Tafsir as-Saʿdī — Volumul 2

Sura Al Imran

Versetele 92 la 200

Versetul 92

Nu veți atinge și nu veți dobândi al-birr - nume care cuprinde toate formele binelui și calea ce duce la Paradis - până când nu veți cheltui din ceea ce iubiți, din bunurile voastre cele mai bune și mai curate.

Cheltuirea din lucrurile bune, iubite de suflete, este una dintre cele mai puternice dovezi ale dărniciei sufletului, ale înzestrării lui cu purtări alese, ale milei și sensibilității sale. Ea este și una dintre cele mai limpezi dovezi ale iubirii pentru Allah și ale așezării iubirii pentru El mai presus de iubirea averilor, de care sufletele sunt din fire puternic legate.

Cel care pune iubirea lui Allah mai presus de iubirea de sine a atins culmea desăvârșirii. Tot astfel, celui care cheltuiește din lucrurile bune și le face bine robilor lui Allah, Allah îi va face bine și îi va dărui reușită în fapte și purtări pe care nu le-ar dobândi fără această stare.

Mai mult, cel care împlinește această cheltuire în felul arătat va împlini cu atât mai mult celelalte fapte drepte și purtări alese. Cu toate că a cheltui din lucrurile bune este starea cea mai desăvârșită, orice ar cheltui robul - puțin ori mult, din lucruri bune ori din altele - Allah cunoaște pe deplin ceea ce cheltuiește. El îl va răsplăti pe fiecare potrivit faptei sale: în această lume, înlocuindu-i degrabă ceea ce a cheltuit, iar în Viața de Apoi, prin fericirea viitoare.

Versetele 93 și 94

Printre lucrurile prin care iudeii încercau să pună la îndoială Profeția lui 'Isa și a lui Muhammad - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - era pretenția lor că abrogarea unei rânduieli este nevalidă și că nu este cu putință să vină un Profet care să se deosebească în anumite rânduieli de Profetul dinaintea sa.

Allah i-a dezmințit printr-un lucru pe care îl cunoșteau. Ei recunoșteau că, înainte de pogorârea Torei, toate mâncărurile le fuseseră îngăduite fiilor lui Isra'il, cu excepția câtorva lucruri pe care Isra'il - adică Ya'qub, pacea fie asupra sa - și le oprise singur și de la care se abținuse din cauza unei boli ce îl lovise.

Tora a cuprins apoi multe interdicții prin care au fost abrogate lucruri îngăduite mai înainte. Dacă tăgăduiesc aceasta, spune-le: „Aduceți Tora și citiți-o, dacă spuneți adevărul” când pretindeți că nu există abrogare, nici trecere de la interzis la îngăduit și nici de la îngăduit la interzis.

Aceasta este una dintre cele mai puternice dovezi: omul este confruntat cu un lucru pe care chiar el îl afirmă, îl recunoaște și nu-l tăgăduiește. Dacă se supune adevărului, face ceea ce se cuvine. Dacă refuză să se supună după o asemenea lămurire, minciuna, născocirea, nedreptatea și falsitatea căii sale devin vădite. Tocmai aceasta a fost purtarea iudeilor.

Versetul 95

Spune: „Allah a spus adevărul” în tot ceea ce a spus. Cine este mai adevărat decât Allah în cuvânt și în vestire? În aceste versete, El a înfățișat dovezi ale adevărului mesajului lui Muhammad - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa -, argumentele chemării sale și falsitatea căii urmate de cei abătuți dintre oamenii Cărții, care l-au tăgăduit pe Mesagerul Său și i-au respins chemarea.

Allah a spus adevărul în această privință și i-a convins pe robii Săi prin dovezi și argumente înaintea cărora munții s-ar despica, iar oamenii s-ar pleca. De aceea, tuturor oamenilor le revine să urmeze religia lui Ibrahim: să-L considere pe Allah Unic, fără niciun asociat, să creadă în fiecare Mesager trimis de Allah și în fiecare Carte pogorâtă de El și să se îndepărteze de religiile false și deviate.

Ibrahim se îndepărta de tot ceea ce se împotrivește Tawhidului și se dezicea de politeism și de adepții lui.

Versetele 96 și 97

Allah Preaînaltul vestește măreția Casei Sale Sacre. Ea este prima casă pe care Allah a așezat-o pe pământ pentru adorarea Sa și pentru pomenirea Lui. În ea se află numeroase binecuvântări, felurite forme de călăuzire și multe folosuri pentru toate lumile, precum și un har îmbelșugat.

În ea se află semne limpezi care amintesc de locurile unde a stat Ibrahim, apropiatul ales al lui Allah, și de trecerile sale de la un ritual la altul în timpul Pelerinajului. După el, ele amintesc de locurile unde a stat conducătorul și stăpânul Mesagerilor.

În ea se află siguranța: cel care intră acolo se află în siguranță potrivit hotărârii lui Allah și trebuie să fie ocrotit potrivit Legii și religiei.

Deoarece Casa cuprinde toate aceste lucruri - prezentate aici pe scurt, deși amănuntele lor sunt numeroase -, Allah le-a impus Pelerinajul celor responsabili care au putință să ajungă la ea. Este vorba despre cel care poate ajunge folosind orice mijloc de transport potrivit și dispunând de proviziile de care are nevoie.

De aceea, formularea versetului se poate aplica tuturor mijloacelor de transport apărute ori care vor apărea. Aceasta este una dintre minunile Coranului: rânduielile sale sunt potrivite pentru orice vreme și orice împrejurare, iar binele desăvârșit nu poate fi atins fără ele.

Cel care se supune acestei porunci și o împlinește este dintre credincioșii călăuziți. Cel care o tăgăduiește și nu primește obligația Pelerinajului la Casa Lui iese din religie. Iar cel care nu crede să știe că Allah nu are nevoie de nicio făptură.

Versetele 98 și 99

După ce a așezat mai înainte dovezile împotriva oamenilor Cărții - cu toate că ei îl cunoșteau deja pe Profet, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, așa cum își cunoșteau propriii fii -, Allah i-a mustrat pe cei încăpățânați dintre ei pentru necredința lor în semnele Sale și pentru faptul că îi abat pe oameni de la calea lui Allah.

Oamenii de rând dintre ei îi urmează pe învățații lor. Allah Preaînaltul le cunoaște stările și îi va răsplăti pentru ele în chip deplin.

Versetele 100 și 101

După ce a așezat dovezile împotriva oamenilor Cărții și i-a mustrat pentru necredința și încăpățânarea lor, Allah i-a avertizat pe robii Săi credincioși să nu se lase amăgiți de ei. El le-a arătat că un grup dintre ei caută cu stăruință să le facă rău și să-i întoarcă la necredință după ce au crezut.

Însă, laudă lui Allah, voi, credincioșilor, după ce El v-a dăruit religia, i-ați văzut semnele, frumusețile, meritele și virtuțile. Mesagerul lui Allah se află printre voi și vă îndrumă către tot ceea ce vă este de folos. Voi vă țineți cu tărie de Allah și de funia Sa, care este religia Lui. De aceea, este cu neputință ca ei să vă întoarcă de la religia voastră.

Religia întemeiată pe asemenea principii și temelii statornice, strălucitoare prin lumina lor, atrage inimile, le cuprinde pe deplin și îi conduce pe robi la cel mai înalt țel și la lucrul cel mai vrednic de căutat.

„Cel care se ține cu tărie de Allah”, adică se încrede în El și caută adăpost în ocrotirea Sa, „a fost călăuzit pe o cale dreaptă”. Versetul îndeamnă astfel la ținerea cu tărie de Allah și arată că ea este calea spre siguranță și călăuzire.

Versetele 102 la 105

În aceste versete, Allah îi îndeamnă pe robii Săi credincioși să-I mulțumească pentru binefacerile Sale mărețe: să se teamă de El așa cum se cuvine, să-L asculte, să părăsească neascultarea și să facă toate acestea cu sinceritate numai pentru El. Ei trebuie să-și statornicească religia, să se țină cu tărie de funia pe care El le-a întins-o și pe care a făcut-o legătura dintre ei și El - religia și Cartea Sa -, să se unească în jurul ei, să nu se dezbine și să rămână astfel până la moarte.

Allah le amintește starea în care se aflau înaintea acestei binefaceri. Erau dușmani dezbinați, iar El i-a unit prin această religie, le-a apropiat inimile și i-a făcut frați. Se aflau pe marginea unei gropi de Foc, iar El i-a izbăvit din nenorocire și i-a așezat pe calea fericirii.

„Astfel vă lămurește Allah semnele Sale”, pentru ca voi să fiți călăuziți spre recunoștință față de Allah și spre ținerea cu tărie de funia Sa.

El le-a poruncit apoi să desăvârșească această stare prin mijlocul cel mai puternic cu ajutorul căruia își pot statornici religia: un grup suficient de numeros dintre ei să-și asume chemarea „la bine” - adică la religie, la principiile, ramurile și rânduielile ei -, să poruncească ceea ce este drept, recunoscut ca bun de Lege și de rațiune, și să oprească ceea ce este rău, recunoscut ca urât de Lege și de rațiune.

Aceștia sunt cei care izbutesc: ei dobândesc tot ceea ce caută și sunt salvați de tot ceea ce se tem. Din acest grup fac parte cei care dețin cunoașterea și cei care o predau, cei care își asumă predicarea și povățuirea oamenilor, atât în general, cât și în situații particulare, precum și cei care veghează ca oamenii să împlinească rugăciunile, să dea zakah și să respecte rânduielile religiei, oprindu-i de la faptele rele.

Oricine îi cheamă pe oameni la un bine, fie în general, fie într-o chestiune anume, ori le oferă o povață generală sau personală, este cuprins în acest verset nobil.

Allah le-a interzis apoi să urmeze calea celor care s-au dezbinat. Religia și dovezile limpezi veniseră la aceștia și cereau ca ei să le împlinească și să rămână uniți, dar ei s-au dezbinat, s-au învrăjbit și au ajuns grupuri potrivnice. Aceasta nu s-a petrecut din neștiință și rătăcire, ci în cunoștință de cauză, din intenție rea și din nedreptatea unora față de ceilalți. De aceea, pentru ei va fi o pedeapsă cumplită.

Versetele 106 și 107

Allah arată când va veni această pedeapsă cumplită și când îi va atinge chinul dureros. El vestește că, în Ziua Învierii, unele făpturi vor fi fericite, iar altele vor fi nenorocite.

Chipurile oamenilor fericiți - cei care au crezut în Allah, i-au socotit adevărați pe Mesagerii Săi, au împlinit porunca Sa și s-au ferit de ceea ce El a interzis - se vor albi. Allah îi va face să intre în Grădini, va revărsa asupra lor felurite daruri de cinstire, iar ei vor rămâne veșnic acolo.

Chipurile oamenilor nenorociți - cei care i-au tăgăduit pe Mesagerii Săi, nu au ascultat porunca Lui și s-au dezbinat în privința religiei și au ajuns să formeze grupuri - se vor înnegri. Ei vor fi mustrați și li se va spune: „Oare ați căzut în necredință după ce ați crezut?” Cum ați ales necredința în locul credinței? „Gustați, așadar, pedeapsa pentru că nu ați crezut.”

Versetele 108 și 109

Allah laudă ceea ce i-a relatat Profetului Său dintre semnele Sale, prin care adevărul este deosebit de fals, apropiații lui Allah de dușmanii Săi și răsplata pregătită pentru unii de pedeapsa pregătită pentru ceilalți. Toate acestea decurg din harul, dreptatea și înțelepciunea Sa.

Allah nu-i nedreptățește pe robii Săi. El nu le micșorează răsplata faptelor, nu pedepsește pe nimeni fără păcat și nu pune asupra cuiva povara altuia.

După ce a arătat că porunca și Legea Îi aparțin, Allah a arătat că tot Lui Îi aparțin stăpânirea deplină, puterea de a rândui și autoritatea: „Ale lui Allah sunt toate cele din ceruri și de pe pământ, iar la Allah se întorc toate lucrurile.” El îi răsplătește pe cei care fac bine pentru binele lor, iar pe cei care fac rău pentru neascultarea lor.

Allah amintește adesea împreună cele trei feluri de judecată ale Sale, ca să le arate robilor că El este Judecătorul absolut: Lui Îi aparțin hotărârile creației și destinului, rânduielile Legii și judecățile răsplătirii. El judecă între robii Săi în această lume și în Viața de Apoi. Toate celelalte făpturi sunt supuse judecății și nu au nicio putere asupra rânduielii lucrurilor.

Versetele 110 și 111

Prin aceste însușiri, Allah a dat acestei comunități întâietate asupra celorlalte comunități și a făcut-o mai presus de ele. Membrii ei sunt cei mai buni dintre oameni pentru oameni: cei mai sinceri în povățuire, cei mai iubitori ai binelui și cei mai stăruitori în chemare, în învățarea altora, în îndrumare, poruncirea binelui și oprirea răului.

Ei îmbină strădania de a-i desăvârși pe ceilalți și de a le aduce folos, pe cât le stă în putere, cu desăvârșirea de sine prin credința în Allah și împlinirea drepturilor credinței.

Dacă oamenii Cărții ar fi crezut în același lucru în care ați crezut voi, ar fi fost călăuziți și ar fi fost mai bine pentru ei. Dintre ei însă au crezut numai puțini. Cei mai mulți sunt nelegiuiți, ieșiți din ascultarea lui Allah și a Mesagerului Său, luptători împotriva credincioșilor și dornici să le facă rău prin toate mijloacele aflate în puterea lor.

Cu toate acestea, nu le vor putea face credincioșilor decât o supărare prin vorbe. Dacă vor lupta împotriva lor, le vor întoarce spatele și nu vor fi ajutați. Ceea ce Allah a vestit s-a împlinit: când au luptat împotriva musulmanilor, au întors spatele, iar Allah le-a dăruit musulmanilor biruință asupra lor.

Versetul 112

Allah Preaînaltul vestește că umilința a fost așezată asupra iudeilor. Oriunde ar fi găsiți, ei sunt cuprinși de teamă și nimic nu le dă siguranță în afara unei înțelegeri și a unui mijloc prin care se află în siguranță: se supun rânduielilor Islamului și acceptă plata jizyei.

Sau se află sub „un legământ de la oameni”, adică sub stăpânirea și supravegherea altora. După cum s-a văzut atât mai înainte, cât și mai târziu, ei nu au dobândit în perioada recentă stăpânirea temporară în Palestina decât prin sprijinul marilor puteri, care le-au înlesnit toate mijloacele.

„Ei au atras asupra lor mânia lui Allah”: Allah S-a mâniat pe ei și i-a pedepsit cu umilința și sărăcia. Cauza este necredința lor în semnele lui Allah și uciderea Profeților pe nedrept. Aceasta nu s-a datorat neștiinței, ci nedreptății și încăpățânării.

Aceste pedepse felurite au venit asupra lor „pentru că nu ascultau și încălcau hotarele”. Allah Preaînaltul nu i-a nedreptățit și nu i-a pedepsit fără vreun păcat, ci ceea ce a adus asupra lor se datorează nedreptății, încălcării hotarelor, necredinței, tăgăduirii Mesagerilor și faptelor lor îngrozitoare.

Versetele 113 la 115

După ce Allah i-a amintit pe cei abătuți dintre oamenii Cărții, a lămurit starea celor drepți dintre ei. Printre ei se află o comunitate care împlinește principiile și ramurile religiei.

Ei „cred în Allah și în Ziua de Apoi, poruncesc ceea ce este drept” - adică tot binele - și opresc ceea ce este rău - adică tot răul. Allah Preaînaltul a spus: „Printre oamenii lui Musa se află o comunitate care călăuzește prin adevăr și judecă drept prin el” (al-A'raf, 7:159).

Ei „se grăbesc spre faptele bune”. Graba spre bine înseamnă mai mult decât simpla lui săvârșire: ea îi descrie drept oameni care fac binele, se grăbesc spre el și îl desăvârșesc prin toate lucrurile obligatorii și recomandate care îl împlinesc.

Apoi Allah Preaînaltul a arătat că va primi orice bine săvârșesc, mic sau mare, câtă vreme izvorăște din credință și sinceritate. „El nu le va fi tăgăduit”, adică Allah nu va nega și nu va lăsa să se piardă ceea ce au săvârșit.

„Allah îi cunoaște bine pe cei evlavioși”: cei care împlinesc faptele bune și părăsesc lucrurile oprite, căutând mulțumirea lui Allah și răsplata Sa.

Versetele 116 și 117

Allah Preaînaltul a arătat că pe cei care nu cred în semnele Lui și îi socotesc mincinoși pe Mesagerii Săi nu-i va izbăvi nimeni de pedeapsa lui Allah, nu le va folosi nimeni și nimeni nu va mijloci pentru ei înaintea Lui.

Averile și copiii lor, pe care se bizuiau în fața nenorocirilor și a greutăților, nu le vor folosi la nimic. Cheltuielile pe care le-au făcut în această lume pentru sprijinirea falsității lor se vor risipi.

Pilda lor este asemenea unui ogor lovit de un vânt puternic, în care se află un ger năprasnic sau un foc arzător și care îl nimicește. Aceasta li se întâmplă din pricina nedreptății lor. Allah nu i-a nedreptățit și nu i-a pedepsit fără vreun păcat, ci ei înșiși s-au nedreptățit.

Acest lucru este asemenea cuvintelor lui Allah Preaînaltul: „Cei care nu cred își cheltuiesc averile pentru a-i abate pe oameni de la calea lui Allah. Le vor cheltui, apoi ele vor fi pentru ei pricină de regret, iar la urmă vor fi înfrânți” (al-Anfal, 8:36).

Versetele 118 la 120

Acesta este un avertisment de la Allah pentru robii Săi să nu-i ia pe cei care nu cred drept aliați, apropiați de încredere ori prieteni deosebiți cărora să le destăinuie tainele credincioșilor. Allah le-a lămurit robilor Săi credincioși motivele pentru care trebuie să se ferească de a-i lua drept apropiați de încredere: „Ei nu cruță niciun efort ca să vă vatăme.”

Ei se străduiesc fără încetare și fără neglijență să vă facă rău. Ura s-a arătat din vorbele lor și din scăpări ale limbii, iar ura și dușmănia pe care le ascund piepturile lor sunt mai mari decât ceea ce vi s-a arătat prin vorbele și faptele lor.

Dacă aveți înțelegere și judecată, Allah v-a lămurit starea lor. Mai mult, ce motiv ar exista să-i iubiți și să-i luați drept aliați și apropiați de încredere, când cunoașteți marea lor abatere în religie și felul în care răspund la binele pe care li-l faceți?

Voi urmați cu statornicie religiile Mesagerilor, credeți în fiecare Mesager trimis de Allah și în fiecare Carte pogorâtă de El. Ei însă nu cred în cea mai mare dintre Cărți și în cel mai nobil dintre Mesageri. Voi le arătați milă și iubire, iar ei nu vă răsplătesc nici măcar pentru cea mai mică parte a acestora. Cum să-i iubiți, când ei nu vă iubesc?

Ei vă lingușesc și se poartă fățarnic față de voi. Când vă întâlnesc, spun: „Noi credem”, iar când rămân singuri cu cei de același fel cu ei își mușcă vârfurile degetelor de furie și de ură împotriva voastră și a religiei voastre.

Allah Preaînaltul a spus: „Muriți în furia voastră!” Veți vedea din puterea Islamului și umilirea necredinței ceea ce vă va mâhni și veți muri în furia voastră, fără să găsiți leac pentru ea prin ceea ce urmăriți. „Allah cunoaște bine ceea ce se află în piepturi” și, de aceea, le-a arătat robilor Săi credincioși ce ascund în piepturi dușmanii religiei dintre necredincioși și ipocriți.

„Dacă vă atinge un bine” - putere, biruință, sănătate sau orice alt bine - acesta îi întristează. „Iar dacă vă lovește un rău” - dacă dușmanului i se dă putere asupra voastră sau dacă vi se întâmplă vreo nenorocire lumească -, ei se bucură de el. Aceasta este însușirea dușmanului a cărui dușmănie este puternică.

După ce Allah Preaînaltul a arătat cât de puternică este dușmănia lor și le-a descris însușirile rele, le-a poruncit robilor Săi credincioși să fie răbdători și să rămână statornici în evlavie. Dacă împlinesc aceasta, uneltirea dușmanilor nu le va face niciun rău. Allah îi cuprinde pe dușmani, precum și faptele și uneltirile prin care aceștia caută să-i vatăme pe credincioși. El le-a făgăduit credincioșilor că, dacă rămân evlavioși, dușmanii nu le vor face niciun rău; așadar, nu trebuie să se îndoiască de împlinirea acestei făgăduințe.

Versetele 121 la 127

Cuvintele Sale: „Și amintește-ți când ai plecat dimineața de la familia ta ca să-i așezi pe credincioși în pozițiile lor pentru luptă” - și până la sfârșitul istorisirii - se referă la ziua de Uhud.

Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - a ieșit împreună cu musulmanii când politeiștii au ajuns cu oastea lor în apropiere de Uhud. El i-a așezat pe musulmani în locurile lor, le-a rânduit pozițiile și i-a organizat într-un chip uimitor, care arată desăvârșirea judecății și priceperea lui deplină în arta conducerii și a războiului, așa cum era desăvârșit în toate împrejurările.

„Allah este Auzitor, Atotștiutor”: nimic din treburile voastre nu-I este ascuns.

Cuvintele „Când două grupări dintre voi erau pe punctul de a-și pierde curajul” se referă la Banu Salamah și Banu Harithah. Creatorul i-a luat însă în ocrotirea Sa, prin blândețea, grija și ajutorul Său.

„În Allah să se încreadă credincioșii.” Dacă se încred în El, El le este de ajuns, îi ajută și îi ferește să cadă în ceea ce le-ar vătăma religia și viața lumească.

Acest verset și cele asemenea lui arată că încrederea în Allah este obligatorie și că măsura în care robul se încrede în El corespunde măsurii credinței sale. Încrederea în Allah înseamnă că robul se bizuie pe Domnul său pentru dobândirea lucrurilor care îi sunt de folos și pentru îndepărtarea celor care îi sunt vătămătoare.

După ce Allah a amintit starea lor la Uhud și nenorocirea care i-a lovit acolo, a inclus în această relatare amintirea biruinței și a binefacerii pe care le-o dăruise în ziua de Badr, pentru ca ei să-I fie recunoscători Domnului lor și pentru ca această amintire să ușureze ceea ce li se întâmplase la Uhud.

Astfel, El a spus: „Allah v-a dăruit biruință la Badr, când erați slabi” în privința numărului și a înzestrării voastre. Ei erau puțin peste trei sute zece, aveau puține animale de călărie și arme sărăcăcioase, pe când dușmanii lor se apropiau de o mie și erau pe deplin pregătiți și înarmați.

„Așadar, temeți-vă de Allah, pentru ca voi să fiți recunoscători” Celui care v-a binecuvântat cu biruința Sa.

„Când le spuneai”, vestindu-le binele credincioșilor și întărindu-le inimile: „Nu vă este de ajuns ca Domnul vostru să vă întărească prin trei mii de îngeri coborâți?”

„Ba da! Dacă sunteți răbdători și vă temeți de Allah, iar ei vin asupra voastră chiar în acest avânt al lor” - adică în această pornire a lor -, „Domnul vostru vă va întări prin cinci mii de îngeri care poartă semne distinctive”, adică însemnați cu semnele vitejilor.

Oamenii au păreri diferite cu privire la această întărire: dacă îngerii au luat parte nemijlocit la luptă, după cum au spus unii, sau dacă ea a constat în întărirea credincioșilor de către Allah și în aruncarea spaimei în inimile politeiștilor, după cum au spus mulți dintre exegeți.

Ceea ce susține a doua părere sunt cuvintele Sale: „Allah nu a făcut aceasta decât ca veste bună pentru voi și pentru ca inimile voastre să se liniștească prin ea. Biruința nu vine decât de la Allah, Atotputernicul, Preaînțeleptul.”

Aceasta arată că robul nu trebuie să se bizuie pe mijloace, ci pe Allah. Mijloacele și prezența lor le aduc inimilor liniște și statornicie în bine.

„Pentru ca El să nimicească o parte dintre cei care nu cred ori să-i zdrobească, iar ei să se întoarcă dezamăgiți.” Biruința pe care Allah le-o dăruiește robilor Săi credincioși nu poate avea decât unul dintre aceste două rezultate: fie nimicirea unei părți dintre cei care nu cred, fie întoarcerea lor cuprinși de furie, fără să fi dobândit vreun bine. Așa i-a făcut El să se întoarcă în Bătălia Șanțului, după ce veniseră hotărâți și încrezători în puterea lor; Allah i-a trimis înapoi furioși și dezamăgiți.

Versetul 128

În ziua de Uhud, Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - a fost rănit la cap și i-a fost rupt unul dintre dinții din față. Atunci el a spus: „Cum ar putea izbândi un popor care a rănit fața Profetului său și i-a rupt dintele?¹”

Atunci Allah Preaînaltul a pogorât acest verset și a lămurit că întreaga hotărâre Îi aparține Lui și că Mesagerul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - nu are nicio parte în ea, fiindcă este unul dintre robii lui Allah. Toți se află sub stăpânirea Domnului lor: sunt cârmuiți, nu cârmuitori.

Cât despre cei împotriva cărora te-ai rugat, o, Mesagerule, sau a căror izbândă și călăuzire le-ai socotit îndepărtate, dacă Allah voiește, îi primește cu iertare și le dăruiește reușita de a îmbrățișa Islamul. El chiar a făcut aceasta, căci Allah i-a călăuzit pe cei mai mulți dintre ei, iar ei au îmbrățișat Islamul. Iar dacă voiește, îi pedepsește, fiindcă sunt nedrepți și merită pedepsele și chinul lui Allah.

Versetul 129

Allah Preaînaltul vestește că El este Cel care cârmuiește lumea de sus și lumea de jos. El îl primește cu iertare pe cine voiește și îl iartă, iar pe cine voiește îl lipsește de ajutor și îl pedepsește.

„Allah este Atoateiertător, Îndurător.” Printre însușirile Sale nedespărțite se află iertarea și mila desăvârșite, precum și existența, în creație și în porunca Sa, a tuturor lucrurilor care izvorăsc din ele. El îi iartă pe cei care se căiesc și are milă de cei care urmează mijloacele prin care se dobândește mila. Allah Preaînaltul a spus: „Supuneți-vă lui Allah și Mesagerului, pentru ca voi să primiți mila.”

În numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurător.

De la El cerem ajutor, în El ne încredem. Domnul meu, ușurează și ajută, o, Generosule!

Toată lauda Îi aparține lui Allah. Îl lăudăm, Îi cerem ajutorul și iertarea și căutăm adăpost la Allah de răul sufletelor noastre și de faptele noastre rele. Pe cel pe care Allah îl călăuzește nimeni nu-l poate rătăci, iar pe cel pe care El îl lasă să rătăcească nimeni nu-l poate călăuzi.

Mărturisesc că nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah, Unicul, fără niciun asociat, și mărturisesc că Muhammad este robul și Mesagerul Său. Allah să trimită asupra sa multă binecuvântare și pace.

Allah Preaînaltul a spus:

Versetele 130 la 136

În introducerea acestui tafsir s-a arătat că robul trebuie să țină seama de porunci și interdicții atât în ceea ce-l privește, cât și în ceea ce-i privește pe ceilalți. Când Allah Preaînaltul îi poruncește un lucru, el trebuie mai întâi să-i cunoască limitele și să înțeleagă ce anume i s-a poruncit, pentru a-l putea împlini. După ce îl cunoaște, trebuie să se străduiască și să-I ceară ajutor lui Allah ca să-l împlinească, pentru sine și pentru ceilalți, potrivit puterii și posibilităților sale.

Tot astfel, atunci când îi este oprit un lucru, trebuie să-i cunoască limitele, ce anume intră în el și ce nu intră, apoi să se străduiască și să-I ceară ajutor Domnului său ca să-l părăsească. Acest principiu trebuie respectat în toate poruncile și interdicțiile divine.

Aceste versete nobile cuprind porunci și însușiri ale binelui, pe care Allah le-a poruncit și a îndemnat la împlinirea lor, vestind răsplata celor care le au. Ele cuprind și lucruri interzise, de care El ne-a îndemnat să ne ferim.

Poate că înțelepciunea - iar Allah știe cel mai bine - pentru care aceste versete au fost așezate în mijlocul relatării despre Uhud este aceea că Allah Preaînaltul le făgăduise deja robilor Săi credincioși că, dacă sunt răbdători și se tem de El, le va dărui biruința asupra dușmanilor și îi va lipsi pe aceștia de izbândă împotriva lor. El a spus: „Dacă sunteți răbdători și vă temeți de Allah, uneltirea lor nu vă va vătăma cu nimic”, apoi: „Dacă sunteți răbdători și vă temeți de Allah, iar ei vin asupra voastră chiar în acest avânt al lor, Domnul vostru vă va întări...”

Era ca și cum sufletele doreau să cunoască însușirile taqwa-ei prin care sunt dobândite biruința, izbânda și fericirea. De aceea, în aceste versete Allah a amintit cele mai importante însușiri ale taqwa-ei. Dacă robul le împlinește, cu atât mai mult le va împlini și pe celelalte.

Ceea ce susține această înțelegere este faptul că Allah a amintit cuvântul taqwa de trei ori în aceste versete: o dată în forma absolută, în cuvintele „pregătită pentru cei evlavioși”, și de două ori precizând obiectul ei: „temeți-vă de Allah” și „feriți-vă de Foc”.

Ori de câte ori în Coran apar cuvintele: „O, voi cei care credeți”, urmate de porunca de a face ori de a părăsi ceva, aceasta arată că imanul este motivul care cheamă și obligă la împlinirea poruncii și la ferirea de ceea ce este interzis. Imanul este adeverirea deplină a lucrurilor în care trebuie să se creadă, adeverire care cere faptele mădularelor.

Allah le-a interzis să ia camătă înmulțită de mai multe ori. Acesta era obiceiul oamenilor din jahiliyyah și al celor cărora nu le pasă de poruncile Legii revelate. Când datoria celui aflat în greutate ajungea la scadență, iar el nu putea plăti nimic, ei îi spuneau: „Ori îți achiți datoria, ori îți prelungim termenul și mărim suma pe care ne-o datorezi.” Săracul era silit să accepte și să-l îndepărteze astfel pentru un timp pe creditorul său, alegând ușurarea de moment. În felul acesta, suma datorată se înmulțea de mai multe ori, fără ca el să primească vreun folos.

Cuvintele „înmulțită de mai multe ori” atrag atenția asupra urâțeniei ei deosebite atunci când ajunge atât de mare și arată înțelepciunea interzicerii sale. Allah a interzis camăta din cauza nedreptății pe care o cuprinde. El a poruncit ca celui aflat în greutate să i se acorde răgaz, iar suma datorată să rămână fără adaos. A-l obliga să plătească mai mult este o nedreptate înmulțită.

De aceea, credinciosul evlavios trebuie să o părăsească și să nu se apropie de ea, fiindcă părăsirea ei este una dintre cerințele taqwa-ei, iar izbânda depinde de taqwa. De aceea El a spus: „Temeți-vă de Allah, pentru ca voi să izbândiți.”

„Feriți-vă de Focul pregătit pentru cei care nu cred”, părăsind lucrurile care duc la intrarea în el: necredința și păcatele, oricât de diferite ar fi treptele lor. Toate păcatele, îndeosebi păcatele mari, duc spre necredință; mai mult, ele fac parte dintre însușirile necredinței, iar Allah a pregătit Focul pentru cei necredincioși. Părăsirea păcatelor îl izbăvește pe om de Foc și îl ferește de mânia Celui Atotstăpânitor, iar faptele bune și ascultarea aduc mulțumirea Celui Milostiv, intrarea în Grădini și dobândirea milei.

De aceea El a spus: „Supuneți-vă lui Allah și Mesagerului”, împlinind poruncile și ferindu-vă de interdicții, „pentru ca voi să primiți milă”. Supunerea față de Allah și față de Mesagerul Său este unul dintre mijloacele prin care se dobândește mila. Allah Preaînaltul a spus: „Mila Mea cuprinde toate lucrurile. O voi rândui pentru cei care se tem de Mine și dau zakah...” (al-A'raf, 7:156).

Apoi Allah le-a poruncit să se grăbească spre iertarea Sa și spre dobândirea Grădinii Sale, a cărei lărgime este cât cerurile și pământul. Cum va fi atunci lungimea ei? Allah a pregătit-o pentru cei evlavioși; ei sunt oamenii ei, iar faptele taqwa-ei sunt cele care duc la ea.

Apoi i-a descris pe cei evlavioși și faptele lor: „cei care dăruiesc atât în belșug, cât și în greutate”, adică atunci când le este ușor și atunci când le este greu. Când au din belșug, dăruiesc mult, iar când se află în greutate nu socotesc neînsemnată nicio faptă bună, oricât de mică ar fi.

Ei „își stăpânesc mânia”. Când cineva le face un rău care le trezește mânia - adică le umple inimile de furia ce îndeamnă la răzbunare prin cuvânt și faptă -, ei nu lucrează potrivit pornirilor firii omenești, ci țin în frâu mânia din inimi și rabdă, fără să-i răspundă celui care i-a nedreptățit în același fel.

„Și îi iartă pe oameni.” Iertarea oamenilor îl cuprinde pe oricine ți-a făcut rău prin cuvânt sau prin faptă. Iertarea este mai înaltă decât simpla stăpânire a mâniei, fiindcă înseamnă să nu-l tragi la răspundere pe cel care ți-a făcut rău și să fii îngăduitor cu el.

Aceasta nu se găsește decât la cel care s-a împodobit cu purtări frumoase, s-a dezbrăcat de cele josnice și face negoț cu Allah: îi iartă pe robii lui Allah din milă și bunătate față de ei, nu dorește ca răul să-i lovească, caută ca Allah să-l ierte și așteaptă răsplata de la Domnul său Cel Generos, nu de la robul sărac și neputincios. Allah Preaînaltul a spus: „Cel care iartă și îndreaptă lucrurile își are răsplata la Allah” (ash-Shura, 42:40).

Apoi El a amintit o însușire mai cuprinzătoare, mai bună, mai înaltă și mai mare decât celelalte: ihsanul. Allah Preaînaltul a spus: „Allah îi iubește pe cei care fac binele.” Ihsanul este de două feluri: ihsan în adorarea Creatorului și ihsan față de făpturi.

Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - a explicat ihsanul în adorarea Creatorului prin cuvintele: „Să-L adori pe Allah ca și cum L-ai vedea; iar dacă tu nu-L vezi, El te vede.²”

Ihsanul față de făpturi înseamnă să le aduci folos în religie și în viața lumească și să îndepărtezi de la ele răul religios și lumesc. Aici intră poruncirea binelui și oprirea răului, învățarea celor neștiutori, povățuirea celor nepăsători, sfatul sincer dat oamenilor de rând și celor de seamă, strădania de a-i uni și dăruirea de milostenii și cheltuirea în folosul lor, în formele obligatorii și recomandate, potrivit stărilor și însușirilor lor diferite.

Aici intră și dărnicia, ferirea de a le face rău și răbdarea față de răul venit de la ei, așa cum Allah i-a descris pe cei evlavioși în aceste versete. Cel care împlinește aceste lucruri împlinește dreptul lui Allah și dreptul robilor Săi.

Apoi Allah a amintit felul în care ei își recunosc înaintea Domnului greșelile și păcatele: „cei care, atunci când săvârșesc o faptă rușinoasă ori se nedreptățesc pe ei înșiși”, adică atunci când săvârșesc fapte rele, fie păcate mari, fie mai mici. Ei se grăbesc să se căiască și să ceară iertare, își amintesc de Domnul lor, de amenințarea adresată celor neascultători și de făgăduința făcută celor evlavioși. Îi cer să le ierte păcatele și să le acopere lipsurile, în vreme ce părăsesc păcatele și le regretă. De aceea El a spus: „și nu stăruie cu bună știință în ceea ce au făcut.”

„Acestora” - celor descriși prin aceste însușiri - le revine drept răsplată „iertarea de la Domnul lor”, care îndepărtează de la ei orice lucru de care se tem, și „Grădini pe sub care curg râuri”. În ele se află desfătarea statornică, încântarea, bucuria, frumusețea, binele, fericirea, palatele, locuințele înalte și plăcute, pomii roditori și frumoși și râurile care curg prin acele locuințe bune.

Ei vor rămâne veșnic în ele: nu vor fi mutați de acolo, nu vor dori să le schimbe cu altceva și desfătarea în care se află nu se va schimba. „Ce minunată este răsplata celor care lucrează!” Ei au lucrat puțin pentru Allah, iar El i-a răsplătit din belșug. Dimineața, cei care au călătorit noaptea se bucură de drumul străbătut, iar la vremea răsplătirii cel care a lucrat își găsește răsplata deplină și îmbelșugată.

Aceste versete nobile se numără printre dovezile Ahl as-Sunnah wal-Jama'ah că faptele fac parte din iman, spre deosebire de susținerea Murji'ah. Această dovadă se lămurește pe deplin prin alăturarea versetului asemănător din Sura al-Hadid: „Întreceți-vă spre iertarea Domnului vostru și spre o Grădină a cărei lărgime este precum lărgimea cerului și a pământului, pregătită pentru cei care cred în Allah și în Mesagerii Săi” (al-Hadid, 57:21).

Acolo au fost amintite numai credința în Allah și în Mesagerii Săi, pe când aici El a spus: „pregătită pentru cei evlavioși”, apoi i-a descris pe cei evlavioși prin aceste fapte săvârșite cu averea și cu trupul. Aceasta arată că cei evlavioși descriși prin aceste însușiri sunt aceiași credincioși amintiți în Sura al-Hadid.

Versetele 137 și 138

Prin aceste versete nobile și prin cele care urmează în relatarea despre Uhud, Allah Preaînaltul îi mângâie și îi întărește pe robii Săi credincioși. El le vestește că înaintea lor au trecut multe generații și comunități care au fost puse la încercare. Credincioșii dintre ele au fost încercați prin lupta împotriva celor care nu credeau, lupta dintre ei a continuat, iar izbânda a trecut de la unii la alții până când Allah a rânduit sfârșitul bun pentru cei evlavioși și biruința pentru robii Săi credincioși. În cele din urmă, cei care au socotit adevărul minciună au fost înfrânți, iar Allah i-a lipsit de ajutor, dăruindu-le biruința Mesagerilor Săi și urmașilor lor.

„Străbateți pământul” cu trupurile și cu inimile voastre „și priviți care a fost sfârșitul celor care au socotit adevărul minciună”. Nu-i veți găsi decât loviți de felurite pedepse lumești: locuințele lor au rămas pustii, pierderea lor a devenit vădită pentru toți, puterea și stăpânirea lor au dispărut, iar strălucirea și trufia lor s-au stins.

Oare nu se află în aceasta cea mai mare dovadă și cea mai puternică mărturie despre adevărul adus de Mesageri? Aceasta este înțelepciunea lui Allah prin care El îi pune la încercare pe robii Săi, pentru a-i deosebi pe cei sinceri de cei mincinoși. De aceea Allah Preaînaltul a spus:

„Aceasta este o lămurire pentru oameni”, adică o dovadă limpede care le arată adevărul și falsitatea și îi deosebește pe oamenii fericirii de oamenii nefericirii. Ea se referă la ceea ce Allah le-a făcut celor care au socotit adevărul minciună.

Ea este „o călăuzire și o povățuire pentru cei evlavioși”, fiindcă ei sunt cei care trag folos din semne. Acestea îi călăuzesc spre calea cea dreaptă, îi povățuiesc și îi opresc de la calea rătăcirii. Pentru ceilalți oameni, ele rămân o lămurire prin care dovada lui Allah este statornicită împotriva lor, pentru ca acela care piere să piară după o dovadă limpede.

Este posibil și ca pronumele demonstrativ din cuvintele „Aceasta este o lămurire pentru oameni” să se refere la Coranul măreț și la Pomenirea plină de înțelepciune: el este o lămurire pentru toți oamenii și, în chip deosebit, o călăuzire și o povățuire pentru cei evlavioși. Ambele înțelesuri sunt adevărate.

Versetele 139 la 143

Allah Preaînaltul îi încurajează pe robii Săi credincioși, le întărește hotărârea și le înalță năzuința: „Nu slăbiți și nu vă întristați.” Nu slăbiți în trupurile voastre și nu lăsați întristarea să vă cuprindă inimile atunci când nenorocirea v-a lovit și ați fost încercați prin această suferință.

Întristarea inimilor și slăbirea trupurilor adaugă o altă nenorocire peste cea care v-a lovit și îl ajută pe dușman împotriva voastră. Dimpotrivă, întăriți-vă inimile, deprindeți-le cu răbdarea, îndepărtați tristețea din ele și fiți tari în lupta împotriva dușmanului vostru.

Allah Preaînaltul a arătat că slăbiciunea și întristarea nu li se cuvin, deoarece ei sunt mai presus prin credința lor și prin nădejdea în biruința și răsplata lui Allah. Credinciosului care caută răsplata lumească și răsplata din Viața de Apoi făgăduite de Allah nu i se cuvin acestea. De aceea El a spus: „căci voi veți fi mai presus, dacă sunteți credincioși.”

Apoi i-a mângâiat pentru înfrângerea pe care o suferiseră și a arătat marile înțelepciuni care decurg din ea:

„Dacă ați fost răniți, și ceilalți oameni au fost răniți asemenea.” Voi și ei ați fost deopotrivă răniți, însă voi nădăjduiți de la Allah ceea ce ei nu nădăjduiesc. Allah Preaînaltul a spus: „Dacă voi suferiți, și ei suferă așa cum suferiți voi, însă voi nădăjduiți de la Allah ceea ce ei nu nădăjduiesc” (an-Nisa', 4:104).

Una dintre înțelepciuni este aceea că Allah dăruiește bunuri din această lume și credinciosului, și celui care nu crede, și celui drept, și celui păcătos. El face ca zilele să treacă de la oameni la oameni: o zi pentru un grup și o zi pentru celălalt. Aceasta pentru că lumea de aici trece și piere, spre deosebire de Viața de Apoi, care este numai pentru cei care cred.

„Pentru ca Allah să-i deosebească pe cei care cred.” Tot printre înțelepciuni se află faptul că Allah îi încearcă pe robii Săi prin înfrângere și suferință pentru ca credinciosul să se deosebească de ipocrit. Dacă biruința credincioșilor ar continua în fiecare confruntare, în Islam ar intra și cel care nu-l dorește cu adevărat. Când în unele confruntări apar felurite încercări, se deosebește credinciosul adevărat, care dorește Islamul în greutate și în ușurare, în belșug și în lipsuri, de cel care nu este astfel.

„Și să aleagă dintre voi martiri.” Aceasta este o altă înțelepciune. Martiriul se află printre cele mai înalte trepte la Allah, iar el nu poate fi dobândit decât prin existența împrejurărilor care duc la el. Din mila Sa față de robii credincioși, Allah le rânduiește cauze pe care sufletele le urăsc, pentru a-i face să atingă treptele înalte și desfătarea statornică pe care le iubesc.

„Allah nu-i iubește pe cei nedrepți”, cei care s-au nedreptățit pe ei înșiși și au rămas deoparte de la luptă pe calea Sa. În aceasta se află o aluzie la mustrarea ipocriților și la faptul că Allah îi urăște. De aceea El i-a împiedicat să lupte pe calea Sa. Dacă ar fi dorit să iasă, ar fi făcut pregătirile necesare, însă lui Allah nu I-a plăcut pornirea lor, așa că i-a ținut pe loc și li s-a spus: „Rămâneți cu cei care rămân” (at-Tawbah, 9:46).

„Și pentru ca Allah să-i curețe pe cei care cred.” Aceasta este tot o înțelepciune: prin aceste lucruri, Allah îi curăță pe credincioși de păcatele și lipsurile lor. Aceasta arată că martiriul și lupta pe calea lui Allah șterg păcatele și îndepărtează lipsurile.

De asemenea, Allah îi separă astfel pe credincioși de ipocriți, pentru ca cei dintâi să se elibereze de aceștia și să-l deosebească pe credincios de ipocrit. Tot printre înțelepciuni se află faptul că Allah rânduiește aceasta „pentru a-i nimici pe cei care nu cred”, adică pentru ca înfrângerea vremelnică a credincioșilor să devină o cauză a nimicirii și a dezrădăcinării dușmanilor prin pedeapsă.

Când dobândesc biruința, cei care nu cred săvârșesc nedreptăți și adaugă o altă răzvrătire la răzvrătirea lor. Prin aceasta ajung să merite o pedeapsă grabnică, din mila lui Allah față de robii Săi credincioși.

Apoi Allah Preaînaltul a spus: „Oare ați crezut că veți intra în Grădină înainte ca Allah să-i deosebească pe cei dintre voi care luptă pe calea Sa și să-i deosebească pe cei răbdători?” Aceasta este o întrebare de mustrare: să nu credeți și să nu vă treacă prin minte că veți intra în Grădină fără osteneală, fără să îndurați greutățile pe calea lui Allah și fără să căutați mulțumirea Sa.

Grădina este cea mai înaltă țintă și cel mai bun lucru pentru care se întrec cei care se întrec. Cu cât ținta este mai mare, cu atât sunt mai însemnate mijloacele și faptele care duc la ea. La odihnă nu se ajunge decât prin părăsirea odihnei, iar desfătarea nu se dobândește decât prin renunțarea la desfătare.

Însă greutățile acestei lumi care îl ating pe rob pe calea lui Allah, atunci când sufletul se hotărăște să le primească, se deprinde cu ele și cunoaște sfârșitul la care duc, se preschimbă pentru oamenii cu vedere pătrunzătoare în daruri care le aduc bucurie, iar greutățile nu-i mai tulbură. Acesta este harul lui Allah, pe care El îl dăruiește cui voiește.

Apoi Allah i-a mustrat pentru lipsa de răbdare față de un lucru pe care îl doriseră și a cărui venire o așteptaseră: „Voi vă doreați moartea înainte de a o întâlni.” Mulți dintre Companioni - Allah să fie mulțumit de ei - care nu luaseră parte la Badr își doreau ca Allah să le aducă o confruntare în care să-și poată dărui întreaga strădanie.

Allah Preaînaltul le-a spus: „Acum ați văzut-o”, adică ați văzut cu ochii voștri ceea ce vă doriserăți, „cu ochii voștri”. De ce atunci lipsa de răbdare? Această stare nu se cuvine și nu este frumoasă, mai ales pentru cel care și-a dorit acel lucru și a primit ceea ce și-a dorit. Datoria lui este să-și dăruiască toată strădania și să facă tot ceea ce îi stă în putere.

Versetul arată că nu este rău ca omul să-și dorească martiriul. Dovada este că Allah Preaînaltul le-a aprobat dorința și nu i-a mustrat pentru ea, ci i-a mustrat numai pentru că nu au lucrat potrivit cerințelor ei. Allah știe cel mai bine.

Versetele 144 și 145

Allah Preaînaltul spune: „Muhammad nu este decât un Mesager, iar înaintea lui au trecut și alți Mesageri.” El nu este un Mesager fără precedent, ci este de același fel cu Mesagerii dinaintea lui. Îndatorirea lor este să transmită mesajul Domnului lor și să-I împlinească poruncile. Ei nu trăiesc veșnic, iar rămânerea lor în viață nu este o condiție pentru împlinirea poruncilor lui Allah. Datoria comunităților este să-L adore pe Domnul lor în orice vreme și în orice împrejurare.

De aceea El a spus: „Dacă el moare ori este ucis, vă veți întoarce pe urmele voastre?”, părăsind credința, jihadul ori celelalte lucruri pe care vi le-a adus? „Cel care se întoarce pe urmele sale nu-I va aduce lui Allah nicio vătămare”, ci se va vătăma numai pe sine. Allah Preaînaltul nu are nevoie de el, va statornici religia Sa și îi va înălța pe robii Săi credincioși.

După ce i-a mustrat pe cei care se întorc pe urmele lor, Allah i-a lăudat pe cei care rămân statornici alături de Mesager și împlinesc porunca Domnului lor: „iar Allah îi va răsplăti pe cei recunoscători.” Recunoștința nu există decât prin împlinirea adorării lui Allah Preaînaltul în orice împrejurare.

În acest verset nobil se află o îndrumare din partea lui Allah pentru robii Săi: ei trebuie să se afle într-o stare în care pierderea unui conducător, oricât de însemnat ar fi, să nu le zdruncine credința ori vreuna dintre cerințele ei. Aceasta se poate împlini numai dacă, pentru fiecare chestiune a religiei, sunt pregătiți mai mulți oameni pricepuți, astfel încât, atunci când unul lipsește, altul să-i ia locul.

Ținta tuturor credincioșilor trebuie să fie statornicirea religiei lui Allah și apărarea ei după putință, fără ca ei să-și lege scopul de un anumit conducător, excluzându-i pe ceilalți. Într-o asemenea stare, treburile lor se statornicesc și se îndreaptă.

Versetul este și una dintre cele mai mari dovezi ale virtuții lui as-Siddiq al-Akbar (cel mai mare dintre cei deplin sinceri), Abu Bakr, și a Companionilor săi, care au luptat împotriva apostaților după moartea Mesagerului lui Allah - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa -, căci ei sunt fruntașii celor recunoscători.

Apoi Allah Preaînaltul a vestit că toate sufletele sunt legate de termenele lor prin îngăduința, hotărârea și rânduiala Sa. Cel căruia i-a fost hotărât să moară va muri chiar și fără o cauză văzută, iar celui căruia El îi voiește rămânerea în viață nu-i vor face rău toate cauzele vătămătoare, chiar dacă s-ar aduna, înainte să-i sosească termenul.

Aceasta pentru că Allah a hotărât, a rânduit și a scris termenul fiecăruia. Când termenul lor sosește, nu-l pot întârzia și nici grăbi cu niciun ceas.

Apoi Allah Preaînaltul a vestit că le dă oamenilor din răsplata acestei lumi și din răsplata Vieții de Apoi potrivit cu ceea ce doresc: „Celui care dorește răsplata acestei lumi îi vom da din ea, iar celui care dorește răsplata Vieții de Apoi îi vom da din ea.”

Allah Preaînaltul a spus: „Tuturor le dăruim - și acestora, și acelora - din darul Domnului tău, iar darul Domnului tău nu este oprit. Privește cum i-am ridicat pe unii deasupra altora; însă Viața de Apoi are trepte mai înalte și o întâietate mai mare” (al-Isra', 17:20-21).

„Noi îi vom răsplăti pe cei recunoscători.” El nu le-a precizat răsplata, pentru a arăta mulțimea și măreția ei și pentru ca oamenii să știe că răsplata este pe măsura recunoștinței, fie ea puțină sau multă, și pe măsura frumuseții ei.

Versetele 146 la 148

Aceasta este o mângâiere pentru credincioși și un îndemn de a-i urma pe cei de dinainte și de a lucra așa cum au lucrat ei. Lucrul acesta s-a petrecut și în trecut, iar rânduiala lui Allah nu a încetat să se împlinească astfel.

El a spus: „Câți Profeți”, adică mulți Profeți, „nu au luptat, având alături mulți oameni devotați”, adică grupuri numeroase dintre urmașii lor, pe care Profeții îi crescuseră prin credință și fapte drepte. Unii au fost uciși, alții răniți și au suferit și alte încercări, însă „nu și-au pierdut curajul din pricina suferințelor care i-au lovit pe calea lui Allah, nu au slăbit și nu s-au supus dușmanului”.

Inimile lor nu au slăbit, trupurile lor nu și-au pierdut puterea, iar ei nu s-au umilit înaintea dușmanului. Dimpotrivă, au răbdat, au rămas statornici și și-au întărit sufletele. De aceea El a spus: „Allah îi iubește pe cei răbdători.”

Apoi Allah le-a amintit cuvintele și cererea de biruință adresată Domnului lor: „Singurele lor cuvinte” în acele împrejurări grele „au fost: Domnul nostru, iartă-ne păcatele și depășirile noastre de măsură.” Depășirea măsurii înseamnă trecerea dincolo de limită, spre ceea ce este oprit.

Ei știau că păcatele și depășirea măsurii sunt printre cele mai mari cauze pentru care Allah îi lipsește de ajutor și că eliberarea de ele este una dintre cauzele biruinței. De aceea I-au cerut Domnului să li le ierte.

Ei nu s-au bizuit pe strădania și răbdarea pe care le arătaseră, ci s-au bizuit pe Allah. I-au cerut să le întărească pașii la întâlnirea cu dușmanii care nu cred și să le dăruiască biruința asupra lor. Astfel, au îmbinat răbdarea și părăsirea opusului ei cu căința, cererea de iertare și cererea de biruință de la Domnul lor.

De aceea, Allah le-a dăruit biruința și le-a rânduit sfârșitul bun în această lume și în Viața de Apoi: „Allah le-a dăruit răsplata acestei lumi”, adică biruința, izbânda și prada, „și frumusețea răsplății din Viața de Apoi”, adică dobândirea mulțumirii Domnului lor și a desfătării statornice, ferită de orice lucru care o tulbură.

Aceasta s-a datorat faptului că ei au săvârșit pentru El fapte bune, iar El le-a dat cea mai frumoasă răsplată. De aceea a spus: „Allah îi iubește pe cei care fac binele” în adorarea Creatorului și în purtarea față de făpturi. Din ihsan face parte și ca, în lupta împotriva dușmanilor, omul să lucreze așa cum au lucrat acești credincioși.

Versetele 149 la 151

Prin aceste cuvinte, Allah le interzice credincioșilor să li se supună celor care nu cred, fie ei ipocriți ori politeiști. Dacă li se supun, aceștia nu le doresc decât răul și urmăresc să-i întoarcă la necredință, al cărei sfârșit este dezamăgirea și pierderea.

Apoi Allah a vestit că El este Ocrotitorul și Ajutătorul lor. În aceasta se află o înștiințare și o veste bună pentru ei: El le poartă de grijă prin blândețea Sa și îi ferește de feluritele rele. Totodată, aceasta îi îndeamnă să-L ia numai pe El drept Ocrotitor și Ajutător, fără nicio altă făptură.

Din ocrotirea și ajutorul Său face parte faptul că El le-a făgăduit că va arunca spaimă în inimile dușmanilor lor dintre cei care nu cred. Aceasta este o teamă puternică, ce îi împiedică să-și atingă multe dintre scopuri. Allah Preaînaltul Și-a împlinit făgăduința.

După ce politeiștii s-au îndepărtat de la bătălia de la Uhud, s-au sfătuit între ei și au spus: „Cum să plecăm după ce i-am ucis pe cei pe care i-am ucis și i-am înfrânt, fără să-i nimicim cu totul?” Ei s-au gândit să se întoarcă, însă Allah a aruncat spaimă în inimile lor, iar ei s-au îndepărtat dezamăgiți.

Fără îndoială, aceasta este una dintre cele mai mari forme de ajutor. S-a arătat mai sus că biruința dăruită de Allah robilor Săi credincioși se încadrează întotdeauna într-una dintre două situații: fie El nimicește o parte dintre cei care nu cred, fie îi zdrobește, iar ei se întorc dezamăgiți. Aici s-a împlinit a doua situație.

Apoi Allah a amintit cauza care a dus la aruncarea spaimei în inimile celor care nu cred: „fiindcă I-au asociat lui Allah lucruri pentru care El nu a pogorât nicio dovadă”. Aceasta li se întâmplă din cauza rivalilor și idolilor pe care i-au luat în afara Lui, potrivit poftelor și voințelor lor stricate, fără nicio dovadă și niciun argument. Ei s-au rupt de ocrotirea Unicului, a Celui Milostiv.

De aceea, politeistul este cuprins de spaimă înaintea credinciosului: nu se sprijină pe un reazem trainic și nu are niciun adăpost în vreme de greutate și strâmtorare. Aceasta este starea lui în această lume, iar în Viața de Apoi lucrurile vor fi și mai grele și mai cumplite.

De aceea El a spus: „Adăpostul lor va fi Focul”, adică locuința statornică spre care se vor retrage și din care nu vor mai ieși. „Ce rea este locuința celor nedrepți!” Din pricina nedreptății și a vrăjmășiei lor, Focul a devenit locuința lor.

Versetul 152

„Allah Și-a împlinit făgăduința față de voi” cu privire la biruință. El v-a ajutat împotriva lor până când ei v-au întors spatele, iar voi ați început să-i doborâți. Apoi ați devenit voi înșivă cauza nenorocirii voastre și i-ați ajutat pe dușmani împotriva voastră.

Aceasta s-a întâmplat când v-ați pierdut curajul, adică ați slăbit și v-ați descurajat, „v-ați certat cu privire la poruncă”, părăsind porunca lui Allah de a rămâne uniți și de a nu vă dezbina. V-ați deosebit în păreri: unii au spus că trebuie să rămână în locul în care îi așezase Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa -, iar alții au spus: „De ce să mai rămânem aici, când dușmanul a fost înfrânt și nu mai există niciun pericol?”

Astfel, nu v-ați supus Mesagerului și ați părăsit porunca lui, după ce Allah vă arătase ceea ce iubeați: înfrângerea dușmanilor voștri. Datoria celui pe care Allah l-a binecuvântat cu ceea ce iubește este mai mare decât datoria altuia. În această situație, în chip deosebit, iar în toate celelalte situații, în general, datoria este împlinirea poruncii lui Allah și a Mesagerului Său.

„Unii dintre voi doresc această lume” - aceștia sunt cei a căror dorință a dus la cele întâmplate -, „iar alții doresc Viața de Apoi” - aceștia sunt cei care au rămas credincioși poruncii Mesagerului lui Allah și au stat acolo unde li se poruncise.

„Apoi El v-a îndepărtat de ei”, adică după ce aceste lucruri s-au ivit din partea voastră, Allah v-a făcut să vă întoarceți fețele de la ei, iar situația s-a schimbat în favoarea dușmanului. Aceasta a fost o încercare și un examen de la Allah pentru voi, prin care credinciosul să se deosebească de cel care nu crede, iar cel ascultător de cel neascultător, și prin care Allah să șteargă, datorită acestei nenorociri, ceea ce săvârșiserăți.

De aceea El a spus: „însă v-a iertat. Allah este Stăpânul unui mare har față de credincioși”, adică are față de ei un har măreț. El i-a binecuvântat cu Islamul, i-a călăuzit spre legiuirile sale, le-a iertat faptele rele și i-a răsplătit pentru nenorocirile lor.

Din harul Său față de credincioși face parte faptul că El nu le rânduiește niciun bine și nicio nenorocire fără ca acestea să ajungă, în cele din urmă, un bine pentru ei. Dacă îi atinge prosperitatea și ei sunt recunoscători, le dă răsplata celor recunoscători; iar dacă îi atinge greutatea și ei rabdă, le dă răsplata celor răbdători.

Versetele 153 și 154

Allah Preaînaltul le amintește starea în care se aflau atunci când au fugit din luptă și îi mustră pentru aceasta: „Amintiți-vă când fugeați urcând”, adică vă grăbeați să fugiți, „fără să vă întoarceți spre nimeni”. Niciunul dintre voi nu se oprea pentru altul și nici nu privea spre el; singura voastră preocupare era fuga și salvarea din luptă.

Cu toate acestea, nu vă amenința un pericol atât de mare, fiindcă nu voi erați cei mai apropiați de dușman și cei care înfruntau direct vâltoarea luptei. Dimpotrivă, „Mesagerul vă chema din urmă”, adică din locul aflat spre oamenii aceia, spunând: „Veniți la mine, robi ai lui Allah!³” Voi însă nu v-ați întors spre el și nu ați răspuns chemării sale.

Fuga însăși atrăgea mustrarea, iar faptul că nu ați răspuns chemării Mesagerului - căruia trebuia să-i dați întâietate chiar și față de propriul vostru suflet - făcea ca mustrarea pentru rămânerea în urmă să fie și mai mare.

„Atunci El v-a răsplătit”, adică v-a răsplătit pentru ceea ce ați făcut, „cu mâhnire peste mâhnire”: o mâhnire urmată de alta. A fost mâhnirea pierderii biruinței și a prăzii, mâhnirea fugii voastre și apoi mâhnirea care v-a făcut să le uitați pe toate celelalte: vestea că Muhammad - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - ar fi fost ucis.

Însă, prin blândețea și grija Sa frumoasă față de robi, Allah a făcut ca reunirea tuturor acestor lucruri să fie un bine pentru robii Săi credincioși. De aceea El a spus: „pentru ca voi să nu vă întristați nici pentru ceea ce vă scăpase”, adică biruința și izbânda, „nici pentru ceea ce vă lovise”, adică înfrângerea, uciderea și rănile.

Când v-ați încredințat că Mesagerul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - nu fusese ucis, acele nenorociri au devenit ușoare pentru voi, iar voi v-ați bucurat că el era în viață, lucru care v-a mângâiat pentru orice nenorocire și încercare. Câte taine și înțelepciuni a rânduit Allah în cuprinsul nenorocirilor și al încercărilor!

Toate acestea izvorăsc din știința Sa și din cunoașterea Sa desăvârșită a faptelor voastre, atât a celor văzute, cât și a celor ascunse. De aceea El a spus: „Allah cunoaște bine ceea ce faceți.”

Cuvintele „pentru ca voi să nu vă întristați nici pentru ceea ce vă scăpase, nici pentru ceea ce vă lovise” pot avea și următorul înțeles: Allah a rânduit ca mâhnirea și nenorocirea aceea să vă atingă pentru ca sufletele voastre să se deprindă cu asemenea încercări, să vă obișnuiți să răbdați în vremea nenorocirilor, iar purtarea greutăților să vă devină mai ușoară.

„Apoi, după mâhnirea” care vă lovise, „El a pogorât asupra voastră liniște: un somn ușor care a cuprins o parte dintre voi.” Fără îndoială, aceasta a fost milă și bunătate față de ei, o întărire a inimilor și un spor de liniște. Celui cuprins de teamă nu-i vine somnul, din pricina fricii aflate în inima sa; când însă frica părăsește inima, somnul îl poate cuprinde.

Grupul pe care Allah l-a binecuvântat cu somn era al credincioșilor, care nu aveau altă preocupare decât statornicirea religiei lui Allah, căutarea mulțumirii lui Allah și a Mesagerului Său și binele fraților lor musulmani.

Cât despre celălalt grup, cei care „erau preocupați numai de ei înșiși”, ei nu purtau grija nimănui în afară de ei, din pricina ipocriziei ori a slăbiciunii credinței lor. De aceea somnul nu i-a cuprins așa cum i-a cuprins pe ceilalți.

„Ei spuneau: Avem noi vreun cuvânt de spus în această privință?” Aceasta este o întrebare prin care negau orice asemenea posibilitate; cu alte cuvinte, spuneau că nu vor avea nicio parte de biruință și izbândă. Ei au gândit rău despre Domnul lor, despre religia Sa și despre Profetul Său, socotind că Allah nu va duce la bun sfârșit lucrarea Mesagerului Său și că această înfrângere va pune capăt religiei lui Allah.

Allah le-a răspuns: „Spune: Întreaga hotărâre Îi aparține lui Allah.” Hotărârea cuprinde atât porunca Sa legată de predestinare, cât și porunca Sa religioasă. Toate lucrurile se petrec prin hotărârea și rânduiala lui Allah, iar sfârșitul va fi biruința și izbânda pentru cei apropiați Lui și pentru oamenii care I se supun, indiferent de încercările prin care trec.

„Ei ascund în sufletele lor ceea ce nu-ți arată” se referă la ipocriți. Apoi Allah a lămurit lucrul pe care îl ascundeau: „Spun: Dacă am fi avut vreun cuvânt de spus în această privință”, adică dacă părerea și sfatul nostru cu privire la această confruntare ar fi fost luate în seamă, „nu am fi fost uciși aici.”

Prin aceasta, ei obiectau, tăgăduiau hotărârea lui Allah, socoteau nechibzuită părerea Mesagerului lui Allah și a Companionilor săi și se lăudau pe ei înșiși. Allah le-a răspuns: „Spune: Chiar dacă ați fi rămas în casele voastre”, care sunt locurile cele mai îndepărtate de împrejurările în care omul poate fi ucis, „cei cărora le-a fost scrisă moartea ar fi ieșit la locurile unde aveau să cadă.”

Mijloacele de apărare, oricât de puternice ar fi, folosesc numai dacă nu contravin hotărârii și rânduielii divine. Când li se împotrivește hotărârea, ele nu folosesc la nimic. Ceea ce Allah a scris în Tabla Păstrată cu privire la viață și la moarte trebuie negreșit să se împlinească.

„Și pentru ca Allah să pună la încercare ceea ce se află în piepturile voastre”, adică să arate ce se află acolo: ipocrizie, credință ori slăbiciune a credinței, „și să curețe ceea ce este în inimile voastre” de șoaptele lui Shaytan și de însușirile nevrednice care izvorăsc din ele.

„Allah cunoaște bine tainele piepturilor”, adică știe ceea ce se află în ele și ceea ce ele ascund. Știința și înțelepciunea Sa au cerut ca El să rânduiască împrejurări prin care lucrurile ascunse în piepturi și tainele sufletelor să iasă la iveală.

Versetul 155

Allah Preaînaltul vestește starea celor care au fugit în ziua bătăliei de la Uhud și cauza fugii lor. Aceasta a venit din ademenirea lui Shaytan, care a dobândit putere asupra lor din pricina unora dintre păcatele lor. Ei înșiși i-au deschis calea spre sufletele lor și i-au îngăduit să-i stăpânească prin neascultările pe care le-au săvârșit, fiindcă păcatele sunt mijlocul său de călărie și poarta sa de intrare.

Dacă s-ar fi adăpostit în supunerea față de Domnul lor, el nu ar fi avut nicio putere asupra lor. Allah Preaînaltul a spus: „Asupra robilor Mei nu vei avea nicio putere” (al-Isra', 17:65).

Apoi Allah a vestit că i-a iertat, după ce ei săvârșiseră fapte pentru care puteau fi trași la răspundere. Dacă i-ar fi tras la răspundere, i-ar fi putut nimici cu totul.

„Allah este Atoateiertător” față de păcătoșii care greșesc, călăuzindu-i spre căință și cererea de iertare și trimițându-le încercări care șterg păcatele. El este „Îndelung-Răbdător”: nu grăbește pedeapsa celui care nu I se supune, ci îi dă răgaz și îl cheamă să se întoarcă spre El și să se apropie de El. Dacă omul se căiește și se întoarce, Allah îi primește căința și îl face ca și cum nu ar fi săvârșit niciun păcat și nu ar fi avut nicio lipsă.

Toată lauda Îi aparține lui Allah pentru bunătatea Sa.

Versetele 156 la 158

Allah Preaînaltul le interzice robilor Săi credincioși să se asemene cu cei care nu cred în Domnul lor și nici în hotărârea și rânduiala Sa, fie ei ipocriți ori alții. El le interzice să li se asemene în orice privință și, îndeosebi, în lucrul amintit aici.

Aceștia spun despre frații lor de religie ori de rudenie, atunci când ei „călătoresc prin țară”, adică pornesc în călătorie pentru negoț, „ori pleacă la luptă”, iar unii dintre ei sunt uciși sau mor: „Dacă ar fi rămas cu noi, nu ar fi murit și nu ar fi fost uciși.” Prin aceste cuvinte, ei se împotrivesc hotărârii divine.

Spusele lor sunt mincinoase, căci Allah Preaînaltul a zis: „Spune: Chiar dacă ați fi rămas în casele voastre, cei cărora le-a fost scrisă moartea ar fi ieșit la locurile unde aveau să cadă” (Al 'Imran, 3:154).

Această minciună nu le aduce niciun folos. Dimpotrivă, Allah face ca vorbele și credința lor să devină o mâhnire în inimile lor, iar nenorocirea lor se îngreunează. Credincioșii, în schimb, știu că lucrul acela s-a petrecut prin hotărârea lui Allah; ei cred și se supun, iar Allah le călăuzește și le întărește inimile, ușurându-le astfel nenorocirea.

Allah le răspunde: „Allah dă viață și dă moarte”, adică numai El face aceasta, iar nicio măsură de precauție nu poate înlătura hotărârea. „Allah vede bine ceea ce faceți” și vă va răsplăti după faptele și tăgăduirea voastră.

Apoi Allah Preaînaltul vestește că a fi ucis pe calea Sa ori a muri pe această cale nu este o lipsă și nici un lucru de care omul să se ferească. Dimpotrivă, este un lucru pentru care se cuvine ca oamenii să se întreacă, fiindcă este o cale ce duce la iertarea și mila lui Allah. Acestea sunt mai bune decât bunurile acestei lumi pe care le adună oamenii.

De asemenea, fie că făpturile mor, fie că sunt ucise, oricare ar fi împrejurarea, întoarcerea și sfârșitul lor sunt la Allah, iar El îl va răsplăti pe fiecare după fapta sa. Unde ar putea fugi oamenii dacă nu spre Allah și ce adăpost ar avea, în afară de a se ține strâns de funia Lui?

Versetul 159

Prin mila lui Allah față de tine și față de Companionii tăi, El te-a binecuvântat făcându-te blând cu ei, smerit și apropiat de ei, milos față de ei și frumos la purtare. De aceea s-au strâns în jurul tău, te-au iubit și s-au supus poruncii tale.

„Dacă ai fi fost aspru”, adică urât la purtare, „și cu inima împietrită”, adică nemilos, „ei s-ar fi risipit din jurul tău”, fiindcă aceste însușiri îi îndepărtează pe oameni și îi fac să-l urască pe cel care le poartă.

Purtarea frumoasă a conducătorului religios îi atrage pe oameni spre religia lui Allah și îi face să o iubească, pe lângă lauda și răsplata deosebită care îi revin celui ce se poartă astfel. Purtarea urâtă a conducătorului religios îi îndepărtează pe oameni de religie și îi face să o urască, pe lângă mustrarea și pedeapsa deosebită care îi revin celui ce se poartă astfel.

Dacă Allah îi adresează aceste cuvinte Mesagerului ferit de păcat, ce se poate spune despre alții? Oare nu se numără printre cele mai mari îndatoriri și cele mai însemnate lucruri urmarea purtării sale nobile și purtarea față de oameni așa cum se purta el - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa -, cu blândețe și caracter frumos, apropiindu-le inimile? Prin aceasta este împlinită porunca lui Allah, iar robii lui Allah sunt atrași spre religia Sa.

Apoi Allah Preaînaltul i-a poruncit să-i ierte pentru lipsurile arătate față de dreptul său - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - și să ceară iertare pentru lipsurile lor față de dreptul lui Allah, unind astfel iertarea cu binefacerea.

„Și sfătuiește-te cu ei în treburile importante”, adică în chestiunile care au nevoie de consultare, cercetare și cugetare. Consultarea cuprinde foloase și avantaje religioase și lumești care nu pot fi numărate.

Printre ele se află faptul că sfătuirea este un act de adorare prin care omul se apropie de Allah. Ea le împacă inimile și îndepărtează apăsarea care poate apărea în ele atunci când se petrec lucruri însemnate. Când cel care răspunde de oameni îi adună pe cei cu judecată și virtute și se sfătuiește cu ei asupra unei situații, sufletele lor se liniștesc, îl iubesc și înțeleg că el nu acționează singur, după bunul plac, ci urmărește binele general al tuturor.

Atunci ei își dau întreaga strădanie și tot ceea ce pot pentru a i se supune, fiindcă știu că el caută folosul tuturor. Cu cel care nu se poartă astfel lucrurile stau altfel: oamenii aproape că nu-l iubesc cu adevărat și nu i se supun, iar dacă i se supun, supunerea lor nu este deplină.

Un alt folos este acela că, prin punerea minților la lucru în scopul pentru care au fost create, cugetarea devine mai limpede, iar înțelegerea sporește.

De asemenea, consultarea dă naștere unei păreri corecte. Cel care se sfătuiește cu alții rareori greșește în ceea ce face; iar dacă greșește ori nu-și atinge scopul, el nu este vrednic de mustrare.

Dacă Allah îi spune Mesagerului Său - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa -, care avea cea mai desăvârșită judecată dintre oameni, cea mai bogată știință și cel mai bun discernământ: „sfătuiește-te cu ei în treburile importante”, ce se poate spune despre ceilalți?

Apoi Allah Preaînaltul a spus: „Iar când ai luat o hotărâre”, adică atunci când te-ai hotărât asupra unui lucru după consultare, dacă el necesită consultare, „încrede-te în Allah”: bizuie-te pe puterea și tăria lui Allah și leapădă orice încredere în propria ta putere și tărie. „Allah îi iubește pe cei care se încred în El” și caută adăpost la El.

Versetul 160

Dacă Allah vă întărește prin biruința și ajutorul Său, „nimeni nu vă poate birui”, chiar dacă toți oamenii din toate ținuturile, cu întreaga lor înzestrare, s-ar aduna împotriva voastră. Nimeni nu-L poate birui pe Allah. El le-a supus pe toate făpturile și le ține în puterea Sa; nicio vietate nu se mișcă și nu rămâne nemișcată decât cu îngăduința Lui.

„Iar dacă El vă lipsește de ajutor” și vă lasă în seama voastră, „cine vă mai poate ajuta după El?” Veți fi lipsiți de ajutor chiar dacă toate făpturile v-ar veni în sprijin.

Aceste cuvinte cuprind porunca de a cere biruința de la Allah, de a te bizui pe El și de a te dezice de orice putere și tărie proprie. De aceea El a spus: „În Allah să se încreadă credincioșii.” Așezarea numelui lui Allah la început arată limitarea: în Allah, nu în altcineva, să vă încredeți.

Se știe că numai El dăruiește biruința. A te bizui pe El este tawhid și duce la atingerea scopului, pe când a te bizui pe altcineva este shirk, care nu-i aduce omului niciun folos, ci îi face rău. Versetul poruncește încrederea numai în Allah și arată că încrederea robului în El este pe măsura credinței sale.

Versetul 161

Ghulul înseamnă însușirea pe ascuns a unui lucru din pradă și trădarea în privința oricărui bun încredințat spre administrare. El este interzis prin consens și se numără printre păcatele mari, așa cum arată acest verset nobil și alte texte.

Allah Preaînaltul vestește că nu se cuvine și nu este cu putință ca un Profet să săvârșească ghulul, fiindcă acesta, după cum s-a arătat, se numără printre cele mai mari păcate și cele mai rele defecte.

Allah Preaînaltul i-a ocrotit pe Profeții Săi de orice lucru care i-ar întina ori le-ar știrbi cinstea. I-a făcut pe ei oamenii cu cea mai frumoasă purtare, cu sufletele cele mai curate, mai neprihănite și mai bune, i-a ferit de orice lipsă și i-a făcut purtătorii mesajului Său și locul înțelepciunii Sale. „Allah știe cel mai bine cui să-i încredințeze mesajul Său” (al-An'am, 6:124).

De îndată ce robul știe că unul dintre ei este Profet, el este sigur că acesta este ferit de orice lucru care i-ar știrbi cinstea și nu mai are nevoie de o dovadă împotriva celor spuse despre el de dușmanii săi, fiindcă însăși cunoașterea profeției sale cere respingerea acelor vorbe.

De aceea, versetul folosește o formulare care exclude cu totul existența unei asemenea fapte din partea lor: „Nu este cu putință ca un Profet să-și însușească pe ascuns ceva din pradă.” Această faptă este cu neputință pentru cei pe care Allah i-a ales ca Profeți.

Apoi Allah a amintit amenințarea adresată celui care săvârșește ghulul: „Cel care își însușește ceva pe ascuns îl va aduce în Ziua Învierii”, adică va veni purtând pe spate lucrul pe care și l-a însușit pe ascuns, fie că este un animal, un bun ori altceva, și prin el va fi pedepsit în Ziua Învierii.

„Apoi fiecare suflet va primi pe deplin răsplata pentru ceea ce a dobândit.” Atât cel care săvârșește ghulul, cât și ceilalți își vor primi pe deplin răsplata ori povara, potrivit cu ceea ce au dobândit. „Nimeni nu va fi nedreptățit”: faptelor lor rele nu li se va adăuga nimic, iar din faptele lor bune nu li se va scădea nimic.

Cugetă la frumusețea acestei precizări din versetul nobil. După ce a amintit pedeapsa celui care săvârșește ghulul și faptul că va veni în Ziua Învierii purtând ceea ce și-a însușit pe ascuns, Allah a voit să amintească răsplătirea lui deplină. Dacă s-ar fi limitat la el, formularea ar fi putut lăsa impresia că oamenii care săvârșesc alte fapte nu vor fi răsplătiți pe deplin. De aceea El a folosit o expresie generală, care îl cuprinde atât pe acesta, cât și pe toți ceilalți.

Versetele 162 și 163

Allah Preaînaltul vestește că acela al cărui scop este mulțumirea Domnului său și care lucrează ceea ce Îi este plăcut nu este asemenea celui care nu face aceasta, ci stăruie în păcate și atrage asupra sa mânia Domnului său.

Aceste două categorii nu sunt egale nici în hotărârea lui Allah, nici potrivit înțelepciunii Sale și nici potrivit firii pe care El a sădit-o în robii Săi: „Oare cel credincios este asemenea celui nelegiuit? Ei nu sunt egali” (as-Sajdah, 32:18).

De aceea El a spus aici: „Ei au trepte diferite înaintea lui Allah”, adică toți se deosebesc în treptele și locurile lor, potrivit deosebirilor dintre faptele lor.

Cei care urmează mulțumirea lui Allah se străduiesc să dobândească treptele înalte, locurile alese și încăperile din Grădină, iar Allah le dăruiește din harul și dărnicia Sa potrivit faptelor lor. Cei care urmează lucrurile ce atrag mânia lui Allah coboară spre treptele adânci, până la cea mai de jos, fiecare după fapta sa.

Allah vede bine faptele lor. Nimic din ele nu-I este ascuns; El le-a cunoscut, le-a consemnat în Tabla Păstrată și i-a însărcinat pe îngerii Săi nobili și vrednici de încredere să le scrie, să le păstreze și să le înregistreze cu exactitate.

Versetul 164

Acest har pe care Allah l-a dăruit robilor Săi este cea mai mare binecuvântare și temelia tuturor binecuvântărilor. Este harul trimiterii acestui Mesager nobil, prin care Allah i-a scos din rătăcire și i-a ocrotit de pieire.

El a spus: „Allah le-a dăruit credincioșilor un mare har atunci când a trimis printre ei un Mesager dintre ei.” Ei îi cunoșteau obârșia, starea și limba; el era din poporul și tribul lor, le dorea binele și era milos față de ei.

El „le recită versetele Sale”, învățându-i cuvintele și înțelesurile lor, „îi curăță” de shirk, păcate, însușiri josnice și toate purtările rele și „îi învață Cartea”.

Termenul „Cartea” poate avea aici un sens generic, desemnând nobilul Coran; în acest caz, prin cuvintele „le recită versetele Sale” se înțeleg semnele din univers. O altă posibilitate este ca „Cartea” să însemne scrierea; astfel, Allah le-ar fi amintit drept binefacere faptul că i-a învățat cartea și scrierea, prin care științele sunt dobândite și păstrate.

„Înțelepciunea” poate însemna Sunnah, care este perechea Coranului, ori așezarea lucrurilor la locul lor și cunoașterea tainelor Legii revelate.

Astfel, Mesagerul a unit pentru ei învățarea hotărârilor, învățarea mijloacelor prin care hotărârile sunt puse în practică și învățarea mijloacelor prin care le sunt înțelese foloasele și roadele. Prin aceste lucruri mărețe, ei au ajuns mai presus de toate celelalte făpturi și au devenit învățați devotați Domnului.

„Deși mai înainte”, înainte de trimiterea acestui Mesager, „se aflau într-o rătăcire vădită.” Ei nu cunoșteau calea care duce la Domnul lor și nici lucrurile care curăță și purifică sufletele. Dimpotrivă, săvârșeau orice lucru pe care neștiința lor li-l înfățișa drept frumos, chiar dacă acesta se împotrivea minții tuturor oamenilor înțelepți.

Versetele 165 la 168

Aceasta este o mângâiere de la Allah Preaînaltul pentru robii Săi credincioși, după nenorocirea care îi lovise în ziua bătăliei de la Uhud, când aproape șaptezeci dintre ei au fost uciși.

Allah le-a spus că ei le pricinuiseră politeiștilor o nenorocire de două ori mai mare în ziua de Badr: uciseseră șaptezeci dintre fruntașii lor și luaseră alți șaptezeci prizonieri. Prin urmare, această încercare trebuia să li se pară mai ușoară, iar nenorocirea să apese mai puțin asupra lor. În plus, cele două grupuri nu erau egale: cei uciși dintre musulmani se aflau în Grădină, iar cei uciși dintre politeiști se aflau în Foc.

„Ați spus: De unde a venit aceasta?”, adică de unde ne-a venit ceea ce ne-a lovit și cum am fost înfrânți? „Spune: A venit de la voi înșivă”, atunci când v-ați certat și nu v-ați supus, după ce Allah vă arătase ceea ce iubeați.

Întoarceți mustrarea asupra voastră și feriți-vă de cauzele care duc la pieire. „Allah are putere asupra tuturor lucrurilor.” Așadar, feriți-vă să gândiți rău despre Allah. El are puterea de a vă dărui biruința, însă înțelepciunea Sa desăvârșită a cerut să vă pună la încercare și să vă lovească prin această nenorocire. Dacă ar fi voit, Allah i-ar fi biruit, însă El a rânduit ca unii dintre voi să fie încercați prin alții.

Apoi Allah a vestit că ceea ce i-a lovit în ziua în care s-au întâlnit cele două oști - oastea musulmanilor și oastea politeiștilor la Uhud -, prin ucidere și înfrângere, s-a petrecut cu îngăduința, hotărârea și rânduiala Sa. Nimeni nu poate respinge hotărârea, iar aceasta trebuie să se împlinească.

Când hotărârea divină s-a împlinit, nu mai rămâne decât supunerea față de ea. Allah a rânduit-o pentru înțelepciuni mărețe și foloase însemnate: prin ea trebuia să se deosebească credinciosul de ipocrit.

Când acestora din urmă li s-a poruncit să lupte - „Lor li s-a spus: Veniți să luptați pe calea lui Allah”, apărând religia lui Allah, ocrotind-o și căutând mulțumirea Sa, „ori măcar să vă apărați” familiile și orașul, dacă nu aveau o intenție dreaptă -, ei au refuzat și s-au scuzat spunând: „Dacă am fi știut că va avea loc o luptă, v-am fi urmat.”

Cu alte cuvinte, ei pretindeau că i-ar fi urmat pe musulmani dacă ar fi știut că urma să aibă loc o luptă între cele două tabere. În această privință mințeau. Ei știau cu siguranță - și orice om știa - că politeiștii erau plini de ură și furie împotriva credincioșilor din pricina pierderilor suferite, că își cheltuiseră averile, adunaseră toți oamenii și toată înzestrarea de care fuseseră în stare și veniseră cu o oaste numeroasă spre orașul credincioșilor, arzând de dorința de a lupta împotriva lor.

Cum ar fi fost de conceput ca între niște oameni aflați într-o asemenea stare și credincioși să nu aibă loc nicio luptă, mai ales după ce musulmanii ieșiseră din Medina și le veniseră în întâmpinare? Acest lucru era cu neputință. Ipocriții au socotit însă că scuza lor va fi primită de credincioși.

Allah Preaînaltul a spus: „În ziua aceea erau mai aproape de necredință decât de credință”, adică în acea stare, când au refuzat să iasă împreună cu credincioșii. „Ei spun cu gurile lor ceea ce nu se află în inimile lor.” Aceasta este însușirea proprie ipocriților: prin cuvintele și faptele lor ei arată contrariul lucrului pe care îl ascund în inimile și tainele lor.

Din aceasta făcea parte și afirmația lor: „Dacă am fi știut că va avea loc o luptă, v-am fi urmat”, deși știau că lupta urma să aibă loc.

Versetul este folosit ca dovadă pentru principiul potrivit căruia răul mai mic este ales pentru a-l îndepărta pe cel mai mare, iar binele mai mic este înfăptuit atunci când cel mai mare nu poate fi atins. Ipocriților li s-a poruncit să lupte pentru religie; dacă nu ar fi făcut aceasta, trebuiau măcar să-și apere familiile și patria.

„Allah știe cel mai bine ceea ce ascund.” El le va dezvălui aceasta robilor Săi credincioși și îi va pedepsi pentru ea.

Apoi Allah Preaînaltul a spus: „Aceștia sunt cei care au rămas acasă și au spus despre frații lor: Dacă ne-ar fi ascultat, nu ar fi fost uciși.” Ei au unit rămânerea în urmă de la jihad cu împotrivirea față de hotărârea și rânduiala lui Allah și cu tăgăduirea lor.

Allah le-a răspuns: „Spune: Atunci îndepărtați moartea de la voi înșivă, dacă spuneți adevărul”, când pretindeți că, dacă frații voștri v-ar fi ascultat, nu ar fi fost uciși. Voi nu puteți și nu sunteți în stare să faceți aceasta.

Aceste versete arată că în același rob se pot afla o însușire a necredinței și una a credinței și că el poate fi mai aproape de una dintre ele decât de cealaltă.

Versetele 169 la 171

Aceste versete nobile arată virtutea și cinstea martirilor și harul și bunătatea pe care Allah li le-a dăruit. Ele cuprind totodată mângâiere și alinare pentru cei vii în privința celor uciși dintre ei, precum și un îndemn de a lupta pe calea lui Allah și de a căuta martiriul.

El a spus: „Să nu-i socotești morți pe cei care au fost uciși pe calea lui Allah”, adică în lupta împotriva dușmanilor religiei, urmărind prin aceasta înălțarea Cuvântului lui Allah. Să nu-ți vină în minte și să nu socotești că ei au murit, au pierit și au pierdut plăcerea vieții lumești și desfătarea cu podoabele ei, a căror pierdere îl înspăimântă pe cel care, din lașitate, se ferește de luptă și nu dorește martiriul.

„Dimpotrivă”, ei au dobândit ceva mai mare decât lucrurile pentru care se întrec cei care se întrec. Sunt „vii la Domnul lor”, în locașul cinstei Sale. Cuvintele „la Domnul lor” arată înălțimea treptei lor și apropierea lor de Domnul lor. Ei „primesc înzestrare” din felurile de desfătare a căror adevărată descriere nu o cunoaște decât Cel care le-a dăruit-o.

Pe lângă aceasta, ei se bucură „de ceea ce Allah le-a dăruit din harul Său”. Sunt fericiți, ochii lor găsesc desfătare, iar sufletele lor se bucură, datorită frumuseții, mulțimii și măreției acelor daruri, plăcerii desăvârșite de a le primi și lipsei oricărui lucru care să le tulbure.

Allah a unit pentru ei desfătarea trupului prin înzestrare cu desfătarea inimii și a sufletului prin bucuria pentru ceea ce le-a dăruit din harul Său. Astfel, desfătarea și bucuria lor au devenit depline.

Ei „își dau unii altora vești bune despre cei rămași în urmă, care nu li s-au alăturat încă”, adică își dau unul altuia vestea bună că frații lor care nu li s-au alăturat vor veni și vor dobândi ceea ce au dobândit ei.

„Asupra lor nu va fi nicio teamă și nu se vor întrista.” Ei se bucură de îndepărtarea oricărui lucru de care ei ori frații lor s-ar fi putut teme, ceea ce presupune bucuria desăvârșită.

„Ei se bucură de o binecuvântare și de un har de la Allah”, adică se felicită unul pe altul pentru cel mai măreț lucru pentru care omul poate fi felicitat: binecuvântarea, harul și bunătatea Domnului lor.

„Allah nu lasă să se piardă răsplata credincioșilor”, ci o face să crească, le prețuiește faptele și le adaugă din harul Său lucruri la care nu ar putea ajunge prin propria lor strădanie.

Aceste versete confirmă desfătarea din barzakh, faptul că martirii se află în cel mai înalt loc la Domnul lor, precum și faptul că sufletele oamenilor buni se întâlnesc, se vizitează și își dau unul altuia vești bune.

Versetele 172 la 175

Când Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - s-a întors de la Uhud la Medina și a auzit că Abu Sufyan și politeiștii aflați cu el se gândeau să se întoarcă la Medina, i-a chemat pe Companionii săi să iasă din nou.

Ei au ieșit, în pofida rănilor pe care le purtau, răspunzând chemării lui Allah și a Mesagerului și supunându-se lui Allah și Mesagerului. Au ajuns la Hamra' al-Asad.⁴ Acolo a venit cineva și le-a spus, pentru a-i înspăimânta: „Oamenii s-au adunat împotriva voastră” și sunt hotărâți să vă nimicească.

Acest lucru nu a făcut decât să le sporească credința în Allah și încrederea în El. Ei au spus: „Allah ne este de ajuns”, adică ne este de ajuns în toate lucrurile care ne preocupă, „și ce minunat Ocrotitor este El!”, Cel care cârmuiește treburile robilor Săi și Se îngrijește de binele lor.

„Ei s-au întors”, adică au revenit, „cu o binecuvântare și cu un har de la Allah, fără să-i fi atins vreun rău.” Politeiștilor le-a ajuns vestea că Mesagerul și Companionii săi porniseră spre ei și că aceia dintre ei care rămăseseră în urmă regretau acum aceasta.

Allah a aruncat spaima în inimile politeiștilor, iar ei și-au continuat drumul înapoi spre Mecca. Credincioșii s-au întors cu o binecuvântare și cu un har de la Allah: El le dăruise izbânda de a ieși în acea stare și de a se încrede în Domnul lor, apoi le scrisese răsplata unei campanii militare depline.

Fiindcă au făcut bine supunându-se Domnului lor și s-au ferit de neascultarea față de El, ei au o răsplată mare. Acesta este harul lui Allah asupra lor.

Apoi Allah Preaînaltul a spus: „Acela este doar Shaytan, care îi înspăimântă pe aliații săi.” Cel care i-a înspăimântat prin vorbele sale despre politeiști, spunând că aceștia „s-au adunat împotriva voastră”, a fost unul dintre chemătorii lui Shaytan. Prin asemenea amenințări, Shaytan îi înspăimântă pe aliații săi, cei lipsiți de credință ori cu o credință slabă.

„Nu vă temeți de ei, ci temeți-vă de Mine, dacă sunteți credincioși.” Nu vă temeți de politeiști, aliații lui Shaytan. Ei se află în puterea lui Allah și nu pot face nimic decât potrivit hotărârii Sale. Temeți-vă, în schimb, de Allah, Cel care le dăruiește biruința aliaților Săi care se tem de El și răspund chemării Sale.

Versetul arată că teama trebuie îndreptată numai spre Allah și că ea este una dintre cerințele credinței. Teama robului față de Allah este pe măsura credinței sale, iar teama vrednică de laudă este aceea care îl împiedică pe rob să săvârșească lucrurile oprite de Allah.

Versetele 176 și 177

Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - era foarte grijuliu față de oameni și se străduia să-i călăuzească. El se întrista atunci când ei nu urmau călăuzirea.

Allah Preaînaltul i-a spus: „Să nu te întristeze cei care se grăbesc spre necredință”, din pricina dorinței lor puternice și a stăruinței cu care se îndreaptă spre ea. „Ei nu-I vor putea aduce lui Allah nicio vătămare.” Allah va dărui biruința religiei Sale, îl va întări pe Mesagerul Său și Își va împlini porunca fără ajutorul lor.

Nu le da importanță și nu te preocupa de ei. Ei nu fac decât să-și vatăme propriile suflete și să caute răul lor: pierd credința în această lume și dobândesc pedeapsa dureroasă în Viața de Apoi.

Din pricina umilirii lor înaintea lui Allah, a lipsei lor de valoare înaintea Lui și a voinței Sale de a nu le dărui nicio parte din răsplata Vieții de Apoi, El i-a lipsit de ajutor și nu le-a dăruit izbânda pe care a dăruit-o aliaților Săi și celor cărora le-a voit binele, potrivit dreptății și înțelepciunii Sale. El știa că ei nu erau potriviți pentru călăuzire și nici pregătiți să urmeze drumul drept, din pricina purtării lor stricate și a intențiilor lor rele.

Apoi Allah a vestit că aceia care au ales necredința în locul credinței și au dorit-o așa cum omul își dă averea iubită pentru a cumpăra marfa pe care o iubește „nu-I vor putea aduce lui Allah nicio vătămare”. Răul faptei lor se întoarce asupra propriilor lor suflete. De aceea El a spus: „iar ei vor avea parte de o pedeapsă dureroasă.”

Cum I-ar putea aduce lui Allah vreo vătămare? Ei au lepădat credința cu cea mai mare nepăsare și au dorit din toată inima necredință în Cel Milostiv. Allah nu are nevoie de ei. În locul lor, El a rânduit pentru religia Sa alți robi drepți și curați și a pregătit, dintre cei pe care i-a ales să-I sprijine religia, oameni cu vedere pătrunzătoare, minți înțelepte și judecată aleasă.

Allah Preaînaltul a spus: „Spune: Credeți în el ori nu credeți! Cei cărora li s-a dat știința înaintea lui, atunci când li se recită, cad cu bărbiile la pământ, prosternându-se...” (al-Isra', 17:107 și urm.).

Versetul 178

Cei care nu cred în Domnul lor, se împotrivesc religiei Sale și luptă împotriva Mesagerului Său să nu creadă că faptul că îi lăsăm în această viață lumească, nu-i nimicim și le dăm răgaz este un bine pentru ei ori un semn al iubirii Noastre față de ei. Nicidecum! Lucrurile nu stau așa cum își închipuie.

Aceasta este un rău pe care Allah îl voiește pentru ei și o sporire a pedepsei peste pedeapsa lor. De aceea El a spus: „Noi le dăm răgaz numai pentru ca ei să sporească în păcat, iar ei vor avea parte de o pedeapsă umilitoare.”

Allah îi dă răgaz celui nedrept până când acesta sporește în răzvrătire și stăruie tot mai mult în necredință; apoi, când îl apucă, îl apucă așa cum apucă Cel Atotputernic și Atotstăpânitor. Cei nedrepți să se ferească, așadar, să se lase amăgiți de răgaz și să nu creadă că pot scăpa de Cel Mare și Preaînalt.

Versetul 179

Înțelepciunea lui Allah nu cerea ca El să-i lase pe credincioși în starea în care se aflau atunci, amestecați, fără ca unii să se deosebească de ceilalți. Trebuia ca cel rău să fie deosebit de cel bun, credinciosul de ipocrit și cel sincer de mincinos.

De asemenea, înțelepciunea Sa nu cerea să le dezvăluie robilor nevăzutul pe care îl cunoaște despre ei. Înțelepciunea Sa desăvârșită a cerut, în schimb, să-i pună pe robi la încercare prin felurite încercări și examene care îl deosebesc pe cel rău de cel bun.

Allah i-a trimis pe Mesagerii Săi, a poruncit ca oamenii să li se supună, să-i urmeze și să creadă în ei și le-a făgăduit o răsplată mare pentru credință și taqwa.

Potrivit felului în care i-au urmat pe Mesageri, oamenii s-au împărțit în două categorii: ascultători și neascultători, credincioși și ipocriți, musulmani și necredincioși. Astfel, răsplata și pedeapsa sunt rânduite pe temeiul acestei deosebiri, iar dreptatea, harul și înțelepciunea lui Allah devin vădite făpturilor Sale.

Versetul 180

Cei care se zgârcesc sunt aceia care rețin lucrurile pe care le au și pe care Allah li le-a dăruit din harul Său: avere, rang, știință și alte daruri prin care Allah i-a binecuvântat și le-a făcut bine.

Allah le-a poruncit să le ofere robilor Săi din acele lucruri, într-o măsură care nu le-ar fi făcut rău. Ei însă s-au zgârcit, le-au ținut pentru ei și nu au vrut să le dăruiască robilor lui Allah, crezând că aceasta este un bine pentru ei. Dimpotrivă, ea este un rău pentru religia și viața lor lumească, atât acum, cât și în viitor.

„În Ziua Învierii, ceea ce au reținut cu zgârcenie le va fi pus în jurul gâtului”, adică lucrul pe care l-au reținut va fi făcut un cerc în jurul gâtului lor, prin care vor fi pedepsiți.

Așa cum se spune într-un hadith autentic: „În Ziua Învierii, averea zgârcitului va fi înfățișată sub chipul unui șarpe mascul pleșuv, cu două pete negre deasupra ochilor. Șarpele îl va apuca de fălci și va spune: Eu sunt averea ta, eu sunt comoara ta⁵.” Apoi Mesagerul lui Allah - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - a recitat acest verset drept adeverire a cuvintelor sale.

Ei au socotit că zgârcenia le va fi de folos și le va aduce un câștig, însă lucrurile se vor întoarce împotriva lor: ea va deveni una dintre cele mai mari pricini de vătămare pentru ei și o cauză a pedepsei.

„A lui Allah este moștenirea cerurilor și a pământului.” Allah Preaînaltul este Stăpânul întregii stăpâniri. Toate averile se întorc la adevăratul lor Stăpân, iar robii părăsesc această lume fără să ia cu ei vreun dirham, vreun dinar ori vreun alt bun.

Allah Preaînaltul a spus: „Noi moștenim pământul și pe toți cei aflați pe el, iar la Noi se vor întoarce” (Maryam, 19:40).

Cugetă la felul în care Allah a amintit atât cauza inițială, cât și cauza finală, fiecare dintre ele cerând ca robul să nu se zgârcească cu ceea ce Allah i-a dăruit.

Mai întâi, El a vestit că lucrul aflat în mâna omului este harul și binecuvântarea lui Allah. El nu este cu adevărat proprietatea robului, fiindcă, dacă nu ar fi existat harul și bunătatea lui Allah față de el, nimic din toate acestea nu ar fi ajuns la el.

Reținerea acestor bunuri înseamnă reținerea unei părți din harul și bunătatea lui Allah. Bunătatea Sa cere ca omul să facă bine robilor Săi, așa cum Allah Preaînaltul a spus: „Fă bine așa cum Allah ți-a făcut bine” (al-Qasas, 28:77).

Cel care înțelege cu adevărat că lucrul aflat în mâna lui este un har de la Allah nu va refuza să ofere darul care nu-i face rău, ci îi aduce folos inimii și averii sale, îi sporește credința și îl ocrotește de nenorociri.

Apoi Allah a amintit a doua cauză: toate lucrurile aflate în mâinile robilor se vor întoarce la Allah, iar El le va moșteni, fiind Cel mai bun dintre moștenitori. Nu are niciun rost ca omul să se zgârcească cu un lucru care va dispărea din mâna lui și va trece la altcineva.

În al treilea rând, El a amintit cauza legată de răsplată: „Allah cunoaște bine ceea ce faceți.” Dacă El cunoaște toate faptele voastre - iar aceasta presupune răsplata frumoasă pentru faptele bune și pedeapsa pentru faptele rele -, atunci cel în a cărui inimă se află chiar și greutatea unui fir de praf de credință nu va refuza să dăruiască atunci când pentru aceasta primește răsplata și nu va fi mulțumit să rețină atunci când reținerea aduce pedeapsa.

Versetele 181 și 182

Allah Preaînaltul vorbește despre acești răzvrătiți, care au rostit cea mai urâtă, mai respingătoare și mai josnică vorbă. El vestește că a auzit ceea ce au spus și că va scrie și va păstra cuvintele lor împreună cu fapta lor cumplită: uciderea Profeților care le doreau binele.

El îi va pedepsi pentru toate acestea cu cea mai aspră pedeapsă. Drept răspuns la vorbele lor: „Allah este sărac, iar noi suntem bogați”, li se va spune: „Gustați pedeapsa Focului mistuitor”, care arde și pătrunde din trup până în inimi.

Pedeapsa lor nu este o nedreptate din partea lui Allah, fiindcă El „nu este nicidecum nedrept față de robi” și este cu totul mai presus de așa ceva.

„Aceasta este pentru ceea ce au trimis înainte mâinile voastre”: faptele rușinoase și ticăloșiile lor au făcut ca ei să merite pedeapsa și să fie lipsiți de răsplată.

Exegeții au menționat că acest verset a fost pogorât cu privire la un grup dintre evrei care rostiseră aceste cuvinte. Printre ei se afla Finhas ibn 'Azura', unul dintre conducătorii învățaților evrei din Medina⁶.

Când el a auzit cuvintele lui Allah Preaînaltul: „Cine Îi va da lui Allah un împrumut frumos?” (al-Baqarah, 2:245) și „dați-I lui Allah un împrumut frumos” (al-Muzzammil, 73:20), a rostit acea vorbă cu trufie și nerușinare - Allah să-l urâțească.

Allah a relatat-o despre ei și a vestit că ea nu era ceva neobișnuit printre faptele lor respingătoare. Înainte de aceasta, ei săvârșiseră o altă faptă la fel de urâtă: îi uciseseră pe Profeți fără drept.

Precizarea „fără drept” înseamnă că au îndrăznit să-i ucidă deși cunoșteau urâțenia faptei lor. Nu au făcut-o din neștiință și rătăcire, ci din răzvrătire și încăpățânare.

Versetele 183 și 184

Allah Preaînaltul vestește starea acestor născocitori, care spuneau: „Allah ne-a poruncit”, adică ne-a poruncit și ne-a cerut, „să nu credem în niciun Mesager până când nu ne va aduce o jertfă pe care să o mistuie focul.”

Ei au unit minciuna despre Allah cu pretenția că semnul doveditor al Mesagerilor ar fi limitat la lucrul născocit de ei. Pretindeau că, atunci când refuzau să creadă într-un Mesager care nu le aducea o jertfă mistuită de foc, se supuneau Domnului lor și respectau legământul Său.

Se știe însă că Allah îl întărește pe fiecare Mesager pe care îl trimite prin semne și dovezi de felul celor pe temeiul cărora oamenii cred. El nu a limitat semnele la ceea ce susțineau ei.

Pe lângă aceasta, afirmația lor era o născocire pe care ei înșiși nu o respectaseră și o pretenție falsă potrivit căreia nu lucraseră. De aceea Allah i-a poruncit Mesagerului Său să le spună: „Înaintea mea au venit la voi Mesageri cu dovezi limpezi”, care arătau adevărul lor, „și chiar cu lucrul despre care vorbiți”, aducându-vă o jertfă mistuită de foc.

„Atunci de ce i-ați ucis, dacă spuneți adevărul?”, adică dacă sunteți sinceri când pretindeți că veți crede într-un Mesager care va aduce o jertfă mistuită de foc. Astfel au ieșit la iveală minciuna, încăpățânarea și contradicția lor.

Apoi Allah l-a mângâiat pe Mesagerul Său - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - spunându-i: „Dacă ei te socotesc mincinos, și alți Mesageri dinaintea ta au fost socotiți mincinoși.”

Acesta este obiceiul și felul de purtare al celor nedrepți: ei nu cred în Allah și îi socotesc mincinoși pe Mesagerii Lui. Nu fac aceasta fiindcă dovezile aduse de Mesageri ar fi neîndestulătoare ori pentru că argumentul nu le-ar fi fost lămurit.

Dimpotrivă, Mesagerii „veniseră cu dovezi limpezi”, adică argumente raționale și dovezi transmise prin revelație, „cu Scripturile”, adică scrierile consemnate și pogorâte din cer, pe care nimeni în afara Mesagerilor nu le-ar putea aduce, „și cu Cartea luminătoare”.

Cartea luminătoare lămurește hotărârile Legii revelate și frumusețile raționale pe care acestea le cuprind și, de asemenea, luminează prin relatările sale adevărate.

Dacă obiceiul lor este să nu creadă în Mesageri care au asemenea însușiri, atunci faptul că te resping să nu te întristeze și starea lor să nu te apese.

Versetul 185

Acest verset nobil îndeamnă la lipsa de atașament față de această lume, deoarece ea piere și nu dăinuie și fiindcă este o plăcere amăgitoare. Ea îi ispitește pe oameni cu podoabele ei, îi înșală prin amăgirea ei și îi face să se lase amăgiți de frumusețile ei.

Apoi ea trece, iar omul o părăsește pentru Locașul statornic, în care sufletele își vor primi pe deplin răsplata pentru binele și răul săvârșite în această lume.

„Cel care va fi îndepărtat de Foc”, adică îndepărtat de el, „și primit în Grădină va fi izbândit.” El va dobândi marea izbândă: va fi salvat de pedeapsa dureroasă și va ajunge în Grădinile desfătării, unde se află lucruri pe care niciun ochi nu le-a văzut, nicio ureche nu le-a auzit și care nu i-au venit niciodată în inima vreunui om.

Sensul implicit al versetului este că acela care nu este îndepărtat de Foc și primit în Grădină nu a izbândit; dimpotrivă, a ajuns la nefericirea veșnică și a fost încercat cu pedeapsa fără sfârșit.

În acest verset se află o aluzie subtilă la desfătarea și pedeapsa din barzakh. Oamenii primesc acolo o parte din răsplata faptelor lor și gustă din răsplată ori pedeapsă pentru ceea ce au săvârșit în această lume. Aceasta se înțelege din cuvintele Sale: „iar răsplățile voastre vă vor fi date pe deplin numai în Ziua Învierii”.

Adică răsplătirea deplină a faptelor va avea loc numai în Ziua Învierii; o răsplătire mai mică are loc în barzakh și poate avea loc chiar mai înainte, în această lume, așa cum Allah Preaînaltul a spus: „Îi vom face să guste din pedeapsa cea mai apropiată, înaintea pedepsei celei mari” (as-Sajdah, 32:21).

Versetul 186

Allah li se adresează aici credincioșilor și îi înștiințează că vor fi încercați în averile lor prin cheltuielile obligatorii și recomandate și prin faptul că averile lor vor fi expuse nimicirii pe calea lui Allah.

Ei vor fi încercați și în propriile lor persoane, fiind chemați să îndeplinească îndatoriri pe care multor oameni le este greu să le poarte, precum jihadul pe calea lui Allah, în care pot îndura oboseala, pot fi uciși, luați captivi ori răniți. De asemenea, pot fi loviți de boli care îi ating pe ei înșiși ori pe cei pe care îi iubesc.

„Și veți auzi negreșit multe vorbe vătămătoare de la cei cărora li s-a dat Cartea înaintea voastră și de la cei care Îi fac asociați lui Allah”, precum defăimarea voastră, a religiei voastre, a Cărții voastre și a Mesagerului vostru.

Faptul că Allah îi înștiințează pe robii Săi credincioși despre toate acestea cuprinde mai multe foloase.

Unul dintre ele este acela că înțelepciunea Sa cere ca asemenea lucruri să aibă loc, pentru ca astfel credinciosul sincer să fie deosebit de ceilalți.

Un alt folos este că Allah Preaînaltul le rânduiește asemenea încercări pentru binele pe care îl voiește pentru ei: să le înalțe treptele, să le șteargă faptele rele și să le sporească credința și certitudinea. Când lucrurile despre care El îi vestise s-au petrecut întocmai, ei au spus: „Aceasta este ceea ce Allah și Mesagerul Său ne-au făgăduit. Allah și Mesagerul Său au spus adevărul.” Iar aceasta nu a făcut decât să le sporească credința și supunerea (al-Ahzab, 33:22).

Allah i-a înștiințat și pentru ca sufletele lor să se deprindă cu asemenea întâmplări și să le rabde atunci când se petrec. Fiind pregătiți pentru ele, povara lor devine mai ușoară, iar credincioșii sunt mai în stare să le înfrunte și să caute ajutor în răbdare și taqwa.

De aceea El a spus: „Însă, dacă veți răbda și vă veți teme de Allah”. Adică, dacă răbdați încercările care vă ating averile și persoanele, precum și vorbele vătămătoare pe care vi le adresează cei nedrepți, și dacă, odată cu această răbdare, vă temeți de Allah, căutând prin ea Fața Sa și apropierea de El.

Această răbdare nu trebuie însă să depășească limitele Legii revelate, așa cum se întâmplă când omul rabdă într-o situație în care nu i se cuvine să rabde, ci are datoria de a se răzbuna pe dușmanii lui Allah.

„Aceasta se numără printre lucrurile care cer hotărâre statornică”, adică printre lucrurile pe care omul trebuie să le urmărească stăruitor și în care trebuie să se întreacă. Nimeni nu este ajutat să le împlinească în afara celor înzestrați cu hotărâre puternică și năzuință înaltă, așa cum Allah Preaînaltul a spus: „Nimeni nu o va dobândi în afara celor care rabdă și nimeni nu o va dobândi în afara celui căruia i s-a dăruit o parte însemnată de bine” (Fussilat, 41:35).

Versetele 187 și 188

Legământul este o făgăduință întărită și obligatorie. Allah Preaînaltul a luat acest legământ de la fiecare om căruia i-a dăruit Cărțile și știința: să-i învețe pe oameni lucrurile de care au nevoie din ceea ce Allah l-a învățat, să nu le ascundă și să nu-i lipsească de ele.

Această datorie este cu atât mai însemnată atunci când oamenii cer știința ori se petrece ceva care impune lămurirea ei. În asemenea împrejurări, fiecărui om care are știință îi revine datoria de a o face cunoscută și de a explica lucrurile prin care adevărul se deosebește de falsitate.

Cei călăuziți au împlinit această îndatorire așa cum se cuvine. Le-au împărtășit oamenilor din ceea ce Allah îi învățase, căutând mulțumirea Domnului lor, din milă față de făpturi și de teama păcatului pe care îl aduce ascunderea științei.

Cât despre cei cărora li s-a dat Cartea - iudeii, creștinii și cei asemenea lor -, ei au aruncat aceste legăminte în spatele lor și nu le-au dat nicio importanță. Au ascuns adevărul și au făcut vădită falsitatea, cutezând să încalce hotarele lui Allah și nesocotind dreptul lui Allah și drepturile oamenilor.

În schimbul acestei ascunderi nu au dobândit decât un preț neînsemnat: rangurile de conducere și puțină avere pe care le-au primit de la cei nechibzuiți, care își urmează poftele și dau întâietate dorințelor lor în fața adevărului.

„Ce rea este marfa pe care au cumpărat-o!” Este cea mai rea și mai păgubitoare dintre tranzacții. Lucrul pe care l-au dat în schimb - lămurirea adevărului, care duce la fericirea veșnică și slujește interesele religioase și lumești ale oamenilor - este cel mai însemnat și mai măreț dintre scopuri.

Ei au ales însă ceea ce este josnic și vrednic de dispreț și au renunțat la ceea ce este înalt și prețios, din pricina nefericirii și josniciei lor și fiindcă nu erau potriviți decât pentru lucrul pentru care fuseseră creați.

Apoi Allah a spus: „Să nu-i socotești pe cei care se bucură de ceea ce au săvârșit”, adică de faptele lor rele și de falsitatea din vorbele și faptele lor, „și iubesc să fie lăudați pentru ceea ce nu au făcut”, adică pentru binele pe care nu l-au săvârșit și adevărul pe care nu l-au rostit.

Ei au îmbinat astfel săvârșirea și rostirea răului și bucuria de a-l fi făcut cu dorința de a fi lăudați pentru un bine pe care nu l-au săvârșit.

„Să nu-i socotești nicidecum la adăpost de pedeapsă.” Ei nu se află într-un loc din care ar putea scăpa de ea. Dimpotrivă, o merită, iar ea îi va ajunge negreșit. De aceea El a spus: „Ei vor avea parte de o pedeapsă dureroasă.”

Versetul îi cuprinde pe oamenii Cărții care se bucurau de știința pe care o aveau, deși nu-l urmau pe Mesager - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - și pretindeau că aveau dreptate în toate vorbele și faptele lor.

El îl cuprinde, de asemenea, pe orice om care urmează o inovație în vorbă ori faptă, se bucură de ea, îi cheamă pe ceilalți la ea și pretinde că el are dreptate, iar ceilalți se află în greșeală, așa cum fac adepții inovațiilor.

Versetul arată și că acela căruia îi place să fie lăudat pentru binele pe care îl săvârșește și pentru urmarea adevărului nu este vrednic de mustrare, dacă nu urmărește prin aceasta ostentația și dobândirea faimei. Dimpotrivă, aceasta poate fi căutată, iar Allah poate răsplăti astfel pe cei care rostesc și săvârșesc binele de dragul Său.

Allah le dăruiește această răsplată robilor Săi aleși care I-o cer, așa cum Ibrahim - pacea fie asupra sa - a spus: „Dăruiește-mi o pomenire frumoasă printre cei de mai târziu” (ash-Shu'ara', 26:84).

Allah Preaînaltul a spus și: „Pace asupra lui Nuh printre toate lumile! Astfel îi răsplătim Noi pe cei care fac bine” (as-Saffat, 37:79-80).

Iar robii Celui Milostiv spun: „Fă din noi pilde pentru cei cu taqwa” (al-Furqan, 25:74).

Aceasta se numără printre binecuvântările pe care Allah le dăruiește robilor Săi și printre harurile pentru care trebuie să-I fie recunoscători.

Versetul 189

Adică El este Stăpânitorul cerurilor și al pământului și al tuturor felurilor de făpturi care se află în ele. El le cârmuiește cu putere desăvârșită și măiestrie minunată, iar nimeni nu I se poate împotrivi și nimeni nu-L poate face neputincios.

Versetele 190 la 194

Allah Preaînaltul vestește că „în crearea cerurilor și a pământului și în alternarea nopții și a zilei se află semne pentru oamenii înzestrați cu înțelegere”. Aceste cuvinte îndeamnă la cugetarea adâncă, la cercetarea semnelor și la contemplarea creației.

Allah a lăsat cuvântul „semne” neprecizat și nu a arătat anume spre ce îndrumă ele, pentru a arăta mulțimea și caracterul lor cuprinzător. În creație se află semne uimitoare, care îi uluiesc pe cei care le privesc, îi conving pe cei care cugetă asupra lor, atrag inimile celor sinceri și îndrumă mințile luminate spre toate adevărurile privitoare la Allah.

Niciun om nu poate însă să enumere amănunțit tot ceea ce cuprind aceste semne și nici măcar să cunoască pe deplin o parte din ele.

Pe scurt, măreția, întinderea și ordinea pe care le vedem în ele, precum și mișcarea rânduită a corpurilor cerești, arată măreția Creatorului lor, stăpânirea și puterea Sa, care cuprind toate lucrurile.

Desăvârșirea, precizia și frumusețea alcătuirii lor arată înțelepciunea lui Allah, faptul că El așează fiecare lucru la locul potrivit și vastitatea științei Sale. Foloasele pe care ele le aduc oamenilor arată vastitatea milei lui Allah, harul Său cuprinzător și bunătatea Sa și cer ca Lui să-I fie adusă mulțumire.

Toate acestea arată că inima trebuie să se lege numai de Creatorul și Făcătorul cerurilor și al pământului, să-și dea toată strădania pentru a căuta mulțumirea Sa și să nu-I facă asociat niciun lucru care nu stăpânește nici măcar greutatea unui fir de praf, nici pentru sine, nici pentru altcineva, în ceruri ori pe pământ.

Allah a rânduit aceste semne îndeosebi pentru oamenii înzestrați cu înțelegere, adică pentru oamenii cu rațiune, fiindcă ei sunt cei care trag folos din ele și le cercetează cu mintea, fără să se mulțumească doar cu privirea ochilor.

Apoi Allah i-a descris pe oamenii înzestrați cu înțelegere drept aceia „care Îl pomenesc pe Allah” în toate stările, „stând în picioare, șezând și culcați pe o parte”. Aceasta cuprinde toate felurile de pomenire a lui Allah, atât cu limba, cât și cu inima.

Tot aici intră rugăciunea împlinită stând în picioare; dacă omul nu poate, o împlinește șezând, iar dacă nici așa nu poate, o împlinește culcat pe o parte.

Ei „cugetă la crearea cerurilor și a pământului” pentru a desprinde din ea adevărurile spre care aceasta îndrumă.

Aceasta arată că cugetarea este un act de adorare și una dintre însușirile aliaților apropiați ai lui Allah. Când cugetă la creație, ei înțeleg că Allah nu a creat-o în zadar și spun: „Domnul nostru, nu ai creat toate acestea în zadar! Slavă Ție!”, adică Tu ești mai presus de orice lucru care nu se potrivește Măreției Tale.

Dimpotrivă, le-ai creat întru adevăr și pentru adevăr, iar ele cuprind adevărul.

„Apără-ne de pedeapsa Focului”, ferindu-ne de săvârșirea faptelor rele și ajutându-ne să săvârșim fapte drepte, ca prin ele să dobândim salvarea de Foc.

Aceste cuvinte cuprind implicit și cererea Grădinii, fiindcă, dacă Allah îi apără de pedeapsa Focului, ei vor intra în Grădină. Însă, deoarece teama era adânc înrădăcinată în inimile lor, ei L-au chemat pe Allah amintind lucrul care îi preocupă cel mai mult.

„Domnul nostru, pe acela pe care îl faci să intre în Foc l-ai acoperit de rușine”, fiindcă acela a atras asupra sa mânia lui Allah, a îngerilor Săi și a aliaților Săi și a ajuns într-o stare de rușine din care nu poate ieși.

De aceea El a spus: „iar cei nedrepți nu vor avea ajutători” care să-i salveze de pedeapsa Sa. Aceasta arată că ei intră în Foc din pricina nedreptății lor.

„Domnul nostru, noi am auzit un chemător care chema la credință”, adică pe Muhammad - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa -, chemându-i pe oameni la credință și îndemnându-i să creadă atât în temeliile credinței, cât și în ramurile ei.

„Iar noi am crezut”, adică ne-am grăbit să-i răspundem.

Prin aceste cuvinte ei recunosc binecuvântarea pe care Allah le-a dăruit-o și se bucură de ea. Totodată, se folosesc de ea ca mijloc atunci când Îi cer să le ierte păcatele și să le șteargă faptele rele, fiindcă faptele bune șterg faptele rele. Cel care i-a binecuvântat cu credință îi va binecuvânta și cu siguranță deplină.

„Și fă-ne să murim alături de cei evlavioși.” Această rugăminte cuprinde cererea călăuzirii spre săvârșirea binelui și părăsirea răului, prin care omul ajunge printre cei evlavioși, precum și cererea de a continua pe această cale și de a rămâne statornic până la moarte.

După ce au amintit călăuzirea lui Allah spre credință și I-au cerut să-Și desăvârșească binecuvântarea, ei I-au cerut să-i răsplătească pentru aceasta și să împlinească făgăduințele făcute prin Mesagerii Săi: biruința în această lume și dobândirea mulțumirii lui Allah și a Grădinii în Viața de Apoi.

Allah Preaînaltul nu-Și încalcă făgăduința. El le-a răspuns rugăminții și le-a primit cererea, după cum spune în continuare.

Versetul 195

Allah a răspuns invocării lor, atât celei prin adorare, cât și celei prin cerere, spunând: „Nu voi lăsa să se piardă fapta niciunuia dintre voi, bărbat ori femeie.” Fiecare dintre ei își va primi pe deplin răsplata faptelor sale.

„Voi sunteți unii din alții”, adică toți sunteți egali în privința răsplății și a pedepsei.

„Celor care au emigrat, au fost alungați din casele lor, au fost vătămați pe calea Mea, au luptat și au fost uciși”. Ei au unit credința cu emigrarea, părăsind locurile natale și averile pe care omul le iubește, căutând mulțumirea Domnului lor și luptând pe calea lui Allah.

„Le voi șterge negreșit faptele rele și îi voi face să intre în Grădini pe sub care curg râuri, ca răsplată de la Allah.” El îi dăruiește robului o răsplată îmbelșugată pentru o faptă neînsemnată.

„La Allah se află cea mai frumoasă răsplată”, o răsplată pe care niciun ochi nu a văzut-o, nicio ureche nu a auzit-o și pe care niciun om nu și-a închipuit-o vreodată. Cel care o dorește să I-o ceară lui Allah prin supunerea față de El și să caute apropierea de El prin toate mijloacele de care este în stare.

Versetele 196 la 198

Aceste versete îi mângâie pe credincioși în privința plăcerilor și desfătărilor de care cei care nu cred au parte în această lume, a umblării lor nestingherite prin ținuturi pentru negoț, câștig și desfătare, precum și a feluritelor forme de putere și dominație pe care le dobândesc uneori.

Toate acestea sunt „numai o plăcere vremelnică”, care nu dăinuie. Ei se vor bucura de ea pentru o vreme scurtă, apoi vor fi pedepsiți vreme îndelungată. Aceasta este cea mai bună stare în care se poate afla cel care nu crede, iar tu vezi care îi este sfârșitul.

Cât despre cei care se tem de Domnul lor și cred în El, ei vor dobândi, pe lângă cinstea și desfătarea din această lume, „Grădini pe sub care curg râuri și vor rămâne veșnic în ele”.

Chiar dacă în această lume îi lovesc nefericirea, greutățile, suferința și încercările, ele sunt neînsemnate față de desfătarea veșnică, viața plăcută, fericirea și bucuria din Viața de Apoi. Sunt binecuvântări înfățișate sub chipul unor încercări.

De aceea Allah Preaînaltul a spus: „Ceea ce se află la Allah este mai bun pentru cei evlavioși.” Cei evlavioși sunt aceia ale căror inimi, vorbe și fapte au devenit bune. Cel Binefăcător și Milostiv le va dărui, din bunătatea Sa, o răsplată mare, daruri îmbelșugate și izbânda veșnică.

Versetele 199 și 200

Printre oamenii Cărții se află unii pe care Allah i-a călăuzit spre bine. Ei cred în Allah, în ceea ce le-a fost pogorât credincioșilor și în ceea ce le-a fost pogorât lor. Aceasta este credința folositoare, nu credința celui care crede în unii dintre Mesageri și în unele Cărți, dar nu crede în ceilalți Mesageri și în celelalte Cărți.

Fiindcă credința lor era adevărată și cuprinzătoare, ea le-a adus folos. I-a făcut să se teamă de Allah și să se supună Măreției Sale, să-I urmeze poruncile, să se ferească de interdicțiile Sale și să-I respecte hotarele.

Aceștia sunt oamenii Cărții și oamenii științei în înțelesul adevărat al cuvântului, așa cum Allah Preaînaltul a spus: „Dintre robii Săi, numai cei care au știință se tem cu adevărat de Allah” (Fatir, 35:28).

Un semn al temerii lor desăvârșite de Allah este faptul că „nu vând semnele lui Allah pentru un preț neînsemnat”. Ei nu dau întâietate intereselor lumești în fața celor religioase, așa cum fac oamenii abătuți, care ascund ceea ce Allah a pogorât și îl vând pentru un preț neînsemnat.

Aceștia au cunoscut adevărata stare a lucrurilor și au înțeles că cea mai mare pierdere este ca omul să se mulțumească cu ceea ce este ieftin și josnic, să-i dea întâietate în fața religiei ori să se lase stăpânit de poftele josnice ale sufletului și să treacă cu vederea adevărul, care este cel mai mare câștig și cea mai mare izbândă în această lume și în Viața de Apoi.

De aceea ei dau întâietate adevărului, îl lămuresc, îi cheamă pe oameni la el și îi avertizează împotriva falsității. Allah îi răsplătește pentru aceasta, le făgăduiește o răsplată mare și îi vestește că ea este aproape și că El este grabnic la socoteală.

Astfel, ei nu vor socoti că ceea ce Allah le-a făgăduit întârzie să vină, fiindcă orice lucru care va veni cu siguranță este aproape.

Apoi Allah îi îndeamnă pe credincioși să săvârșească lucrurile prin care vor izbândi, dobândind biruința, fericirea și reușita.

Calea spre acestea este răbdarea, adică ținerea sufletului în frâu atunci când îi este greu: oprirea de la păcat, statornicia în vremea nenorocirii și stăruința în poruncile pe care sufletul le simte grele. Allah le poruncește să rabde în toate aceste împrejurări.

Întrecerea în statornicie înseamnă răbdare necurmată și înfruntarea dușmanului în toate împrejurările.

Vegherea la hotare înseamnă rămânerea în locurile prin care se teme că dușmanul ar putea pătrunde, urmărirea lui și împiedicarea lui să-și atingă scopurile.

Prin acestea, credincioșii pot izbândi: dobândesc lucrurile pe care le caută în religie, în viața lumească și în Viața de Apoi și sunt feriți de lucrurile de care se tem.

Așadar, nu există nicio cale spre izbândă în afara răbdării, a întrecerii în statornicie și a vegherii la hotare, așa cum au fost ele amintite. Cei care izbutesc ajung la izbândă numai prin aceste lucruri, iar cei care o pierd o pierd numai fiindcă le-au neglijat pe toate ori pe unele dintre ele.

Allah este Cel care dăruiește izbânda; nu există putere și nici tărie decât prin El. Aici se încheie tafsirul Surei Al 'Imran. Toată lauda Îi aparține lui Allah pentru binecuvântarea Sa și Îi cerem să desăvârșească binecuvântarea.