îi este mamă, iar soțul acesteia îi este tată, se stabilește și că rudele lor devin rude cu care căsătoria îi este interzisă: frații și surorile lor, ascendenții și descendenții lor.

Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - a spus: „Prin alăptare devine interzis ceea ce este interzis prin legătura de sânge²⁰.”

Interdicția se răspândește, așadar, de la mama prin alăptare și de la stăpânul laptelui la rudele lor. În ceea ce privește însă persoana alăptată, interdicția îi cuprinde numai pe descendenții ei.

Condiția este ca alăptarea să cuprindă cinci alăptări complete, în primii doi ani de viață²¹, așa cum este lămurit în Sunnah.

Femeile oprite prin înrudirea născută din căsătorie sunt de patru categorii.

Prima o alcătuiesc soțiile tatălui ori ale bunicului, oricât de sus ar urca linia ascendentă. A doua o alcătuiesc soțiile fiilor ori ale nepoților, oricât de departe ar coborî linia descendentă, fie că aceștia moștenesc, fie că sunt împiedicați să moștenească. A treia o alcătuiesc mama soției și bunicile ei, oricât de sus ar urca linia ascendentă.

Aceste trei categorii devin oprite pentru căsătorie din clipa încheierii contractului de căsătorie.

A patra categorie este fiica vitregă, adică fiica ori nepoata soției, oricât de departe ar coborî linia descendentă. Ea nu devine oprită pentru căsătorie decât după ce bărbatul a consumat căsătoria cu mama ei. De aceea Allah a spus: „fiicele vitrege aflate în grija voastră, născute din soțiile cu care ați consumat căsătoria”.

Majoritatea învățaților consideră că expresia „aflate în grija voastră” descrie situația obișnuită și nu este o condiție a interdicției. Fiica vitregă devine oprită pentru căsătorie chiar dacă nu se află în grija soțului mamei ei.

Menționarea acestei descrieri are însă două foloase.

Primul este că arată înțelepciunea interzicerii căsătoriei cu fiica vitregă: ea este asemenea unei fiice, iar îngăduirea căsătoriei cu ea ar fi respingătoare.

Al doilea este că arată că bărbatului îi este îngăduit să rămână singur cu fiica sa vitregă. Ea este asemenea celorlalte femei aflate în grija lui, precum propria fiică. Allah știe cel mai bine.

În privința rudelor pe care un bărbat nu le poate avea în căsătorie în același timp, Allah a amintit două surori și a interzis căsătoria cu amândouă în același timp.

Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - a interzis, de asemenea, ca un bărbat să aibă în căsătorie în același timp o femeie și pe mătușa ei paternă ori maternă²².

Regula este că, dacă între două femei există o legătură de rudenie de așa fel încât, presupunând că una dintre ele ar fi bărbat, căsătoria dintre ele ar fi interzisă, bărbatului îi este interzis să le aibă pe amândouă în căsătorie în același timp. Aceasta deoarece o asemenea unire poate duce la ruperea legăturilor de rudenie.

Sunt oprite, de asemenea, „femeile căsătorite”, adică acelea care au soți. Căsătoria cu ele este interzisă cât timp legătura lor conjugală continuă, până când sunt divorțate și își încheie perioada de așteptare.

Fac excepție „cele pe care le stăpânesc mâinile voastre drepte”, adică femeile luate captive în război. Dacă o femeie necredincioasă căsătorită este luată captivă, ea devine îngăduită musulmanilor după împlinirea perioadei de așteptare prin care se constată că pântecele este liber de sarcină.

Dacă însă o roabă căsătorită este vândută ori dăruită, căsătoria ei nu se desface, fiindcă al doilea stăpân ia locul celui dintâi. Aceasta este arătată și de întâmplarea lui Barirah, căreia Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - i-a dat dreptul să aleagă²³.

„Aceasta este hotărârea lui Allah, obligatorie pentru voi.” Trebuie să urmați călăuzirea Cărții lui Allah, fiindcă în ea se află vindecare și lumină și lămurirea lucrurilor îngăduite și interzise.

„În afara acestora, vă sunt îngăduite toate celelalte femei.” Toate femeile care nu au fost amintite în acest verset sunt îngăduite și bune pentru căsătorie. Categoriile interzise sunt limitate, pe când cele îngăduite nu sunt restrânse la un anumit număr. Aceasta ține de bunătatea și mila lui Allah și de ușurarea pe care le-o voiește robilor Săi.

„Ca să le căutați cu averile voastre”, adică să le căutați pe acelea dintre femeile îngăduite pe care le-ați ales, cu condiția să urmăriți „castitatea, nu desfrânarea”: să doriți să vă păstrați castitatea, să vă feriți de zina și să le ajutați și pe soțiile voastre să rămână caste.

Cel care săvârșește zina nu ocrotește castitatea soției sale. El își împlinește dorința pe o cale interzisă, iar dorința lui pentru ceea ce este îngăduit slăbește; astfel, el nu-i mai asigură soției sale castitatea.

Aceasta arată că omul nu trebuie să se căsătorească cu o persoană lipsită de castitate. Allah Preaînaltul a spus: „Bărbatul care săvârșește zina nu poate lua în căsătorie decât o femeie care săvârșește zina ori o politeistă, iar femeia care săvârșește zina nu poate fi luată în căsătorie decât de un bărbat care săvârșește zina ori de un politeist. Aceasta le este interzisă credincioșilor” (an-Nur, 24:3).

„Acelora dintre ele cu care ați consumat căsătoria dați-le mahrul ce li se cuvine”, adică în schimbul intimității. Atunci când soțul consumă căsătoria cu soția lui, mahrul devine datorat pe deplin.

„Ca o îndatorire”, adică faptul că le dați mahrul lor este o îndatorire pe care Allah a așezat-o asupra voastră; aceasta nu este asemenea unui dar oferit de bună voie, pe care omul îl poate da dacă voiește ori îl poate retrage dacă voiește. Cuvintele „ca o îndatorire” mai pot însemna: o sumă stabilită; ați stabilit-o, iar ea a devenit obligatorie pentru voi, așa că nu scădeți nimic din ea.

„Nu este niciun păcat asupra voastră pentru ceea ce hotărâți de comun acord după stabilirea acestei îndatoriri”, adică pentru ceea ce soțul adaugă la mahr ori pentru partea la care soția renunță de bunăvoie. Aceasta este părerea multora dintre exegeți.

Mulți dintre ei au spus că versetul a fost revelat cu privire la căsătoria temporară cu femeile, mut'ah, care a fost îngăduită la începutul Islamului, după care Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - a interzis-o. Potrivit acestei interpretări, trebuia stabilit un termen și o plată, iar după încheierea termenului nu era niciun păcat asupra celor doi pentru ceea ce hotărau de comun acord după stabilirea acestei îndatoriri. Allah știe cel mai bine.

„Cu adevărat, Allah este Atotștiutor, Preaînțelept.” Știința Sa este desăvârșită și cuprinzătoare, iar înțelepciunea Sa este desăvârșită. Prin știința și înțelepciunea Sa, El v-a rânduit aceste legi și a așezat hotarele care despart ceea ce este îngăduit de ceea ce este interzis.

Versetul 25

Adică, dacă un bărbat nu-și poate permite mahrul necesar pentru a lua în căsătorie femei libere credincioase și se teme că va cădea în păcat, anume în zina, ori că va suferi o mare greutate, îi este îngăduit să ia în căsătorie roabe credincioase.

Credința lor se judecă după ceea ce se vede, iar Allah cunoaște cel mai bine cine are credință adevărată și cine nu. În viața lumească, hotărârile se întemeiază pe ceea ce este vădit, iar în Viața de Apoi judecata se va face după ceea ce se află ascuns în inimi.

„Luați-le în căsătorie”, adică pe roabele credincioase, „cu încuviințarea stăpânilor lor”, fie că roaba are un singur stăpân, fie că are mai mulți.

„Și dați-le mahrul după cuviință.” Deși sunt roabe, este obligatoriu să li se dea mahrul, așa cum este obligatoriu să i se dea femeii libere.

Nu este însă îngăduită căsătoria cu ele decât dacă sunt „caste”, adică se feresc de faptele rușinoase, „nu desfrânate”, care săvârșesc zina pe față, „și fără iubiți ascunși”, cu care săvârșesc zina în taină.

Pe scurt, unui musulman liber nu-i este îngăduit să ia în căsătorie o roabă decât dacă sunt îndeplinite cele patru condiții arătate de Allah: ea să fie credincioasă; să fie cu adevărat castă și să-și păzească sincer castitatea; el să nu-și poată permite să ia în căsătorie o femeie liberă; și să se teamă că va cădea în zina ori va suferi o greutate foarte mare. Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, îi este îngăduit să se căsătorească cu o roabă.

Cu toate acestea, înfrânarea și renunțarea la căsătoria cu o roabă sunt mai bune, fiindcă, în urma unei asemenea căsătorii, copiii lui pot ajunge robi, iar această căsătorie reprezintă o stare inferioară. Aceasta se aplică atunci când omul se poate înfrâna. Dacă nu se poate feri de ceea ce este interzis decât căsătorindu-se cu o roabă, această căsătorie devine obligatorie pentru el. De aceea Allah a spus: „Dar să vă înfrânați este mai bine pentru voi. Allah este Iertător, Milostiv.”

„Iar dacă, după ce sunt căsătorite”, adică dacă roabele se căsătoresc; potrivit unei alte interpretări, expresia înseamnă dacă ele primesc Islamul. Dacă „săvârșesc o faptă rușinoasă, li se aplică jumătate din pedeapsa femeilor libere”. Aceasta se aplică pedepsei care poate fi înjumătățită, anume biciuirea; prin urmare, ele primesc cincizeci de lovituri.

În privința lapidării, roabele nu sunt lapidate, fiindcă această pedeapsă nu poate fi înjumătățită. Potrivit primei interpretări, dacă roabele nu sunt căsătorite și săvârșesc zina, nu li se aplică pedeapsa legală determinată; ele primesc numai o pedeapsă disciplinară care să le oprească de la fapta rușinoasă. Potrivit celei de-a doua interpretări, roabele necredincioase primesc și ele o pedeapsă disciplinară atunci când săvârșesc fapte rușinoase.

Versetul se încheie cu aceste două Nume ale lui Allah, „Iertător, Milostiv”, fiindcă aceste hotărâri sunt milă și bunătate față de robi. Ele nu-i pun în strâmtorare, ci le aduc o mare ușurare.

Menționarea iertării după pedeapsa legală poate indica că această pedeapsă este o ispășire prin care Allah iartă păcatele robilor Săi, așa cum este arătat în hadith²⁴. În privința pedepsei legale amintite, robului i se aplică aceeași hotărâre ca roabei, fiindcă nu există nicio deosebire între ei.

Versetele 26 la 28

Allah Preaînaltul ne vestește aici despre marea Sa binecuvântare și despre darul Său. El arată grija pe care o poartă robilor Săi credincioși și ușurarea adusă de Legea Sa.

„Allah voiește să vă lămurească”, adică să vă explice tot ceea ce aveți nevoie să cunoașteți despre adevăr și falsitate, despre ceea ce este îngăduit și ceea ce este interzis.

„Să vă călăuzească pe căile celor de dinaintea voastră”, adică pe căile acelora dintre profeți și urmașii lor pe care Allah i-a binecuvântat: purtarea lor vrednică de laudă, faptele lor drepte, însușirile lor desăvârșite și căile lor drepte.

Allah a împlinit ceea ce a voit: v-a lămurit așa cum le-a lămurit celor de dinaintea voastră și v-a călăuzit spre calea cea dreaptă în cunoaștere și în faptă.

„Și să vă primească căința.” El se întoarce spre voi cu milă în toate stările voastre și în tot ceea ce vă rânduiește, astfel încât să cunoașteți hotarele lui Allah și să fiți mulțumiți cu ceea ce El v-a îngăduit. Prin ușurarea pe care v-a dăruit-o, păcatele voastre se împuținează; aceasta ține de mila Sa față de robii Săi.

Tot din mila Sa, atunci când ei săvârșesc păcate, le deschide porțile milei, le face inimile să se îndrepte spre căință și să se smerească înaintea Lui, apoi le primește căința pe care tot El i-a ajutat să o împlinească. Lui I se cuvin lauda și mulțumirea pentru aceasta.

„Allah este Atotștiutor, Preaînțelept.” Știința Sa este desăvârșită și cuprinzătoare, iar înțelepciunea Sa este desăvârșită. Prin știința Sa, El v-a învățat ceea ce nu cunoșteați, inclusiv aceste hotărâri și hotare. Prin înțelepciunea Sa, primește căința celui pe care mila și înțelepciunea Sa îl fac vrednic de primirea ei și îl părăsește pe cel despre care înțelepciunea și dreptatea Sa hotărăsc că nu este vrednic de căință.

„Allah voiește să vă primească căința”, printr-o căință care vă reînnoiește, vă aduce liniște în inimi și vă apropie de El.

„Iar cei care urmează poftele” sunt aceia care merg după dorințele lor oriunde îi duc și le dau întâietate față de ceea ce Îl mulțumește pe Allah, ajungând astfel să-și slujească poftele. Aici intră toate categoriile de necredincioși și păcătoși, precum și toți aceia care își pun dorințele înaintea supunerii față de Domnul lor.

Ei „voiesc ca voi să vă abateți cu o mare abatere”: voiesc să părăsiți calea cea dreaptă și să urmați calea acelora asupra cărora este mânia și a celor rătăciți. Ei voiesc să vă abată de la supunerea față de Cel Milostiv la supunerea față de Shaytan, de la călăuzirea care duce la fericire prin împlinirea poruncilor Sale la urmarea celui al cărui drum duce la nefericirea deplină.

După ce ați cunoscut că Allah vă poruncește ceea ce vă aduce binele, izbânda și fericirea, iar cei care își urmează poftele vă cheamă spre ceea ce duce la cea mai mare pierdere și nefericire, alegeți-l pe cel mai bun dintre cei doi chemători și cea mai bună dintre cele două căi.

„Allah voiește să vă ușureze poverile”, făcând ușoare poruncile pe care vi le-a dat și ferirea de lucrurile pe care vi le-a interzis. Iar atunci când împlinirea unora dintre legile Sale aduce o greutate, El vă îngăduie ceea ce este cerut de nevoia voastră: celui aflat la nevoie extremă îi îngăduie să mănânce din mortăciune, sânge și cele asemenea lor, iar bărbatului liber îi îngăduie căsătoria cu o roabă dacă îndeplinește condițiile arătate mai sus.

Aceasta se datorează milei și bunătății Sale desăvârșite, precum și înțelepciunii și științei Sale cu privire la slăbiciunea omului sub toate aspectele: slăbiciunea trupului, a voinței și a hotărârii, slăbiciunea credinței și lipsa răbdării. Din pricina tuturor acestora, Allah îi ușurează povara pe care este prea slab să o poarte și ceea ce credința, răbdarea și puterea lui nu pot îndura.

Versetele 29 și 30

Allah le interzice robilor Săi credincioși să consume pe nedrept averile unii altora. Aici intră luarea cu forța, furtul, jocurile de noroc și celelalte mijloace rele. Interdicția poate cuprinde și risipirea propriei averi în lucruri deșarte și prin nechibzuință, fiindcă și aceasta este nedreaptă și neîngăduită.

După ce a interzis mâncarea averilor pe nedrept, Allah le-a îngăduit oamenilor să le dobândească prin negoț și prin celelalte căi de câștig lipsite de lucruri oprite cu respectarea învoielii reciproce și a celorlalte condiții.

„Și nu vă ucideți pe voi înșivă ori unii pe alții”, adică niciunul dintre voi să nu-l ucidă pe altul și nimeni să nu se sinucidă. Aici intră și expunerea la fapte primejdioase ori la pericole care pot duce la vătămare sau moarte.

„Cu adevărat, Allah este Milostiv cu voi.” Din mila Sa, El vă ocrotește viețile și averile, vă interzice să le pierdeți ori să le nimiciți și a rânduit pentru încălcarea acestor interdicții pedepsele legale cuvenite.

În textul arab, cuvintele „averile voastre” și „pe voi înșivă” se adresează credincioșilor la plural. Această formulare elocventă și concisă arată că omului nu-i este îngăduit să consume pe nedrept nici propria avere, nici averea altuia și nici să se ucidă pe sine ori să-l ucidă pe altul. Ea este mai cuprinzătoare decât formularea „să nu mâncați averea unii altora și să nu vă ucideți unii pe alții”, care s-ar referi numai la averea și viața altora.

În plus, numirea averii tuturor credincioșilor „averile voastre” arată că, prin dragostea, compasiunea, mila și interesele lor comune, credincioșii sunt asemenea unui singur trup. Credința îi unește în împlinirea binelui lor religios și lumesc.

După ce Allah a interzis mâncarea averii pe nedrept, care aduce cel mai mare rău atât celui care o mănâncă, cât și celui căruia îi este luată, El a îngăduit mijloacele de câștig care slujesc intereselor oamenilor, precum negoțul, meșteșugurile, profesiile și închirierea.

„Ci numai printr-un negoț făcut cu învoirea voastră”: un asemenea câștig vă este îngăduit.

Condiția învoielii reciproce a fost amintită, cu toate că este vorba despre negoț, pentru a arăta că înțelegerea nu trebuie să cuprindă camăta. Camăta nu este negoț, ci se împotrivește scopurilor lui.

Fiecare dintre cele două părți trebuie să-și dea consimțământul și să intre de bunăvoie în înțelegere. Din împlinirea condiției învoielii face parte și faptul că obiectul contractului trebuie cunoscut, fiindcă nu poate exista un consimțământ deplin cu privire la un lucru necunoscut. De asemenea, obiectul trebuie să poată fi predat, căci vânzarea unui lucru care nu poate fi predat seamănă cu jocul de noroc.

Nu poate exista învoire adevărată în contractele care cuprind o incertitudine primejdioasă cu privire la obiectul ori rezultatul lor; de aceea asemenea contracte sunt nevalide.

Versetul arată și că înțelegerile se încheie prin orice cuvinte ori fapte care dovedesc consimțământul. Allah a pus drept condiție învoirea reciprocă; prin urmare, oricare ar fi calea prin care ea este arătată, contractul devine valabil.

Allah încheie versetul cu cuvintele: „Cu adevărat, Allah este Milostiv cu voi.” Din mila Sa, El v-a ocrotit viețile și averile și a interzis orice încălcare îndreptată împotriva lor.

„Iar pe cel care face aceasta”, adică își însușește averea pe nedrept și ucide oameni, „prin încălcare și nedreptate”, nu din neștiință ori uitare, „îl vom face să ardă într-un Foc”. În limba arabă, cuvântul „Foc” apare aici în forma nehotărâtă, ceea ce arată cât de cumplit este. „Aceasta este ușor pentru Allah.”

Versetul 31

Din harul și bunătatea lui Allah față de robii Săi credincioși face parte făgăduința că, dacă ei se feresc de păcatele mari, El le va ierta păcatele mici și faptele rele și îi va face să intre într-un loc de cinste, plin de bine: Grădina în care se află ceea ce niciun ochi nu a văzut, nicio ureche nu a auzit și ceea ce niciun om nu și-a închipuit vreodată.

Ferirea de păcatele mari cuprinde și împlinirea îndatoririlor a căror părăsire este ea însăși un păcat mare, precum cele cinci rugăciuni zilnice, rugăciunea de vineri și postul din Ramadan.

Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - a spus: „Cele cinci rugăciuni, de la o rugăciune de vineri la următoarea și de la un Ramadan la următorul șterg păcatele săvârșite între ele, atâta vreme cât păcatele mari sunt evitate²⁵.”

Cea mai bună definiție a păcatului mare este aceasta: orice păcat pentru care a fost rânduită o pedeapsă legală în viața lumească ori pentru care există o amenințare cu pedeapsa în Viața de Apoi, pentru săvârșirea căruia este negată credința celui care îl comite ori care atrage blestemul sau mânia divină.

Versetul 32

Allah le poruncește credincioșilor ca niciunul să nu râvnească la binecuvântările prin care El i-a deosebit pe alții, fie că acel lucru poate fi dobândit, fie că nu poate fi dobândit.

Femeile să nu râvnească la însușirile bărbaților prin care aceștia au fost deosebiți de ele, iar omul sărac ori cel care are anumite neajunsuri să nu se mulțumească să dorească să fie asemenea celui bogat ori desăvârșit. Aceasta este chiar esența invidiei: dorința ca binecuvântarea dăruită de Allah altuia să-i fie luată și să ajungă la tine.

O asemenea dorință arată nemulțumire față de hotărârea lui Allah și complăcere în lene și în dorințe deșarte, neînsoțite de strădanie și câștig.

Vrednice de laudă sunt două lucruri: omul să se străduiască după puterea sa și să împlinească ceea ce îi aduce folos în religie și în viața lumească, iar odată cu aceasta să-I ceară lui Allah din harul Său, fără să se bizuie pe sine ori pe altcineva în afara Domnului său.

De aceea Allah a spus: „Bărbaților le revine o parte din ceea ce au dobândit”, adică din faptele lor care duc la rezultatul căutat, „iar femeilor le revine o parte din ceea ce au dobândit”. Fiecare dobândește numai ceea ce a câștigat și lucrul pentru care s-a străduit.

„Cereți-I lui Allah din harul Său”, adică cereți-I tot ceea ce privește binele religiei și al vieții voastre lumești. Aceasta este desăvârșirea robului și semnul fericirii sale.

Opusul este omul care nu se străduiește ori se bizuie numai pe sine, fără să-și recunoască nevoia față de Domnul său, precum și acela care întrunește ambele greșeli; asemenea oameni sunt părăsiți și pierduți.

„Cu adevărat, Allah este Atotștiutor al tuturor lucrurilor.” El îi dăruiește celui despre care știe că este vrednic și îl lipsește pe cel despre care știe că nu este vrednic.

Versetul 33

„Pentru fiecare am rânduit mawali”, adică ajutoare și sprijinitori care îl susțin, îl ajută și lucrează împreună cu el în diferite treburi, dintre aceia pe care îi lasă în urmă părinții și rudele apropiate.

Aici intră toate rudele: ascendenții, descendenții, frații, surorile și copiii acestora. Ei sunt ajutoarele și sprijinitorii dintre rude.

Apoi Allah a amintit o altă categorie: „acelora cu care ați încheiat un legământ solemn”, adică oamenilor cu care ați încheiat un legământ de ajutor și sprijin reciproc, de împărțire a averii ori de alte lucruri asemănătoare.

Toate acestea fac parte din binecuvântarea pe care Allah le-o dăruiește robilor Săi, pentru ca ajutoarele și sprijinitorii să lucreze împreună la lucruri pe care unii dintre ei nu le-ar putea împlini singuri.

„Dați-le partea lor”, adică dați-le ajutoarelor și sprijinitorilor dreptul pe care sunteți datori să li-l dați prin ajutor și sprijin în tot ceea ce nu înseamnă nesupunere față de Allah. Dați-le, de asemenea, rudelor descrise ca mawali cotele de moștenire care li se cuvin.

„Cu adevărat, Allah este Martor asupra tuturor lucrurilor.” El cunoaște toate lucrurile, vede mișcările robilor Săi și aude toate glasurile lor.

Versetul 34

Allah ne vestește aici că bărbații au răspunderea femeilor: ei trebuie să se îngrijească de împlinirea îndatoririlor lor față de Allah, poruncindu-le să împlinească obligațiile și oprindu-le de la rău. Bărbații sunt datori să vegheze asupra acestui lucru.

Ei răspund, de asemenea, de întreținerea femeilor, de îmbrăcarea lor și de asigurarea locuinței.

Apoi Allah a arătat cele două temeiuri ale acestei răspunderi: „prin ceea ce Allah le-a dăruit unora mai presus de alții și prin ceea ce cheltuiesc din averile lor”.

Allah i-a deosebit pe bărbați de femei sub numeroase aspecte. Pozițiile de conducere obștească sunt încredințate bărbaților; tot lor le-au fost încredințate profeția și transmiterea Mesajului. Bărbații au fost deosebiți și prin anumite acte de adorare, precum jihadul, rugăciunea de sărbătoare și rugăciunea de vineri.

Allah le-a dăruit în mod deosebit judecata matură, puterea de chibzuință, răbdarea și statornicia, ale căror echivalențe nu se găsesc la femei. Tot lor le revine în mod exclusiv obligația de a cheltui pentru soții și numeroase alte cheltuieli prin care se deosebesc de femei.

Poate tocmai de aceea Allah a spus în chip general: „prin ceea ce cheltuiesc din averile lor”, fără să numească persoanele pentru care cheltuiesc.

Se cunoaște astfel că bărbatul este pentru soția lui asemenea unui ocrotitor și stăpân, iar ea se află sub autoritatea lui, asemenea unei prizoniere care îl slujește. El trebuie să-și îndeplinească răspunderea pe care Allah i-a încredințat‑o.

Datoria femeii este să I se supună Domnului ei și să-i dea ascultare soțului. De aceea Allah a spus: „Femeile drepte sunt supuse”, adică supuse lui Allah, „și, prin ocrotirea lui Allah, păzesc în lipsa soților ceea ce trebuie păzit”.

Ele le dau ascultare soților chiar și când aceștia lipsesc și își păzesc propria persoană și averea soțului. Fac aceasta prin ocrotirea pe care Allah le-o dăruiește și prin ajutorul Lui. Fără ajutorul Lui, ele nu ar putea împlini această datorie, căci sufletul poruncește răul. Însă celui care se bizuie pe Allah, El îi este de ajuns și îi va purta de grijă în tot ceea ce-l preocupă în religie și în viața lumească.

Pe soțiile din partea cărora se teme de „nesupunere”, adică de refuzul de a-i da ascultare prin cuvinte ori fapte, soțul le poate disciplina începând cu mijlocul cel mai blând.

„Sfătuiți-le”: lămuriți-le hotărârea lui Allah cu privire la ascultarea și nesupunerea față de soț, îndemnați-le spre ascultare și avertizați-le împotriva nesupunerii. Dacă femeia se oprește, scopul a fost atins.

Dacă nu se oprește, soțul o părăsește în așternut: nu doarme cu ea și nu are legături intime cu ea atât cât este nevoie pentru atingerea scopului. Dacă nici acest mijloc nu folosește, el o poate lovi ușor, fără să-i provoace vătămări.

Dacă unul dintre aceste mijloace dă rezultate, iar soțiile vă dau ascultare, „nu mai căutați nicio cale împotriva lor”. Ați dobândit ceea ce urmăreați, așa că încetați să le mustrați pentru ceea ce a trecut și nu le căutați greșeli, fiindcă aceasta aduce vătămare și stârnește neînțelegeri.

„Cu adevărat, Allah este Preaînalt, Măreț.” El este Preaînalt sub toate aspectele: în Esența, rangul și puterea Sa. El este Măreț; nimic nu este mai măreț, mai maiestuos ori mai puternic decât El. El este Măreț în Esență și în Atributele Sale.

Versetul 35

Adică, dacă vă temeți că între soți se va produce o ruptură și că fiecare se va îndepărta de celălalt, „trimiteți un arbitru din familia lui și un arbitru din familia ei”.

Aceștia trebuie să fie doi bărbați musulmani, responsabili din punct de vedere religios, drepți, înțelepți, cunoscători ai neînțelegerii și ai căilor de împăcare și despărțire. Toate aceste însușiri se înțeleg din cuvântul hakam, „arbitru”, căci nimeni nu este potrivit pentru această răspundere dacă nu le întrunește.

Cei doi cercetează plângerea fiecărui soț împotriva celuilalt, apoi îl obligă pe fiecare să-și îndeplinească îndatoririle. Dacă unul dintre soți nu este în stare să împlinească ceea ce i se cere, arbitrii îl sfătuiesc pe celălalt să se mulțumească cu întreținerea pe care acesta o poate oferi și să accepte purtarea celuilalt pe cât este cu putință.

Ori de câte ori este cu putință să aducă împăcarea și îndreptarea, arbitrii nu trebuie să aleagă cealaltă cale.

Dacă însă lucrurile au ajuns acolo încât continuarea vieții împreună și îndreptarea situației nu mai sunt cu putință, iar între cei doi nu rămân decât dușmănia, ura și nesupunerea față de Allah, iar arbitrii văd că despărțirea este mai bună, ei îi pot despărți.

În acest caz nu este necesar consimțământul soțului. Aceasta este arătată de faptul că Allah i-a numit hakam, adică arbitri cu puterea de a da o hotărâre obligatorie, chiar dacă acela împotriva căruia este dată nu este mulțumit de ea.

De aceea Allah a spus: „Dacă amândoi doresc îndreptarea, Allah va aduce înțelegere între cei doi soți”, prin sfatul sincer și cuvintele blânde care înmoaie inimile și aduc armonie între soți.

„Cu adevărat, Allah este Atotștiutor, Cunoscător deplin.” El cunoaște ceea ce este văzut și ceea ce este ascuns și știe lucrurile cele mai subtile și tainele. Prin știința și cunoașterea Sa deplină, El v-a rânduit aceste hotărâri și îndrumări înalte.

Versetele 36 la 38

Allah le poruncește robilor Săi să-L adore numai pe El și să nu-I alăture nimic. Aceasta înseamnă să-I arate o robie deplină și să se supună poruncilor și interdicțiilor Sale cu dragoste, smerenie și sinceritate față de El, în toate actele de adorare, văzute și ascunse.

El interzice să-I fie alăturat ceva, fie că este vorba despre shirkul mare ori cel mic și fie că cel alăturat Lui este un înger, un profet, un om drept apropiat de Allah ori orice altă făptură. Făpturile nu-și pot aduce singure niciun folos și nu pot îndepărta niciun rău, nu pot da moartea, viața ori învierea.

Adorarea trebuie îndreptată cu sinceritate numai spre Acela care are desăvârșirea absolută sub toate aspectele și stăpânirea deplină, la care nimeni nu este părtaș și în care nimeni nu-L ajută.

După ce a poruncit adorarea Sa exclusivă și împlinirea dreptului Său, Allah a poruncit împlinirea drepturilor oamenilor, începând cu cei mai apropiați și continuând apoi cu ceilalți.

„Purtați-vă frumos cu părinții”, prin cuvinte bune și o adresare blândă, prin fapte frumoase față de ei, ascultarea poruncilor lor, ferirea de ceea ce vă opresc să faceți, cheltuirea pentru ei, cinstirea celor legați de ei și păstrarea legăturilor de rudenie, căci aceste legături există prin ei.

Opusul purtării frumoase ia două forme: purtarea rea și neglijarea binelui datorat părinților. Ambele sunt interzise.

„Cu rudele”: purtați-vă frumos și cu toate rudele, apropiate ori îndepărtate. Faceți-le bine prin cuvinte și fapte și nu rupeți legăturile de rudenie nici prin cuvinte, nici prin fapte.

„Cu orfanii”, adică aceia care și-au pierdut tații pe când erau mici. Ei au drepturi asupra musulmanilor, fie că le sunt rude, fie că nu. Musulmanii trebuie să-i întrețină, să se poarte frumos cu ei, să-i aline, să-i disciplineze și să le dea o creștere bună, îngrijindu-se de treburile lor religioase și lumești.

„Cu nevoiașii”, adică aceia care nu pot câștiga îndeajuns pentru propriile nevoi și pentru nevoile celor aflați în grija lor. Allah a poruncit să li se facă bine prin împlinirea nevoilor lor, ajutarea lor să iasă din sărăcie și îndemnarea altora să-i sprijine, toate acestea după putință.

„Cu vecinul înrudit”: vecinul care îți este și rudă are două drepturi, dreptul vecinătății și dreptul rudeniei. Lui i se cuvine să fie tratat cu bunătate în chipul socotit îndeobște bun.

„Cu vecinul străin”, care nu îți este rudă, trebuie să te porți de asemenea frumos. Cu cât ușa vecinului este mai apropiată de a ta, cu atât dreptul lui asupra ta este mai mare. Îngrijiți-vă de vecini prin daruri, caritate, invitarea lor la masă, cuvinte și fapte bune și feriți-vă să-i vătămați prin cuvinte ori fapte.

„Cu însoțitorul de alături.” S-a spus că acesta este tovarășul de călătorie, soția ori orice însoțitor. Ultimul sens este cel mai probabil corect, fiindcă îi cuprinde pe însoțitorii de acasă și din călătorie și o cuprinde și pe soție.

Însoțitorul are asupra omului drepturi mai mari decât dreptul general al unui musulman. El trebuie ajutat în treburile religioase și lumești, trebuie sfătuit cu sinceritate și tratat cinstit în vremuri bune și rele, fie că omul are putere, fie că îi vine greu. Omul trebuie să dorească pentru însoțitorul său ceea ce dorește pentru sine și să-i dorească ferirea de ceea ce nu dorește pentru sine. Cu cât însoțirea durează mai mult, cu atât drepturile reciproce devin mai puternice și mai însemnate.

„Cu călătorul”, adică străinul aflat într-o țară care nu este a lui și care se găsește în nevoie, dar chiar și acela care nu se află în nevoie. El are drepturi asupra musulmanilor din pricina călătoriei și a înstrăinării sale. Ei trebuie să-l ajute să ajungă la destinație ori să parcurgă o parte din drum, să-l cinstească și să-i aducă alinare.

„Cu cei pe care îi stăpânesc mâinile voastre drepte.” Această expresie îi cuprinde pe robi, precum și animalele și dobitoacele de povară. Purtarea bună față de toți aceștia înseamnă să li se dea cele de trebuință, să nu li se pună poveri peste puteri, să li se dea ajutor în sarcinile încredințate și să li se aplice o disciplină care le aduce folos.

Cel care împlinește aceste lucruri așa cum i s-a poruncit este cu adevărat supus Domnului său, smerit față de robii lui Allah și statornic în poruncile și Legea Sa. Acesta este vrednic de marea răsplată și de laudă.

Cel care nu le împlinește se îndepărtează de Domnul său, nu se supune poruncilor Sale și nu arată smerenie față de oameni. Dimpotrivă, se poartă cu trufie față de robii lui Allah, este plin de admirație față de sine și se laudă cu vorbele sale.

De aceea Allah a spus: „Cu adevărat, Allah nu-l iubește pe cel trufaș”, adică pe acela care se admiră pe sine și îi disprețuiește pe oameni, „și lăudăreț”, adică pe cel care se laudă pe sine din mândrie și îngâmfare față de robii lui Allah.

Trufia și lauda de sine îi împiedică să-și împlinească îndatoririle. De aceea Allah îi mustră spunând: „Pe cei care sunt zgârciți”, adică refuză să cheltuiască ceea ce sunt obligați să cheltuiască, „și le poruncesc oamenilor zgârcenia” prin cuvintele și faptele lor.

„Și ascund ceea ce Allah le-a dăruit din harul Său”, adică ascund cunoașterea prin care cei rătăciți și cei neștiutori ar putea fi călăuziți. Ei o țin ascunsă și îi învață falsitatea care îi împiedică pe oameni să afle adevărul.

Ei îmbină astfel zgârcenia în privința averii cu zgârcenia în privința științei și strădania spre propria pierzanie cu strădania spre pierzania altora. Aceasta este însușirea necredincioșilor.

De aceea Allah a spus: „Pentru necredincioși am pregătit o pedeapsă umilitoare.” Fiindcă s-au purtat cu trufie față de robii lui Allah, nu au împlinit drepturile lui Allah și i-au îndemnat și pe alții să le nesocotească, prin zgârcenia și lipsa lor de călăuzire, Allah îi va umili printr-o pedeapsă dureroasă și o rușine veșnică. Ne adăpostim la Tine, o, Allah, de orice rău.

Apoi Allah ne vestește despre cheltuirea făcută de om pentru a fi văzut și lăudat, nu din credință: „Și pe cei care își cheltuiesc averile ca să fie văzuți de oameni”, ca aceștia să-i vadă, să-i laude și să-i cinstească.

„Dar nu cred în Allah și nici în Ziua de Apoi.” Cheltuirea lor nu izvorăște din sinceritate și credință în Allah și nici din nădejdea răsplății Sale. Ea ține de pașii și de faptele lui Shaytan, spre care el îi cheamă pe cei care îl urmează, pentru ca ei să ajungă locuitorii Focului. Ei săvârșesc aceste fapte fiindcă îi sunt însoțitori, iar el îi împinge pe acest drum.

De aceea Allah a spus: „Iar acela care îl are pe Shaytan drept însoțitor - ce rău însoțitor are!” Ce rău este însoțitorul care caută pierzania tovarășului său și se străduiește din răsputeri să o împlinească!

Așa cum omul care refuză să dea din ceea ce Allah i-a dăruit și ascunde cunoașterea cu care El l-a binecuvântat este un păcătos și un răufăcător care se împotrivește Domnului său, tot astfel omul care, în cheltuirea și adorarea sa, urmărește altceva decât mulțumirea lui Allah este un păcătos nesupus Domnului său și vrednic de pedeapsă.

Allah a poruncit ca supunerea și împlinirea poruncilor Sale să fie făcute cu sinceritate. El a spus: „Nu li s-a poruncit decât să-L adore pe Allah, devotându-I religia cu sinceritate, fiind drept-credincioși, să împlinească rugăciunea și să dea zakah. Aceasta este religia cea dreaptă” (al-Bayyinah, 98:5).

Acestea sunt faptele primite, pentru care omul este vrednic de laudă și răsplată. Spre ele îi îndeamnă Allah pe oameni prin cuvintele Sale:

Versetul 39

Adică, ce rău ar fi avut de îndurat și ce greutate ori povară s-ar fi abătut asupra lor dacă ar fi crezut în Allah cu sinceritate și ar fi cheltuit din averea pe care Allah le-a dăruit-o și cu care i-a binecuvântat, unind astfel sinceritatea cu cheltuirea?

Fiindcă sinceritatea este o taină între rob și Domnul său, pe care nimeni în afara lui Allah nu o vede, El ne vestește că le cunoaște toate stările: „Allah este Atotștiutor al lor.”

Versetele 40 la 42

Allah ne vestește despre desăvârșirea dreptății și harului Său și despre faptul că El este mai presus de contrariile lor, precum nedreptatea mică ori mare.

„Cu adevărat, Allah nu nedreptățește nici măcar cât greutatea unui atom”, adică nu scade nimic, nici cât lucrul cel mai mic, din faptele bune ale omului și nu-i adaugă nimic la faptele rele. Allah a mai spus: „Acela care a făcut bine cât greutatea unui atom îl va vedea, iar acela care a făcut rău cât greutatea unui atom îl va vedea” (az-Zalzalah, 99:7-8).

„Dacă este o faptă bună, El o înmulțește”, de zece ori sau chiar mai mult, după natura faptei și folosul ei și după starea celui care o împlinește în privința sincerității, dragostei și desăvârșirii sale.

„Și dăruiește de la El o răsplată nemăsurată”, în plus față de răsplata faptei înseși: îl ajută să împlinească și alte fapte drepte și îi dăruiește multă bunătate și bine din belșug.

Apoi Allah a spus: „Cum va fi când vom aduce din fiecare comunitate un martor și te vom aduce pe tine martor asupra acestora?”

Cum va fi atunci și cât de măreață va fi judecata în care știința, dreptatea și înțelepciunea desăvârșite ale Judecătorului se vor uni cu mărturia celor mai buni dintre oameni, Mesagerii care vor depune mărturie împotriva comunităților lor, și cu mărturisirea celor judecați? Pe Allah, aceasta este judecata cea mai cuprinzătoare, mai dreaptă și mai măreață.

Cei judecați vor recunoaște atunci harul și dreptatea desăvârșite ale lui Allah și vor rosti cuvinte de laudă. În acea clipă, unii vor dobândi fericirea, izbânda și cinstea, iar alții vor fi sortiți rușinii, umilirii și pedepsei înjositoare.

De aceea Allah a spus: „În Ziua aceea, cei care nu au crezut și nu i s-au supus Mesagerului”, adică aceia care au unit necredința în Allah și în Mesagerul Său cu nesupunerea față de Mesager, „vor dori să fie făcuți una cu pământul”.

Ei vor dori ca pământul să-i înghită, să ajungă țărână și să nu mai fie nimic. Allah ne vestește că necredinciosul va spune: „Ce bine ar fi fost dacă aș fi fost țărână!” (an-Naba', 78:40).

„Ei nu vor putea ascunde de Allah niciun cuvânt.” Dimpotrivă, Îi vor mărturisi ceea ce au făcut, iar limbile, mâinile și picioarele lor vor depune mărturie împotriva lor, vorbind despre faptele pe care le săvârșeau. În Ziua aceea Allah le va plăti pe deplin răsplata cuvenită și vor ști că Allah este Adevărul care face totul vădit (an-Nur, 24:25).

Relatările potrivit cărora necredincioșii își vor ascunde necredința și își vor tăgădui faptele rele se referă la unele momente ale Zilei Învierii, când ei vor socoti că tăgăduirea le poate folosi împotriva pedepsei lui Allah.

După ce vor înțelege adevărata lor stare și propriile mădulare vor depune mărturie împotriva lor, totul va deveni limpede. Atunci nu va mai exista niciun motiv să ascundă ceva, iar ascunderea nu le va aduce niciun folos.

Versetul 43

Allah le interzice robilor Săi credincioși să se apropie de rugăciune în stare de beție până când știu ceea ce spun.

Aceasta cuprinde apropierea de locurile rugăciunii, precum moscheea, în care celui beat nu trebuie să i se îngăduie să intre, și cuprinde rugăciunea însăși. Omului beat nu-i este îngăduit să se roage ori să împlinească un act de adorare, fiindcă mintea lui este tulburată și nu știe ceea ce spune.

De aceea Allah a arătat momentul din care un asemenea om se poate ruga, poruncindu-i să amâne până când știe ceea ce spune.

Acest verset a fost abrogat prin interzicerea deplină a băuturilor amețitoare. La început, acestea nu au fost interzise. Apoi Allah le-a dat robilor Săi un indiciu că urmau să fie interzise, spunând: „Ei te întreabă despre băuturile amețitoare și jocurile de noroc. Spune: În ele se află un mare păcat și unele foloase pentru oameni, însă păcatul lor este mai mare decât folosul lor” (al-Baqarah, 2:219).

După aceea a interzis starea de beție la apropierea de rugăciune, așa cum arată versetul de față. În cele din urmă, a interzis cu desăvârșire băuturile amețitoare, în toate timpurile: „O, voi cei care credeți, băuturile amețitoare, jocurile de noroc, altarele de piatră și săgețile pentru ghicire sunt o necurăție dintre lucrările lui Shaytan; feriți-vă de ele” (al-Ma'idah, 5:90).

Interdicția este și mai puternică în timpul rugăciunii, fiindcă beția împiedică atingerea scopului rugăciunii, care este sufletul și miezul ei: smerenia inimii și prezența minții. Băutura amețitoare tulbură mintea, îl împiedică pe om să-L pomenească pe Allah și nu-i îngăduie să se concentreze în rugăciune.

Din sensul versetului se înțelege și că omul nu trebuie să înceapă rugăciunea atunci când somnolența lui este atât de puternică încât nu mai știe ceea ce spune și face.

Versetul poate arăta și că acela care voiește să se roage trebuie să îndepărteze lucrurile care îi distrag atenția, precum abținerea de la urinare ori defecare atunci când simte nevoia, dorința de a mânca și cele asemenea lor, așa cum este arătat în hadithurile autentice²⁶.

Apoi Allah a spus: „și nici când sunteți în stare de janabah, în afară de cazul în care doar treceți”. Nu vă apropiați de rugăciune când vă aflați în starea de necurăție majoră numită janabah, cu excepția situației în care doar traversați moscheea, fără să rămâneți în ea.

„Până când faceți ghusl.” După spălarea rituală completă și îndepărtarea pricinii care vă oprea de la rugăciune, vă este îngăduit să vă apropiați de ea. Celui aflat în stare de janabah îi este îngăduit numai să treacă prin moschee.

„Iar dacă sunteți bolnavi ori în călătorie, dacă unul dintre voi vine de la locul unde și-a făcut nevoile ori ați avut atingere cu femeile și nu găsiți apă, căutați pământ curat și ștergeți-vă cu el fețele și mâinile.”

Tayammumul, purificarea uscată, îi este îngăduit celui bolnav în mod general, fie că apa există, fie că nu există, atunci când boala face folosirea apei grea ori vătămătoare.

Aceeași hotărâre se aplică în călătorie, fiindcă atunci apa poate lipsi. Dacă un călător nu are apă ori are numai atâta cât îi trebuie pentru băut și pentru nevoi asemănătoare, îi este îngăduit să facă tayammum.

Tot astfel, dacă omul își pierde wudu'ul prin urinare, defecare ori atingerea femeilor, îi este îngăduit să facă tayammum atunci când nu găsește apă, fie că se află acasă, fie că este în călătorie, după sensul general al versetului.

Pe scurt, Allah a îngăduit tayammumul în două situații: când apa lipsește, fie acasă, fie în călătorie, și când folosirea apei aduce o greutate din pricina bolii ori a unei stări asemănătoare.

Exegeții au avut păreri diferite cu privire la cuvintele „ați avut atingere cu femeile”. Oare ele înseamnă legătură intimă, caz în care versetul arată că celui aflat în stare de janabah îi este îngăduit să facă tayammum? Numeroase hadithuri autentice²⁷ sprijină această interpretare.

Sau înseamnă simplă atingere cu mâna? În acest caz, ea se aplică atunci când există posibilitatea eliminării de madhy, anume atingerea însoțită de dorință, iar versetul arată că wudu'ul este anulat prin aceasta.

Juriștii au folosit cuvintele „și nu găsiți apă” drept dovadă că omul este dator să caute apă după intrarea timpului rugăciunii. Ei au spus: nu se poate afirma că cineva nu a găsit apă dacă nu a căutat-o; aceasta se poate spune numai după căutare.

Ei au folosit aceste cuvinte și drept dovadă că este îngăduită purificarea cu apă a cărei stare a fost schimbată de o substanță curată; mai mult, omul este dator să o folosească pentru purificare, fiindcă ea intră sub denumirea de „apă” din cuvintele „și nu găsiți apă”. Alți învățați au obiectat că aceasta nu mai este apă în sens necondiționat; însă obiecția lor este discutabilă.

Versetul statornicește această mare rânduială cu care Allah a binecuvântat comunitatea: tayammumul. Învățații sunt în unanimitate de acord asupra legitimității sale. Toată lauda Îi aparține lui Allah.

Tayammumul se face cu pământ curat. Aici intră tot ceea ce se află la suprafața pământului, fie că are praf, fie că nu. Este posibil ca expresia să se refere numai la suprafața care are praf, fiindcă Allah a spus: „ștergeți-vă cu el fețele și mâinile”, iar cu ceea ce nu are praf nu se poate face ștergerea cerută.

„Ștergeți-vă cu el fețele și mâinile.” Acestea sunt părțile care se șterg la tayammum: întreaga față și mâinile până la încheieturi, așa cum arată hadithurile autentice²⁸.

Este recomandat ca pământul curat să fie lovit o singură dată cu palmele, după cum arată hadithul lui 'Ammar²⁹. Același hadith arată că tayammumul pentru janabah este asemenea celorlalte forme de tayammum: se șterg fața și mâinile.

Folos

Să se știe că principiile medicinei se întemeiază pe trei reguli: ocrotirea sănătății împotriva lucrurilor vătămătoare, îndepărtarea substanțelor vătămătoare din trup și ferirea de ele printr-un regim potrivit. Allah Preaînaltul le-a arătat pe toate în Cartea Sa.

În privința ocrotirii sănătății împotriva lucrurilor vătămătoare, El a poruncit mâncarea și băutul și a interzis excesul. I-a îngăduit călătorului și bolnavului să nu postească, pentru a le ocroti sănătatea prin folosirea lucrurilor care mențin trupul într-un echilibru potrivit și pentru a-l feri pe bolnav de ceea ce i-ar putea face rău.

În privința îndepărtării lucrurilor vătămătoare, Allah i-a îngăduit pelerinului aflat în ihram, care are o suferință la pielea capului, să-și radă părul de pe cap, pentru a îndepărta aburii vătămători reținuți sub el.

Aceasta atrage atenția asupra îndepărtării lucrurilor și mai primejdioase, precum urina, materiile fecale, vărsăturile, sperma, sângele și celelalte substanțe. Ibn al-Qayyim - Allah să aibă milă de el³⁰ - a atras atenția asupra acestui fapt.

Versetul arată că întreaga față și ambele mâini trebuie șterse și că tayammumul este îngăduit chiar dacă timpul rugăciunii nu este pe sfârșite. El arată și că omului nu i se cere să caute apă decât după apariția pricinii care face purificarea necesară. Allah știe cel mai bine.

Apoi versetul se încheie cu cuvintele: „Cu adevărat, Allah este Cel care șterge păcatele, Atoateiertător.” El șterge greșelile robilor Săi credincioși și îi iartă din belșug. Le ușurează într-atât poruncile Sale încât ascultarea nu le aduce o greutate care să-i pună în strâmtorare.

Din trecerea Sa cu vederea a greșelilor și din iertarea Sa, El a avut milă de această comunitate și a rânduit purificarea cu pământ în locul apei atunci când folosirea apei nu este cu putință.

Din trecerea Sa cu vederea a greșelilor și din iertarea Sa, El le-a deschis păcătoșilor poarta căinței, i-a chemat să se întoarcă spre El și le-a făgăduit iertarea păcatelor.

Din trecerea Sa cu vederea a greșelilor și din iertarea Sa, dacă un credincios ar veni cu păcate cât întreg pământul, apoi L-ar întâlni fără să-I fi alăturat nimic, Allah ar veni spre el cu o iertare la fel de mare.

Versetele 44 la 46

Aceasta este o mustrare a „acelora cărora li s-a dat o parte din Carte” și un avertisment de a nu vă lăsa înșelați de ei și de a nu cădea în cursele lor.

Allah ne vestește că ei „cumpără rătăcirea”, adică o iubesc foarte mult și îi dau întâietate, asemenea omului care cheltuiește o avere însemnată pentru lucrul pe care îl iubește. Ei aleg rătăcirea în locul călăuzirii, necredința în locul credinței și nefericirea în locul fericirii.

Pe lângă aceasta, ei „voiesc ca voi să pierdeți calea”. Ei doresc cu mare râvnă rătăcirea voastră și se străduiesc din răsputeri să o înfăptuiască.

Fiindcă Allah îi ocrotește și îi ajută pe robii Săi credincioși, El le-a arătat rătăcirea acestor oameni și felul în care îi duc în rătăcire pe alții.

De aceea a spus: „Allah este de ajuns ca Ocrotitor”, adică El ia asupra Sa treburile robilor Săi, îi cuprinde cu bunătatea Sa în toate stările lor și îi călăuzește spre ceea ce le aduce fericirea și izbânda.

„Și Allah este de ajuns ca Ajutător.” El îi ajută împotriva dușmanilor, le arată lucrurile de care trebuie să se păzească din partea lor și mijloacele prin care îi pot înfrunta. Ocrotirea Lui aduce binele, iar ajutorul Lui îndepărtează răul.

Apoi Allah a arătat întinderea rătăcirii și împotrivirii lor și felul în care dau întâietate falsității față de adevăr.

„Printre iudei sunt unii care răstălmăcesc cuvintele, scoțându-le din locurile lor”: este vorba despre învățații lor rătăciți, care schimbă fie cuvintele, fie sensurile, fie pe amândouă.

Un exemplu al răstălmăcirii lor este felul în care au schimbat descrierea din Cărțile lor, care nu i se putea potrivi cu adevărat nimănui în afara lui Muhammad - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa. Ei au pretins că ea se referă la altcineva, că el nu este cel avut în vedere, și au ascuns-o.

Astfel s-au purtat cu cunoașterea în cel mai rău chip: au răsturnat sensurile, au aplicat pe nedrept altcuiva descrierea adevărată și au tăgăduit adevărul.

În privința faptelor și a supunerii, ei spun: „Am auzit și nu ne supunem”, adică am auzit ceea ce spui, dar nu ne supunem poruncii tale. Aceasta este culmea necredinței, a împotrivirii și a refuzului de a se supune.

Tot astfel, i se adresau Mesagerului - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - în chipul cel mai urât și lipsit de cuviință, spunând: „Ascultă, fără să ți se dea să auzi”, adică: ascultă-ne, dar să nu auzi ceea ce îți place; dimpotrivă, să auzi ceea ce îți displace.

Prin cuvântul „Ra'ina” urmăreau un sens urât. Fiindcă această expresie putea fi înțeleasă și într-un alt sens decât cel voit de ei, socoteau că îi pot înșela pe Allah și pe Mesagerul Său.

Sucindu-și limba când rosteau acest cuvânt, urmăreau să defăimeze religia și să-l ponegrească pe Mesager - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa. Când rămâneau singuri, își mărturiseau deschis unii altora această intenție. De aceea Allah a spus: „sucindu-și limbile și defăimând religia”.

Apoi El i-a îndrumat spre ceea ce ar fi fost mai bun pentru ei: „Dacă ar fi spus: «Am auzit și ne supunem», «Ascultă» și «Privește spre noi», ar fi fost mai bine și mai drept pentru ei.”

Aceasta deoarece cuvintele acestea cuprind frumusețea adresării, buna-cuviință potrivită în vorbirea cu Mesagerul, ascultarea de Allah și supunerea față de porunca Sa, precum și blândețea în cererea de învățătură: ei i-ar fi cerut Mesagerului să le asculte întrebările și să se îngrijească de treburile lor. Aceasta era purtarea pe care ar fi trebuit să o urmeze. Însă, fiindcă firea lor nu era curată, s-au îndepărtat de ea, iar Allah i-a alungat de la mila Sa din pricina necredinței și împotrivirii lor. De aceea El a spus: „Însă Allah i-a blestemat pentru necredința lor, așa că numai puțini dintre ei cred.”

Versetul 47

Allah Preaînaltul le poruncește oamenilor Scripturii, dintre iudei și creștini, să creadă în Mesagerul Muhammad - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - și în ceea ce Allah a pogorât asupra lui din Coranul cel măreț, care are autoritate asupra Cărților anterioare și le confirmă. Aceste Cărți vestiseră venirea lui, iar când ceea ce fusese vestit s-a împlinit, aceasta a confirmat acea veste.

De asemenea, dacă ei nu cred în acest Coran, înseamnă că nu cred nici în ceea ce se află în propriile lor Cărți, deoarece Cărțile lui Allah se confirmă și se armonizează unele cu altele. Pretenția de a crede în unele și de a nu crede în altele este, așadar, o pretenție falsă, care nu poate fi adevărată.

Cuvintele „Credeți în ceea ce am pogorât, confirmând ceea ce aveți deja” îi îndeamnă și le arată că ei ar trebui să fie cei dintâi care se grăbesc să creadă în Coran, datorită științei și Scripturii cu care Allah i-a binecuvântat. Acestea fac ca îndatorirea lor să fie mai mare decât a altora. De aceea El i-a amenințat pentru lipsa credinței: „înainte ca Noi să ștergem chipuri și să le întoarcem spre spatele lor”.

Aceasta este o răsplată de același fel cu faptele lor. Ei au părăsit adevărul, au dat întâietate falsității și au răsturnat realitățile, socotind falsitatea adevăr și adevărul falsitate. Ca răsplată de același fel, chipurile lor vor fi șterse așa cum au șters ei adevărul și vor fi întoarse spre spatele lor, astfel încât chipurile să ajungă la ceafă. Aceasta este cea mai urâtă pedeapsă.

„Ori să-i blestemăm așa cum i-am blestemat pe cei care au încălcat Sabatul”, adică să-i îndepărtăm de mila Sa și să-i pedepsim prefăcându-i în maimuțe, așa cum li s-a întâmplat fraților lor care au încălcat Sabatul: „Le-am spus: «Fiți maimuțe disprețuite!»” (al-Baqarah, 2:65).

„Porunca lui Allah este întotdeauna împlinită.” Aceasta este asemenea cuvintelor Sale: „Când hotărăște un lucru, El nu face decât să-i spună: «Fii!», și el este” (Ya-Sin, 36:82).

Versetul 48

Allah Preaînaltul vestește că nu-l iartă pe acela care Îi asociază ceva și moare fără căință, dar iartă păcatele mai mici decât shirkul, fie ele mici ori mari, cui voiește, atunci când înțelepciunea Sa cere iertarea.

Pentru păcatele mai mici decât shirkul, Allah a rânduit numeroase pricini ale iertării: faptele bune care șterg păcatele; necazurile, suferințele și durerile care le ispășesc în această lume, în barzakh și în Ziua Învierii; rugăciunile credincioșilor unii pentru alții; mijlocirea celor cărora li se va îngădui să mijlocească; și, mai presus de toate acestea, mila Sa, de care oamenii credinței și ai tawhidului sunt cei mai vrednici.

Shirkul este opusul deplin al acestora. Cel care Îi asociază ceva lui Allah și-a închis singur porțile iertării și ale milei. Faptele de ascultare lipsite de tawhid nu-i aduc niciun folos, iar necazurile nu-i ispășesc nimic. În Ziua Învierii, asemenea oameni nu vor avea „nici mijlocitori, nici vreun prieten apropiat” (ash-Shu'ara', 26:100-101).

De aceea Allah Preaînaltul spune: „Acela care Îi asociază ceva lui Allah a născocit un păcat mare”, adică a săvârșit o vină uriașă. Ce nedreptate poate fi mai mare decât aceea a omului care pune pe același plan o făptură creată din țărână, nedesăvârșită din toate punctele de vedere, dependentă prin însăși firea ei și neputincioasă să-și aducă vreun folos ori rău - cu atât mai puțin celui care o adoră - și care nu stăpânește nici moartea, nici viața și nici învierea, cu Creatorul tuturor lucrurilor, desăvârșit din toate punctele de vedere și deplin independent de toate făpturile Sale, în Mâna Căruia se află folosul și răul, puterea de a dărui și de a reține darurile și de la Care vine orice binefacere pe care o are vreo făptură? Există oare o nedreptate mai mare decât aceasta?

Din acest motiv, Allah a hotărât ca acela care moare în această stare să rămână veșnic în pedeapsă și să fie lipsit de răsplată: „Acela care Îi asociază ceva lui Allah - Allah i-a oprit Paradisul, iar adăpostul lui va fi Focul” (al-Ma'idah, 5:72).

Aceasta se referă la cel care nu se căiește. Cât despre cel care se căiește, atât shirkul, cât și păcatele mai mici îi sunt iertate, așa cum spune Allah Preaînaltul: „Spune: «O, robii Mei care ați întrecut măsura împotriva voastră înșivă! Nu deznădăjduiți de mila lui Allah. Cu adevărat, Allah iartă toate păcatele»” (az-Zumar, 39:53), adică aceluia care se căiește înaintea Lui.

Versetele 49 și 50

Allah le arată robilor Săi cât de uimitoare este starea acelora dintre iudei, creștini și cei asemenea lor care se socotesc pe ei înșiși curați, mustrându-i. Ei pretind că sunt buni și puri și se laudă cu însușiri care nu se află în ei. Iudeii și creștinii spun: „Noi suntem fiii lui Allah și cei iubiți de El” (al-Ma'idah, 5:18) și: „Nu va intra în Paradis decât cel care este iudeu ori creștin” (al-Baqarah, 2:111).

Aceasta este numai o pretenție fără dovadă. Dovada este ceea ce a vestit Coranul: „Dimpotrivă, acela care își supune chipul lui Allah și face bine își va avea răsplata la Domnul său; ei nu vor avea a se teme și nici nu vor fi mâhniți” (al-Baqarah, 2:112).

Aceștia sunt cei pe care Allah îi socotește curați. De aceea El spune: „Dimpotrivă, Allah îl curățește pe cine voiește”, prin credință, faptele bune, părăsirea purtărilor urâte și dobândirea purtărilor frumoase.

Cât despre cei care se laudă pe ei înșiși, pretinzând că sunt curați, că urmează binele și că răsplata le aparține numai lor, ei mint. Din pricina nedreptății și necredinței lor, nu au nicio parte din însușirile celor curați, nu din pricina vreunei nedreptăți din partea lui Allah. De aceea El spune: „iar ei nu vor fi nedreptățiți nici cât firul subțire din sâmburele unei curmale”. Aceasta este o negație generală: nu vor fi nedreptățiți deloc, nici măcar cât firul din scobitura sâmburelui de curmală ori cât firicelul obținut prin răsucirea murdăriei de pe mână sau din altă parte.

„Privește cum născocesc minciuni despre Allah”, socotindu-se pe ei înșiși curați. Aceasta este una dintre cele mai mari forme de născocire a minciunii despre Allah, fiindcă, lăudându-se pe ei înșiși, pretind că Allah a declarat adevărat ceea ce urmează ei și fals ceea ce urmează musulmanii credincioși. Aceasta este dintre cele mai urâte minciuni, căci răstoarnă realitățile și face adevărul falsitate, iar falsitatea adevăr. De aceea Allah spune: „Aceasta este de ajuns ca păcat vădit”, adică un păcat limpede și vădit, care merită o pedeapsă aspră și dureroasă.

Versetele 51 la 57

Aceste versete arată o parte dintre purtările urâte ale iudeilor și pizma lor față de Profet - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - și față de credincioși. Firea lor josnică și purtarea lor rea i-au făcut să părăsească credința în Allah și în Mesagerul Său și să o înlocuiască cu credința în jibt și taghut. Aceasta înseamnă credință în adorarea altuia în afară de Allah și judecarea după altceva decât Legea lui Allah.

Aici intră vrăjitoria, ghicitoria, adorarea altuia în afară de Allah și ascultarea de Shaytan. Toate acestea se cuprind în jibt și taghut. Tot astfel, necredința și pizma lor i-au făcut să dea întâietate căii celor care nu cred în Allah - adoratorii idolilor - față de calea credincioșilor.

„Și le spun celor care nu cred”, căutând să-i mulțumească și să-i lingușească și din ură față de credință, „Aceștia sunt mai bine călăuziți pe cale decât cei care cred”, adică în privința drumului pe care îl urmează. Cât de mare este prostia și încăpățânarea lor și cât de slabă le este rațiunea!

Cum au putut urma această cale vrednică de mustrare? Au crezut oare că o astfel de afirmație poate fi acceptată de un om înțelept ori că poate părea plauzibilă chiar și unui neștiutor?

Cum poate fi socotită mai bună o religie întemeiată pe adorarea idolilor, care interzice lucrurile bune și îngăduie lucrurile rele și oprite, care răspândește nedreptatea între oameni, îl pune pe Creator pe același plan cu făpturile și cere necredința în Allah, în Mesagerii și în Cărțile Sale, decât religia întemeiată pe adorarea Celui Milostiv, pe sinceritate față de Allah în taină și în văzul oamenilor, pe lepădarea tuturor celor adorați în afara Lui - idoli, rivali și mincinoși -, pe păstrarea legăturilor de rudenie, pe bunătate față de toate făpturile, chiar și față de animale, pe dreptate și echitate între oameni, pe interzicerea oricărui rău și a oricărei nedreptăți și pe sinceritate în toate cuvintele și faptele? O astfel de preferință nu poate fi decât nebunie curată.

Acela care alege astfel este fie dintre oamenii cei mai neștiutori și mai lipsiți de judecată, fie dintre cei mai răzvrătiți și mai încăpățânați în respingerea adevărului. Aceasta este realitatea lor. De aceea Allah Preaînaltul spune despre ei: „Aceștia sunt cei pe care Allah i-a blestemat”, adică i-a îndepărtat de mila Sa și a coborât pedeapsa asupra lor.

„Iar acela pe care Allah îl blestemă nu va găsi niciun ajutător”, adică pe nimeni care să se îngrijească de treburile lui, să-l ocrotească și să îndepărteze răul de la el. Aceasta este pierderea cea mai mare.

„Au ei oare vreo parte din stăpânire?” Oare au o parte din stăpânire, astfel încât să dea întâietate cui voiesc, după simplele lor pofte? Dacă ar fi așa, ar fi părtași cu Allah în cârmuirea stăpânirii Sale. Chiar și atunci, s-ar purta cu cea mai mare zgârcenie și avariție. De aceea El spune: „Dacă ar avea, nu le-ar da oamenilor nici cât punctul din sâmburele unei curmale”, adică nu le-ar da nimic, nici măcar un lucru neînsemnat.

Aceasta descrie zgârcenia lor nemăsurată, presupunând că ar avea vreo parte din stăpânirea lui Allah. Întrebarea are un răspuns limpede, fiind statornicit în mintea fiecăruia că ei nu au nicio asemenea parte.

„Sau îi pizmuiesc pe oameni pentru ceea ce Allah le-a dăruit din harul Său?” Oare pricina cuvintelor lor este pretenția că sunt părtași cu Allah și că, prin urmare, pot da întâietate cui voiesc? Sau pricina este pizma față de Mesager - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - și față de credincioși pentru harul dăruit lor de Allah, deși această dăruire nu este ceva fără precedent?

„Noi am dăruit familiei lui Ibrahim Scriptura și înțelepciunea și le-am dăruit o mare stăpânire.” Allah le-a dăruit lui Ibrahim și urmașilor săi Profeția și Scriptura, precum și stăpânirea pe care a dăruit-o unora dintre Profeții Săi, așa cum au fost Dawud și Sulayman. Harul Său nu a încetat să coboare asupra robilor Săi credincioși. Cum pot ei, așadar, să dezaprobe faptul că Allah i-a dăruit lui Muhammad - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa -, cea mai bună și mai mare dintre făpturi, omul care Îl cunoaște și se teme de El cel mai mult, Profeția, ajutorul și stăpânirea?

„Printre ei sunt unii care au crezut în el”, adică în Muhammad - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa -, și astfel au dobândit fericirea în această lume și izbânda în Viața de Apoi, „iar alții s-au îndepărtat de el” din încăpățânare, ură și pizmă. Din pricina unora dintre păcatele lor, aceștia au fost loviți de necazuri și suferințe în această lume.

„Jahannam este de ajuns ca foc mistuitor.” El îi va cuprinde pe aceia care nu cred în Allah și tăgăduiesc Profeția Mesagerilor Săi, fie ei iudei, creștini ori dintre ceilalți necredincioși.

De aceea Allah spune: „Pe cei care nu cred în semnele Noastre îi vom arunca în Foc”, un Foc aprins cu putere și de o arșiță cumplită. „Ori de câte ori pieile lor vor fi arse, le vom schimba cu alte piei, pentru ca ei să guste pedeapsa.” Durerea și suferința lor vor ajunge astfel la culme. Așa cum au stăruit în necredință și încăpățânare până când acestea au devenit însușiri statornice, și pedeapsa li se va repeta ca răsplată dreaptă. „Cu adevărat, Allah este Atotputernic, Preaînțelept”, având putere și înțelepciune desăvârșite în creație și poruncă, în răsplată și pedeapsă.

„Iar pe cei care cred” în Allah și în toate lucrurile în care li s-a poruncit să creadă „și săvârșesc fapte bune”, atât faptele obligatorii, cât și cele recomandate, „îi vom face să intre în Grădini pe sub care curg râuri, unde vor rămâne veșnic. Acolo vor avea soții curățite”, adică lipsite de purtări urâte, de fapte rele și de necurățiile și neajunsurile care se găsesc la femeile din această lume, „și îi vom face să intre într-o umbră deasă”.

Versetele 58 și 59

Prin lucrurile încredințate se înțelege tot ceea ce i se încredințează omului și i se poruncește să păstreze. Allah le poruncește robilor Săi să-și îndeplinească pe deplin obligațiile față de cei îndreptățiți, fără nicio lipsă și fără amânare. Aici intră funcțiile de răspundere, averile, tainele și îndatoririle a căror împlinire nu o vede nimeni în afară de Allah.

Juriștii au arătat că acela căruia i s-a încredințat un lucru este dator să-l păzească așezându-l într-un loc în care asemenea lucruri sunt păstrate de obicei. Aceasta deoarece obligația asumată nu poate fi îndeplinită, iar lucrul nu poate fi înapoiat la cerere decât dacă este păstrat; de aceea păstrarea lui devine obligatorie.

Cuvintele „celor cărora li se cuvin” arată că lucrul încredințat nu trebuie dat altuia decât aceluia care l-a încredințat; reprezentantul său are aceleași drepturi în această privință. Dacă lucrul este dat altcuiva decât celui îndreptățit, obligația asumată nu a fost îndeplinită.

„Iar când judecați între oameni, să judecați cu dreptate.” Aceasta cuprinde judecarea între ei în pricini privind viața, averea și onoarea oamenilor, fie că lucrul este mare ori mic și fie că oamenii sunt rude ori străini, drepți ori păcătoși, prieteni ori dușmani.

Dreptatea cu care Allah a poruncit să se judece este ceea ce El a legiuit prin cuvintele Mesagerului Său - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa -, în privința normelor și a hotărârilor. Aceasta cere cunoașterea dreptății pentru a judeca potrivit ei.

Fiindcă aceste porunci sunt bune și drepte, Allah spune: „Cât de minunat este lucrul la care vă îndeamnă Allah! Cu adevărat, Allah este Atoateauzitor, Atoatevăzător.” Aceasta este o laudă adusă poruncilor și interdicțiilor lui Allah, căci ele cuprind binele acestei lumi și al Vieții de Apoi și îndepărtează răul din amândouă. Cel Care le-a legiuit este Atoateauzitorul și Atoatevăzătorul, Căruia nimic nu-I este ascuns și Care cunoaște mai bine decât robii ceea ce le aduce binele.

Apoi Allah a poruncit supunerea față de El și față de Mesagerul Său, prin împlinirea lucrurilor obligatorii și recomandate pe care le poruncesc și prin părăsirea celor pe care le interzic. El a poruncit și supunerea față de cei care au autoritate, precum conducătorii, dregătorii și învățații. Treburile religioase și lumești ale oamenilor nu pot fi îndreptate decât prin supunerea față de ei, în ascultare de Allah și căutând răsplata aflată la El.

Această supunere este însă condiționată de faptul că ei nu poruncesc neascultarea de Allah. Dacă poruncesc așa ceva, nicio făptură nu trebuie ascultată într-un lucru care înseamnă neascultare față de Creator.

Poate că din acest motiv verbul „supuneți-vă” nu este repetat înaintea celor care au autoritate, așa cum este repetat înaintea Mesagerului. Mesagerul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - poruncește numai ascultarea de Allah, iar acela care i se supune lui I se supune lui Allah. În schimb, supunerea față de cei care au autoritate este condiționată de faptul că poruncile lor nu implică săvârșirea unui păcat.

Apoi Allah a poruncit ca orice lucru asupra căruia oamenii se ceartă, fie că privește temeliile religiei, fie ramurile ei, să fie întors la Allah și la Mesager, adică la Cartea lui Allah și la Sunnah Mesagerului Său - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa. În ele se află hotărârea care desparte adevărul de fals în toate lucrurile asupra cărora oamenii au păreri diferite: fie printr-un text limpede și direct, fie prin sensul general al unui text, fie printr-o aluzie, o atenționare, un sens implicit ori un înțeles general după care se măsoară lucrurile asemănătoare.

Cartea lui Allah și Sunnah Mesagerului Său sunt temelia religiei, iar credința nu poate fi dreaptă fără ele. De aceea, întoarcerea la ele este o condiție a credinței. Allah spune: „dacă voi credeți în Allah și în Ziua de Apoi”. Aceasta arată că acela care nu întoarce la ele lucrurile disputate nu este un credincios adevărat, ci crede în taghut, așa cum este arătat în versetul următor.

„Aceasta”, adică întoarcerea la Allah și la Mesagerul Său, „este mai bine și are urmarea cea mai bună”, fiindcă hotărârea lui Allah și a Mesagerului Său este cea mai bună și mai dreaptă hotărâre și cea mai folositoare pentru oameni în religia lor, în lumea lor și în Viața de Apoi.

Versetele 60 la 63

Allah le arată robilor Săi cât de uimitoare este starea ipocriților, a „celor care pretind” că au crezut în ceea ce a adus Mesagerul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - și în ceea ce fusese pogorât înaintea lui, dar care, cu toate acestea, „voiesc să caute judecata la taghut”. Aici, taghut este tot acela care judecă prin altceva decât ceea ce Allah a pogorât.

Ei fac aceasta deși „li s-a poruncit să nu creadă în el”. Cum poate fi împăcat acest lucru cu credința? Credința cere supunere față de Legea lui Allah și primirea hotărârii Sale în toate treburile. Acela care pretinde credința, dar alege hotărârea taghutului în locul hotărârii lui Allah, este mincinos. Aceasta este una dintre căile prin care Shaytan îi rătăcește. De aceea Allah spune: „Shaytan voiește să-i rătăcească într-o rătăcire îndepărtată” de adevăr.

Cum va fi starea acestor rătăciți „când îi va lovi un necaz din pricina celor trimise înainte de mâinile lor”, adică din pricina păcatelor lor, printre care căutarea judecății la taghut?

„Iar apoi vor veni la tine”, cerându-și iertare pentru ceea ce au săvârșit și spunând: „Noi nu am voit decât binele și împăcarea”, adică intenția noastră a fost numai să facem bine celor două părți aflate în ceartă și să le împăcăm. Însă ei mint, căci cea mai bună facere de bine este căutarea judecății la Allah și la Mesagerul Său: „Cine este mai bun decât Allah în judecată pentru un popor care are certitudine?” (al-Ma'idah, 5:50).

De aceea Allah spune: „Aceștia sunt cei despre care Allah cunoaște ceea ce se află în inimile lor”, anume ipocrizia și intențiile rele. „Întoarce-te de la ei”, adică nu le acorda atenție și nu le răsplăti faptele și cuvintele; „povățuiește-i”, arătându-le hotărârea lui Allah, îndemnându-i să I se supună și avertizându-i să nu părăsească această supunere.

„Și spune-le despre ei înșiși un cuvânt care să le pătrundă adânc”, adică povățuiește-i în taină, între tine și ei, fiindcă povățuirea în taină este mai potrivită pentru atingerea scopului. Mustră-i cu tărie și oprește-i de la fapta lor într-un fel care poate duce cel mai bine la rezultatul urmărit.

Aceasta arată că păcătosul poate fi lăsat nepedepsit în văzul oamenilor, dar trebuie povățuit în taină cu cea mai mare asprime, în felul socotit cel mai potrivit pentru atingerea scopului.

Versetele 64 și 65

Allah face aici o vestire care cuprinde porunca și îndemnul la ascultarea Mesagerului și arată că scopul trimiterii Mesagerilor a fost ca ei să fie ascultați. Oamenii la care au fost trimiși trebuie să li se supună în tot ceea ce le poruncesc și le interzic și să-i cinstească așa cum acela care ascultă îl cinstește pe cel ascultat.

Aceasta confirmă ocrotirea Mesagerilor de greșeală în tot ceea ce transmit de la Allah și în ceea ce poruncesc și interzic, deoarece Allah a poruncit ascultarea lor fără excepție. Dacă nu ar fi fost ocrotiți de greșeală și ar fi putut porunci ceva greșit, ascultarea lor nu ar fi fost poruncită fără excepție.

„Cu voia lui Allah”, adică ascultarea celui care se supune are loc prin hotărârea și rânduiala lui Allah. Aceste cuvinte confirmă hotărârea și rânduiala divină, îndeamnă la căutarea ajutorului lui Allah și arată că omul nu se poate supune Mesagerului dacă Allah nu-l ajută.

Apoi Allah vestește marea Sa dărnicie și bunătate și îl cheamă pe acela care săvârșește fapte rele să le recunoască, să se căiască și să-I ceară iertare: „Dacă ei ar fi venit la tine după ce s-au nedreptățit pe ei înșiși”, adică recunoscându-și păcatele și smerindu-se din pricina lor, „ar fi cerut iertare de la Allah, iar Mesagerul ar fi cerut iertare pentru ei, L-ar fi aflat pe Allah Primitor al căinței, Milostiv”.

Allah le-ar fi primit căința, le-ar fi iertat nedreptatea și i-ar fi cuprins cu mila Sa, primindu-le căința, ajutându-i să se căiască și răsplătindu-i pentru aceasta. Venirea la Mesager era valabilă numai în timpul vieții sale, așa cum arată contextul, fiindcă cererea lui de iertare putea avea loc numai cât timp era viu. După moartea sa, nu trebuie să i se ceară nimic; aceasta intră în shirk.

Apoi Allah jură pe Sine Însuși că ei nu vor avea credință până când nu-l vor lua pe Mesagerul Său judecător în toate neînțelegerile dintre ei, adică în toate lucrurile asupra cărora există divergențe. Lucrurile asupra cărora există consens nu intră aici, fiindcă acel consens nu poate fi întemeiat decât pe Carte și Sunnah.

A cere judecată potrivit Legii nu este de ajuns până când nu dispare din inimi orice apăsare și reținere față de această hotărâre. Nici aceasta nu este de ajuns până când oamenii nu o primesc cu deplină supunere, cu inima deschisă și liniștită, atât în purtarea lor, cât și în sinea lor.

A cere judecată potrivit Legii reprezintă treapta Islamului; lipsa apăsării din inimă este treapta credinței; iar supunerea deplină este treapta ihsanului. Acela care desăvârșește toate aceste trepte și-a desăvârșit întreaga religie. Acela care părăsește judecata amintită fără să o recunoască este necredincios, iar acela care o părăsește deși o recunoaște este supus aceleiași judecăți ca ceilalți păcătoși asemenea lui.

Versetele 66 la 68

Allah Preaînaltul vestește că, dacă le-ar porunci robilor lucruri grele pentru suflete, precum uciderea unora de către alții și ieșirea din case, numai puțini dintre ei le-ar împlini. Ei trebuie, așadar, să-L laude pe Domnul lor și să-I mulțumească pentru ușurința poruncilor Sale, care sunt lesne de împlinit de către oricine și nu sunt împovărătoare.

Acest lucru arată că robul trebuie să privească la greutățile și încercările pe care Allah ar fi putut să i le rânduiască. Astfel va înțelege că actele de adorare pe care i le-a poruncit sunt foarte ușoare, iar lauda și mulțumirea lui față de Domnul său vor crește.

Apoi Allah îi înștiințează că trebuie să împlinească ceea ce li se poruncește în fiecare vreme, să-și îndrepte eforturile spre aceasta și să se străduiască să o desăvârșească. Ei nu trebuie să-și îndrepte atenția spre lucruri care nu le-au fost cerute și la care nu pot ajunge.

Robul trebuie să privească la starea în care se află și la lucrul care i s-a cerut, să-l împlinească și să-l desăvârșească. Apoi va înainta treptat, până când va dobândi cunoașterea și va săvârși faptele care i-au fost rânduite în treburile religioase și lumești.

Aceasta este deosebirea față de omul care privește spre un lucru la care nu a ajuns și care nu i s-a cerut încă. Un astfel de om cu greu își va atinge țelul, fiindcă își risipește eforturile, este leneș și lipsit de râvnă.

Apoi Allah arată patru urmări bune ale împlinirii lucrurilor poruncite.

Prima urmare

Dobândirea binelui, după cuvintele: „ar fi fost mai bine pentru ei”. Ei s-ar fi numărat printre oamenii buni, care dobândesc însușiri frumoase prin faptele bune ce le-au fost poruncite și prin care se depărtează de însușirile oamenilor răi. Confirmarea unui lucru înseamnă negarea contrariului său.

A doua urmare

Dobândirea statorniciei și sporirea ei. Allah îi întărește pe cei care cred datorită credinței pe care au pus-o în practică, adică împlinirii celor cu care au fost povățuiți. El îi întărește în viața acestei lumi atunci când apar îndoieli și tulburări cu privire la porunci și interdicții ori când vin necazurile.

Ei dobândesc atunci statornicie, ajutor și călăuzire pentru împlinirea poruncilor și părăsirea lucrurilor oprite spre care îi împinge sufletul. Când vin necazurile pe care sufletele le primesc cu greutate, ei sunt îndrumați și ajutați să rămână statornici, fie răbdând, fie primind hotărârea lui Allah cu mulțumire, fie arătându-I recunoștință.

Ajutorul lui Allah coboară asupra lor și îi face în stare să împlinească acestea. El îi întărește în religia lor la moarte și în mormânt.

Mai mult, acela care împlinește lucrul poruncit continuă să se deprindă cu rânduielile Legii până când ele devin o însușire statornică și ajung să-i fie iubite. Aceasta îl ajută să rămână statornic în actele de adorare și ascultare.

A treia urmare

„Atunci le-am fi dăruit de la Noi o răsplată mare”, în această lume și în Viața de Apoi, pentru suflet, pentru inimă și pentru trup, precum și desfătările veșnice ale Paradisului, pe care niciun ochi nu le-a văzut, nicio ureche nu le-a auzit și nicio inimă omenească nu și le-a închipuit.

A patra urmare

Călăuzirea spre o cale dreaptă. Aceasta este o formulare generală după menționarea unor lucruri particulare, datorită virtuții călăuzirii spre calea dreaptă. Ea cuprinde cunoașterea adevărului, iubirea lui, acordarea întâietății adevărului și punerea lui în practică. Întreaga fericire și izbânda depind de aceasta. Acela care este călăuzit spre calea dreaptă a primit ajutor pentru orice bine și ocrotire de orice rău.

Versetele 69 și 70

Oricine I se supune lui Allah și Mesagerului Său - bărbat ori femeie, mic ori mare -, potrivit situației sale și îndatoririlor care îi revin, se va afla „împreună cu cei asupra cărora Allah Și-a revărsat binefacerea”. Aceasta este marea binefacere care duce la desăvârșire, izbândă și fericire.

„Profeții” sunt cei pe care Allah i-a ales prin Revelație și prin trimiterea lor la făpturile Sale, ca să le cheme la Allah.

„Cei deplin sinceri și adevărați în credință” sunt cei care au ajuns la cea mai înaltă treaptă a credinței în ceea ce au adus Mesagerii. Ei au recunoscut adevărul, au avut certitudine în privința lui și au lucrat potrivit lui prin cuvinte, fapte și purtare și prin chemarea oamenilor la Allah.

„Martirii” sunt cei care au luptat pe calea lui Allah pentru ca religia Sa să fie mai presus și au fost uciși. „Cei drepți” sunt cei a căror purtare este dreaptă atât în văzul oamenilor, cât și în taină și ale căror fapte sunt drepte.

Oricine I se supune lui Allah va fi împreună cu acești oameni și se va număra printre ei. „Ce buni însoțitori sunt aceștia!” Cât de frumoasă va fi tovărășia lor în Grădinile desfătării, bucuria de a le fi aproape și apropierea de Domnul lumilor!

„Acest har” la care au ajuns „este de la Allah”. El i-a călăuzit spre el, i-a ajutat să-l dobândească și le-a dăruit o răsplată mult mai mare decât faptele lor. „Iar Allah este de ajuns ca Atotștiutor.” El cunoaște stările robilor Săi și pe acela care merită această răsplată mare prin faptele bune săvârșite cu sinceritate.

Versetele 71 la 74

Allah le poruncește robilor Săi credincioși să ia măsuri de pază împotriva dușmanilor necredincioși. Aici intră toate mijloacele care îi ajută să lupte și să îndepărteze atacul: folosirea cetăților și a șanțurilor, învățarea tragerii și a călăriei, deprinderea meșteșugurilor care ajută la aceasta, cunoașterea căilor de acces, a căilor de retragere și a planurilor dușmanului și plecarea pe calea lui Allah.

De aceea El spune: „apoi porniți în grupuri”, adică separat, astfel încât o ceată ori un detașament să plece, iar alții să rămână, „ori porniți cu toții”. Aceasta se hotărăște după ceea ce împlinește cel mai bine scopul, îl înfrânge pe dușman și îi ajută pe musulmani și religia lor. Versetul este asemenea cuvintelor lui Allah: „Pregătiți împotriva lor toată puterea de care sunteți în stare” (al-Anfal, 8:60).

Apoi Allah vorbește despre cei slabi în credință, care rămân în urmă și nu participă la jihad: „Printre voi este cu siguranță unul care rămâne în urmă”, o, credincioșilor. Acesta este omul cu râvnă și hotărâre slabe față de jihadul pe calea lui Allah, din slăbiciune, lene și lașitate. Aceasta este interpretarea cea mai corectă.

S-a spus și că formularea arabă înseamnă că un asemenea om îi face și pe alții să rămână în urmă, oprindu-i de la luptă; aceasta i-ar desemna pe ipocriți. Însă primul sens este mai puternic din două motive.

Mai întâi, Allah spune „printre voi”, iar cuvintele li se adresează credincioșilor. În al doilea rând, în versetul următor El spune: „ca și cum nu ar fi existat nicio legătură de iubire între voi și el”. Allah a tăiat legătura de iubire dintre necredincioși - atât mushriki, cât și ipocriți - și credincioși.

Realitatea confirmă și ea această interpretare. Credincioșii sunt de două feluri: unii au credință sinceră, născută din certitudine puternică și dovedită prin jihad, iar alții au intrat în Islam, dar credința lor este slabă și nu au puterea necesară pentru jihad. Allah spune: „Beduinii spun: «Noi credem.» Spune: «Voi nu ați crezut, ci spuneți: Ne-am supus, căci credința nu a intrat încă în inimile voastre. Dacă vă supuneți lui Allah și Mesagerului Său, El nu va scădea nimic din răsplata faptelor voastre»” (al-Hujurat, 49:14).

Apoi Allah arată țelurile celor care rămân în urmă și lucrul la care râvnesc cel mai mult: țelul lor este lumea și averea ei.

„Dacă vă lovește un necaz”, precum înfrângerea, uciderea și biruința vremelnică a dușmanului, din pricini cunoscute de Allah, acela care a rămas în urmă „spune: «Allah m-a binecuvântat, fiindcă nu am fost de față împreună cu ei.»”

Din pricina rațiunii slabe și a credinței slabe, el socotește că rămânerea în urmă și neparticiparea la jihadul în care s-a petrecut acel necaz sunt o binefacere. Nu știe că adevărata binefacere este călăuzirea și ajutorul pentru acest măreț act de ascultare, prin care credința se întărește, omul este izbăvit de pedeapsă și pierdere, dobândește răsplata mare și câștigă mulțumirea lui Allah, Cel Generos și Dăruitor.

Rămânerea în urmă poate aduce puțină odihnă, dar după ea vin osteneala îndelungată, durerea mare și pierderea celor dobândite de cei care luptă.

„Dar dacă vă ajunge un har de la Allah”, precum biruința și prada, „el va spune, ca și cum nu ar fi existat nicio legătură de iubire între voi și el: «Ce bine ar fi fost dacă aș fi fost cu ei! Aș fi dobândit o izbândă mare.»” El își dorește să fi fost de față numai pentru a primi ceva din pradă. Nu are alt țel și altă dorință.

Este ca și cum nu s-ar număra printre voi, o, credincioșilor, și ca și cum între voi și el nu ar exista iubirea credinței. Această iubire cere ca toți credincioșii să fie uniți în lucrurile care le aduc folos și îndepărtează răul, să se bucure când scopul este atins chiar prin mâna altor frați credincioși, să sufere când nu este atins și să se ajute cu toții în lucrarea care împlinește binele religiei și al lumii lor. Acela care nu dorește decât câștigul lumesc nu are acest duh al credinței.

Din bunătatea Sa față de robi, Allah nu-l lipsește cu totul de mila Sa și nu-i închide porțile. Acela care săvârșește lucruri nepotrivite este chemat să-și îndrepte lipsurile și să-și desăvârșească sufletul. De aceea Allah le-a poruncit acestor oameni să fie sinceri, să pornească și să lupte pe calea Sa: „Să lupte pe calea lui Allah aceia care vând viața acestei lumi pentru Viața de Apoi.” Aceasta este una dintre interpretările versetului și este cea mai corectă.

S-a spus și că sensul este: să lupte pe calea lui Allah credincioșii cu credință deplină și sinceră, anume aceia „care vând viața acestei lumi pentru Viața de Apoi”, renunțând la lumea aceasta și căutând Viața de Apoi.

Lor li se potrivește această adresare, fiindcă s-au pregătit și sunt gata să lupte împotriva dușmanului, datorită credinței desăvârșite care îi îndeamnă la aceasta.

Cât despre cei care rămân în urmă, nu trebuie să vă pese dacă ies ori rămân. Aceasta este asemenea cuvintelor lui Allah: „Spune: «Credeți în el ori nu credeți. Cu adevărat, aceia cărora li s-a dat știința înaintea lui, când el le este recitat, cad cu fețele la pământ în prosternare»” (al-Isra', 17:107) și: „Dacă aceștia nu cred în el, Noi l-am încredințat unui popor care nu-l tăgăduiește” (al-An'am, 6:89).

S-a spus și că sensul versetului este: să lupte cel care se angajează în luptă pe calea lui Allah împotriva necredincioșilor care dau Viața de Apoi în schimbul vieții acestei lumi. Potrivit acestei interpretări, termenul arab „cei care” are funcția de complement direct.

„Aceluia care luptă pe calea lui Allah”, cu condiția ca lupta să fie dintre cele poruncite de Allah și Mesagerul Său, iar intenția robului să fie sinceră pentru Allah și pentru căutarea Feței Sale, „și este ucis ori biruiește îi vom dărui curând o răsplată mare”.

Această răsplată cuprinde sporirea credinței și a devotamentului religios, prada, numele bun și răsplata luptătorilor pe calea lui Allah, pe care El le-a pregătit-o în Paradis: lucruri pe care niciun ochi nu le-a văzut, nicio ureche nu le-a auzit și nicio inimă omenească nu și le-a închipuit.

Versetul 75

Acesta este un îndemn din partea lui Allah adresat robilor Săi credincioși să lupte pe calea Sa și o înștiințare că acest lucru este o datorie individuală pentru ei. El îi mustră cu asprime pe cei care nu-l împlinesc: „Ce aveți de nu luptați pe calea lui Allah”, în vreme ce bărbații, femeile și copiii asupriți, care nu au mijloace și nu cunosc drumul de ieșire, au îndurat din partea dușmanilor cea mai mare nedreptate?

Ei Îl cheamă pe Allah să-i scoată din cetatea ai cărei locuitori se nedreptățesc prin necredință și shirk și îi nedreptățesc pe credincioși chinuindu-i, oprindu-i de la calea lui Allah și împiedicându-i să cheme la religie și să facă hijrah. Ei Îl cheamă pe Allah să le dăruiască un ocrotitor și un ajutător care să-i izbăvească din cetatea cu locuitori nedrepți.

Din pricina acestei stări, lupta voastră este o luptă pentru apărarea soțiilor, copiilor și rudelor voastre. Lupta începută pentru a-i înfrânge pe necredincioși are un mare merit, iar acela care rămâne în urmă de la ea este vrednic de cea mai aspră mustrare. Însă lupta pentru izbăvirea celor asupriți are o răsplată și mai mare și un folos și mai mare, fiindcă ea îndepărtează dușmanul.

Versetul 76

Allah vestește că credincioșii luptă pe calea Sa, iar „cei care nu cred luptă pe calea taghutului”, adică a lui Shaytan. Aceste cuvinte cuprind mai multe învățături.

Mai întâi, jihadul robului pe calea lui Allah, sinceritatea sa și urmarea învățăturii Profetului sunt pe măsura credinței sale. Jihadul pe calea lui Allah este dintre urmările, cerințele și ramurile credinței, după cum lupta pe calea taghutului este dintre ramurile și urmările necredinței.

În al doilea rând, acela care luptă pe calea lui Allah trebuie să aibă o răbdare și o statornicie pe care ceilalți nu le au. Dacă aliații lui Shaytan rabdă și luptă, deși se află pe falsitate, oamenii adevărului sunt și mai vrednici să facă aceasta. Allah Preaînaltul spune: „Dacă voi suferiți, și ei suferă așa cum suferiți voi, dar voi nădăjduiți de la Allah ceea ce ei nu nădăjduiesc” (an-Nisa', 4:104).

În al treilea rând, acela care luptă pe calea lui Allah se sprijină pe un temei puternic: adevărul este de partea sa, iar el își pune încrederea în Allah. Omul care are putere și un sprijin trainic trebuie să arate răbdare și râvnă mai mari decât acela care luptă pentru o falsitate lipsită de temei, de la care nu se poate aștepta un deznodământ bun.

De aceea Allah spune: „Luptați, așadar, împotriva aliaților lui Shaytan. Cu adevărat, uneltirea lui Shaytan este slabă.” Uneltirea înseamnă folosirea căilor ascunse pentru a-i face rău dușmanului. Oricât de departe ar ajunge uneltirea lui Shaytan, ea rămâne slabă și nu se poate împotrivi adevărului și nici ajutorului pe care Allah îl dăruiește robilor Săi credincioși.

Versetele 77 și 78 prima parte

Când musulmanii se aflau în Mecca, li se poruncise să împlinească rugăciunea și să dea zakah în sensul ajutorării săracilor, nu în sensul formei consacrate de zakah, care devine obligatorie atunci când averea ajunge la nisab și sunt îndeplinite condițiile ei. Această zakah nu a fost poruncită decât la Medina.

De asemenea, nu li s-a poruncit să lupte împotriva dușmanilor, din mai multe motive.

Prin înțelepciunea Sa, Allah le-a legiuit robilor rânduieli și acte de adorare într-un fel care să nu-i împovăreze. El a început cu lucrul cel mai important, apoi cu următorul ca importanță, și cu lucrul cel mai ușor, apoi cu următorul ca ușurință.

Dacă le-ar fi poruncit să lupte când erau puțini și slabi, iar dușmanii lor erau mulți, aceasta ar fi putut duce la dispariția Islamului. Binele mai mare a primit, așadar, întâietate față de binele mai mic. Au existat și alte rațiuni înțelepte.

Unii credincioși și-ar fi dorit ca lupta să le fie poruncită atunci, însă aceasta nu era potrivită pentru situația lor din acea vreme. Era potrivit să împlinească poruncile primite: tawhidul, rugăciunea, zakah și cele asemenea lor. Allah spune: „Dacă ar fi făcut ceea ce li se poruncise, ar fi fost mai bine pentru ei și le-ar fi sporit statornicia” (an-Nisa', 4:66).

Când au făcut hijrah la Medina și Islamul s-a întărit, lupta le-a fost poruncită la vremea potrivită.

Atunci, unii dintre cei care doriseră să grăbească poruncirea luptei au spus din teama de oameni și din slăbiciune: „Domnul nostru! De ce ne-ai poruncit lupta?” Aceste cuvinte arătau nemulțumire față de porunca de a lupta și împotrivire față de Allah.

Ei ar fi trebuit să facă tocmai contrariul: să se supună poruncii lui Allah și să aibă răbdare în ascultarea ei. Însă au făcut opusul lucrului cerut și au spus: „De ce nu ne-ai mai lăsat până la un soroc apropiat?”, adică de ce nu ai amânat porunca luptei până la o altă vreme?

Aceasta este starea multor oameni cu gândire necoaptă, care se grăbesc, dar, atunci când sosește vremea, nu au răbdare și nu pot purta povara lucrului cerut. Ei sunt lipsiți de statornicie.

Apoi Allah îi îndeamnă să părăsească această stare care duce la rămânerea în urmă: „Spune: «Desfătarea acestei lumi este puțină, iar Viața de Apoi este mai bună pentru cel cu taqwa.»” Vremea plăcerii și a odihnei din această lume este scurtă. A îndura puțină greutate în ascultarea lui Allah într-o vreme scurtă este ușor, fiindcă, atunci când omul știe că greutatea nu va dura, ea devine mai ușoară.

Cum va fi atunci când lumea aceasta este pusă în cumpănă cu Viața de Apoi? Viața de Apoi este mai bună decât lumea atât prin ea însăși, cât și prin desfătările și durata ei.

Prin ea însăși, ea este așa cum a spus Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - în hadithul autentic: „Un loc cât urma unui bici în Paradis este mai bun decât lumea și tot ceea ce se află în ea.³¹”

În privința plăcerilor ei, acestea sunt curate și lipsite de orice tulburare. Orice plăcere și-ar închipui sufletul, plăcerea Paradisului este mai presus. Allah Preaînaltul spune: „Niciun suflet nu știe ce bucurii îi sunt ascunse ca răsplată pentru ceea ce făcea” (as-Sajdah, 32:17).

Allah a spus și prin cuvintele Profetului Său - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa: „Am pregătit pentru robii Mei drepți³² ceea ce niciun ochi nu a văzut, nicio ureche nu a auzit și nicio inimă omenească nu și-a închipuit.”

Plăcerile acestei lumi sunt amestecate cu tot felul de tulburări și necazuri. Dacă plăcerea este cântărită cu durerea, grija și întristarea care o însoțesc, suferința va fi găsită mai mare decât plăcerea.

În privința duratei, lumea aceasta se sfârșește, iar viața omului este foarte scurtă chiar și față de durata lumii. Viața de Apoi este o desfătare neîntreruptă, în care locuitorii ei vor rămâne veșnic.

Dacă omul înțelept cugetă la aceste două lumi și le privește așa cum sunt în realitate, va cunoaște căreia trebuie să-i dea întâietate și pentru care trebuie să se străduiască. De aceea Allah spune: „iar Viața de Apoi este mai bună pentru cel cu taqwa”, adică pentru acela care se ferește de shirk și de toate celelalte lucruri interzise.

„Nu veți fi nedreptățiți nici cât firul subțire din sâmburele unei curmale”, adică veți regăsi pe deplin rodul strădaniilor voastre pentru Viața de Apoi, fără să lipsească nimic.

Apoi Allah vestește că prudența nu-l izbăvește pe om de ceea ce i-a fost rânduit și că rămânerea în urmă nu îndepărtează lucrul hotărât: „Oriunde ați fi, moartea vă va ajunge”, în orice vreme și în orice loc, „chiar dacă v-ați afla în turnuri întărite”, adică în cetăți puternice și în locuri înalte.

Toate acestea îi îndeamnă pe credincioși la jihad pe calea lui Allah: uneori prin pomenirea virtuții și răsplății lui, alteori prin amenințarea cu pedeapsa pentru părăsirea lui, alteori prin arătarea faptului că rămânerea în urmă nu le aduce niciun folos, iar alteori prin ușurarea căii către el.

Apoi El spune:

Versetul 78 partea a doua și versetul 79

Allah vestește despre cei neștiutori, care se îndepărtează de ceea ce au adus Mesagerii și li se împotrivesc: atunci când îi ajunge un bine, precum belșugul roadelor, înmulțirea averilor și a copiilor și sănătatea trupurilor, ei spun: „Acesta este de la Allah.” Însă, dacă îi ajunge un rău, precum seceta, sărăcia, boala ori moartea copiilor și a celor dragi, spun: „Acesta este din pricina ta”, adică din pricina a ceea ce ne-ai adus, o, Muhammad - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa.

Ei îl socoteau pe Mesagerul lui Allah - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - un semn rău, așa cum cei asemenea lor i-au socotit pe Mesagerii dinainte semne rele. Allah vestește că oamenii lui Fir'awn spuneau despre Musa: „Când le venea un bine, spuneau: «Acesta ni se cuvine.» Iar când îi lovea un rău, îl socoteau semn rău pe Musa și pe cei împreună cu el” (al-A'raf, 7:131). Oamenii lui Salih au spus: „Te socotim semn rău pe tine și pe cei care sunt cu tine” (an-Naml, 27:47), iar oamenii pomeniți în Sura Ya-Sin le-au spus Mesagerilor lor: „Noi vă socotim semn rău. Dacă nu încetați, vă vom ucide cu pietre” (Ya-Sin, 36:18).

Fiindcă necredința lor era aceeași, cuvintele și faptele lor s-au asemănat. Oricine pune venirea răului ori dispariția binelui pe seama celor aduse de Mesageri, fie și numai a unei părți dintre ele, intră sub această mustrare aspră.

Drept răspuns, Allah spune: „Spune: «Toate sunt de la Allah»”, adică binele și răul se petrec prin voia și hotărârea Sa și prin puterea Sa creatoare. „Ce se întâmplă cu acești oameni”, cei care rostesc aceste cuvinte mincinoase, „de-abia înțeleg vreun cuvânt?” Ei nu înțeleg deloc sau aproape deloc ceea ce li se spune; ori înțeleg numai foarte puțin.

Oricum ar fi, aceasta este o mustrare pentru că nu înțeleg cuvintele lui Allah și ale Mesagerului Său, iar pricina este necredința și îndepărtarea lor. În aceasta se află, implicit, o laudă pentru acela care înțelege cuvintele lui Allah și ale Mesagerului Său și un îndemn de a le înțelege, de a se concentra asupra lor, de a cugeta la ele și de a folosi mijloacele care ajută la înțelegerea lor.

Dacă ar fi înțeles ceea ce a spus Allah, ar fi știut că binele și răul, faptele bune și faptele rele, toate se petrec prin voia și hotărârea lui Allah și nimic nu se petrece în afara voii și hotărârii Sale. Ar fi știut și că Mesagerii și mesajul adus de ei nu sunt pricina vreunui rău, căci Mesagerii au fost trimiși pentru binele oamenilor în această lume și în Viața de Apoi și pentru îndreptarea religiei lor.

„Orice bine te ajunge”, dintre foloasele religioase și lumești, „este de la Allah”, fiindcă El ți-l dăruiește și îți înlesnește mijloacele prin care îl dobândești. „Iar orice rău te ajunge”, în religia ori în viața ta lumească, „este din pricina ta”, adică din pricina păcatelor și a celor agonisite de tine; iar ceea ce Allah iartă este cu mult mai mult.

Allah Preaînaltul le-a deschis robilor Săi porțile bunătății și le-a poruncit să folosească mijloacele care duc la bunăvoința și harul Său. El le-a vestit că păcatele stau în calea harului Său. Prin urmare, dacă omul săvârșește păcate, să nu învinuiască pe nimeni în afară de sine, căci el însuși se lipsește de bunăvoința și harul lui Allah.

Apoi Allah vestește caracterul universal al misiunii Mesagerului Său Muhammad - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa: „Noi te-am trimis oamenilor ca Mesager, iar Allah este de ajuns ca Martor” că ești cu adevărat Mesagerul lui Allah. El te-a sprijinit, ți-a dăruit minuni covârșitoare și dovezi limpezi. Aceasta este mărturia cea mai mare, așa cum spune Allah în alt loc: „Spune: «A cui mărturie este cea mai mare?» Spune: «A lui Allah; El este Martor între mine și voi»” (al-An'am, 6:19).

Astfel, știind că Allah are știința desăvârșită, puterea deplină și o înțelepciune mare, iar El l-a sprijinit pe Mesagerul Său și i-a dăruit biruințe uriașe, dobândim certitudinea că el este cu adevărat Mesagerul lui Allah - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa. Dacă însă ar fi născocit unele vorbe pe seama lui Allah, El l-ar fi apucat cu putere, apoi i-ar fi tăiat artera vieții [al-Haqqah, 69:44-46].

Versetele 80 și 81

Oricine se supune Mesagerului lui Allah - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - în ceea ce poruncește și în ceea ce oprește „I s-a supus lui Allah”, fiindcă Mesagerul nu poruncește și nu oprește decât potrivit poruncii, Legii, inspirației și Revelației lui Allah. Aceasta dovedește că Mesagerul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - este ferit de greșeală în ceea ce transmite, fiindcă Allah a poruncit supunerea față de el în toate împrejurările. Dacă nu ar fi fost ferit de greșeală în tot ceea ce transmite de la Allah, Allah nu ar fi poruncit supunerea față de el în toate împrejurările și nu l-ar fi lăudat pentru aceasta.

Acesta este unul dintre drepturile comune lui Allah și Mesagerului Său. Drepturile sunt de trei feluri: drepturi care Îi aparțin numai lui Allah și la care nicio făptură nu este părtașă, precum adorarea numai a Lui și întoarcerea numai spre El; drepturi care îi aparțin numai Mesagerului - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa -, precum respectarea, cinstirea și sprijinirea lui; și drepturi comune amândurora, precum credința în Allah și în Mesagerul Său, iubirea și ascultarea lor. Allah le-a pomenit în versetul: „Pentru ca voi să credeți în Allah și în Mesagerul Său, să-l sprijiniți și să-l cinstiți și să-L preamăriți pe Allah dimineața și seara” (al-Fath, 48:9).

Acela care se supune Mesagerului I s-a supus lui Allah și va primi răsplata care urmează supunerii față de Allah. „Iar cel care se întoarce” de la supunerea față de Allah și față de Mesagerul Său nu face rău decât propriei persoane și nu-I poate face niciun rău lui Allah. „Noi nu te-am trimis păzitor peste ei”, ca să le consemnezi faptele și stările; te-am trimis doar să transmiți, să lămurești și să povățuiești cu sinceritate. Ți-ai îndeplinit îndatorirea, iar răsplata ta este la Allah, fie că ei sunt călăuziți, fie că nu. Allah spune: „Așadar, amintește, căci tu ești numai un amintitor; nu ești stăpân peste ei” (al-Ghashiyah, 88:21-22).

Supunerea față de Allah și față de Mesagerul Său trebuie să fie atât vădită, cât și lăuntrică, atât în prezența Mesagerului - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa -, cât și în lipsa lui. Dacă cineva își arată în fața lui supunerea și devotamentul, iar când rămâne singur ori se află cu cei asemenea lui nu se supune și face contrariul, supunerea lui vădită nu-i folosește deloc. El seamănă cu aceia despre care Allah spune: „Ei spun: «Ascultare!»”, adică atunci când sunt cu tine, o, Profetule, își arată supunerea.

„Dar când pleacă de la tine”, se îndepărtează și ajung într-un loc în care nimeni nu-i vede, „un grup dintre ei uneltește noaptea altceva decât ceea ce spui tu”, adică plănuiește pe ascuns ceva potrivnic supunerii față de tine, iar aceasta nu poate fi decât neascultare și păcat. Cuvintele arată că ceea ce hotărăsc să facă este altceva decât supunerea, fiindcă în timpul nopții pun la cale un lucru asupra căruia s-au hotărât deja.

Apoi Allah îi amenință: „Allah scrie ceea ce uneltesc ei noaptea”, adică le consemnează faptele și îi va răsplăti pe deplin pentru ele. După aceea îi poruncește Mesagerului Său să se întoarcă de la ei și să nu-i mustre cu asprime, căci nu-i vor face niciun rău dacă se încrede în Allah și Îi cere ajutorul pentru sprijinirea religiei Sale și statornicirea Legii Sale. De aceea spune: „Întoarce-te de la ei și încrede-te în Allah. Allah este de ajuns ca Ocrotitor.”

Versetul 82

Allah poruncește cugetarea la Cartea Sa, adică cercetarea atentă a sensurilor ei, concentrarea gândului asupra principiilor și învățăturilor sale și folosirea tuturor mijloacelor care ajută la aceasta. Cugetarea la Cartea lui Allah este cheia tuturor cunoștințelor; prin ea se dobândește orice bine și din ea se desprind toate științele.

Prin cugetare, credința sporește și se înrădăcinează în inimă. Coranul Îl face cunoscut pe Domnul care trebuie adorat, însușirile Sale desăvârșite și faptul că El este mai presus de orice lipsă. El arată calea care duce la Allah, descrie însușirile celor care o urmează și ceea ce vor dobândi când vor ajunge la El. Tot el îl face cunoscut pe adevăratul dușman, arată calea care duce la pedeapsă, descrie însușirile celor care o urmează și felul în care vor fi tratați atunci când se adeverește motivul pedepsei.

Cu cât omul cugetă mai mult la Carte, cu atât îi sporesc cunoașterea, faptele bune și puterea de înțelegere. Din acest motiv Allah a poruncit și a încurajat cugetarea și a arătat că acesta este scopul pentru care Coranul a fost pogorât: „Aceasta este o Carte binecuvântată, pe care am pogorât-o asupra ta, pentru ca ei să cugete la versetele ei și pentru ca oamenii pricepuți să ia aminte” (Sad, 38:29). El spune și: „Oare nu cugetă ei la Coran sau inimile lor sunt încuiate?” (Muhammad, 47:24).

Unul dintre foloasele cugetării la Cartea lui Allah este acela că omul ajunge să știe și să creadă cu certitudine că ea este Cuvântul lui Allah, fiindcă părțile ei se confirmă și se armonizează între ele. Vezi hotărâri, istorisiri și relatări repetate în mai multe locuri ale Coranului, toate fiind în deplină potrivire, confirmându-se și necontrazicându-se. Astfel se cunoaște desăvârșirea Coranului și faptul că vine de la Acela a Cărui știință cuprinde toate lucrurile. De aceea Allah spune: „Dacă ar fi fost de la altcineva decât Allah, ar fi găsit în el multe nepotriviri.” Fiindcă vine de la Allah, în el nu există nicio nepotrivire.

Versetul 83

Allah îi mustră pe robii Săi pentru o purtare nepotrivită și îi învață că, atunci când le vine o veste despre o chestiune importantă și de interes obștesc, fie că este una care aduce siguranță și bucurie credincioșilor, fie una care aduce teamă și vestește un necaz, trebuie să o verifice și să nu se grăbească s-o răspândească. Ei trebuie să o încredințeze Mesagerului - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - și celor care au autoritate dintre ei: oamenilor înțelepți și învățați, sfătuitorilor sinceri, înzestrați cu rațiune și cumpătare, care cunosc treburile și știu ce este folositor și ce nu este folositor.

Dacă aceștia socotesc că răspândirea veștii aduce un folos, îi însuflețește pe credincioși, le aduce bucurie ori îi face atenți la uneltirea dușmanilor lor, atunci vestea poate fi răspândită. Dacă socotesc că nu aduce niciun folos sau că folosul este mic, iar răul pricinuit este mai mare, ea nu trebuie răspândită. De aceea Allah spune: „aceia dintre ei care știu să-i afle tâlcul ar fi cunoscut-o”, fiindcă ei o cercetează cu gândirea lor dreaptă și cu știința lor.

Aceasta arată un principiu de bună purtare: cercetarea oricărei chestiuni trebuie încredințată celor calificați și nimeni nu trebuie să se grăbească să hotărască înaintea lor. Aceasta înlesnește înțelegerea corectă și hotărârea dreaptă și ferește de greșeală. Versetul arată și că vestea nu trebuie răspândită în grabă, de îndată ce este auzită. Omul trebuie să cugete și să vadă dacă răspândirea ei este folositoare; dacă da, o răspândește, iar dacă nu, se oprește.

„Dacă nu ar fi fost harul lui Allah asupra voastră și mila Sa”, prin faptul că v-a călăuzit, v-a învățat buna purtare și v-a făcut cunoscut ceea ce nu știați, „l-ați fi urmat pe Shaytan, în afară de puțini”, fiindcă omul este prin fire înclinat spre nedreptate și neștiință, iar sufletul său îi poruncește răul. Dacă se îndreaptă însă spre Domnul său, caută ocrotirea Lui și se străduiește cu stăruință, Domnul său Se va purta cu bunătate față de el, îl va călăuzi spre tot binele și îl va ocroti de Shaytan cel blestemat.

Versetele 84 și 85

Aceasta este starea cea mai bună în care se poate afla omul: să se străduiască să împlinească poruncile lui Allah privitoare la jihad și la celelalte lucruri și să-i îndemne și pe alții să facă la fel. Se poate ca omul să nu poată împlini una ori amândouă dintre aceste îndatoriri. De aceea Allah îi spune Mesagerului Său - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa: „Luptă, așadar, pe calea lui Allah; tu nu ești răspunzător decât pentru tine”, adică nu ai putere asupra altcuiva și nu vei fi tras la răspundere pentru faptele altuia.

„Îndeamnă-i pe credincioși” la luptă. Aceasta cuprinde toate lucrurile care îi încurajează, le întăresc hotărârea și îi îndeamnă la acțiune: arătarea puterii lor, lămurirea slăbiciunii dușmanului și a faptului că acesta este sortit înfrângerii, amintirea răsplății pregătite de Allah celor care luptă și a pedepsei pentru cei care rămân în urmă. Toate acestea și cele asemenea lor fac parte din îndemnarea credincioșilor la luptă.

„Poate că Allah va opri puterea celor care nu cred” prin lupta voastră pe calea Lui și prin faptul că vă îndemnați unii pe alții. „Allah este mai puternic”, adică are cea mai mare putere și tărie, „și mai aspru în pedeapsă” față de păcătos. El îl pedepsește pe păcătos astfel încât acesta să fie o pildă pentru alții. Dacă ar fi voit, i-ar fi înfrânt pe necredincioși prin puterea Sa și nu ar fi lăsat nicio urmă din ei. Însă, prin înțelepciunea Sa, îi încearcă pe unii dintre robii Săi prin alții, pentru ca porunca jihadului să fie statornicită și prin ea să crească acea credință folositoare care se întemeiază pe alegere, nu credința născută din constrângere și forță, care nu aduce niciun folos.

Prin mijlocire se înțelege aici ajutorul dat într-o chestiune. Acela care se alătură altuia și împreună se străduiesc într-o cauză bună - între acestea fiind mijlocirea pentru cel nedreptățit pe lângă acela care îl nedreptățește - va avea parte din răsplata ei, pe măsura efortului și a străduinței sale și a rezultatului obținut, fără ca răsplata celui care a început lucrul ori și l-a asumat să fie micșorată cu ceva.

Iar acela care îl ajută pe altul să săvârșească răul va purta o parte din păcat pe măsura faptei și a ajutorului său. În aceasta se află un îndemn puternic la întrajutorare în dreptate și evlavie și un avertisment aspru împotriva întrajutorării în păcat și încălcarea poruncilor. Aceasta este întărită de cuvintele: „Allah veghează asupra tuturor lucrurilor”, adică El este Martorul care veghează neîncetat, le socotește cu atenție faptele și îl va răsplăti pe fiecare după ceea ce merită.

Versetul 86

Salutul este ceea ce unul dintre doi oameni care se întâlnesc îi adresează celuilalt pentru a-l cinsti și a se ruga pentru el, împreună cu zâmbetul și celelalte lucruri care îl însoțesc.

Cel mai bun și mai înalt dintre saluturi este cel pe care îl învață Islamul: începerea și întoarcerea salutului de salam. Allah le poruncește credincioșilor ca, atunci când sunt salutați în orice fel, să răspundă cu un salut mai bun în cuvinte, zâmbet și celelalte lucruri sau, cel puțin, cu unul asemenea. Din aceasta se înțelege că nu este îngăduit să nu răspunzi deloc la salut sau să răspunzi cu un salut mai prejos decât cel primit.

Versetul arată că începerea salutului de salam este recomandată din două motive. Primul: Allah poruncește ca salutul să fie întors cu unul mai bun ori asemenea lui, iar aceasta cere ca începerea salutului să fie rânduită de Lege. Al doilea: faptul că El vorbește despre ceva „mai bun” arată că atât salutarea, cât și răspunsul la salut sunt lucruri bune.

Din înțelesul general al versetului sunt exceptate cazurile în care omul este salutat într-o împrejurare în care nu i se cere să răspundă, cum ar fi atunci când citește Coranul, ascultă khutbah, se roagă și cele asemenea. În acest caz nu este obligat să răspundă. Tot astfel este exceptat acela pe care Legiuitorul a poruncit să-l evităm și să nu-l salutăm, precum păcătosul care nu se căiește și pentru care evitarea poate fi un mijloc de îndreptare. Acesta trebuie evitat, nu trebuie salutat și nici salutul lui nu trebuie întors, fiindcă răspunsul ar zădărnici folosul obștesc urmărit prin evitarea lui.

Întoarcerea salutului cuprinde orice formă de salut obișnuită între oameni și neinterzisă de Legea islamică; ni se poruncește să răspundem cu una asemenea ori mai bună. Apoi Allah vestește făgăduințe pentru săvârșirea binelui și amenințări pentru săvârșirea răului: „Cu adevărat, Allah ține socoteală tuturor lucrurilor.” El consemnează toate faptele oamenilor, bune ori rele, mici ori mari, apoi îi răsplătește potrivit harului, dreptății și hotărârii Sale.

Versetul 87

Allah vestește că El este Unul Singur și că nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de El, fiindcă este desăvârșit în Esența și în Atributele Sale, fiindcă numai Lui Îi aparțin puterea creației și cârmuirea și fiindcă toate binecuvântările, văzute și nevăzute, vin numai de la El.

Aceasta cere ca El să fie adorat și ca omul să se apropie de El prin toate felurile de adorare, fiindcă numai El este vrednic de aceasta și tot El îi va răsplăti pe robi după cum au împlinit sau au neglijat îndatoririle de supunere față de El. De aceea a jurat că răsplata va avea loc și că ea va fi în Ziua Învierii: „Cu siguranță vă va aduna”, pe cei dintâi și pe cei din urmă, într-un singur loc.

„În Ziua Învierii, asupra căreia nu este nicio îndoială”, nici din punct de vedere rațional, nici potrivit dovezilor transmise. Dovada rațională se vede în reînvierea pământului după moartea lui și în prima creație, care arată cu atât mai mult că a doua creație este cu putință. Înțelepciunea arată că Allah nu a creat nimic în zadar și fără scop, numai pentru ca făpturile să trăiască și apoi să moară. Cât despre dovada transmisă, Cel mai Adevărat ne-a vestit aceasta și chiar a jurat că așa va fi. De aceea spune: „Și cine este mai adevărat în cuvânt decât Allah?”

Tot astfel, El i-a poruncit Mesagerului Său - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - să jure că învierea va avea loc în mai multe locuri ale Coranului, precum în versetul: „Cei care nu cred pretind că nu vor fi înviați. Spune: «Ba da, pe Domnul meu, cu siguranță veți fi înviați, apoi veți fi vestiți despre ceea ce ați făcut. Aceasta este ușoară pentru Allah»” (at-Taghabun, 64:7).

Cuvintele „Și cine este mai adevărat în cuvânt decât Allah?” arată că vorbele Sale se află pe cea mai înaltă treaptă a adevărului. Orice afirmație despre credință, știință ori fapte care se împotrivește celor vestite de Allah este falsă, fiindcă se împotrivește textului adevărat și sigur și, prin urmare, nu poate fi adevărată.

Versetele 88 la 91

Prin ipocriții pomeniți în aceste versete se înțeleg cei care arătau în exterior că sunt musulmani, dar nu emigraseră și, pe lângă aceasta, erau necredincioși. Companionii - Allah să fie mulțumit de ei - erau nedumeriți în privința lor.³³ Unii se fereau să lupte cu ei și să rupă legăturile, din pricina credinței pe care o afișau; alții le cunoșteau adevărata stare din faptele lor și îi socoteau necredincioși.

Allah i-a vestit că nu trebuie să fie nedumeriți și nici să aibă îndoieli, fiindcă starea acelor oameni era limpede și nu era nimic neclar în ea. Ei erau ipocriți care își arătaseră necredința în repetate rânduri și, pe lângă propria necredință, doreau ca și credincioșii să nu creadă și să devină asemenea lor. Odată ce starea lor este cunoscută, „Nu vă luați dintre ei aliați”. Aceasta cere să nu-i iubiți, fiindcă alianța și prietenia nu pot izvorî decât din iubire.

Porunca cere și să fie urâți și socotiți dușmani, fiindcă interzicerea unui lucru înseamnă porunca opusului său. Această hotărâre era vremelnică, până la emigrarea lor. Dacă emigrau, erau tratați asemenea celorlalți musulmani, așa cum Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - aplica hotărârile Islamului tuturor celor care se aflau împreună cu el și emigraseră, fie că erau credincioși cu adevărat, fie că își arătau credința numai în exterior.

Dacă refuzau să emigreze și se întorceau, „prindeți-i și ucideți-i oriunde îi găsiți”, adică în orice timp și loc. Aceasta este una dintre dovezile celor care spun că interdicția luptei în lunile sacre a fost abrogată, iar aceasta este părerea majorității învățaților. Cei care nu sunt de acord spun că aceste texte au un sens general și trebuie înțelese în lumina interdicției de a lupta în lunile sacre.

Apoi Allah a exceptat de la lupta împotriva ipocriților trei grupuri. El a poruncit să fie lăsate în pace două dintre ele și a întărit această poruncă.

Primul grup este al celor care se alătură unui popor cu care musulmanii au un legământ de neagresiune. Acela care se alătură acelui popor beneficiază de aceeași protecție, iar viața și averea lui sunt ocrotite.

Al doilea grup este al celor ale căror „inimi sunt strânse la gândul de a lupta împotriva voastră ori împotriva propriului lor popor”. Ei rămân în starea în care se află și nu se pot hotărî să lupte nici împotriva voastră, nici împotriva poporului lor; doresc să se ferească de lupta cu ambele tabere. Allah le-a poruncit musulmanilor să nu lupte nici cu aceștia și a arătat înțelepciunea: „Dacă Allah ar fi voit, le-ar fi dat putere asupra voastră și atunci s-ar fi luptat cu voi.”

Existau trei posibilități: să se alăture vouă și să lupte cu dușmanii voștri - lucru pe care acești oameni nu erau pregătiți să-l facă -, să lupte împotriva voastră alături de poporul lor ori să nu lupte împotriva niciuneia dintre părți. Ultima dintre acestea este, pentru voi, răul cel mai mic. Allah ar fi putut să-i întărească împotriva voastră; așadar, primiți această binecuvântare și lăudați-L pe Domnul vostru, Care i-a oprit de la luptă deși ar fi putut lupta. „Dacă se țin departe de voi, nu luptă împotriva voastră și vă oferă pacea, atunci Allah nu vă dă nicio cale împotriva lor.”

Al treilea grup este al oamenilor care urmăresc numai propriul folos și nu au nicio prețuire pentru voi. Aceștia sunt cei despre care Allah spune: „Veți găsi alții”, dintre acești ipocriți, „care voiesc să fie în siguranță față de voi”, fiindcă se tem de voi, „și față de poporul lor; dar ori de câte ori sunt întorși la încercarea necredinței, cad iarăși în ea”, adică stăruie în necredință și ipocrizie.

De fiecare dată când li se ivește o tulburare ori o încercare, aceasta îi orbește și îi face să se arunce în ea cu capul înainte, sporindu-le necredința și ipocrizia. În exterior, aceștia seamănă cu al doilea grup, dar în realitate sunt diferiți. Al doilea grup se oprește de la lupta împotriva credincioșilor din respect, nu de teamă pentru sine. Acest grup se oprește numai din teamă, nu din respect; dacă găsește prilejul să lupte împotriva credincioșilor, este gata să-l folosească. Dacă nu arată în mod foarte limpede că se țin departe de credincioși și renunță la lupta împotriva lor, atunci trebuie combătuți.

De aceea Allah spune: „Dacă nu se țin departe de voi, nu vă oferă pacea și nu-și opresc mâinile, atunci prindeți-i și ucideți-i oriunde îi aflați. Împotriva acestora v-am dat o dovadă limpede”, adică o dovadă clară că ei vă agresează și nu caută pacea, astfel încât nu au pe cine învinui în afară de ei înșiși.

Versetul 92

Formularea arabă arată că o asemenea faptă nu trebuie să se petreacă vreodată; nu se poate și nu este cu putință ca un credincios să-l ucidă cu intenție pe alt credincios. Aceasta arată gravitatea interdicției și faptul că fapta este cu totul potrivnică credinței. Ea nu poate veni decât de la un necredincios ori de la un păcătos a cărui credință este foarte slăbită și în privința căruia există teama de ceva și mai rău: pierderea credinței cu totul.

Credința adevărată îl oprește pe credincios să-și ucidă fratele cu care Allah a statornicit frăția credinței. Această frăție cere să-l iubească, să-l ia drept prieten apropiat și aliat și să-l apere de orice vătămare; iar ce vătămare poate fi mai mare decât uciderea? Aceasta este confirmată de cuvintele Profetului - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa: „Nu vă întoarceți după mine la necredință, lovindu-vă unii altora grumazurile.³⁴” Relatat de al-Bukhari și Muslim.

Astfel se cunoaște că uciderea este necredință în fapte și cel mai grav dintre păcatele mari după asocierea de parteneri lui Allah.

Fiindcă „Nu se cuvine unui credincios să ucidă un credincios” este o formulare generală, cuprinzând toate împrejurările, iar credinciosul nu trebuie să-și ucidă fratele în nicio situație, Allah exceptă uciderea din greșeală: „decât din greșeală”. Cel care greșește și nu intenționează să ucidă nu este păcătos și nu a încălcat hotarele lui Allah. Totuși, fiindcă a săvârșit un lucru cumplit, a cărui urâțenie este de ajuns chiar dacă nu a fost voit, Allah i-a poruncit ispășirea și plata diyah, adică a despăgubirii pentru sânge.

„Acela care ucide din greșeală un credincios”, fie că ucigașul este bărbat ori femeie, liber ori sclav, minor ori adult, întreg la minte ori lipsit de discernământ, musulman ori necredincios - toate acestea sunt cuprinse de termenul general „acela care”. Acesta este unul dintre sensurile subtile ale folosirii aici a termenului arab „man”, adică „acela care”. Contextul ar fi permis formularea „dacă îl ucide”, însă aceasta nu ar fi cuprins tot ceea ce cuprinde „acela care”. Tot astfel, cel ucis poate fi bărbat ori femeie, minor ori adult, așa cum arată folosirea unui substantiv nehotărât într-o propoziție condițională. Ucigașul trebuie „să elibereze un sclav credincios” ca ispășire pentru faptă, din propria avere. Sclavul poate fi minor ori adult, bărbat ori femeie, sănătos ori cu un neajuns trupesc, potrivit părerii unor învățați.

Totuși, înțelepciunea cere ca eliberarea unui sclav cu un neajuns trupesc să nu fie valabilă drept ispășire, fiindcă scopul eliberării este binele celui eliberat și dobândirea stăpânirii asupra propriilor treburi. Dacă el va pierde prin eliberare, iar rămânerea în sclavie îi este mai folositoare, atunci eliberarea lui nu este valabilă drept ispășire. În plus, cuvintele „să elibereze un sclav” pot arăta că acesta trebuie să fie sănătos trupește, fiindcă eliberarea este spre folosul său, nemaifiind silit să muncească pentru folosul altuia. Dacă, din pricina unui neajuns trupesc, nu poate face o muncă folositoare, eliberarea lui nu-și atinge scopul. Cugetă la aceasta și lucrul îți va deveni limpede.

În privința diyah, aceasta trebuie plătită de 'aqilah - rudele bărbați din partea tatălui ale ucigașului - în cazurile de ucidere din greșeală și de ucidere asemănătoare celei intenționate.

„Familiei lui”, pentru a le aduce mângâiere. Prin familie se înțeleg aici moștenitorii, fiindcă ei moștenesc ceea ce a lăsat mortul, iar diyah intră între lucrurile lăsate de el. Regulile privitoare la diyah cuprind numeroase amănunte, lămurite în cărțile de fiqh.

„În afară de cazul în care ei renunță la ea ca milostenie”, adică moștenitorii celui ucis îl iartă pe ucigaș și renunță la plată, iar astfel obligația plății diyah se stinge. Aceasta îi îndeamnă să-l ierte, fiindcă Allah numește fapta lor milostenie, iar milostenia este cerută în orice vreme.

„Dacă cel ucis este credincios, dar aparține unui popor dușman vouă”, adică unor necredincioși aflați în război cu voi, „atunci trebuie eliberat un sclav credincios” și nu trebuie plătită diyah familiei sale, fiindcă viețile și averile lor nu se află sub ocrotire, atâta vreme cât sunt în război cu musulmanii.

„Dacă aparține unui popor între care și voi este un legământ, atunci trebuie plătită familiei lui diyah și trebuie eliberat un sclav credincios.” Aceasta ține seama de familia lui, fiindcă ei se află sub legământ.

„Acela care nu găsește mijloacele”, adică nu are un sclav și nici bani de ajuns pentru a cumpăra unul, fiind în strâmtorare și neavând, după acoperirea cheltuielilor de întreținere și a nevoilor sale de bază, avere cu care să răscumpere un sclav, „trebuie să postească două luni neîntrerupte”. Nu are voie să întrerupă postul în acest răstimp fără scuză. Dacă îl întrerupe din pricina unei scuze, precum boala, menstruația și cele asemenea, continuitatea postului nu este stricată. Dacă îl întrerupe fără scuză, continuitatea este ruptă și trebuie să înceapă din nou.

„Drept căință rânduită de Allah”, adică drept ispășire pe care Allah i-a impus-o ucigașului și cale de întoarcere la El, rânduită robilor din mila Sa și ca mijloc de ispășire pentru greșelile și neglijența care se pot ivi și care se întâlnesc adeseori în cazurile de ucidere din greșeală.

„Allah este Atotștiutor, Preaînțelept.” Știința Sa este desăvârșită și înțelepciunea Sa deplină. Nimic, nici cât un fir de praf, nici mai mic ori mai mare, nu-I este ascuns pe pământ ori în cer, în vreun timp sau loc. Toate lucrurile se supun înțelepciunii Sale, atât cele create, cât și legile rânduite. Orice a creat și orice a legiuit se întemeiază pe înțelepciunea cea mai deplină.

Prin știința și înțelepciunea Sa, El i-a poruncit ucigașului o ispășire potrivită faptei. Fiindcă acesta a pricinuit pierderea unui suflet ocrotit de Legea lui Allah, se cuvine să elibereze un sclav din legătura robiei față de oameni, pentru ca el să dobândească libertatea deplină. Dacă nu poate elibera un sclav, trebuie să postească două luni neîntrerupte, eliberându-și astfel sufletul din robia poftelor și plăcerilor trupești care îl împiedică pe om să dobândească fericirea veșnică și adorându-L pe Allah prin părăsirea acelor pofte și apropierea de El.

Allah a făcut acest post îndelungat și greu și a cerut să fie neîntrerupt. El nu a rânduit aici hrănirea săracilor, fiindcă aceasta nu se potrivește acestei ispășiri, spre deosebire de ispășirea pentru zihar - forma de divorț din Jahiliyyah în care bărbatul îi spunea soției: „Tu ești pentru mine ca spatele mamei mele” -, care va fi explicată la locul ei, dacă Allah voiește.

Din înțelepciunea Sa, Allah a poruncit plata diyah pentru orice ucidere, chiar și din greșeală, pentru ca aceasta să fie o piedică și să prevină cazurile asemănătoare prin folosirea mijloacelor potrivite.

Din înțelepciunea Sa, El a poruncit ca 'aqilah să plătească diyah în cazul uciderii din greșeală, după consensul învățaților, fiindcă ucigașul nu a săvârșit fapta cu intenție, iar plata acestei despăgubiri mari i-ar fi foarte grea. Se potrivește ca ea să fie suportată de cei cu care are legături de ajutor și sprijin reciproc, pentru împlinirea folosului obștesc și îndepărtarea răului. Poate că aceasta îi va face pe membrii 'aqilah să-l împiedice pe acela pentru care ar trebui să plătească să săvârșească fapte ce ar putea duce la ucidere, de teama poverii plății. Totodată, povara este ușurată prin împărțirea ei între toți, fiecăruia după putere, iar plata devine mai ușoară fiind eșalonată pe trei ani.

Tot din înțelepciunea și știința Sa, Allah a rânduit ca familia victimei să primească prin diyah o compensație pentru nenorocirea ei, iar această despăgubire să fie plătită de familia ucigașului.

Versetul 93

Mai înainte, Allah a arătat că uciderea cu intenție a unui credincios nu poate veni de la alt credincios și că această ucidere este necredință în fapte. Aici pomenește amenințarea pentru acela care ucide cu intenție, o amenințare care face inimile să tremure și îi umple de spaimă pe cei care înțeleg.

Pentru niciun alt păcat mare nu se află o amenințare mai mare ori măcar asemenea ei. Fapta este răsplătită cu Jahannam; cu alte cuvinte, acest păcat mare, prin el însuși, cere ca făptuitorul să fie pedepsit în Jahannam, cu toate chinurile sale cumplite, umilință deplină, mânia dumnezeiască, lipsirea de izbândă și de reușită și sfârșitul în pierdere și pieire. Allah să ne apere de tot ceea ce ne îndepărtează de mila Sa.

Această amenințare urmează aceeași regulă ca textele asemănătoare care amenință, pentru anumite păcate mari și neascultări, cu rămânerea veșnică în Foc ori cu lipsirea de Paradis. Învățații de seamă - Allah să aibă milă de ei - au avut păreri diferite cu privire la tâlcuirea acestor texte, deși au fost cu toții de acord că este falsă părerea kharijiților și a mu'taziliților, potrivit căreia acela care săvârșește această faptă va rămâne veșnic în Foc, chiar dacă mărturisește tawhidul. Tâlcuirea corectă este cea dată de marele învățat Shams ad-Din Ibn al-Qayyim - Allah să aibă milă de el - în Madarij as-Salikin³⁵. După ce a pomenit celelalte tâlcuiri și le-a cercetat critic, el a spus:

„Un grup a spus: Acest text și cele asemenea lui, care pomenesc o pedeapsă potrivită faptei, nu înseamnă neapărat că pedeapsa va fi aplicată în mod inevitabil ori de câte ori fapta este săvârșită. Pentru aplicarea oricărei hotărâri există condiții care trebuie îndeplinite și piedici care trebuie să lipsească. Aceste texte ne vestesc numai că o asemenea pedeapsă corespunde unei anumite fapte ori unui anumit păcat.

Pe lângă aceasta, există dovezi pentru piedicile care opresc pedeapsa, unele statornicite prin consens, iar altele prin texte. Căința este o piedică potrivit consensului. Tot astfel este tawhidul, potrivit textelor mutawatir pe care nimeni nu le poate nesocoti. Printre celelalte piedici se află faptele bune mari care șterg păcatul, nenorocirile grele care îl ispășesc și aplicarea pedepselor hudud în această lume, potrivit textelor.

Nu ne este îngăduit să nesocotim aceste texte și dovezi. Trebuie, așadar, să ținem seama de toate textele, privitoare atât la pedeapsă, cât și la ceea ce împiedică aplicarea ei. Din acest motiv, faptele bune și cele rele sunt cântărite unele față de altele, pentru a se ști dacă omul merită pedeapsa sau nu, iar sfârșitul lui este hotărât potrivit celor care cântăresc mai greu.

Ei au spus: Cântărirea binelui și a răului în această lume și în Viața de Apoi este temelia hotărârilor Legii și a hotărârilor lui Allah. Pe această temelie este cârmuită întreaga creație și pe ea se sprijină legătura dintre cauză și efect, atât în legile firii care cârmuiesc lumea, cât și în legile Shari'ah.

Allah a creat pentru fiecare lucru un opus care i se împotrivește și îl respinge, iar cel mai puternic va birui în cele din urmă.

Puterea trupului aduce sănătate și bună stare, iar stricarea și dezechilibrul umorilor împiedică funcționarea firească a trupului și acțiunea acestei puteri; dintre acești factori, cel mai puternic va birui. La fel este lupta dintre leac și boală: în trup se află lucruri înclinate spre sănătate și altele înclinate spre boală; unele încearcă să împiedice efectul deplin al celorlalte și să li se împotrivească. Când unele biruie, efectul lor devine cel mai puternic.

Astfel se cunoaște că oamenii sunt de mai multe feluri. Unii vor intra în Paradis și nu vor intra în Foc, iar alții dimpotrivă. Unii vor intra în Foc, dar vor ieși din el, iar durata șederii lor va fi pe măsura pricinii intrării, care hotărăște dacă vor ieși repede ori după un timp.

Acela care are pătrundere adâncă vede limpede tot ceea ce Allah a vestit în Cartea Sa despre Viața de Apoi și amănuntele ei, ca și cum ar privi cu ochii săi. El știe că toate acestea sunt cerute de dumnezeirea, stăpânirea, puterea și înțelepciunea lui Allah și că opusul lor este cu neputință în privința Lui. A-I atribui contrariul înseamnă a-I atribui ceva ce nu I se potrivește. El percepe acest adevăr cu puterea sa de înțelegere la fel de limpede cum percepe soarele și stelele cu vederea.

Aceasta este certitudinea credinței, care arde faptele rele așa cum focul arde lemnul. Este cu neputință ca omul care are această treaptă a certitudinii să stăruie în fapte rele. Dacă totuși săvârșește o asemenea faptă și o repetă, lumina credinței pe care o are îl silește să-și înnoiască de fiecare dată căința, întorcându-se mereu la Allah cu căință. Un asemenea om este dintre cele mai iubite făpturi de Allah.”

Allah să-l răsplătească pe Ibn al-Qayyim cu bine pentru slujirea Islamului și a musulmanilor.

Versetul 94

Allah le poruncește robilor Săi credincioși ca, atunci când pornesc la jihad pe calea Lui, căutând mulțumirea Sa, să cerceteze cu grijă și să lămurească toate lucrurile îndoielnice, fiindcă lucrurile sunt de două feluri: limpezi și neclare.

Cele limpezi nu au nevoie de lămurire, căci ceea ce este vădit nu trebuie dovedit. Cât despre lucrurile îndoielnice ori neclare, acestea trebuie cercetate și lămurite pentru a se ști dacă trebuie împlinite ori părăsite.

Cercetarea prin care se ajunge la certitudine aduce multe foloase și îndepărtează multe rele. Prin ea se vede măsura religiozității, înțelepciunii și cumpătării omului. În schimb, acela care se grăbește fără să cugete și înainte ca lucrul și hotărârile legate de el să-i devină limpezi se confruntă cu urmări nedorite.

Aceasta li s-a întâmplat celor mustrați în verset. Ei nu au cercetat și nu au verificat starea omului care i-a salutat cu salam. Acesta avea cu el o mică turmă ce-i aparținea ori bunurile altuia, iar ei l-au ucis, socotind că el rostise salutul numai ca să se ferească de uciderea lui de către ei. Au greșit, iar Allah i-a mustrat: „Nu-i spuneți aceluia care vă oferă salutul păcii: «Nu ești credincios», căutând câștigurile trecătoare ale vieții lumești, căci la Allah se află câștiguri multe.”

Cu alte cuvinte, nu lăsați un câștig mic și trecător să vă împingă spre o faptă nepotrivită și să vă lipsească de răsplata mare și trainică aflată la Allah, căci ceea ce este la Allah este mai bun și mai statornic.

Aceasta arată că, atunci când omul simte înclinație spre un lucru potrivit poftelor sale, dar vătămător, trebuie să-și amintească făgăduința lui Allah pentru acela care își înfrânează sufletul, nu urmează poftele și pune mulțumirea lui Allah înaintea mulțumirii propriei persoane. Aceasta îl va îndemna să urmeze porunca lui Allah, chiar dacă îi este greu.

Apoi Allah le amintește starea lor de mai înainte, înainte de a fi călăuziți la Islam: „Așa ați fost și voi mai înainte, iar Allah Și-a revărsat harul asupra voastră.” Așa cum v-a călăuzit după ce ați fost rătăciți, îi poate călăuzi și pe alții; și așa cum călăuzirea voastră s-a împlinit treptat, la fel poate fi și călăuzirea altora.

Omul ajuns la desăvârșire trebuie să privească la propria stare de dinainte și să cugete cum să se poarte cu aceia care sunt încă în acea stare, ținând seama de ceea ce știe din propria experiență. El trebuie să-i cheme cu înțelepciune și povățuire frumoasă. Aceasta este una dintre căile cele mai folositoare pentru sine și pentru ceilalți. De aceea porunca de a cerceta și de a verifica este repetată: „Cercetați, așadar, cu grijă!”

Dacă acela care a ieșit la jihad pe calea lui Allah, ca să lupte împotriva dușmanilor Lui, și-a pregătit toate mijloacele de a-i vătăma, dar i se poruncește totuși să cerceteze starea omului care îl salută cu salam, chiar dacă există un indiciu puternic că acesta a făcut-o numai pentru a se feri de ucidere și de teamă pentru viața sa, cu atât mai mult porunca verificării se aplică tuturor celorlalte situații în care există neclaritate. Lucrurile trebuie cercetate și verificate până când adevărul devine limpede.

„Cu adevărat, Allah este pe deplin Cunoscător a ceea ce faceți.” El îl va răsplăti pe fiecare pentru faptele și intențiile sale, potrivit științei Sale despre stările și gândurile robilor Săi.

Versetele 95 și 96

Credinciosul care se angajează în jihad, oferindu-și sufletul și averea, nu este deopotrivă cu acela care nu iese la jihad și nu luptă cu dușmanii lui Allah. Acesta este un îndemn la participarea la jihad și un avertisment împotriva lenei și a rămânerii în urmă fără scuză.

Cât despre cei care au neputințe ori alte piedici, precum bolnavii, orbii, șchiopii și cei care nu au mijloacele de a se echipa, ei nu sunt asemenea celor care rămân acasă fără scuză. Acela care are o asemenea piedică, este mulțumit să rămână acasă, nu are intenția de a ieși pe calea lui Allah chiar dacă piedica sa ar dispărea și nici nu se gândește la aceasta are același statut ca omul rămas în urmă fără scuză.

Acela care ar ieși cu siguranță pe calea lui Allah dacă nu ar exista piedica, își dorește aceasta și cugetă la ea în sine are același statut ca omul care a ieșit la jihad. Intenția hotărâtă, atunci când este însoțită de tot ceea ce omul poate face în cuvânt ori faptă, îl face să ajungă la aceeași treaptă cu acela care împlinește fapta.

Apoi Allah arată că luptătorii pe calea lui Allah au o treaptă ori un rang mai înalt. Mai întâi arată deosebirea în chip general, apoi o lămurește în amănunt și le făgăduiește iertare de la Domnul lor și o milă care cuprinde tot binele și îndepărtează tot răul.

Aceste trepte au fost lămurite de Profet - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - în hadithul sahih relatat în as-Sahihayn³⁶: în Paradis sunt o sută de trepte, iar între fiecare două trepte este o depărtare asemenea celei dintre cer și pământ; Allah le-a pregătit pentru cei care se angajează în jihad pe calea Sa.

Allah a legat această răsplată de jihad. La fel spune în Sura as-Saff: „O, voi cei care credeți! Să vă îndrum spre un negoț care vă va mântui de o pedeapsă dureroasă? Să credeți în Allah și în Mesagerul Său și să luptați pe calea lui Allah cu averile și cu sufletele voastre. Aceasta este mai bine pentru voi, dacă ați ști. El vă va ierta păcatele și vă va face să intrați în Grădini pe sub care curg râuri și în locuințe bune, în Grădinile șederii veșnice. Aceasta este izbânda cea mare” (as-Saff, 61:10-12).

Cugetă la felul în care este exprimată superioritatea în aceste versete. Mai întâi se arată că mujahidul și celălalt nu sunt deopotrivă. Apoi se spune limpede că mujahidul se află cu o treaptă mai presus decât acela care rămâne în urmă. După aceasta se arată că el este ales prin iertare, milă și ranguri înalte.

Această trecere treptată de la un rang la altul în laudă - ori de la o stare la una și mai joasă în mustrare - este mai elocventă și are un efect mai puternic.

Când unei categorii i se acordă întâietate față de alta, iar fiecare are propriile virtuți, Allah pomenește binele pe care îl au în comun, pentru ca nimeni să nu creadă că aceea care se află pe treapta mai joasă este mustrată. De aceea spune aici: „Tuturor Allah le-a făgăduit binele.”

La fel spune Allah în pasajul amintit din Sura as-Saff: „Vestește-le această veste bună credincioșilor” (as-Saff, 61:13). El mai spune: „Nu sunt deopotrivă aceia dintre voi care au dăruit și au luptat înainte de cucerire și aceia care au făcut-o după” (al-Hadid, 57:10), apoi spune: „Tuturor Allah le-a făgăduit binele.”

Tot astfel spune Allah: „Noi l-am făcut pe Sulayman să înțeleagă judecata; și fiecăruia dintre ei i-am dăruit înțelepciune și știință” (al-Anbiya', 21:79). Acela care cercetează superioritatea unora asupra altora trebuie să ia aminte la această nuanță.

La fel, dacă vorbește spre a mustra anumite persoane ori păreri și le compară între ele, trebuie să pomenească lucrul pe care îl au în comun, pentru ca nimeni să nu creadă că acela căruia i se dă întâietate a ajuns la desăvârșire. De pildă, dacă se spune că un creștin este mai bun decât un magian, trebuie să se știe totodată că amândoi sunt necredincioși. Uciderea este mai cumplită decât zina, dar fiecare dintre ele este un păcat mare pe care Allah și Mesagerul Său l-au interzis și de la care au oprit.

Fiindcă Allah le-a făgăduit luptătorilor pe calea Sa iertarea și mila, care izvorăsc din cele două Nume nobile ale Sale, Atoateiertătorul și Milostivul, El a încheiat versetul cu aceste Nume: „Allah este Atoateiertător, Milostiv.”

Versetele 97 la 99

Aceasta este o amenințare aspră pentru cei care au renunțat la emigrare, deși aveau putința să o facă, până când i-a ajuns moartea. Îngerii care le iau sufletele îi mustră prin aceste cuvinte aspre: „În ce stare ați fost?”, adică: în ce situație vă aflați și prin ce vă deosebeați de politeiști? Dimpotrivă, le-ați sporit numărul și poate chiar i-ați sprijinit împotriva credincioșilor. Ați pierdut prilejul de a săvârși multe fapte bune, de a lupta alături de Mesagerul lui Allah - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa -, de a fi alături de musulmani și de a-i ajuta împotriva dușmanilor.

Ei spun: „Am fost slăbiți și asupriți pe pământ”, adică lipsiți de putere, umiliți și oprimați, fără putință de a emigra. Însă nu spun adevărul, fiindcă Allah i-a mustrat și i-a amenințat, iar Allah nu împovărează niciun suflet peste puterea lui. După aceea îi exceptează pe cei care au fost cu adevărat slăbiți și asupriți. De aceea îngerii le spun celor dintâi: „Nu era pământul lui Allah destul de întins ca să emigrați pe el?” Întrebarea stabilește un fapt cunoscut: pământul lui Allah este întins, iar oricine se află într-un loc unde nu-și poate manifesta religia are pe pământ alte locuri și o ieșire spre o țară în care Îl poate adora pe Allah. Preaînaltul spune: „O, robi ai Mei care credeți! Pământul Meu este întins, așa că numai pe Mine adorați-Mă!” [al-'Ankabut, 29:56].

Despre cei fără scuză, Allah spune: „Aceștia își vor avea sălașul în Gheena. Și ce rea destinație!” Aceasta arată ceea ce se va petrece în Ziua Judecății atunci când sunt întrunite toate condițiile și nu există vreun impediment; uneori pot exista impedimente care înlătură această urmare.

Versetul dovedește că emigrarea este una dintre cele mai mari obligații și că părăsirea ei este interzisă, ba chiar unul dintre cele mai grave păcate mari. El mai arată că fiecare om care moare și-a primit în întregime partea hotărâtă de hrană, durata vieții și fapte. Sensul acesta este indicat de verbul „le iau sufletele”, a cărui rădăcină are sensul de primire deplină; dacă i-ar mai fi rămas ceva din ceea ce i-a fost rânduit, sufletul nu i-ar fi fost luat. Versetul confirmă credința în îngeri și îi laudă, deoarece Allah îi pomenește într-un context care arată aprobarea Sa față de ei.

Apoi sunt exceptați cei cu adevărat slăbiți și asupriți, care nu dispun de niciun mijloc de emigrare și „nici nu găsesc o cale”. Despre ei Allah spune: „Pe aceștia poate că Allah îi va ierta, căci Allah este Cel care șterge păcatele, Atoateiertător.” Cuvântul „poate”, când este folosit cu privire la Allah, arată că lucrul se va împlini neapărat, datorită generozității și bunătății Sale. Când Coranul leagă speranța răsplății de o faptă, aceasta înseamnă că răsplata nu se dobândește decât dacă fapta este săvârșită în chipul cerut. Dacă nu este făcută astfel, omul a fost neglijent și nu merită acea răsplată. Allah știe cel mai bine.

Versetul arată că acela care nu poate îndeplini ceea ce i s-a poruncit, fie o obligație, fie altceva, este scuzat. Allah spune despre cei incapabili să participe la luptă: „Nu este niciun păcat asupra orbului, nici asupra șchiopului și nici asupra bolnavului...” [al-Fath, 48:17], iar despre porunci în general: „Temeți-vă de Allah atât cât puteți” [at-Taghabun, 64:16]. Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - a spus: „Când vă poruncesc ceva, împliniți din el atât cât puteți.³⁷” Omul nu are însă scuză până când nu-și dă toată silința și apoi constată că nu poate, căci Allah spune: „care nu dispun de niciun mijloc”. Versetul mai arată că, în pelerinajul Hajj, în 'Umrah și în alte acte care necesită călătorie, existența unei călăuze este una dintre condițiile capacității de a le îndeplini.

Versetul 100

Acesta este un îndemn la emigrare și o explicare a folosului ei. Allah făgăduiește - iar făgăduința Sa este adevăr - că acela care emigrează pentru El, căutând mulțumirea Sa, va găsi pe pământ multe locuri de refugiu și belșug. Locurile numeroase de refugiu sunt cele prin care se împlinesc interesele religiei, iar belșugul privește folosul lumesc. Mulți cred că, dacă emigrează, după o viață în mijlocul celor apropiați vor ajunge risipiți, după bogăție săraci, după cinste umiliți, iar după viața ușoară vor avea parte de greutăți.

Lucrurile nu stau astfel. Cât timp credinciosul rămâne printre politeiști, practicarea religiei sale va avea mari lipsuri, atât în privința actelor de adorare al căror folos se limitează la propria persoană, precum rugăciunea, cât și în privința celor al căror folos se răsfrânge asupra altora, precum lupta prin cuvânt și prin faptă și cele legate de ea, fiindcă nu le poate îndeplini. El va fi mereu expus încercării care îl poate îndepărta de religie, mai ales dacă este slab și asuprit.

Dacă emigrează pentru Allah, va putea statornici religia lui Allah, îi va înfrunta pe dușmanii Lui și li se va împotrivi. Prin muraghamah se înțelege orice cuvânt ori faptă care îi mânie pe dușmanii lui Allah. În plus, va avea prilejul să-și sporească mijloacele de trai. Ceea ce Allah a vestit s-a și petrecut. Cea mai mare pildă o constituie Companionii - Allah să fie mulțumit de ei -, care au emigrat pentru Allah, părăsindu-și căminele, copiii și averile de dragul Lui. Prin aceasta, credința lor s-a desăvârșit; au luptat și au sprijinit religia lui Allah într-un chip care i-a făcut model pentru cei de după ei. Au dobândit și ceea ce urmează de obicei unor asemenea fapte: mari biruințe și multă pradă, până când au ajuns dintre cei mai înstăriți oameni. Oricine face ceea ce au făcut ei va avea parte de urmări asemănătoare, până în Ziua Învierii.

Apoi Allah spune: „Cel care iese din casa sa, emigrând către Allah și Mesagerul Său”, adică emigrând pentru Domnul său și mulțumirea Lui, din iubire pentru Mesager și pentru sprijinirea religiei lui Allah, nu pentru alt scop, „apoi îl ajunge moartea”, prin ucidere sau altfel, „răsplata lui este asigurată la Allah”. El va primi răsplata emigrantului care și-a atins ținta, garantată deplin de Allah. A intenționat, s-a hotărât, a făcut primul pas și a început lucrarea. Din mila Sa față de el și față de cei asemenea lui, Allah le dă răsplata întreagă chiar dacă nu au desăvârșit fapta și le iartă lipsurile legate de emigrare și de celelalte lucruri.

De aceea versetul se încheie prin aceste două Nume nobile: „Allah este Atoateiertător, Milostiv.” El le iartă credincioșilor greșelile, mai ales celor care se căiesc și se întorc la Domnul lor. El este Milostiv față de toate creaturile: prin mila Sa le-a adus la existență, le-a dăruit sănătate, avere, copii, putere și alte binefaceri. Este cu deosebire Milostiv față de credincioși: i-a călăuzit la credință, le-a dăruit cunoașterea prin care dobândesc certitudinea, le-a înlesnit mijloacele fericirii și izbânzii și cele prin care ajung la cea mai înaltă răsplată. Prin mila și harul Său, ei vor vedea ceea ce niciun ochi nu a văzut, nicio ureche nu a auzit și inimii omului nu i-a trecut prin minte. Îi cerem lui Allah să nu ne lipsească de harul Său din pricina faptelor noastre rele.

Versetele 101 și 102

Aceste două versete sunt temelia permisiunii de a scurta rugăciunea în călătorie și a rânduielii rugăciunii în vreme de frică. Allah spune: „Când călătoriți pe pământ.” Sensul aparent al versetului arată că îngăduința cuprinde orice călătorie, chiar și una făcută pentru păcat; aceasta este opinia lui Abu Hanifah - Allah să aibă milă de el. Majoritatea învățaților, între care ceilalți trei imami, nu acordă însă această îngăduință celui care călătorește pentru păcat. Îngăduința este o milă de la Allah și o ușurare pentru robii Săi, prin care, în călătorie, își pot scurta rugăciunea și pot întrerupe postul. Călătoria făcută în scopul săvârșirii unui păcat nu justifică, prin scopul ei, acordarea unei îngăduințe.

„Nu este niciun păcat asupra voastră dacă scurtați rugăciunea”, adică nu vi se reproșează și nu păcătuiți. Aceasta nu contrazice faptul că scurtarea este preferabilă și nici faptul că poate fi obligatorie, fiindcă formularea înlătură îndoiala care s-ar putea naște. Este asemenea cuvântului lui Allah despre Safa și Marwah: „Așadar, cel care face Hajj la Casă sau 'Umrah nu săvârșește niciun păcat dacă le înconjoară pe amândouă” [al-Baqarah, 2:158]. A spune că nu este păcat nu contrazice caracterul obligatoriu al mersului între Safa și Marwah în Hajj și 'Umrah.

Pricina înlăturării îndoielii este limpede: în mintea musulmanilor era statornicit că rugăciunea este obligatorie și trebuie săvârșită în formă deplină; îndoiala privind permisiunea scurtării nu putea fi înlăturată decât prin declarația clară că acela care o scurtează nu păcătuiește. Faptul că scurtarea este preferabilă săvârșirii complete în călătorie este dovedit de practica Profetului - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa -, care și-a scurtat rugăciunile în toate călătoriile. Aceasta ține de înlesnire, îngăduință și milă față de oameni. Allah iubește ca îngăduințele Sale să fie primite, după cum urăște să I se arate neascultare.

Expresia arabă are sensul literal „să scurtați din rugăciune”. Prepoziția „din” arată două lucruri. Întâi: fără ea nu ar exista un reper pentru măsura scurtării și cineva ar putea crede că poate lăsa cea mai mare parte a rugăciunii și că o singură rak'ah ar fi de ajuns. Formularea indică faptul că scurtarea urmează limite precise, statornicite de învățătura și practica Profetului și a Companionilor săi. Al doilea: „din” indică o parte, nu totul. Se înțelege astfel că unele rugăciuni obligatorii se scurtează, nu toate: Fajr și Maghrib nu se scurtează, ci numai rugăciunile de patru rak'ah, de la patru la două.

După ce s-a stabilit că scurtarea rugăciunii în călătorie este o îngăduință, comentatorii au avut opinii diferite despre condiția „de vă temeți că necredincioșii vă vor vătăma”. Sensul aparent arată că scurtarea ar fi permisă numai când există atât călătoria, cât și frica. Diferența de opinie privește întrebarea dacă prin scurtare se înțelege numai numărul unităților sau atât numărul, cât și felul săvârșirii.

Comandantul credincioșilor, 'Umar ibn al-Khattab - Allah să fie mulțumit de el -, a avut aceeași nedumerire și l-a întrebat pe Profet - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa: „O, Mesager al lui Allah, de ce scurtăm și acum rugăciunea, după ce suntem în siguranță, când Allah spune: «de vă temeți că necredincioșii vă vor vătăma»?” Mesagerul lui Allah a răspuns: „Este o milostenie pe care Allah v-a dăruit-o, așa că primiți milostenia Sa.³⁸”

Pe această bază, frica este menționată fiindcă aceasta era situația obișnuită a Profetului și a Companionilor săi, cele mai multe călătorii ale lor fiind pentru luptă pe calea lui Allah. Totodată se arată înțelepciunea îngăduinței: greutatea previzibilă, care justifică o înlesnire, sporește atunci când călătoria este însoțită de frică. Aceasta nu înseamnă că scurtarea este exclusă atunci când există numai călătoria, fiindcă și aceasta presupune de obicei greutăți.

A doua opinie înțelege prin scurtare atât numărul, cât și forma rugăciunii. Când călătoria se unește cu frica, se scurtează numărul și felul săvârșirii; când există numai călătoria, se scurtează numărul; când există numai frică, se scurtează felul săvârșirii. De aceea Allah descrie apoi rugăciunea fricii: „Iar când tu ești între ei și conduci rugăciunea pentru ei”, adică o statornicești și o săvârșești așa cum se cuvine, învățându-i ceea ce li se potrivește în această împrejurare.

„O ceată dintre ei să stea în rugăciune împreună cu tine”, iar alta să rămână în fața dușmanului, după cum arată continuarea: „Când au făcut prosternarea”, adică după ce cei aflați cu tine și-au încheiat rugăciunea. Rugăciunea este numită aici prin prosternare pentru a arăta meritul prosternării și faptul că ea este unul dintre stâlpii rugăciunii, ba chiar cel mai mare dintre ei. Apoi ei „să treacă în spatele vostru, iar cealaltă ceată, care nu s-a rugat”, adică ceata care stătea în fața dușmanului, „să vină și să se roage împreună cu tine”. Aceasta arată că imamul rămâne după plecarea primei cete și o așteaptă pe a doua. Când aceasta vine, el îi conduce în partea rămasă a rugăciunii sale, apoi stă și îi așteaptă să-și încheie rugăciunea, după care rostește salutul împreună cu ei. Acesta este unul dintre modurile rugăciunii fricii; au fost relatate autentic de la Profet și alte forme, prin mai multe lanțuri de transmitere, toate fiind permise.

Versetul arată că rugăciunea în congregație este o obligație individuală din două motive. Primul: Allah a poruncit-o în aceste împrejurări grele, de frică intensă și mare probabilitate a atacului dușmanului. Dacă este poruncită atunci, obligativitatea ei în siguranță este cu atât mai evidentă. Al doilea: în rugăciunea fricii se renunță la multe condiții și elemente obligatorii și sunt tolerate mișcări care în mod obișnuit ar invalida rugăciunea. Aceasta subliniază obligativitatea congregației; dacă ea nu ar fi obligatorie, nu ar fi îngăduit ca aceste elemente să fie omise de dragul ei.

Versetul mai arată că este preferabil ca toți să se roage în spatele unui singur imam, chiar dacă aceasta duce la unele lipsuri care ar fi putut fi evitate prin mai mulți imami. Scopul este unirea musulmanilor, armonia dintre ei, evitarea dezbinării și insuflarea unei frici mai mari în inimile dușmanilor. Allah le-a poruncit să-și poarte armele și să fie cu băgare de seamă în timpul rugăciunii fricii.

Deși aceasta presupune mișcări și distragerea atenției în timpul rugăciunii, ea slujește unui folos limpede: reunește rugăciunea cu lupta și asigură precauția față de dușmanul foarte dornic să le facă rău musulmanilor și să se năpustească dintr-odată asupra lor și a bagajelor lor. De aceea Allah spune: „Necredincioșii ar dori să fiți nepăsători față de armele și bagajele voastre, pentru a se năpusti asupra voastră deodată.”

Apoi Allah îi scuză pe cei care au un motiv întemeiat, precum boala sau ploaia, îngăduindu-le să-și lase armele, dar fără să renunțe la precauție: „Nu este niciun păcat asupra voastră dacă, fiind stânjeniți de ploaie sau bolnavi, vă lăsați armele, dar luați-vă măsurile de precauție. Cu adevărat, Allah le-a pregătit necredincioșilor o pedeapsă umilitoare.” Din pedeapsa umilitoare face parte ceea ce Allah i-a poruncit taberei credincioase și sprijinitorilor monoteiști ai religiei Sale: să-i ucidă și să lupte cu ei oriunde îi găsesc, să-i ia captivi, să-i asedieze, să-i pândească pe toate drumurile, să rămână mereu vigilenți și să nu le dea prilejul de a-și atinge vreun scop împotriva lor. Toată lauda I se cuvine lui Allah, Care i-a binecuvântat pe credincioși, i-a sprijinit și i-a învățat cele prin care, dacă le-ar urma așa cum se cuvine, nu ar fi înfrânți în nicio luptă și dușmanul nu i-ar birui niciodată.

Cuvintele „Când au făcut prosternarea, să treacă în spatele vostru” arată că prima ceată își încheie întreaga rugăciune înainte de a lua locul paznicilor, iar Mesagerul rămâne pe loc, așteptând a doua ceată înainte de salut. Mai întâi Allah spune ca ceata să stea împreună cu el, ceea ce arată urmarea imamului; după aceea acțiunea este atribuită lor, nu Mesagerului, iar aceasta susține explicația de mai sus.

„Iar cealaltă ceată, care nu s-a rugat, să vină și să se roage împreună cu tine” arată că prima ceată și-a încheiat rugăciunea și că rugăciunea celei de-a doua cete este în întregime cu imamul: efectiv în prima rak'ah și din punctul de vedere al rânduielii rugăciunii în a doua. Aceasta cere ca imamul să-i aștepte până își încheie rugăciunea, apoi să rostească salutul împreună cu ei. Lucrul este limpede pentru cel care cugetă.

Versetul 103

Când ați încheiat rugăciunea, fie ea rugăciunea fricii sau alta, pomeniți-L pe Allah în toate stările și împrejurările. Rugăciunea fricii este menționată în mod deosebit din mai multe pricini. Sănătatea inimii, împlinirea și bucuria ei se dobândesc prin întoarcerea către Allah cu iubire, prin umplerea inimii cu pomenirea și lauda Lui. Acest scop se realizează mai ales prin rugăciune, care este legătura dintre rob și Domnul său.

Rugăciunea sporește cunoașterea și certitudinea credinței, iar pentru aceasta Allah le-a poruncit-o robilor Săi ziua și noaptea. Este cunoscut că rugăciunea fricii, din pricina distragerii minții și trupului și a fricii, nu împlinește aceste scopuri în aceeași măsură. De aceea Allah le poruncește credincioșilor să compenseze această lipsă prin pomenirea Lui după rugăciune.

Frica aduce tulburare, iar tulburarea poate slăbi inima; când inima slăbește, trupul slăbește și el și nu mai poate ține piept dușmanului. Pomenirea lui Allah, și mai ales pomenirea Lui din belșug, este dintre cele mai puternice mijloace de întărire a inimii. Pomenirea lui Allah împreună cu răbdarea și statornicia este pricina izbânzii și biruinței asupra dușmanului. Allah spune: „O, voi cei care credeți! Când întâlniți o ceată, stați neclintiți și pomeniți-L mult pe Allah, ca să izbândiți” [al-Anfal, 8:45]. El le-a poruncit multă pomenire în această împrejurare, iar în aceasta se află și alte rațiuni înțelepte.

„Iar când sunteți din nou în siguranță, împliniți rugăciunea așa cum se cuvine”, adică atunci când frica a dispărut, iar mințile și trupurile s-au liniștit, împliniți rugăciunea în forma ei deplină, lăuntric și exterior, cu toți stâlpii și condițiile ei, cu smerenie și cu tot ceea ce o desăvârșește.

„Rugăciunea le-a fost prescrisă credincioșilor la timpuri hotărâte”, adică este obligatorie în timpul ei determinat; nu este valabilă decât săvârșită la timpul rânduit. Aceste timpuri sunt cunoscute și statornicite printre musulmani, deopotrivă între tineri și vârstnici, învățați și neînvățați. Ei le-au primit de la Profetul Muhammad - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa -, care a spus: „Rugați-vă așa cum m-ați văzut pe mine rugându-mă.³⁹”

Expresia „le-a fost prescrisă credincioșilor” arată că rugăciunea este o măsură a credinței: după cum este credința omului, tot așa este și rugăciunea lui în privința desăvârșirii. Ea arată și că necredincioșii, chiar dacă se supun hotărârilor musulmanilor, precum cei aflați sub protecția comunității musulmane, nu sunt chemați să împlinească ramurile religiei, cum este rugăciunea, și nu li se poruncește aceasta. Dacă le-ar săvârși cât timp rămân necredincioși, faptele lor nu ar fi valabile, deși în Viața de Apoi vor fi pedepsiți atât pentru neîmplinirea lor, cât și pentru neaderarea la celelalte rânduieli.

Versetul 104

Nu slăbiți și nu vă pierdeți curajul în urmărirea necredincioșilor, în lupta împotriva lor și în stăruința în aceasta. Dacă inima obosește, trupul va slăbi, iar hotărârea de a ține piept dușmanului va fi și ea slăbită. Fiți puternici și activi în luptă. Apoi Allah pomenește două lucruri care întăresc inimile credincioșilor.

Primul: greutatea, oboseala, rănile și celelalte suferințe care vă lovesc îi lovesc și pe dușmanii voștri. Nu se cuvine, potrivit demnității omenești și vitejiei islamice, să fiți mai slabi decât ei când partea de durere și suferință este egală. De obicei, numai cel a cărui suferință dăinuie și pe care dușmanul îl copleșește fără încetare ajunge prea slab, nu acela care uneori biruie și alteori este biruit.

Al doilea: voi nădăjduiți de la Allah ceea ce ei nu nădăjduiesc. Nădăjduiți răsplata Sa și izbăvirea de pedeapsa Lui. Mai mult, aleșii dintre credincioși au țeluri înalte și aspirații nobile: sprijinirea religiei lui Allah, statornicirea Legii Sale, lărgirea răspândirii Islamului, călăuzirea celor rătăciți și înfrângerea dușmanilor religiei.

Aceste lucruri îi dau credinciosului sincer o putere în plus, îi sporesc energia și curajul. Cel care luptă și rabdă pentru o glorie lumească, chiar dacă o dobândește, nu este asemenea celui care se străduiește pentru fericirea din această lume și din Viața de Apoi, pentru mulțumirea lui Allah și pentru Paradis. Slavă Celui care i-a creat pe oameni atât de deosebiți în aspirații și i-a diferențiat potrivit științei și înțelepciunii Sale! De aceea spune: „Allah este Atotștiutor, Preaînțelept”; știința și înțelepciunea Lui sunt desăvârșite.

Versetele 105 la 113

Allah ne vestește că i-a pogorât robului și Mesagerului Său Cartea cu adevărul: ea a fost păzită de diavoli în timpul pogorârii, ca să nu introducă în ea vreun fals; a fost pogorâtă cu adevăr și cuprinde adevărul. Vestirile ei sunt adevărate, iar poruncile și interdicțiile ei sunt drepte: „Cuvântul Domnului tău s-a împlinit în adevăr și dreptate” [al-An'am, 6:115]. El a pogorât-o pentru judecata între oameni. În alt loc spune: „Noi ți-am pogorât ție Pomenirea, ca să le explici oamenilor ceea ce le-a fost pogorât” [an-Nahl, 16:44].

Se poate ca versetul de aici să se refere la judecarea disputelor și neînțelegerilor dintre oameni, iar versetul din Surat an-Nahl la explicarea întregii religii, a temeliilor și ramurilor ei. Se poate și ca amândouă să aibă același sens; atunci judecata dintre oameni cuprinde pricinile privitoare la vătămarea trupului, onoare, avere și toate celelalte drepturi, precum și explicarea credințelor și a tuturor rânduielilor.

„După ceea ce Allah ți-a arătat”, nu după dorințele și poftele tale, ci după ceea ce Allah te-a învățat și ți-a insuflat. Este asemenea cuvântului Său: „El nu vorbește după poftă. Aceasta nu este decât o revelație care îi este trimisă” [an-Najm, 53:3-4]. Aceasta arată că Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - este ocrotit de greșeală în ceea ce transmite de la Allah, fie hotărâri, fie altceva. Mai arată că judecătorul trebuie să aibă cunoaștere și să fie drept, căci Allah spune „după ceea ce Allah ți-a arătat”, nu „după părerea ta”. Judecata dintre oameni trebuie să se întemeieze pe cunoașterea Cărții.

După cum Allah a poruncit judecata cu dreptate și echitate, a interzis nedreptatea și părtinirea, care sunt opusul lor. De aceea spune: „Nu fi apărător al celor trădători”, adică nu pleda pentru cel despre care știi că este trădător, care pretinde ceea ce nu-i aparține sau tăgăduiește ceea ce datorează, fie că judecătorul are certitudine, fie că socotește aceasta foarte probabilă. Este interzis să susții o dispută sau să vorbești în sprijinul celui nedrept, atât în chestiuni religioase, cât și în drepturi lumești. Sensul versetului arată, dimpotrivă, că este permis să aperi pe cineva despre care nu se știe că ar fi nedrept.

„Cere-I iertare lui Allah” pentru ceea ce ai săvârșit, dacă ai săvârșit ceva. „Cu adevărat, Allah este Atoateiertător, Milostiv.” El iartă păcatele mari celui care Îi cere iertare, se căiește și se întoarce la El, apoi îl ajută să săvârșească fapte bune care aduc răsplata și îndepărtează pedeapsa.

„Nu pleda pentru cei care se trădează pe ei înșiși”, adică săvârșesc nelegiuiri împotriva propriilor suflete. Interdicția cuprinde apărarea celui care a săvârșit un păcat pentru care i se cuvine o pedeapsă stabilită de Lege sau o pedeapsă disciplinară hotărâtă de judecător. Nu trebuie să i se susțină nevinovăția și nici să i se îndepărteze pedeapsa cerută de Lege. „Allah nu iubește pe cel care este trădător și păcătos”, adică pe acela la care trădarea și păcatul au devenit obicei. Faptul că Allah nu îl iubește înseamnă că îl urăște; aceasta explică interdicția de mai sus.

Apoi Allah spune despre acești trădători: „Ei se ascund de oameni, dar nu se ascund de Allah, deși El este cu ei prin știința Sa când, noaptea, urzesc vorbe care nu-I sunt plăcute.” Aceasta arată slăbiciunea credinței și certitudinii lor. Teama lor de oameni este mai mare decât teama de Allah: folosesc toate mijloacele, permise sau interzise, ca să nu fie demascați și rușinați înaintea oamenilor, dar îndrăznesc să săvârșească păcate grele înaintea lui Allah și nu le pasă că El îi vede.

Allah este cu ei prin știința Sa în toate stările, mai ales când urzesc vorbe care nu-I sunt plăcute: pretind că un vinovat este nevinovat, acuză un nevinovat și se străduiesc să-i înfățișeze astfel lucrurile Mesagerului, ca el să facă ceea ce doresc. Ei au reunit mai multe nelegiuiri și nu și-au amintit că Domnul cerurilor și al pământului, Care vede ceea ce este în inimile lor, îi veghează. De aceea îi avertizează: „Allah cuprinde prin știința Sa tot ceea ce fac.” Deși le cuprinde faptele prin știința Sa, nu le-a grăbit pedeapsa, ci le-a dat răgaz și prilej de căință și i-a avertizat că stăruința în păcat aduce o pedeapsă aspră.

„Iată că voi ați pledat pentru ei în viața lumească. Dar cine va pleda pentru ei înaintea lui Allah în Ziua Învierii? Sau cine le va fi ocrotitor?” Chiar dacă îi apărați în această lume și argumentul vostru îndepărtează o parte din rușinea de care vă temeți în fața oamenilor, cu ce îi ajută? Cine îi va apăra în Ziua Învierii, când dovada se va ridica împotriva lor, iar limbile, mâinile și picioarele lor vor mărturisi ceea ce făceau? „În acea Zi, Allah le va da răsplata lor adevărată și vor ști că Allah este Adevărul limpede” [an-Nur, 24:25]. Cine ar putea pleda pentru ei înaintea Celui care cunoaște taina și ceea ce este și mai ascuns și Care aduce martori a căror mărturie nu poate fi respinsă?

Versetul îndreaptă atenția spre compararea folosului lumesc pe care omul își închipuie că îl dobândește părăsind poruncile lui Allah sau săvârșind ceea ce El a interzis cu răsplata din Viața de Apoi pe care o pierde și pedeapsa la care se expune. Când sufletul îl îndeamnă să nu asculte de Allah, omul să-și spună: iată, ai părăsit porunca din lene și nepăsare; ce folos ai dobândit? Ce răsplată viitoare ai pierdut? Ce nenorocire, lipsire, pagubă și pieire urmează? Iar când sufletul înclină spre ceva interzis, să-și spună: ai dobândit plăcerea dorită, dar ea va pieri și va fi urmată de grijă, mâhnire, pierdere, lipsirea de răsplată și pedeapsă; chiar una dintre acestea ar fi de ajuns ca omul înțelept să se oprească.

Aceasta este una dintre cele mai folositoare cugetări și trăsătura omului cu adevărat chibzuit, spre deosebire de cel care numai pretinde că are rațiune. Acesta, din neștiință și nedreptate, pune mai presus plăcerea și odihna imediată fără să privească urmarea. Allah este Cel de la care cerem ajutor.

Apoi Allah spune: „Cel care săvârșește un rău sau este nedrept față de sine, apoi Îi cere iertare lui Allah, Îl va afla pe Allah Atoateiertător, Milostiv.” Cine îndrăznește să păcătuiască și să încalce poruncile, apoi Îi cere iertare lui Allah sincer și în chipul cerut - mărturisind păcatul, regretându-l, părăsindu-l și hotărându-se să nu se întoarcă la el - are făgăduința Celui care nu-Și încalcă făgăduința: iertarea și mila. Allah îi iartă păcatul, îi șterge urmările, lipsurile și defectele, îi redă faptele bune, îl călăuzește în timpul rămas și nu lasă păcatul să fie o piedică în calea ajutorului divin. Dacă l-a iertat, îi înlătură și urmările păcatului.

Trebuie știut că „răul”, luat în general, cuprinde toate neascultările, mici și mari, iar „nedreptatea față de sine”, luată în general, cuprinde atât politeismul, cât și păcatele mai mici. Răul este numit astfel fiindcă îi aduce făptuitorului suferință prin pedeapsă și fiindcă, în sine, este rău, nu bun. Când însă cele două sunt pomenite împreună, sensul fiecăruia este precizat prin raportare la celălalt. Aici, răul este nedreptatea față de oameni, în trupurile, averile și onoarea lor; nedreptatea față de sine este păcatul dintre rob și Allah. Se numește nedreptate față de sine fiindcă sufletul nu este proprietatea omului ca să dispună de el cum dorește, ci este proprietatea lui Allah, încredințată robului. El i-a poruncit să-l păstreze pe calea dreaptă în cuvânt și faptă, să-l educe și să-l constrângă să împlinească ceea ce i s-a cerut. Alegerea altei căi este nedreptate și trădare față de sine, îndepărtare de dreptate și echitate.

„Cel care dobândește un păcat îl dobândește numai împotriva sa.” Aceasta cuprinde orice păcat, mic sau mare. Pedeapsa lui în această lume și în cea de Apoi cade asupra făptuitorului și nu trece la altul: „Niciun purtător de povară nu va purta povara altuia” [Fatir, 35:18]. Dacă faptele rele se răspândesc și nimeni nu le condamnă, pedeapsa devine generală și povara păcatului îi cuprinde pe toți. Aceasta nu contrazice versetul, căci acela care nu condamnă păcatul așa cum i s-a poruncit a dobândit el însuși un păcat.

Aici se vede dreptatea și înțelepciunea lui Allah: El nu pedepsește pe cineva pentru păcatul altuia și nu dă o pedeapsă mai mare decât cea potrivită păcatului. De aceea spune: „Allah este Atotștiutor, Preaînțelept”; ale Lui sunt știința și înțelepciunea desăvârșite. El cunoaște păcatul, urmările lui, îndemnul care l-a produs și pedeapsa cuvenită. Cunoaște starea păcătosului: dacă a săvârșit păcatul din înclinația rea a sufletului, deși în cea mai mare parte Îi este supus lui Allah, El îl va ierta și îl va ajuta să se căiască. Dacă îl săvârșește din cutezanță, fără să-i pese că Domnul îl vede și fără teamă de pedeapsă, este puțin probabil să dobândească iertarea și ajutorul spre căință.

„Cel care săvârșește o greșeală”, adică un păcat mare, „sau un păcat”, adică unul mai mic, „apoi îl aruncă asupra unui nevinovat”, acuzându-l de păcatul pe care el însuși l-a comis, cu toate că acela poate avea alte păcate, „poartă asupra sa vina unei calomnii și a unui păcat vădit.” El și-a luat asupra sa povara acuzării unui nevinovat și un păcat limpede. Aceasta arată că fapta se numără printre păcatele mari și nimicitoare. A reunit mai multe rele: a purtat păcatul săvârșit; a acuzat pe cel care nu l-a săvârșit; a rostit o minciună urâtă, declarându-se nevinovat și acuzând un nevinovat; a făcut ca pedeapsa lumească să fie îndepărtată de cel care o merită și îndreptată spre cel care nu o merită; și a stârnit vorbele oamenilor despre un nevinovat. Îi cerem lui Allah să ne păzească de toate relele.

Apoi Allah pomenește binecuvântarea prin care l-a păzit pe Mesagerul Său de cei ce voiau să-l rătăcească. Comentatorii au spus⁴⁰ că pricina pogorârii acestor versete a fost o familie din Medina care a furat. Când furtul a fost descoperit, ei s-au temut de rușine, așa că au dus lucrul furat în casa unui om nevinovat. Hoțul le-a cerut alor săi să meargă la Mesagerul lui Allah și să-i susțină nevinovăția înaintea oamenilor. Ei au spus: „El nu a furat; făptașul este cel în casa căruia a fost găsit lucrul, iar tovarășul nostru este nevinovat.” Mesagerul lui Allah s-a gândit să-l declare nevinovat, iar Allah a pogorât aceste versete, arătând adevărul și avertizându-l să nu-i apere pe trădători, fiindcă apărarea celui nedrept este rătăcire.

Rătăcirea este de două feluri: rătăcirea din lipsă de cunoaștere, adică necunoașterea adevărului, și rătăcirea în faptă, adică săvârșirea altui lucru decât cel poruncit. Allah l-a ocrotit pe Mesager de amândouă. Uneltirea și viclenia lor s-au întors împotriva lor, așa cum se întâmplă cu orice trădător: „ei nu se rătăcesc decât pe ei înșiși”. Viclenia nu i-a dus la țintă și nu le-a adus decât pagubă, lipsire și păcat. Aceasta a fost o mare binecuvântare asupra Mesagerului: îndreptarea spre ceea ce trebuie făcut și ocrotirea de orice faptă rea.

Apoi Allah pomenește binecuvântarea științei: „Allah a pogorât asupra ta Cartea și înțelepciunea”, adică acest Coran măreț și Pomenirea plină de înțelepciune, în care se află explicarea tuturor lucrurilor și cunoașterea celor dintâi și celor de pe urmă. „Înțelepciunea” poate însemna Sunnah; unii dintre cei dintâi au spus că Sunnah i-a fost pogorâtă așa cum i-a fost pogorât Coranul. Poate însemna și cunoașterea realităților subtile și a problemelor Legii, dincolo de cunoașterea hotărârilor ei: înțelegerea corectă, fapta potrivită și acordarea întâietății fiecărui lucru după importanța sa.

„Te-a învățat ceea ce nu știai” cuprinde tot ceea ce Allah l-a învățat, fiindcă înainte de profeție el era așa cum l-a descris Allah: „Tu nu știai ce este Cartea și nici credința” [ash-Shura, 42:52] și „Nu te-a găsit El neștiutor de cale și te-a călăuzit?” [ad-Duha, 93:7].⁴¹

Allah a continuat să-i trimită revelația, să-l învețe și să-l conducă pe calea desăvârșirii, până când a ajuns la un nivel de cunoaștere pe care nimeni dintre cei dintâi și cei de pe urmă nu l-a atins. A devenit cel mai învățat dintre oameni, a dobândit cele mai desăvârșite însușiri și cel mai frumos caracter. De aceea Allah spune: „harul lui Allah asupra ta este măreț.” Harul Său asupra Mesagerului Muhammad - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - este mai mare decât asupra tuturor celorlalte creaturi, iar felurile harului și binecuvântărilor Sale asupra lui nu pot fi cunoscute și numărate pe deplin.

Versetul 114

Nu este bine în mare parte din vorbele oamenilor. Dacă nu este bine în ele, atunci sunt fie vorbe fără folos, precum vorbirea goală care este permisă, fie rău curat și vătămare, precum toate felurile de vorbire interzisă.

Allah face apoi excepție: „afară de ale celui care poruncește o milostenie”, fie prin avere, fie prin știință ori prin orice folos. Aceasta poate cuprinde chiar acte de adorare precum tasbih, tahmid și altele. Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - a spus: „Fiecare tasbih este o milostenie, fiecare takbir este o milostenie, fiecare tahlil este o milostenie, poruncirea binelui este o milostenie, oprirea răului este o milostenie, iar în apropierea intimă a unuia dintre voi este o milostenie.⁴²”

„O faptă bună” cuprinde bunătatea, actele de adorare și tot ceea ce Legea și judecata sănătoasă recunosc drept bine. Când poruncirea binelui este menționată singură, fără oprirea răului, o cuprinde și pe aceasta, fiindcă părăsirea răului face parte din bine, iar binele nu se desăvârșește fără ea. Când sunt pomenite împreună, binele este ceea ce s-a poruncit, iar răul este ceea ce s-a interzis.

„Sau împăcarea dintre oameni.” Împăcarea există numai între două părți aflate în vrajbă. Conflictul, cearta și ura reciprocă duc la rău fără hotar și la dezbinare. De aceea Legiuitorul a poruncit împăcarea oamenilor în pricini privind viața, averea și onoarea și chiar când există deosebiri religioase. Allah spune: „Țineți-vă cu toții de funia lui Allah și nu vă dezbinați” [Al 'Imran, 3:103] și: „Dacă două cete dintre credincioși se luptă, împăcați-le; iar dacă una dintre ele o nedreptățește pe cealaltă, luptați împotriva celei nedrepte până se întoarce la porunca lui Allah” [al-Hujurat, 49:9]. El mai spune: „Împăcarea este mai bună” [an-Nisa', 4:128].

Cel care se străduiește să împace oamenii este mai bun decât cel care se roagă, postește și dă milostenie, iar Allah îl va sprijini negreșit în străduința lui. Dimpotrivă, Allah nu sprijină lucrarea celui care urmărește stricarea relațiilor dintre oameni, iar acesta nu-și va atinge ținta: „Cu adevărat, Allah nu face să izbândească lucrarea celor care răspândesc stricăciunea” [Yunus, 10:81]. Lucrurile exceptate sunt bune prin ele însele.

Însă deplinătatea și desăvârșirea răsplății sunt pe măsura intenției și a sincerității. De aceea Allah spune: „Celui care face aceasta căutând mulțumirea lui Allah îi vom dărui o răsplată mare.” Omul trebuie să fie sincer față de Allah în toate faptele sale și în orice bine, ca să dobândească marea răsplată și să se deprindă cu sinceritatea. Astfel va primi răsplata întreagă, fie că își împlinește ținta, fie că nu, pentru că a avut intenția dreaptă și a însoțit-o cu toată străduința de care a fost în stare.

Versetele 115 și 116

Cel care se împotrivește Mesagerului - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - și respinge cu încăpățânare ceea ce a adus, „după ce i s-a limpezit călăuzirea” prin dovezile coranice și probele profetice, și „urmează o altă cale decât cea a credincioșilor” - calea lor fiind drumul credințelor și faptelor lor -, pe acela „îl vom lăsa în seama a ceea ce el însuși a ales”, adică îl vom lăsa cu alegerea lui și îl vom părăsi fără să-l mai călăuzim spre bine.

El a văzut adevărul, l-a cunoscut și totuși l-a părăsit. Ca răsplată dreaptă, Allah îl lasă nedumerit în rătăcirea lui și îi adaugă rătăcire peste rătăcire. Preaînaltul spune: „Când ei s-au abătut, Allah le-a abătut inimile” [as-Saff, 61:5] și: „Le vom întoarce inimile și privirile, pentru că nu au crezut în el întâia oară” [al-An'am, 6:110].

Sensul invers al versetului arată că acela care nu se împotrivește Mesagerului și nu urmează o altă cale decât cea a credincioșilor, ci caută Fața lui Allah, urmează Mesagerul și rămâne alături de comunitatea musulmanilor, iar apoi săvârșește vreun păcat sau numai se gândește la el din imboldurile sufletului și sub stăpânirea firii, nu va fi lăsat de Allah în seama lui însuși și a diavolului său. Allah îi vine în ajutor cu blândețea Sa, îl binecuvântează cu ocrotirea Sa și îl păzește de rău.

Allah spune despre Yusuf - pacea fie asupra sa: „Astfel am îndepărtat de la el răul și fapta rușinoasă. El era dintre robii Noștri aleși” [Yusuf, 12:24], adică datorită sincerității lui am îndepărtat răul de la el. La fel este orice om sincer, după cum arată caracterul general al motivării.

„Și îl vom face să ardă în Gheena”, adică îl vom pedepsi acolo cu o pedeapsă mare; „și ce rea destinație”, adică ce rău loc de întoarcere și sfârșit.

Amenințarea adresată celui care i se împotrivește Mesagerului - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - și urmează o altă cale decât cea a credincioșilor cuprinde trepte diferite ale pedepsei, după măsura împotrivirii față de Mesager și a urmării unei alte căi decât cea a credincioșilor, precum și după gravitatea păcatului, mic sau mare. Numai Allah cunoaște întinderea acestor trepte. Unii merită veșnicia în Foc și toate formele umilirii, iar alții merită mai puțin de atât. Poate că al doilea verset detaliază această afirmație generală.

Al doilea verset arată că Allah nu iartă să I se asocieze ceva, fiindcă aceasta este o jignire gravă adusă Domnului lumilor și o tăgăduire a unicității Sale. Înseamnă să fie pus pe aceeași treaptă cu Cel Care stăpânește folosul și vătămarea un lucru creat, care nu poate îndepărta vreun rău nici măcar de la sine și nu-și poate aduce vreun folos. Numai de la Allah vin binefacerile și nimeni în afara Lui nu poate îndepărta nenorocirea. El este desăvârșit din toate punctele de vedere și cu totul lipsit de orice nevoie.

Una dintre cele mai mari nedreptăți și rătăciri este ca adorarea să nu-I fie consacrată Celui Care are o asemenea măreție, ci o formă de adorare să fie îndreptată către o creatură lipsită de orice însușire a desăvârșirii și independenței. Fără Allah, această creatură nici nu ar exista; ea este nedesăvârșită, lipsită de autonomie și nevoiașă din toate punctele de vedere.

Păcatele mai mici decât asocierea de parteneri cu Allah se află sub voia Sa. Dacă voiește, El le iartă prin mila și înțelepciunea Sa, iar dacă voiește, pedepsește pentru ele prin dreptatea și înțelepciunea Sa.

Acest verset este folosit drept dovadă pentru consensul acestei comunități, care este ferită de a cădea de acord asupra unei rătăciri. Explicația este că Allah l-a amenințat cu părăsirea fără ajutor și cu Focul pe cel care părăsește calea credincioșilor. Expresia arabă „calea credincioșilor” conține un substantiv la singular determinat printr-un complement de posesie; de aceea cuprinde tot ceea ce credincioșii urmează în credințe și fapte. Dacă ei cad de acord că un lucru este obligatoriu, recomandat, interzis, nerecomandat ori permis, aceea este calea lor. Cel care li se împotrivește într-un asemenea lucru după statornicirea consensului urmează o altă cale decât a lor.

Aceasta este indicată și de cuvântul Preaînaltului: „Voi sunteți cea mai bună comunitate ridicată pentru oameni: porunciți ceea ce este drept și opriți ceea ce este rău...” [Al 'Imran, 3:110]. Allah a vestit că dreptcredincioșii acestei comunități nu poruncesc decât ceea ce este drept. Dacă ei sunt cu toții de acord că un lucru este obligatoriu sau recomandat, acesta face parte din binele pe care îl poruncesc. Prin urmare, potrivit acestui text, ceea ce poruncesc ei trebuie să fie drept, iar dincolo de drept nu se află decât răul. Tot astfel, dacă sunt de acord că un lucru este interzis, acela face parte din ceea ce opresc și nu poate fi decât rău.

Un alt exemplu este cuvântul lui Allah: „Astfel v-am făcut o comunitate dreaptă și cumpătată, pentru ca voi să fiți martori asupra oamenilor...” [al-Baqarah, 2:143]. Allah vestește că a făcut această comunitate dreaptă, cumpătată și aleasă, pentru ca ea să fie martoră asupra oamenilor în toate lucrurile. Dacă mărturisește că Allah a poruncit, a interzis ori a permis un lucru, mărturia ei este ocrotită de greșeală, fiindcă are știință despre ceea ce mărturisește și este dreaptă în mărturie. Dacă lucrurile ar sta altfel, ea nu ar fi nici dreaptă în mărturie, nici cunoscătoare a lucrului mărturisit.

Tot astfel este cuvântul Preaînaltului: „Iar dacă vă certați asupra unui lucru, întoarceți-l la Allah și la Mesager” [an-Nisa', 4:59]. Din el se înțelege că, în privința lucrurilor asupra cărora nu s-au certat, ci au ajuns la consens, nu li s-a poruncit să le întoarcă la Carte și Sunnah, fiindcă ceea ce au stabilit de comun acord nu poate fi decât în conformitate cu Cartea și Sunnah și nu le poate contrazice. Acest verset și cele asemănătoare lui dovedesc în chip hotărâtor că acordul unanim al acestei comunități este o dovadă obligatorie.

Versetele 117 la 121

Ceea ce cheamă acești politeiști în locul lui Allah nu sunt decât zeități femei: idolii cărora le-au dat nume feminine, precum al-'Uzza, Manat și altele. Este cunoscut că numele arată natura celui numit. Dacă acestor idoli li s-au dat nume feminine, nume care exprimă lipsă și slăbiciune, aceasta arată că și lucrurile numite astfel sunt nedesăvârșite și lipsite de însușirile desăvârșirii. În mai multe locuri din Cartea Sa, Allah vestește că ele nici nu creează, nici nu dăruiesc hrană, nici nu-i apără pe cei care le adoră. Ele nu-și pot aduce lor însele vreun folos și nu pot îndepărta vreun rău, nu se pot ajuta împotriva celui care le voiește răul, nu aud, nu văd și nu au pricepere.

Cum poate fi adorat cineva cu asemenea însușiri, iar adorarea să nu-I fie consacrată Celui Care are Numele cele mai frumoase, însușirile cele mai înalte, toată lauda, desăvârșirea, slava, măreția, puterea, frumusețea, mila, bunătatea și dărnicia; Celui unic în puterea de a crea și cârmui și desăvârșit în înțelepciune în tot ceea ce poruncește și hotărăște? Aceasta nu poate fi decât culmea urâțeniei, o dovadă a neajunsului celui care o săvârșește și a coborârii lui la cea mai josnică treaptă ce poate fi închipuită sau descrisă.

Mai mult, numai în aparență adorarea lor este îndreptată către acești idoli nedesăvârșiți, iar în realitate nu adoră decât șeitanul. El este dușmanul lor, vrea să-i nimicească și face tot ce poate pentru aceasta. El este cel mai îndepărtat de Allah; Allah l-a blestemat și l-a alungat de la mila Sa. Tocmai fiindcă Allah l-a îndepărtat de mila Sa, șeitanul caută să-i îndepărteze și pe oameni de ea. „Cu adevărat, șeitanul vă este dușman, așa că luați-l drept dușman. El își cheamă ceata numai ca să fie dintre locuitorii Focului aprins” [Fatir, 35:6].

De aceea Allah ne vestește strădania șeitanului de a-i amăgi pe oameni și felul în care le împodobește răul și stricăciunea. El I-a spus Domnului său, jurând: „Voi lua negreșit dintre robii Tăi o parte hotărâtă.” Cel blestemat știa că nu-i va putea rătăci pe toți robii lui Allah și că nu va avea nicio putere asupra robilor Săi sinceri. Puterea lui avea să fie numai asupra celor care îl iau drept apropiat și pun ascultarea față de el înaintea ascultării de Domnul lor. În alt loc, el a jurat: „Îi voi rătăci pe toți, afară de robii Tăi aleși și sinceri dintre ei” [Sad, 38:82-83]. Aceasta este ceea ce ticălosul a dorit și a fost sigur că va izbuti. Allah a vestit că lucrul avea să se petreacă: „Iblis și-a adeverit presupunerea despre ei, iar ei l-au urmat, afară de o ceată dintre credincioși” [Saba', 34:20].

Despre partea hotărâtă pe care a jurat că o va lua, el a arătat ce vrea să le facă și ce plan are pentru ei: „Îi voi rătăci”, adică îi voi abate de la calea cea dreaptă, atât în privința cunoașterii, cât și în privința faptelor; „îi voi umple de nădejdi deșarte”, adică, pe lângă rătăcire, îi voi face să-și închipuie că vor dobândi ceea ce dobândesc cei bine călăuziți. Aceasta este însăși amăgirea. Nu s-a mulțumit să-i rătăcească, ci le-a și împodobit rătăcirea pe care o urmează. I-a dus tot mai departe pe calea răului, până când au săvârșit faptele oamenilor Focului, vrednice de pedeapsă, în timp ce își închipuiau că merită Grădina.

Aceasta li se potrivește iudeilor, creștinilor și altora, despre care Allah spune: „Ei zic: «Nu va intra în Grădină decât cel care este iudeu sau creștin.» Acestea sunt numai dorințele lor deșarte” [al-Baqarah, 2:111]; „Astfel am împodobit fiecărei comunități faptele ei” [al-An'am, 6:108]; „Spune: «Să vă vestim cine sunt cei mai pierduți în fapte? Cei a căror strădanie s-a risipit în viața lumească, deși ei socotesc că fac bine»” [al-Kahf, 18:103-104]. Allah ne vestește și despre fățarnici, care în Ziua Învierii le vor spune credincioșilor: „Oare nu am fost împreună cu voi?” Ei vor răspunde: „Ba da, însă v-ați aruncat singuri în ispită, ați așteptat, v-ați îndoit și v-au amăgit nădejdile deșarte, până a venit porunca lui Allah. Amăgitorul v-a înșelat cu privire la Allah” [al-Hadid, 57:14].

„Le voi porunci, iar ei vor spinteca urechile vitelor”, așa cum se făcea cu bahirah, sa'ibah, wasilah și ham. Prin pomenirea unora dintre aceste animale sunt avute în vedere toate practicile de acest fel. Aceasta este o rătăcire care cuprinde interzicerea a ceea ce Allah a îngăduit sau îngăduirea a ceea ce Allah a interzis. Aici intră credințele false și hotărârile nedrepte, care sunt dintre cele mai rele feluri ale rătăcirii.

„Le voi porunci, iar ei vor schimba creația lui Allah.” Aceasta cuprinde schimbarea înfățișării exterioare prin tatuare, pilirea dinților, smulgerea sprâncenelor, rărirea dinților pentru înfrumusețare și alte lucruri prin care șeitanul i-a amăgit, astfel încât au schimbat și au preschimbat creația lui Allah. Faptele acestea arată nemulțumire față de creația lui Allah, îndoială în înțelepciunea Sa și credința că ceea ce fac oamenii cu mâinile lor este mai bun decât creația Celui Milostiv, precum și lipsa mulțumirii față de hotărârea și creația Sa.

Aici intră și schimbarea creației lăuntrice, adică a firii sădite de Allah. Allah i-a creat pe robii Săi cu predispoziția naturală către monoteism, cu înclinarea de a primi și a prefera adevărul. Apoi șeitanii vin la ei, îi abat de la această fire frumoasă și le împodobesc răul, asocierea de parteneri cu Allah, necredința, destrăbălarea și neascultarea. Fiecare prunc se naște în starea de fitrah, însă părinții lui îl fac iudeu, creștin ori magian. Astfel ei schimbă înclinarea naturală pe care Allah a sădit-o în oameni: recunoașterea unicității Sale, iubirea și cunoașterea Lui. Șeitanilor le cad oamenii pradă așa cum cad prădătorilor și lupilor oile rătăcite.

Dacă nu ar fi bunătatea și dărnicia lui Allah față de robii Săi credincioși și sinceri, li s-ar întâmpla și lor ceea ce li s-a întâmplat celor rătăciți. Acestora li s-a întâmplat așa din pricina îndepărtării de Domnul și Creatorul lor și a luării drept apropiat a dușmanului care le voiește răul pe orice cale. Astfel au pierdut în lumea aceasta și în Viața de Apoi, iar sfârșitul lor este regretul, mâhnirea și pierderea. De aceea Allah spune: „Cel care îl ia pe șeitan drept ocrotitor în locul lui Allah a suferit o pierdere vădită.” Ce pierdere poate fi mai limpede și mai mare decât a celui care și-a pierdut binele religiei și al vieții lumești și pe care păcatele l-au dus la pieire? El dobândește astfel nefericirea veșnică și pierde fericirea fără sfârșit.

Dimpotrivă, cel care Îl ia pe Domnul său drept Ocrotitor și pune mulțumirea Lui mai presus de orice dobândește cel mai mare câștig și o izbândă uriașă. El primește fericirea acestei lumi și a Vieții de Apoi și este mulțumit cu ceea ce Allah îi dăruiește. O, Allah, nimeni nu poate opri ceea ce dăruiești și nimeni nu poate dărui ceea ce oprești! O, Allah, ia-ne în grija Ta împreună cu cei pe care îi ocrotești și dăruiește-ne sănătate și ocrotire împreună cu cei cărora le dăruiești sănătate și ocrotire!

Apoi Allah spune: „El le face făgăduințe și îi umple de nădejdi deșarte.” Șeitanul le face făgăduințe celor pe care caută să-i rătăcească, iar făgăduințele lui cuprind și amenințări. Allah spune: „Șeitanul vă amenință cu sărăcia” [al-Baqarah, 2:268]. El îi amenință că vor sărăci dacă cheltuiesc pe calea lui Allah și îi sperie că vor fi uciși dacă luptă pe calea Lui. Allah spune: „Acela este numai șeitanul, care încearcă să vă înspăimânte cu apropiații săi” [Al 'Imran, 3:175]. Când vor să pună mulțumirea lui Allah mai presus de orice, el îi sperie prin toate lucrurile care s-ar putea petrece și chiar prin cele cu neputință. Îi copleșește cu aceste temeri până când devin șovăitori în săvârșirea binelui.

Tot astfel le umple mințile cu nădejdi deșarte, care în realitate sunt asemenea mirajelor lipsite de orice adevăr. De aceea Allah spune: „Șeitanul nu le făgăduiește decât amăgire. Aceștia își vor avea sălașul în Gheena”, adică acela care îl urmează pe șeitan, se îndepărtează de Domnul său și ajunge dintre supușii și ceata lui Iblis va avea Gheena drept sălaș de pe urmă; „și nu vor găsi nicio scăpare din ea”, adică nu vor afla pe nimeni care să-i izbăvească și niciun adăpost, ci vor rămâne acolo pentru vecie.

După ce a pomenit sfârșitul nefericit al apropiaților șeitanului, Allah pomenește sfârșitul fericit al apropiaților Săi.

Versetul 122

„Cei care cred” în Allah, în îngerii Săi, Cărțile Sale, Mesagerii Săi, Ziua de Apoi și hotărârea dumnezeiască, bună sau rea, în chipul în care li s-a poruncit: înțelegând, acceptând și mărturisind acestea; „și săvârșesc fapte bune” izvorâte din credință. Aici intră toate faptele poruncite, obligatorii ori recomandate, fie ele credințe ale inimii, cuvinte ori fapte ale mădularelor.

Fiecare faptă are o răsplată hotărâtă, potrivit stării, atitudinii și intenției omului și măsurii în care el își desăvârșește credința și faptele bune. El pierde din această răsplată în măsura în care îi lipsesc credința și faptele bune. Aceasta se potrivește înțelepciunii și milei cunoscute ale lui Allah și făgăduinței Sale adevărate, pe care o cunoaște oricine cercetează Cartea lui Allah și Sunnah Mesagerului Său - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa.

De aceea El pomenește răsplata hotărâtă: „Îi vom face să intre în Grădini pe sub care curg râuri.” Acolo se află ceea ce niciun ochi nu a văzut, nicio ureche nu a auzit și nici nu i-a trecut inimii omului: felurite mâncăruri și băuturi plăcute, priveliști minunate, soții frumoase, palate, încăperi împodobite, arbori uimitori cu roade apropiate, glasuri frumoase și binefaceri îmbelșugate. Oamenii se vor vizita și își vor aminti cele trecute, iar toate acestea vor fi în Grădinile Paradisului.

Mai presus de toate se vor afla mulțumirea lui Allah față de ei și desfătarea sufletelor lor prin apropierea de El, a ochilor lor prin vederea Lui și a urechilor lor prin auzirea cuvintelor Sale. Aceasta îi va face să uite toate celelalte plăceri și desfătări; dacă Allah nu i-ar întări, sufletele lor și-ar lua zborul și ar muri de bucurie și fericire. Cât de dulce este această binefacere și cât de mare este ceea ce Domnul Preageneros le dăruiește! Tot binele și toată bucuria lor nu pot fi descrise. Desăvârșirea lor stă și în faptul că vor rămâne pentru totdeauna în acele sălașuri înalte.

De aceea Allah spune: „Unde vor rămâne veșnic. Făgăduința lui Allah este adevăr. Și cine este mai adevărat în cuvânt decât Allah?” Allah Preaînaltul spune adevărul, iar cuvintele și vestirea Sa sunt adevărate în cel mai înalt grad. Fiindcă vorbirea și veștile Sale sunt adevărate, toate sensurile pe care cuvintele Sale le exprimă direct, le cuprind sau le implică sunt voite de El. La fel sunt cuvintele Mesagerului Său - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa -, fiindcă el nu vorbește decât la porunca Sa și nu rostește nimic decât prin revelația Sa.

Versetele 123 și 124

Adică izbăvirea și curățirea voastră nu vor fi dobândite prin simplele voastre dorințe, nici prin dorințele oamenilor Cărții. Dorințele sunt gândurile fără fapte și pretențiile lipsite de dovadă; dacă unei asemenea pretenții i s-ar opune o alta de același fel, amândouă ar avea aceeași valoare. Aceasta este o regulă generală în toate lucrurile. Cu atât mai mult se aplică ea în privința credinței și a fericirii veșnice.

Allah ne-a vestit dorințele oamenilor Cărții, care spun: „Nu va intra în Grădină decât cel care este iudeu sau creștin. Acestea sunt numai dorințele lor deșarte” [al-Baqarah, 2:111]. Cu atât mai mult li se potrivește aceasta celor care nu au nicio Carte și niciun mesager. În același înțeles intră toți cei care pretind că sunt musulmani, după cum cere dreptatea deplină și nepărtinitoare. Simpla revendicare a apartenenței la o religie, oricare ar fi ea, nu folosește deloc dacă omul nu aduce dovada care să-i sprijine pretenția. Faptele lui fie o confirmă, fie îi arată falsitatea.

De aceea Allah spune: „Cel care săvârșește un rău va fi răsplătit pentru el.” Formularea îi cuprinde pe toți cei care săvârșesc răul, iar răul cuprinde toate păcatele, mici și mari. Ea cuprinde și toate formele răsplătirii, mici sau mari, în lumea aceasta ori în Viața de Apoi. În această privință oamenii se află pe trepte felurite pe care numai Allah le cunoaște. Unii au puține fapte rele, iar alții multe.

Cel ale cărui fapte sunt în întregime rele nu poate fi decât necredincios; dacă moare fără să se căiască, va fi răsplătit cu pedeapsă dureroasă și veșnică. Dacă faptele omului sunt bune, iar el urmează calea cea dreaptă în cea mai mare parte a timpului, dar uneori săvârșește păcate mici, tot ceea ce îl lovește - grija, mâhnirea, răul, durerile trupești ori sufletești, pierderea unei persoane iubite, a averii și altele asemenea - îi ispășește o parte dintre păcate. Aceasta face parte tot din răsplătirea faptelor sale rele, pe care Allah a rânduit-o din bunătate față de robii Săi. Între aceste două stări există numeroase trepte.

Răsplătirea generală pentru faptele rele îi privește pe cei care nu se căiesc, fiindcă acela care se căiește este asemenea celui care nu a săvârșit păcatul, după cum arată textele. „Nu va afla, în afară de Allah, nici ocrotitor, nici ajutor.” Aceste cuvinte înlătură gândul că acela care merită pedeapsa pentru faptele sale ar putea avea vreun ocrotitor, ajutor ori mijlocitor care să abată de la el ceea ce merită. Allah ne vestește că lucrurile nu stau astfel: el nu are vreun apropiat care să-i aducă ceea ce dorește și nici vreun ajutor care să îndepărteze lucrul de care se teme, în afara Domnului și Stăpânului său.

„Cel care săvârșește fapte bune” cuprinde toate faptele: gândurile, cugetările și credințele, precum și faptele mădularelor. Îi cuprinde și pe toți săvârșitorii, oameni ori djinni, tineri ori vârstnici, bărbați ori femei. De aceea Allah spune: „fie bărbat, fie femeie, și este credincios”. Credința este condiția tuturor faptelor. Nicio faptă nu poate fi bună și primită, nu poate aduce răsplata și nici îndepărta pedeapsa dacă nu este întemeiată pe credință.

Faptele fără credință sunt asemenea ramurilor unui pom căruia i-a fost tăiată rădăcina și asemenea unei clădiri ridicate pe valurile apei. Credința este originea, temelia și baza pe care se clădește orice lucru. Această condiție trebuie avută în vedere ori de câte ori o faptă bună este pomenită în termeni generali: răsplata acelei fapte este condiționată de credință.

„Acela”, adică cel care îmbină credința cu faptele bune, „va intra în Grădină”, care cuprinde tot ceea ce își doresc sufletele și încântă ochii; „și nu va fi nedreptățit nici cât punctul de pe sâmburele unei curmale”, adică nu va fi nedreptățit deloc, nici puțin, nici mult, în privința binelui săvârșit. Dimpotrivă, îl va găsi întreg și înmulțit de multe ori.

Versetele 125 și 126

Nicio cale nu este mai bună decât a celui care îmbină sinceritatea față de Allah cu supunerea față de El. A-și supune fața lui Allah înseamnă deplină supunere lăuntrică și exterioară, întoarcerea către El și consacrarea trupului și a sufletului pentru El. „Este făcător de bine”, adică, pe lângă această sinceritate și supunere, urmează Legea și hotărârile cu care Allah l-a trimis pe Mesagerul Său și pe care le-a coborât în Cărțile Sale. El a făcut din ele o cale pentru aleșii creaturilor Sale și pentru cei care îi urmează.

„Urmează religia lui Ibrahim”, adică învățătura și calea lui; „înclinând numai către adevăr”, adică depărtându-se de asocierea de parteneri cu Allah către monoteism și depărtându-se de creaturi pentru a se întoarce și a se consacra Creatorului.

„Allah l-a luat pe Ibrahim drept prieten apropiat.” Prietenia apropiată, khullah, este cea mai înaltă treaptă a iubirii. La această treaptă au ajuns cei doi prieteni apropiați ai lui Allah: Muhammad și Ibrahim - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra amândurora. Iubirea lui Allah îi cuprinde pe toți credincioșii, însă Allah l-a luat pe Ibrahim drept prieten apropiat fiindcă el a împlinit porunca ce i-a fost dată și a trecut încercarea. De aceea Allah l-a făcut conducător pentru oameni, l-a luat drept prieten apropiat și i-a făcut pomenirea vestită printre toți oamenii.

Versetul scoate în evidență faptul că Allah cuprinde toate lucrurile. De aceea El vestește că ale Lui sunt toate cele din ceruri și de pe pământ: toate creaturile sunt stăpânirea și robii Săi, iar El este singurul Stăpân care le cârmuiește. Știința Sa cuprinde tot ceea ce poate fi cunoscut, vederea Sa cuprinde tot ceea ce poate fi văzut, auzul Său cuprinde tot ceea ce poate fi auzit, iar voia și puterea Sa cuprind tot ceea ce există. Mila Sa îi cuprinde pe locuitorii cerurilor și ai pământului. Fiecare creatură este supusă puterii și stăpânirii Sale, iar toate lucrurile se supun Lui.

Versetul 127

A cere o hotărâre înseamnă a cere lămurirea judecății Legii cu privire la lucrul întrebat. Allah vestește că dreptcredincioșii l-au întrebat pe Mesagerul lui Allah - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - despre hotărârile privitoare la femei, iar Allah Însuși a răspuns: „Spune: Allah vă dă o hotărâre cu privire la ele.” Așadar, împliniți hotărârea Sa în toate treburile femeilor: dați-le drepturile lor și nu le nedreptățiți, nici în general, nici în cazuri aparte.

Porunca are un înțeles general și cuprinde tot ceea ce Allah a poruncit și a interzis cu privire la femei, fie soții ori altele, tinere ori vârstnice. După această afirmație generală, Allah a pomenit în mod deosebit porunca de a face bine celor slabi: orfanii și copiii, din grija pentru ei și ca avertizare împotriva neglijării drepturilor lor.

„Precum și ceea ce vi se recită în Carte despre femeile orfane”, adică Allah vă lămurește și prin ceea ce vi se recită în Carte despre ele; „cărora nu le dați ceea ce le-a fost rânduit”. Aceasta descrie situația existentă atunci. Dacă o femeie orfană se afla sub tutela unui bărbat, acesta îi știrbea drepturile și o nedreptățea. Fie îi mistuia toată averea ori o parte din ea, fie o împiedica să se căsătorească pentru a continua să se folosească de avere și pentru ca ea să nu ajungă la soțul ei, fie lua o parte din darul nupțial pe care îl primea la căsătorie, punând o condiție sau prin altă cale.

Așa se purta dacă nu voia să se căsătorească el cu ea. Dacă însă o dorea, fiind frumoasă și având avere, nu era drept în privința darului nupțial, ci îi dădea mai puțin decât i se cuvenea. Toate acestea intră în nedreptatea pomenită de text. De aceea Allah spune: „deși doriți să vă căsătoriți cu ele”. Expresia arabă poate însemna atât că doriți să vă căsătoriți cu ele, cât și că vă feriți să vă căsătoriți cu ele. Ambele stări au fost explicate.

„Și despre copiii lipsiți de putere”: Allah vă dă o hotărâre și despre copiii mici și lipsiți de putere. Trebuie să le dați drepturile lor, din moștenire și din celelalte lucruri, și să nu le luați averile pe nedrept. „Și vă poruncește să-i tratați pe orfani cu dreptate”, adică printr-o dreptate deplină. Aceasta cuprinde grija pentru creșterea lor, obligându-i să respecte poruncile lui Allah și ceea ce El le-a impus robilor Săi. Tutorii sunt răspunzători pentru aceasta, pentru a-i face să împlinească obligațiile așezate de Allah.

Expresia cuprinde și grija pentru interesele lor lumești: păzirea averii, căutarea celor mai bune modalități de a o investi pentru ei și folosirea ei numai în chipul cel mai bun. Totodată, tutorii nu trebuie să le facă favoruri prietenilor ori altora pe seama orfanilor, cum ar fi să dea unei cunoștințe în căsătorie o fată aflată în grija lor, într-un fel care îi știrbește drepturile. Aceasta scoate în evidență mila lui Allah față de robii Săi: El le poruncește să aibă grijă de folosul celor care nu se pot îngriji singuri, fiind slabi și lipsiți de tată.

Apoi Allah îndeamnă la binefacere în general: „Orice bine faceți” față de orfani ori față de alții, fie că folosul lui ajunge la alții, fie că se limitează la cel care îl săvârșește, „Allah îl cunoaște deplin.” Știința Sa cuprinde faptele făcătorilor de bine, fie puține ori multe, precum și faptele opuse lor, iar El îl va răsplăti pe fiecare după faptele sale.

Versetul 128

Dacă o femeie se teme de purtarea rea a soțului ei, adică de faptul că el o disprețuiește, nu o mai dorește și se îndepărtează de ea, în această stare este mai bine să se ajungă la împăcare. Femeia poate renunța la unele dintre drepturile pe care Legea i le-a statornicit asupra soțului, pentru a rămâne împreună cu el. Poate accepta mai puțin decât i se cuvine din întreținere, îmbrăcăminte, locuință ori partea ei de timp, renunțând la unele dintre drepturi. Își poate dărui ziua și noaptea soțului ori celeilalte soții a lui.

Dacă amândoi se învoiesc asupra acestui lucru, nu este niciun păcat și nicio vină asupra vreunuia dintre ei. Soțului îi este îngăduit să rămână cu ea potrivit acelor condiții, iar aceasta este o soluție mai bună decât despărțirea. De aceea Allah spune: „Împăcarea este mai bună.” Din înțelesul general al expresiei se înțelege că împăcarea dintre două persoane care au drepturi una asupra celeilalte sau care se află într-o dispută este mai bună decât insistența fiecăreia asupra drepturilor sale depline. Prin împăcare se păstrează armonia și se naște îngăduință. Ea este permisă în toate lucrurile, afară de înțelegerea care face îngăduit ceea ce este interzis ori interzice ceea ce este îngăduit; aceea nu este împăcare, ci nedreptate.

Trebuie știut că nicio hotărâre nu poate fi pusă în lucrare decât dacă există pricina care o cere și lipsesc piedicile. Așa este și această hotărâre importantă a împăcării. Allah a pomenit pricina ei arătând că este mai bună, iar ceea ce este mai bun este căutat de orice om înzestrat cu minte. Mai mult, Allah a poruncit-o și a îndemnat la ea, așa că dreptcredinciosul trebuie să fie și mai dornic să o caute și să o dobândească.

Piedica este pomenită în cuvintele: „Zgârcenia este mereu prezentă în suflete.” Sufletele sunt zidite cu o înclinare spre zgârcenie, care îl face pe om să șovăiască în a da dreptul altuia și să ceară cu stăruință dreptul său. Fiind aceasta înclinarea lor firească, trebuie să te străduiești să înlături însușirea rea și să o înlocuiești cu opusul ei: mărinimia și îngăduința. Aceasta înseamnă să dai ceea ce li se cuvine altora și să fii mulțumit cu o parte din ceea ce ți se cuvine ție.

Când omul este ajutat și călăuzit să dobândească această însușire frumoasă, îi devine ușor să se împace cu cel aflat în dispută cu el, iar calea către scop se netezește. Dimpotrivă, celui care nu se străduiește să scoată zgârcenia din suflet îi este greu să ajungă la învoială și împăcare, fiindcă nu va fi mulțumit decât dacă își primește toate drepturile și nu va fi dispus să-i dea celuilalt toate drepturile. Dacă și cealaltă parte este asemenea lui, greutatea sporește.

Apoi Allah spune: „Dacă faceți bine și vă temeți de Allah”, adică faceți bine în adorarea Creatorului, adorându-L pe Domnul vostru ca și cum L-ați vedea, iar dacă nu-L vedeți, El vă vede; și faceți bine creaturilor în toate felurile, aducându-le folos prin avere, știință, poziție ori prin alte mijloace. Temeți-vă de Allah împlinind toate poruncile și ferindu-vă de toate lucrurile interzise. Se mai poate înțelege: faceți bine împlinind ceea ce a fost poruncit și temeți-vă de Allah, părăsind ceea ce a fost interzis. „Allah este deplin Cunoscător a ceea ce faceți”: El cunoaște faptele voastre văzute și intențiile ascunse, le consemnează și vă va răsplăti deplin pentru ele.

Versetele 129 și 130

Allah vestește că soții nu vor putea fi pe deplin drepți față de soțiile lor, fiindcă deplina dreptate ar cere iubire egală, înclinare egală față de fiecare și fapte pe măsură, iar aceasta nu stă în puterea omului. De aceea Allah iartă ceea ce nu poate fi făcut și interzice nedreptatea pe care omul o poate evita: „Nu vă înclinați însă cu totul către una, lăsând-o pe cealaltă ca și cum ar fi suspendată.” Nu vă înclinați într-atât încât să nu-i mai dați celeilalte drepturile obligatorii; dimpotrivă, faceți tot ceea ce vă stă în putere pentru a fi drepți.

În privința întreținerii, îmbrăcămintei, împărțirii timpului și a celor asemănătoare, dreptatea și egalitatea sunt obligatorii. Nu la fel stau lucrurile cu iubirea, relațiile intime și cele asemănătoare. Dacă soțul nu-i dă soției drepturile ei, aceasta rămâne suspendată: nici nu este asemenea femeii fără soț, care își cunoaște starea și se poate pregăti să-și caute soț și să se căsătorească, nici asemenea celei al cărei soț îi împlinește drepturile.

„Dacă îndreptați lucrurile” în relația dintre voi și soțiile voastre, constrângându-vă să faceți ceea ce poate nu vă place, dar căutând răsplata și împlinindu-vă obligația față de soție; și dacă vă împăcați cu ceilalți oameni în disputele dintre voi, precum și dacă îi împăcați pe oameni în disputele dintre ei. Aceasta arată că este recomandată urmarea tuturor căilor care duc la împăcare, după cum s-a spus mai sus. „Și vă temeți de Allah”, împlinind poruncile, ferindu-vă de cele interzise și primind cu răbdare ceea ce a fost hotărât; „Allah este Atoateiertător, Milostiv”: El vă iartă păcatele și neajunsurile în îndeplinirea îndatoririlor obligatorii și are milă de voi, după cum și voi v-ați purtat cu bunătate și milă față de soțiile voastre.

Aceasta este a treia stare a soților. Dacă împăcarea nu poate fi înfăptuită, nu este niciun rău în despărțire. „Dacă cei doi se despart” prin divorț, desfacerea căsătoriei, khul' sau altă cale, „Allah îl va îndestula pe fiecare din belșugul Său”, din harul și bunătatea Sa întinsă și cuprinzătoare. El îi poate dărui bărbatului, în schimb, o soție mai potrivită pentru el, iar femeii îi poate asigura cele necesare prin harul și dărnicia Sa. Dacă hrana care îi venea prin soț încetează, îi va veni de la Cel Care garantează hrana tuturor și le îngrijește interesele; poate că Allah îi va dărui un soț mai bun decât cel dintâi.

„Allah este Atotcuprinzător”: harul Său este nemărginit, mila Lui este vastă, iar mila și bunătatea Sa ajung până unde ajunge știința Sa. Totodată El este „Înțelept”: dăruiește harul și mila ori le reține potrivit înțelepciunii. Dacă înțelepciunea Sa cere să-Și rețină bunătatea față de unii robi, din pricina unor fapte prin care ei nu o merită, El o reține cu dreptate și înțelepciune.

Versetele 131 și 132

Allah ne vestește întinderea și măreția stăpânirii Sale: El are putere asupra tuturor lucrurilor și rânduiește toate treburile prin Legea Sa și prin voia și hotărârea Sa. Prin Legea Sa, Allah le-a poruncit celor dintâi și celor de pe urmă, oamenilor Cărților mai vechi și ai Cărții din urmă, să se teamă de El, împlinind poruncile și ferindu-se de interdicții. El a așezat legi și rânduieli, făgăduind răsplata celor care urmează porunca Sa și pedeapsa dureroasă celor care o neglijează și o părăsesc.

De aceea spune: „Iar dacă nu credeți”, dacă nu vă temeți de Allah și Îi asociați ceva pentru care El nu a coborât nicio dovadă, nu vă vătămați decât pe voi înșivă. Nu-L vătămați pe Allah cu nimic și nu micșorați nimic din stăpânirea Sa. El are robi mai buni, mai vrednici și mai numeroși decât voi, care I se supun și ascultă porunca Sa. De aceea El spune: „Ale lui Allah sunt toate cele din ceruri și toate cele de pe pământ. Allah este Înstărit, Vrednic de laudă.”

El este Preageneros și Bun. Dăruiește din vistieriile întinse ale milei Sale, care nu se împuținează prin cheltuirea ce continuă zi și noapte. Dacă locuitorii cerurilor și ai pământului, cei dintâi și cei de pe urmă, s-ar aduna cu toții, iar fiecare I-ar cere tot ceea ce dorește, aceasta nu ar micșora cu nimic stăpânirea Sa. El este Generosul, Stăpânul belșugului. Darul și pedeapsa Sa se împlinesc printr-un singur cuvânt; când voiește un lucru, porunca Sa este doar să-i spună: „Fii!”, iar el este.

Prin desăvârșita Sa lipsă de nevoie, El este perfect în toate însușirile. Dacă ar exista în El vreun neajuns ori vreo lipsă, aceasta ar fi nevoia de însușirea care ar înlătura acea lipsă. Însă El are toate însușirile desăvârșirii și, în fiecare dintre ele, cea mai înaltă treaptă a desăvârșirii. Din lipsa Sa de orice nevoie face parte faptul că nu are soție, copil ori părtaș la stăpânire și nici sprijinitor ori ajutor în cârmuirea împărăției Sale.

Tot din lipsa Sa de nevoie face parte faptul că locuitorii lumii de sus și ai lumii de jos au nevoie de El în toate stările și treburile lor și Îi cer să le împlinească toate nevoile, mici ori mari. Allah are grijă de nevoile și cererile lor: le împlinește trebuințele, îi cinstește, le dăruiește binefaceri și îi călăuzește din bunătatea Sa.

„Vrednic de laudă” - al-Hamid - este unul dintre Numele mărețe ale lui Allah. El arată că numai Allah merită toată lauda, iubirea și cinstirea, pentru însușirile Sale vrednice de laudă, însușirile frumuseții și măreției, și pentru binefacerile uriașe pe care le dăruiește creaturilor. El este vrednic de laudă în toate privințele.

Cât de frumoasă este alăturarea acestor două Nume nobile: „Înstărit, Vrednic de laudă”! El este desăvârșit în lipsa oricărei nevoi, desăvârșit în vrednicia Sa de laudă și desăvârșit prin reunirea acestor două însușiri.

Apoi El repetă că stăpânirea Lui cuprinde toate cele din ceruri și de pe pământ și că El este Ocrotitorul tuturor lucrurilor. Aceasta înseamnă că știe toate lucrurile și le cârmuiește pe toate potrivit înțelepciunii Sale. Acest lucru face parte din ocrotirea desăvârșită. Cel căruia îi este încredințată o treabă trebuie să cunoască lucrul încredințat, să aibă putere și capacitatea de a-l îndeplini și de a-i rândui toate aspectele, iar cârmuirea lui trebuie să fie înțeleaptă și potrivită celui mai bun folos. Orice lipsă arată un neajuns al ocrotitorului, iar Allah este cu mult mai presus de orice neajuns.

Versetele 133 și 134

El este Cel Înstărit și Vrednic de laudă, Stăpânul puterii desăvârșite, iar voi sunteți supuși voii Sale. „Dacă voiește, vă poate înlătura, o, oameni, și poate aduce alții”, adică alți oameni care să-I fie mai ascultători și mai buni decât voi. Aceasta este o amenințare pentru cei care stăruie în necredință și se îndepărtează de Domnul lor. Dacă ei nu I se supun, Allah nu are nevoie de ei. Le poate da răgaz și îi poate lăsa o vreme în amăgirea lor, însă nu-i va lăsa pentru totdeauna, iar El este mereu Cunoscător al lor.

Apoi Allah vestește că omul a cărui preocupare și năzuință sunt joase și nu trec dincolo de răsplata lumii acesteia, fără să se îngrijească de Viața de Apoi, are o strădanie neîndestulătoare și o viziune îngustă. Cu toate acestea, nu va dobândi din răsplata acestei lumi decât ceea ce Allah i-a rânduit. El este Stăpânul tuturor lucrurilor; în mâna Sa se află răsplata acestei lumi și a Vieții de Apoi. De aceea amândouă trebuie cerute de la El și ajutorul Său trebuie cerut pentru dobândirea lor. Ceea ce este la El nu poate fi atins decât prin ascultare, iar scopurile religioase și lumești nu pot fi dobândite decât prin căutarea ajutorului Său și prin arătarea necontenită a nevoii față de El.

El este desăvârșit în înțelepciune atunci când îi călăuzește și îi sprijină pe cei pe care voiește să-i călăuzească și să-i sprijine, când îi părăsește pe cei pe care îi părăsește și când dăruiește sau oprește. De aceea spune: „Allah este Atoateauzitor, Atoatevăzător.”

Versetul 135

Allah le poruncește robilor Săi credincioși să fie statornici în dreptate și martori pentru El. Forma intensivă a cuvântului arab arată statornicia în toate treburile. Dreptatea înseamnă a fi drept în privința drepturilor lui Allah și ale robilor Săi. Respectarea cu dreptate a drepturilor lui Allah înseamnă să nu folosești binefacerile Sale ca mijloc de neascultare, ci să le folosești pentru fapte bune.

Respectarea cu dreptate a drepturilor oamenilor înseamnă să le dai tot ceea ce le datorezi, așa cum îți ceri propriile drepturi. Trebuie să dai întreținerea obligatorie, să-ți plătești datoriile și să te porți frumos cu ceilalți, așa cum îți place ca ei să se poarte cu tine.

Una dintre cele mai însemnate forme ale dreptății este echitatea în păreri, în judecăți și față de cei care le susțin. Nu trebuie să hotărăști în favoarea uneia dintre două păreri ori a unuia dintre doi împricinați din pricina apartenenței lui ori a înclinării tale către una dintre părți. Ținta trebuie să fie judecata dreaptă și nepărtinitoare. Tot din dreptate face parte să mărturisești ceea ce știi, în orice împrejurare, chiar dacă mărturia este împotriva celor iubiți ori împotriva ta.

De aceea Allah spune: „Martori pentru Allah, chiar împotriva voastră, a părinților ori a rudelor apropiate. Fie că este bogat ori sărac, Allah este mai îndreptățit să aibă grijă de amândoi.” Nu-l favorizați pe bogat din pricina averii lui și nici pe sărac din mila pe care pretindeți că o aveți față de el. Mărturisiți adevărul, indiferent cine este atins de el.

Statornicia în dreptate este dintre cele mai însemnate lucruri și dintre cele mai limpezi dovezi ale religiozității, evlaviei și rangului în Islam al omului. Cel care este sincer cu el însuși și dorește să se izbăvească trebuie să dea cea mai mare atenție dreptății, să facă din ea ținta sa, să se hotărască să o dobândească și să se străduiască să înlăture toate piedicile și stavilele care îl opresc să o respecte și să lucreze potrivit ei.

Cea mai mare piedică este urmarea poftelor. De aceea Allah arată însemnătatea înlăturării ei: „Nu urmați poftele”, adică nu urmați înclinațiile și dorințele care se împotrivesc adevărului, ca nu cumva să vă abateți de la calea dreaptă și să nu mai fiți călăuziți către dreptate. Poftele fie îl orbesc pe om până când vede adevărul drept fals și falsul drept adevăr, fie îl lasă să recunoască adevărul, dar îl împiedică să-l urmeze. Cel izbăvit de poftele sale a fost călăuzit către adevăr și către calea cea dreaptă.

După ce a arătat obligația statorniciei în dreptate, Allah a interzis ceea ce i se împotrivește: răsucirea limbii de la adevăr în mărturii și în alte lucruri, schimbarea rostirii drepte în toate privințele ori numai în unele. Aici intră denaturarea mărturiei, neîmplinirea ei în întregime ori tălmăcirea ei într-un alt sens. Toate acestea sunt răsuciri, fiindcă înseamnă abaterea de la adevăr.

„Ori vă îndepărtați”, adică părăsiți dreptatea care v-a fost încredințată, așa cum martorul își ascunde mărturia ori judecătorul refuză să rostească hotărârea pe care trebuie să o dea; „Allah este deplin Cunoscător a ceea ce faceți”: știința Sa cuprinde tot ceea ce faceți pe ascuns și pe față. Aceasta este o amenințare aspră pentru cel care își răsucește mărturia ori refuză să o dea. Cu atât mai mult i se potrivește celui care judecă prin fals ori depune mărturie mincinoasă, fiindcă vina lui este mai mare: cel dintâi doar părăsește ceea ce este drept, iar cel din urmă părăsește dreptatea și săvârșește răul.

Versetul 136

Trebuie știut că poruncile și îndrumările se adresează fie celui care nu săvârșește lucrul, poruncindu-i să-l înceapă, așa cum necredincioșilor li se poruncește să creadă: „O, voi cărora vi s-a dat Cartea! Credeți în ceea ce am coborât, adeverind ceea ce aveți...” [an-Nisa', 4:47]; fie celui care a început deja să-l săvârșească, poruncindu-i să îndrepte ceea ce face, să-l desăvârșească și să împlinească ceea ce încă îi lipsește.

Astfel este porunca din acest verset către credincioși: „Credeți!” Ea cuprinde porunca de a săvârși tot ceea ce le îndreaptă credința pe temelia sincerității și a adevărului, de a se feri de tot ceea ce o strică și de a se căi de tot ceea ce o slăbește. Cuprinde și porunca de a dobândi ceea ce îi lipsește credinciosului din știința islamică și din faptele bune. Ori de câte ori îi ajunge un text, îi înțelege sensul și crede în el, aceasta face parte din credința care i-a fost poruncită. La fel, toate faptele lăuntrice și exterioare fac parte din credință, după cum arată multe texte și consensul primelor generații ale comunității.

Apoi omul trebuie să continue pe această cale și să rămână statornic până la moarte. Allah spune: „O, voi cei care credeți! Temeți-vă de Allah așa cum I se cuvine și nu muriți decât musulmani” [Al 'Imran, 3:102].

Aici Allah ne poruncește să credem în El, în Mesagerul Său - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa -, în Coran și în Cărțile coborâte mai înainte. Toate acestea fac parte din credința obligatorie, fără de care omul nu poate fi credincios. El trebuie să creadă în chip general în ceea ce nu cunoaște în amănunt, iar în ceea ce ajunge să cunoască amănunțit trebuie să creadă tot în amănunt. Cel care crede în chipul poruncit a fost călăuzit și va izbândi.

„Cel care nu crede în Allah, în îngerii Săi, în Cărțile Sale, în Mesagerii Săi și în Ziua de Apoi s-a rătăcit într-o rătăcire îndepărtată.” Ce rătăcire poate fi mai mare decât a celui care părăsește calea dreaptă a călăuzirii și urmează drumul ce duce la pedeapsa dureroasă? Trebuie știut că necredința într-unul dintre aceste lucruri este asemenea necredinței în toate, fiindcă ele sunt legate între ele și credința în unele fără celelalte nu poate exista.

Versetul 137

Cel care revine mereu la necredință după ce a crezut, este călăuzit și apoi se rătăcește, vede și apoi orbește, crede și apoi tăgăduiește, după care stăruie și sporește în necredință, este foarte îndepărtat de sprijinul dumnezeiesc și de călăuzirea pe calea cea dreaptă. El este îndepărtat și de iertare, fiindcă a adus cea mai mare piedică în calea ei. Necredința ajunge pedeapsa lui și o trăsătură statornică a firii sale, care nu-l mai părăsește. Allah spune: „Când ei s-au abătut, Allah le-a abătut inimile” [as-Saff, 61:5] și: „Le vom întoarce inimile și privirile, fiindcă nu au crezut în ea prima dată” [al-An'am, 6:110].

Versetul arată că, dacă ei nu sporesc în necredință, ci se întorc la credință și părăsesc rătăcirea pe care o urmau, Allah îi iartă, chiar dacă au apostaziat în repetate rânduri. Dacă așa stau lucrurile cu necredința, cu atât mai mult, în cazul celorlalte păcate mai mici decât ea, dacă omul le săvârșește în repetate rânduri, apoi se întoarce la Allah și se căiește, Allah îl iartă din nou.

Versetele 138 și 139

Cuvântul tradus prin „vestește” este folosit de obicei pentru o veste bună, însă uneori se folosește și pentru o veste rea, ca în acest verset. „Vestește-le fățarnicilor”, celor care arată Islamul pe dinafară, dar ascund necredința, cea mai rea veste: pedeapsa dureroasă. Ei o merită pentru iubirea față de necredincioși, pentru alianța și sprijinirea lor și pentru părăsirea alianței cu dreptcredincioșii.

Ce i-a făcut să se poarte astfel? „Oare caută puterea la ei?” Aceasta este adevărata stare a fățarnicilor. Ei gândesc rău despre Allah și nu au certitudinea că Allah îi va ajuta pe robii Săi credincioși. Privesc numai la unele mijloace de putere aflate la necredincioși și nu văd dincolo de ele. De aceea îi iau drept aliați, căutând putere și ajutor la ei.

Însă toată puterea Îi aparține lui Allah. Frunțile tuturor oamenilor sunt în mâna Sa, iar voia Lui cu privire la ei se împlinește întotdeauna. El a garantat biruința religiei Sale și a robilor Săi credincioși, chiar dacă înainte de aceasta îi supune la unele încercări și le îngăduie dușmanilor să-i biruiască vremelnic, fără ca această biruință să dăinuie. Biruința finală și statornicirea puterii le aparțin credincioșilor.

În acest verset se află o avertizare aspră împotriva luării necredincioșilor drept aliați și a părăsirii alianței cu dreptcredincioșii. Aceasta este una dintre însușirile fățarnicilor. Credința cere iubirea credincioșilor și alianța cu ei, precum și ura și vrăjmășia față de necredincioși.

Versetele 140 și 141

Allah v-a lămurit în ceea ce v-a coborât hotărârea Sa legiuită privitoare la participarea la adunările necredinței și ale păcatului: atunci când auziți semnele lui Allah tăgăduite și batjocorite, nu ședeți împreună cu cei care fac aceasta. Fiecare om căruia i se aplică obligațiile Legii trebuie să creadă în semnele lui Allah, să le cinstească, să le mărească și să le apere de disprețuire. Acesta este scopul pogorârii lor și lucrul pentru care Allah a creat făpturile. Opusul credinței este tăgăduirea lor, iar opusul cinstirii este batjocorirea și disprețuirea lor. Aici intră disputa necredincioșilor și a fățarnicilor prin care caută să anuleze semnele lui Allah și să-și susțină necredința, precum și inovatorii religioși, de felurite tipuri, deoarece argumentarea lor în sprijinul falsului cuprinde batjocorirea semnelor lui Allah: ele nu arată decât adevărul și nu cer decât adeverire.

Tot aici intră șederea în adunările păcatelor și desfrânării, în care poruncile și interdicțiile lui Allah sunt disprețuite, iar hotarele puse robilor Săi sunt călcate. Interdicția de a ședea cu ei dăinuie „până când nu trec la o altă discuție”, adică la altceva decât tăgăduirea și batjocorirea semnelor lui Allah. Dacă în starea pomenită ședeți împreună cu ei, „ați fi asemenea lor”, fiindcă ați consimțit la necredință și batjocorirea lor; cel mulțumit cu un păcat este asemenea celui care îl săvârșește. Pe scurt, cel care este de față la o adunare în care Allah este nesocotit are obligația să-i mustre, dacă poate, iar dacă nu poate, să se ridice și să plece.

„Allah îi va aduna pe toți fățarnicii și necredincioșii în Gheena”, așa cum ei s-au unit în necredință și în alianță unii cu alții. Faptul că fățarnicii sunt alături de credincioși numai în aparență nu le va folosi, după cum spune Preaînaltul despre Ziua Învierii: „În Ziua când fățarnicii și fățarnicele le vor spune celor care au crezut: «Așteptați-ne, ca să luăm din lumina voastră!» ...” până la sfârșitul versetelor.

Allah arată apoi adevărata alianță a fățarnicilor cu necredincioșii și vrăjmășia lor față de credincioși. Ei așteaptă să vadă ce vi se întâmplă și se pregătesc, potrivit fățărniciei lor, cu un răspuns pentru fiecare împrejurare. Dacă primiți o biruință de la Allah, ei se înfățișează ca fiind cu credincioșii și spun: „Oare nu am fost împreună cu voi?”, ca să fie feriți de mustrare, să ia parte la pradă și câștig și să fie ajutați. Dar dacă necredincioșii au parte de un câștig vremelnic - nu de o biruință statornică care ar marca începutul unei victorii neîntrerupte -, ei spun: „Oare nu am dobândit putere asupra voastră?”, adică nu am fi putut să vă stăpânim, „și nu v-am apărat de credincioși?”, reținându-i de la voi prin toate mijloacele, slăbindu-le hotărârea în luptă și ajutându-i pe dușmani împotriva lor?

„Allah va judeca între voi în Ziua Învierii.” El îi va răsplăti pe credincioșii adevărați, lăuntric și pe dinafară, cu Grădina, iar pe fățarnici, pe fățarnice, pe politeiști și pe politeiste îi va pedepsi. „Allah nu le va da nicicând necredincioșilor o cale asupra credincioșilor”, adică stăpânire și dominare asupra lor. Va rămâne mereu o ceată dintre credincioși biruitoare în susținerea adevărului; cei care o părăsesc și cei care i se împotrivesc nu o vor vătăma. Allah va continua să așeze pricini ale biruinței credincioșilor și să respingă stăpânirea necredincioșilor. Chiar și unii musulmani aflați sub conducerea necredincioșilor rămân respectați, religia lor nu este atacată și nu sunt desconsiderați de aceștia. Dimpotrivă, ei au parte de cinste deplină de la Allah. Lui Allah I se cuvine toată lauda, la început și la sfârșit, în cele văzute și în cele ascunse.

Versetele 142 și 143

Allah vestește însușirile și faptele urâte ale fățarnicilor. Calea lor este să încerce să-L înșele pe Allah: arată credința, ascund necredința și își închipuie că aceasta Îi rămâne necunoscută și că nu o va face vădită robilor Săi. În realitate, Allah le întoarce înșelăciunea împotriva lor. Simplul fapt că se află și stăruie în această stare constituie o înșelare de sine. Ce înșelăciune este mai mare decât strădania care se întoarce asupra celui ce se străduiește prin umilire, înjosire și lipsire? Aceasta arată lipsa de judecată a omului, căci a unit păcatul cu socotința că face bine și cu închipuirea că aceasta este dovada de pricepere și viclenie. Iată ce pot aduce ignoranța și lipsirea de sprijinul dumnezeiesc!

În Ziua Învierii, fățarnicii și fățarnicele le vor spune credincioșilor să-i aștepte ca să ia din lumina lor. Li se va spune să se întoarcă înapoi și să caute lumina. Între ei se va așeza un zid cu o poartă: înăuntru va fi milă, iar în afara lui pedeapsă. Ei îi vor chema pe credincioși: „Oare nu am fost împreună cu voi?” până la sfârșitul versetelor.

Altă însușire a lor este că, atunci când se ridică la Rugăciune - cel mai însemnat dintre actele trupești de ascultare -, se ridică leneși și fără tragere de inimă, socotind-o povară. Lenea nu vine decât din lipsa dorinței inimii. Dacă inimile lor ar fi pline de dorință după Allah și după ceea ce se află la El și ar avea credință, nu ar fi leneși. Ei urmăresc numai să fie văzuți de oameni. Aceasta este taina inimilor lor și izvorul faptelor lor: vor ca oamenii să-i privească, să-i cinstească și să-i respecte, fără sinceritate față de Allah. De aceea „nu-L pomenesc pe Allah decât puțin”, fiindcă inimile lor sunt pline de prefăcătorie. Pomenirea stăruitoare a lui Allah nu izvorăște decât din inima credinciosului, plină de iubire și prețuire față de Allah.

Ei sunt „șovăitori între acestea”: rătăcesc între tabăra credincioșilor și cea a necredincioșilor. Nu sunt credincioși deopotrivă lăuntric și pe dinafară, dar nici necredincioși deopotrivă pe dinafară și înlăuntru. Lăuntric sunt cu necredincioșii, iar în aparență cu credincioșii. Aceasta este cea mai mare rătăcire. „Celui pe care Allah îl lasă să se rătăcească nu-i vei afla nicio cale” către călăuzire și niciun mijloc prin care să-și părăsească rătăcirea, fiindcă poarta milei i-a fost închisă și în locul ei s-a deschis mânia.

Aceste însușiri vrednice de mustrare arată că dreptcredincioșii au însușirile opuse: sunt sinceri și adevărați pe dinafară și înlăuntru, starea lor este limpede, sunt vioi în Rugăciune și adorare și Îl pomenesc mult pe Allah. El i-a călăuzit către calea cea dreaptă. Omul înzestrat cu judecată să se privească pe sine și să aleagă pe care dintre cele două stări o voiește. Allah este Cel de la Care vine ajutorul.

Versetul 144

După ce a arătat că una dintre însușirile fățarnicilor este alianța cu necredincioșii în locul credincioșilor, Allah le interzice robilor Săi credincioși această stare urâtă și asemănarea cu fățarnicii. Dacă ar face-o, ar oferi împotriva lor o dovadă limpede și hotărâtoare că merită pedeapsa, fiindcă Allah i-a prevenit, le-a explicat stricăciunea acestei alianțe și le-a vestit urmările ei rele. Săvârșirea acestui lucru după o asemenea avertizare atrage pedeapsa cuvenită.

Versetul arată dreptatea desăvârșită a lui Allah și faptul că El nu pedepsește pe nimeni înainte de a-i statornici dovada. Totodată avertizează împotriva păcatelor, căci celui care le săvârșește Allah îi pune înainte o dovadă limpede.

Versetele 145 la 147

Allah vestește sfârșitul fățarnicilor: vor fi în treapta cea mai de jos a Focului, în pedeapsa cea mai aspră. Ei se vor afla mai jos decât ceilalți necredincioși, fiindcă împărtășesc cu aceștia tăgăduirea lui Allah și vrăjmășia față de Mesagerii Săi, dar adaugă vicleșugul și înșelarea. Pot săvârși multe acte de vrăjmășie împotriva credincioșilor fără să fie descoperiți, păstrând aparența apartenenței la Islam, astfel încât rânduielile Islamului să se aplice în favoarea lor și să primească lucruri pe care nu le merită. De aceea merită pedeapsa cea mai grea. Nu au pe nimeni care să-i scoată din chinul lui Allah ori să îndepărteze o parte din el.

Această hotărâre este generală pentru orice fățarnic, afară de cel căruia Allah îi dăruiește căința de la rele, îndreptarea faptelor lăuntrice și exterioare și ținerea cu tărie de Allah, căutând ocrotirea Lui pentru dobândirea folosului și îndepărtarea vătămării. Acesta trebuie să-I consacre lui Allah religia: Islamul, credința și ihsanul. Să urmărească Fața lui Allah în faptele lui văzute și ascunse și să se izbăvească de prefăcătorie și fățărnicie.

Cei cu aceste însușiri vor fi împreună cu credincioșii în lumea aceasta, în barzakh și în Ziua Învierii. Allah le va dărui credincioșilor o răsplată uriașă, a cărei mărime și ale cărei însușiri numai El le cunoaște: ceea ce niciun ochi nu a văzut, nicio ureche nu a auzit și nici nu i-a trecut prin minte vreunui om.

Să se cugete la felul în care Allah pomenește în mod deosebit ținerea cu tărie de El și sinceritatea, deși amândouă intră în îndreptarea faptelor. Nevoia de ele este mare, mai ales în această stare grea în care fățărnicia se înrădăcinează în inimă. Nimic nu o scoate de acolo decât ținerea strânsă de Allah, întoarcerea necontenită către El și arătarea nevoii față de El pentru îndepărtarea fățărniciei. Sinceritatea este cu totul potrivnică fățărniciei. Allah le pomenește pentru noblețea lor și fiindcă pe ele se întemeiază faptele văzute și ascunse.

Când i-a pomenit pe cei care s-au căit dintre fățarnici împreună cu credincioșii, Allah nu a spus: „le va dărui lor”, ci: „Allah le va dărui credincioșilor o răsplată uriașă”. Aceasta este o regulă nobilă a Coranului: atunci când contextul privește o chestiune particulară care intră într-o categorie generală și se pomenește o răsplată ori o pedeapsă, hotărârea este legată de categoria generală, ca nimeni să nu-și închipuie că se mărginește la cazul particular. Cel care s-a căit de la fățărnicie intră astfel între credincioși și primește răsplata lor.

Apoi Allah vestește desăvârșita Sa lipsă de nevoie, blândețea, mila și bunătatea Sa întinsă: „De ce v-ar pedepsi Allah dacă sunteți recunoscători și credeți?” El este Apreciator și Atotștiutor. Îi va răsplăti din belșug pe cei care poartă greutățile pentru El, stăruie în faptele bune și părăsesc ceva de dragul Lui; Allah le dăruiește ceva mai bun. El cunoaște ceea ce arătați și ceea ce ascundeți, faptele și izvorul lor, fie sinceritate, fie contrariul. Voiește ca voi să vă căiți și să vă întoarceți. Dacă vă întoarceți la El, pentru ce v-ar pedepsi? El nu-Și caută satisfacția prin pedepsirea voastră și nu are niciun folos din pedeapsa voastră. Cel neascultător se vatămă numai pe sine, iar cel ascultător lucrează spre propriul bine.

Recunoștința înseamnă supunerea inimii, mărturisirea binefacerii lui Allah, lăudarea cu limba a Celui Care a dăruit-o, folosirea mădularelor în ascultarea Sa și nefolosirea binefacerilor Lui pentru neascultare.