Smerenia în rugăciune

În numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurător. De la El cerem ajutor, iar lauda Îi aparține lui Allah, Stăpânul lumilor.

Laudă lui Allah, Cel care alină inimile zdrobite de dragul Lui și care, prin harul Său, iartă păcatele celor ce-I cer iertare. Mărturisesc că nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de Allah, Unicul, fără asociat, și că nimic nu este asemenea Lui. Mărturisesc că Muḥammad este robul și Trimisul Său. L-a trimis cu călăuzirea și religia adevărului, pentru a o face să biruiască asupra oricărei religii. I-a dat să aleagă între a fi un profet-rege și a fi un rob-trimis, iar el a ales rangul de rob împreună cu misiunea de trimis. Obișnuia să spună: „O, Allah, fă-mă să trăiesc sărman, fă-mă să mor sărman și adună-mă la înviere în ceata sărmanilor!”, arătând astfel cinstea și virtutea acestui rang. Allah să-i dăruiască binecuvântare și pace lui, familiei sale, companionilor săi și celor ce se țin strâns de funia sa.⁶

Așadar, Allah, Preaslăvitul și Preaînaltul, îi laudă în Cartea Sa pe cei care I se supun cu smerenie¹, ale căror inimi sunt zdrobite înaintea măreției Sale și care se pleacă și se smeresc înaintea ei. Allah Preaînaltul spune:

Ei se grăbeau spre faptele bune, Ne chemau cu nădejde și teamă și erau smeriți înaintea Noastră.

Și spune:

Bărbații smeriți și femeile smerite

până la cuvintele Sale:

Allah le-a pregătit iertare și o răsplată măreață.

El îi descrie pe credincioși ca fiind smeriți înaintea Lui în cea mai de seamă dintre adorările lor, pe care o păzesc cu grijă, spunând:

Cu adevărat, au izbândit credincioșii, cei care sunt smeriți în rugăciunea lor.

Pe cei cărora li s-a dat cunoașterea îi descrie ca fiind smeriți atunci când aud Cuvântul Său:

Cei cărora li s-a dat cunoașterea înaintea lui, atunci când li se recită, cad cu fețele la pământ, prosternându-se, și spun: „Slavă Stăpânului nostru! Făgăduința Stăpânului nostru se împlinește negreșit!” Ei cad cu fețele la pământ, plângând, iar acesta le sporește smerenia.

Temelia smereniei este blândețea inimii, sensibilitatea, liniștea, supunerea, zdrobirea și ardoarea ei. Când inima se smerește, toate mădularele și părțile trupului o urmează în smerenie, fiindcă ele îi sunt supuse. Profetul ﷺ a spus: „În trup există o bucată de carne: dacă ea este sănătoasă, întregul trup este sănătos, iar dacă ea se strică, întregul trup se strică. Aceasta este inima.”

Când inima se smerește, se smeresc auzul, văzul, capul, fața, celelalte mădulare și tot ceea ce pornește de la ele, până și vorbirea. De aceea, în înclinarea din rugăciune, Profetul ﷺ spunea: „Ție Ți s-au supus cu smerenie auzul meu, văzul meu, măduva mea și oasele mele.” Într-o altă relatare: „Și tot ceea ce poartă picioarele mele.”

Unul dintre înaintași a văzut un om care se juca cu mâna în timpul rugăciunii și a spus: „Dacă inima lui s-ar fi smerit, i s-ar fi smerit și mădularele.” Aceasta s-a relatat de la Ḥudhayfah — Allah să fie mulțumit de el — și de la Saʿīd ibn al-Musayyib. Se relatează și ca vorbă atribuită Profetului ﷺ, însă printr-un lanț de transmitere care nu este autentic.²

Al-Masʿūdī a relatat de la Abū Sinān, de la cel care i-a povestit de la ʿAlī ibn Abī Ṭālib — Allah să fie mulțumit de el — că acesta a spus despre cuvintele Celui Preaînalt „cei care sunt smeriți în rugăciunea lor”: „Este smerenia inimii, să fii blând cu musulmanul și să nu te întorci în timpul rugăciunii.” ʿAṭāʾ ibn al-Sāʾib a relatat de la un bărbat, de la ʿAlī — Allah să fie mulțumit de el: „Smerenia este smerenia inimii și să nu te întorci nici la dreapta, nici la stânga.”

ʿAlī ibn Abī Ṭalḥah a relatat de la Ibn ʿAbbās — Allah să fie mulțumit de amândoi — că, despre cuvintele „cei care sunt smeriți în rugăciunea lor”, a spus: „Temători și liniștiți.” Ibn Shawdhab a relatat de la al-Ḥasan — Allah să aibă milă de el: „Smerenia era în inimile lor, de aceea și-au coborât privirea în rugăciune.” Ibn Abī Najīḥ a relatat de la Mujāhid — Allah să aibă milă de el — că a explicat cuvintele „și erau smeriți înaintea Noastră” astfel: „Supuși cu modestie.”

Allah Preaînaltul descrie în Cartea Sa și pământul prin smerenie, spunând:

Printre semnele Sale este că vezi pământul smerit, iar când trimitem apă asupra lui, el se mișcă și se înalță.

Mișcarea și înălțarea sa îndepărtează acea smerenie. Aceasta arată că smerenia în care se afla însemna nemișcarea și coborârea sa. Tot astfel, când inima se smerește, se liniștesc gândurile și dorințele ei rele, născute din urmarea poftelor; ea se frânge și se supune lui Allah. Astfel dispar trufia, îngâmfarea și mândria care se aflau în ea. Când acestea se liniștesc în inimă, se smeresc toate mădularele, toate mișcările și chiar glasul.

Allah Preaînaltul descrie glasurile prin smerenie, spunând:

Glasurile se vor smeri înaintea Celui Milostiv.

Smerenia glasurilor înseamnă liniștirea și coborârea lor după ce fuseseră ridicate. Tot astfel, El descrie prin smerenie fețele și privirile necredincioșilor în Ziua Învierii. Aceasta arată că smerenia cuprinde toate aceste părți ale trupului.

Când omul se străduiește să afișeze smerenie în mădularele sale, în timp ce inima îi este lipsită de ea, aceasta este smerenia fățărniciei. De aceasta se fereau înaintașii, cerând ocrotirea lui Allah. Unul dintre ei a spus: „Cereți-I lui Allah ocrotire de smerenia fățărniciei!” A fost întrebat: „Ce este smerenia fățărniciei?” A răspuns: „Să vezi trupul smerit, în timp ce inima nu este smerită.”

ʿUmar — Allah să fie mulțumit de el — a privit un tânăr care își plecase capul și i-a spus: „Omule, ridică-ți capul! Smerenia nu trebuie să o depășească pe cea din inimă. Cine arată o smerenie pe care nu o are în inimă adaugă fățărnicie peste fățărnicie.”

Smerenia care ia naștere în inimă își are temelia în cunoașterea lui Allah și a măreției, maiestății și desăvârșirii Sale. Cu cât cineva Îl cunoaște mai bine pe Allah, cu atât se smerește mai mult înaintea Lui. Smerenia inimilor diferă după cât de bine Îl cunosc pe Cel înaintea căruia se smeresc și după cât de adânc contemplă ele însușirile care cer smerenie. Unul se smerește fiindcă are viu înaintea inimii cât de aproape este Allah de robul Său și că El îi cunoaște tainele și gândurile lăuntrice. Aceasta îi aduce sfială înaintea lui Allah Preaînaltul și grija de a-L avea în vedere în mișcare și în repaus. Altul se smerește contemplând desăvârșirea și frumusețea Sa, care îl fac să se adâncească în iubirea pentru El și în dorul întâlnirii și vederii Sale. Iar altul se smerește contemplând asprimea lovirii, răzbunării și pedepsei Sale, care îl fac să se teamă de El.

El, Preaslăvitul și Preaînaltul, alină inimile zdrobite de dragul Lui. El Se apropie de cel care Îi vorbește în taină în rugăciune și își pune fața în țărână, prosternându-se. Tot astfel, Se apropie de robii Săi care Îl cheamă, Îi cer și Îi cer iertare pentru păcatele lor în ceasurile de dinaintea zorilor. Le răspunde rugilor și le dă ceea ce cer. Pentru robul cu inima zdrobită nu există alinare mai mare decât apropierea și răspunsul.

Imamul Aḥmad — Allah să aibă milă de el — a relatat în Cartea despre asceză, prin lanțul său de transmitere, de la ʿImrān al-Qaṣīr: „Moise — pacea fie asupra lui — a spus: «Stăpâne, unde să Te caut?» El a spus: «Caută-Mă la cei cu inimile zdrobite de dragul Meu. Mă apropii de ei în fiecare zi cu o întindere de brațe; de n-ar fi aceasta, s-ar prăbuși.»”

Ibrāhīm ibn al-Junayd — Allah să aibă milă de el — a relatat în Cartea despre iubire de la Jaʿfar ibn Sulaymān: „L-am auzit pe Mālik ibn Dīnār spunând: «Moise — pacea fie asupra lui — a spus: Dumnezeul meu, unde să Te caut? Allah Preaînaltul i-a revelat: O, Moise, caută-Mă la cei cu inimile zdrobite de dragul Meu. Mă apropii de ei în fiecare zi cu o întindere de brațe; de n-ar fi aceasta, s-ar prăbuși.»” Jaʿfar a spus: „L-am întrebat pe Mālik ibn Dīnār: «Cum sunt zdrobite?» El a răspuns: «L-am întrebat pe cel care mi-a citit cartea, iar el a spus: L-am întrebat pe cel care-l întrebase pe ʿAbd Allāh ibn Salām: Prin ce sunt zdrobite inimile lor? A răspuns: Inimile lor sunt zdrobite de iubirea pentru Allah, Atotputernicul și Mărețul.»”

În Sunnah autentică există ceea ce confirmă apropierea lui Allah de inima zdrobită prin încercarea Sa, răbdătoare față de hotărârea Sa și mulțumită cu ea. În Ṣaḥīḥ Muslim se relatează de la Abū Hurayrah — Allah să fie mulțumit de el — că Profetul ﷺ a spus: „Allah, Atotputernicul și Mărețul, va spune în Ziua Învierii: «O, fiu al lui Adam, am fost bolnav și nu M-ai vizitat!» El va spune: «Stăpâne, cum să Te vizitez, când Tu ești Stăpânul lumilor?» El va spune: «N-ai știut că robul Meu cutare a fost bolnav și nu l-ai vizitat? N-ai știut că, dacă l-ai fi vizitat, M-ai fi găsit la el?»”

Abū Nuʿaym a relatat prin Ḥamzah, de la Ibn Shawdhab: „Allah Preaînaltul i-a revelat lui Moise — pacea fie asupra lui: «Știi de ce te-am ales, dintre oameni, pentru mesajele Mele și pentru a-ți vorbi?» El a răspuns: «Nu, Stăpâne.» A spus: «Fiindcă nimeni nu s-a smerit vreodată înaintea Mea așa cum te-ai smerit tu.»” Această modestie a lui este smerenia.

Ea este cunoașterea folositoare și primul lucru care va fi ridicat din cunoaștere. Al-Nasāʾī a consemnat de la Jubayr ibn Nufayr, de la ʿAwf ibn Mālik — Allah să fie mulțumit de el: „Trimisul lui Allah ﷺ a privit într-o zi spre cer și a spus: «A sosit vremea în care cunoașterea va fi ridicată.» Un bărbat dintre anṣār, numit Ziyād ibn Labīd, a spus: «Trimis al lui Allah, va fi ridicată cunoașterea, deși a fost consemnată și inimile au păstrat-o?» Trimisul lui Allah ﷺ i-a răspuns: «Te socoteam printre cei mai pricepuți oameni ai Medinei!» A amintit apoi rătăcirea iudeilor și a creștinilor, cu toate că au în mâini Cartea lui Allah, Atotputernicul și Mărețul.” El a spus: „M-am întâlnit cu Shaddād ibn Aws și i-am povestit relatarea lui ʿAwf ibn Mālik. El a spus: «ʿAwf a spus adevărul. Să nu-ți spun care este primul lucru din ea care va fi ridicat?» Am răspuns: «Ba da.» A spus: «Smerenia, până când nu vei mai vedea niciun om smerit.»”

Al-Tirmidhī a consemnat o relatare asemănătoare prin Jubayr ibn Nufayr, de la Abū al-Dardāʾ, de la Profet ﷺ. La sfârșitul ei se spune: „M-am întâlnit cu ʿUbādah ibn al-Ṣāmit și i-am spus: «Nu auzi ce spune fratele tău Abū al-Dardāʾ?» I-am povestit ceea ce spusese, iar el a zis: «Abū al-Dardāʾ a spus adevărul. Dacă vrei, îți pot spune care este prima cunoaștere ce va fi ridicată dintre oameni: smerenia. În curând vei intra în moscheea în care se adună oamenii și nu vei vedea în ea niciun om smerit.»” S-a spus că relatarea lui al-Nasāʾī este mai puternică.

Saʿīd ibn Bashīr a relatat de la al-Ḥasan — Allah să aibă milă de el — de la Shaddād ibn Aws, de la Profetul ﷺ: „Primul lucru care va fi ridicat dintre oameni este smerenia”, apoi a menționat relatarea. Abū Bakr ibn Abī Maryam a relatat-o de la Ḥamzah ibn Ḥabīb ca relatare mursal. Ceva asemănător s-a relatat de la Ḥudhayfah, ca vorbă a lui.

Cunoașterea folositoare este aceea care atinge inimile și le aduce liniște, teamă de Allah, supunere smerită înaintea Lui, modestie și zdrobire. Dacă această cunoaștere nu atinge inima, ci rămâne numai pe limbă, ea este dovada lui Allah împotriva fiului lui Adam, o dovadă care se ridică împotriva celui ce o poartă și împotriva altora. Ibn Masʿūd — Allah să fie mulțumit de el — a spus: „Unii oameni recită Coranul, dar el nu le trece de clavicule. Însă, când ajunge în inimă și prinde rădăcini în ea, îi folosește celui care-l poartă.”

Al-Ḥasan — Allah să aibă milă de el — a spus: „Cunoașterea este de două feluri: cunoaștere pe limbă și cunoaștere în inimă. Cunoașterea inimii este cea folositoare, iar cunoașterea limbii este dovada lui Allah împotriva fiului lui Adam.” Aceasta a fost relatată mursal de la al-Ḥasan, de la Profetul ﷺ. A fost relatată și de la Jābir, cu atribuirea către Profet ﷺ, precum și de la Anas, cu aceeași atribuire. Însă forma cu lanț neîntrerupt nu este autentică.

Profetul ﷺ a arătat că oamenii celor două Scripturi de dinaintea noastră aveau cunoașterea în mâinile lor, fără să le fie de folos, fiindcă pierduseră scopul ei: ca ea să ajungă în inimile lor, astfel încât să-i simtă dulceața prin credință și folosul prin teama de Allah și întoarcerea inimilor către El. Ea se afla numai pe limbile lor, ca dovadă împotriva lor. Din acest motiv, Allah, Preaslăvitul, îi descrie în Cartea Sa pe învățați prin teama de El, spunând:

Dintre robii Săi, de Allah se tem cu adevărat învățații.

Și spune:

Oare cel care este devotat în ceasurile nopții, prosternându-se și stând în picioare, temându-se de Viața de Apoi și nădăjduind la îndurarea Stăpânului său...? Spune: „Sunt oare egali cei care știu și cei care nu știu?”

El îi descrie pe învățații dintre oamenii Scripturii de dinaintea noastră prin smerenie, spunând:

Cei cărora li s-a dat cunoașterea înaintea lui, atunci când li se recită, cad cu fețele la pământ, prosternându-se, și spun: „Slavă Stăpânului nostru! Făgăduința Stăpânului nostru se împlinește negreșit!” Ei cad cu fețele la pământ, plângând, iar acesta le sporește smerenia.

Cuvintele Celui Preaînalt despre acești oameni cărora li s-a dat cunoașterea — „Ei cad cu fețele la pământ, plângând, iar acesta le sporește smerenia” — sunt o laudă pentru cei cărora auzirea Cărții lui Allah le aduce smerenie în inimă. Allah Preaînaltul mai spune:

Vai celor ale căror inimi sunt împietrite față de pomenirea lui Allah! Aceștia se află într-o rătăcire vădită. Allah a pogorât cel mai frumos cuvânt: o Carte ale cărei părți se aseamănă și se repetă. La auzul ei se înfioară pielea celor care se tem de Stăpânul lor; apoi pielea și inimile lor se îmblânzesc la pomenirea lui Allah.

Îmblânzirea inimilor înseamnă dispariția împietririi lor, prin apariția smereniei și a sensibilității. Allah i-a mustrat pe cei ale căror inimi nu se smeresc la auzirea și cugetarea asupra Cărții Sale. Cel Preaînalt spune:

N-a sosit oare vremea pentru cei care au crezut ca inimile lor să se smerească la pomenirea lui Allah și la adevărul care a fost pogorât și să nu fie...

până la sfârșitul versetului. Ibn Masʿūd — Allah să fie mulțumit de el — a spus: „Între primirea Islamului de către noi și mustrarea noastră prin acest verset nu au trecut decât patru ani.” A consemnat-o Muslim. Al-Nasāʾī a consemnat-o și a adăugat: „Atunci credincioșii au început să se mustre unii pe alții.” Ibn Mājah a consemnat de la al-Zubayr — Allah să fie mulțumit de el: „Între primirea Islamului de către ei și pogorârea acestui verset, prin care Allah îi mustra, nu au trecut decât patru ani.”

Mulți dintre cei evlavioși au auzit acest verset recitat și au fost atinși de el în feluri diferite. Unii au murit atunci, cu inima frântă de el; alții s-au căit și au părăsit starea în care se aflau. Am amintit istorisirile lor în cartea Al-Istighnāʾ bi-l-Qurʾān.³ Allah Preaînaltul spune:

Dacă am fi pogorât acest Coran asupra unui munte, l-ai fi văzut smerit, despicându-se de teama lui Allah.

până la sfârșitul versetului. Abū ʿImrān al-Jawnī a spus: „Pe Allah, Stăpânul nostru ne-a înfățișat în acest Coran lucruri pe care, dacă le-ar fi îndreptat către munți, i-ar fi șters și i-ar fi netezit.” Mālik ibn Dīnār — Allah să aibă milă de el — recita acest verset, apoi spunea: „Vă jur că niciun rob nu crede în acest Coran fără ca inima să i se frângă.”

S-a relatat de la al-Ḥasan — Allah să aibă milă de el: „O, fiu al lui Adam, când Șeitan îți șoptește un păcat sau sufletul te îndeamnă la el, amintește-ți atunci ce ți-a încredințat Allah din Cartea Sa: dacă munții neclintiți ar fi purtat aceasta, s-ar fi smerit și s-ar fi despicat. Nu L-ai auzit spunând: «Dacă am fi pogorât acest Coran asupra unui munte, l-ai fi văzut smerit, despicându-se de teama lui Allah», până la sfârșitul versetului? El ți-a dat aceste pilde ca să cugeți la ele, să iei învățătură și să fii oprit prin ele de la neascultarea lui Allah, Atotputernicul și Mărețul. Tu, fiu al lui Adam, ai și mai multă datorie să te smerești la pomenirea lui Allah, la ceea ce ți-a încredințat din Cartea Sa și la înțelepciunea pe care ți-a dat-o. Căci tu vei da socoteală, iar pentru tine este fie Paradisul, fie Focul.”

Profetul ﷺ obișnuia să ceară ocrotirea lui Allah de o inimă care nu se smerește. În Ṣaḥīḥ Muslim se relatează de la Zayd ibn Arqam că Profetul ﷺ spunea: „O, Allah, caut ocrotire la Tine de o cunoaștere care nu folosește, de o inimă care nu se smerește, de un suflet care nu se satură și de o rugă căreia nu i se răspunde.” Ceva asemănător s-a relatat de la Profetul ﷺ pe mai multe căi.

Se relatează de la Kaʿb al-Aḥbār că a spus: „În Evanghelie stă scris: «O, Isus, inima care nu se smerește — cunoașterea ei nu folosește, glasul ei nu este ascultat și ruga ei nu este înălțată.»”

Asad ibn Mūsā a relatat în Cartea despre scrupulozitate de la Mubārak ibn Faḍālah că al-Ḥasan — Allah să aibă milă de el — obișnuia să spună: „Când credincioșilor le-a venit această chemare de la Allah, au crezut în ea, iar certitudinea ei le-a pătruns în inimi. Inimile, trupurile și privirile lor s-au smerit înaintea lui Allah. Pe Allah, când îi priveai, vedeai oameni de parcă ar fi văzut cu ochii lor. Pe Allah, nu erau oameni ai certurilor și ai deșertăciunii și nu-și găseau liniștea decât în Cartea lui Allah. Nu arătau ceea ce nu aveau în inimi, ci le venise de la Allah o poruncă și crezuseră în ea. Allah Preaînaltul i-a descris în Coran prin cea mai frumoasă descriere, spunând:”

Robii Celui Milostiv sunt cei care umblă cu modestie pe pământ, iar când cei neștiutori li se adresează, ei spun vorbe de pace.

El a explicat: „Sunt îngăduitori și nu se poartă nesăbuit. Când alții se poartă nesăbuit cu ei, răspund cu îngăduință. Își petrec ziua alături de robii lui Allah, răbdând ceea ce aud.” Apoi a pomenit noaptea lor, cea mai bună noapte:

Cei care petrec noaptea înaintea Stăpânului lor, prosternându-se și stând în picioare.

„Stau în picioare înaintea lui Allah și își aștern fețele în prosternare înaintea Stăpânului lor. Lacrimile le curg pe obraji de teama Stăpânului lor.” Al-Ḥasan — Allah să aibă milă de el — a spus: „Pentru un lucru anume au vegheat noaptea și pentru un lucru anume au fost smeriți ziua.” El a spus:

Cei care spun: „Stăpâne al nostru, îndepărtează de la noi chinul Gheenei, căci chinul ei este unul care nu se desprinde!”

A explicat: „Orice lucru care îl atinge pe fiul lui Adam și apoi îl părăsește nu este un chin care nu se desprinde. Un asemenea chin este numai cel care rămâne cu el cât vor dăinui cerurile și pământul.” A spus: „Acei oameni au crezut — pe Allah, în afara Căruia nu există altă divinitate — și au lucrat, pe când voi doar vă faceți nădejdi deșarte. Feriți-vă de aceste nădejdi — Allah să aibă milă de voi! Allah nu i-a dat niciodată unui rob bine în această lume sau în Viața de Apoi numai pentru dorințele lui.” Obișnuia să spună: „Ce îndemn ar fi acesta, dacă ar întâlni inimi vii!”