Smerenia în rugăciune

Printre adorările în care se arată smerirea și supunerea înaintea lui Allah, Atotputernicul și Mărețul, se numără ruga. Allah Preaînaltul spune:

Chemați-L pe Stăpânul vostru cu smerită stăruință și în taină.

Și spune:

Ei se grăbeau spre faptele bune, Ne chemau cu nădejde și teamă și erau smeriți înaintea Noastră.

Unul dintre gesturile în care se arată smerirea este ridicarea mâinilor. S-a relatat autentic de la Profet ﷺ că își ridica mâinile în rugă în multe împrejurări. Cel mai mult le ridica atunci când cerea ploaie, până când i se vedea albul subrațelor. Tot astfel, stăruia în ridicarea lor în după-amiaza zilei de ʿArafah, la ʿArafah. Al-Ṭabarānī — Allah să aibă milă de el — a consemnat de la Ibn ʿAbbās — Allah să fie mulțumit de amândoi: „L-am văzut pe Trimisul lui Allah ﷺ rugându-se la ʿArafah, cu mâinile la piept, asemenea sărmanului care cere de mâncare.”

Unii dintre cei temători de Allah stăteau noaptea liniștiți, cu capul plecat, și își întindeau mâinile asemenea celui care cere. Aceasta este una dintre cele mai puternice arătări ale smeririi, nevoii și sărăciei înaintea Lui. Din aceasta face parte și nevoia inimii în rugă, zdrobirea ei înaintea lui Allah, Atotputernicul și Mărețul, și simțirea adâncă a lipsei și a trebuinței de El. Răspunsul la rugă este pe măsura ardoarei și a nevoii. În Musnad și la al-Tirmidhī se relatează de la Profet ﷺ: „Allah nu răspunde unei rugi venite dintr-o inimă nepăsătoare și distrasă.”

Din aceasta face parte și arătarea smeririi prin limbă, chiar în cerere și în rugă, precum și stăruința în ea. Al-Awzāʿī — Allah să aibă milă de el — a spus: „Se spunea: cea mai bună rugă este stăruința în cererea către Allah și implorarea smerită a Lui.”

Al-Ṭabarānī relatează de la Ibn ʿAbbās — Allah să fie mulțumit de amândoi — că Profetul ﷺ s-a rugat în ziua de ʿArafah, spunând:

O, Allah, Tu vezi locul în care mă aflu, auzi vorbele mele și nimic din starea mea nu-Ți este ascuns. Eu sunt cel nenorocit și sărac, cel care strigă după ajutor și caută ocrotire, cel înfricoșat și temător, cel care își recunoaște și își mărturisește păcatul. Îți cer așa cum cere sărmanul, Te implor așa cum Te imploră păcătosul smerit și Te chem așa cum Te cheamă cel înfricoșat și lovit de necaz; așa cum Te cheamă cel a cărui grumaz s-a plecat înaintea Ta, al cărui trup s-a smerit înaintea Ta, al cărui nas s-a coborât în țărână înaintea Ta și ai cărui ochi au revărsat lacrimi. O, Allah, Stăpâne, nu mă lăsa nefericit în ruga mea către Tine! Fii blând și îndurător cu mine, Tu, Cel mai bun dintre cei cărora li se cere și Cel mai bun dintre cei care dăruiesc!

Unii spuneau în rugile lor: „Prin puterea Ta și smerirea mea, prin bogăția Ta și sărăcia mea!”

Ṭāwūs — Allah să aibă milă de el — a spus: „Într-o noapte, ʿAlī ibn al-Ḥusayn — Allah să aibă milă de el — a intrat în Ḥijr și s-a rugat. L-am auzit spunând în prosternare: «Micul Tău rob este în curtea Ta; săracul Tău este în curtea Ta; sărmanul Tău este în curtea Ta; cel care Îți cere este în curtea Ta.»” Ṭāwūs a spus: „Le-am memorat și nu m-am rugat prin ele în vreo strâmtorare fără ca ea să fie îndepărtată de la mine.” A consemnat-o Ibn Abī al-Dunyā.

Ibn Bākūyah, sufistul — Allah să aibă milă de el — a relatat printr-un lanț al său că unul dintre adoratori împlinise optzeci de pelerinaje mergând pe jos. Pe când făcea înconjurul Kaʿbei și spunea: „O, Preaiubitul meu!”, un glas l-a strigat: „Nu te mulțumești să fii un sărman, de vrei să fii un preaiubit?” El a spus: „Am leșinat. După aceea spuneam: «Sărmanul Tău sunt», căindu-mă pentru vorba mea: «Preaiubitul meu».”