Pericolul goanei după avere și prestigiu

Al doilea fel:

Căutarea prestigiului și a înălțării deasupra oamenilor prin lucruri religioase, precum știința, faptele și renunțarea la această lume.

Acesta este mai respingător și mai urât decât primul, mai stricător și mai primejdios. Prin știință, fapte și renunțarea la această lume ar trebui căutate numai ceea ce se află la Allah — treptele înalte și desfătarea nepieritoare — și apropierea de El.

Al-Thawrī a spus: „Știința a primit întâietate numai pentru că prin ea omul se teme de Allah. Altfel, ar fi asemenea celorlalte lucruri.”

Când prin vreunul dintre acestea este căutat câștigul trecător al acestei lumi, și aceasta este de două feluri:

Primul: să fie căutată prin ele averea. Acesta ține de lăcomia pentru avere și de căutarea ei prin mijloace interzise.

În această privință, Profetul ﷺ a spus: „Cel care învață o știință prin care se caută Fața lui Allah, dar nu o învață decât pentru a dobândi prin ea vreun câștig al acestei lumi, nu va simți mireasma Paradisului în Ziua Învierii.” Adică mirosul lui.

L-au relatat imamul Aḥmad³⁰, Abū Dāwūd³¹, Ibn Mājah³² și Ibn Ḥibbān în Ṣaḥīḥ-ul său³³, din hadithul lui Abū Hurayrah, de la Profet ﷺ.

Pricina acestui fapt — și Allah știe mai bine — este că în această lume există un paradis de care omul se poate bucura încă de acum: cunoașterea lui Allah, iubirea Sa, apropierea sufletească de El, dorul de întâlnirea cu El, teama și ascultarea de El. Știința folositoare îndrumă către acestea. Cel pe care știința sa îl călăuzește să intre în acest paradis din această lume va intra în Paradis în Viața de Apoi. Iar cel care nu îi simte mireasma nu va simți mireasma Paradisului în Viața de Apoi.

De aceea, cel mai aspru pedepsit în Viața de Apoi este învățatul căruia Allah nu i-a făcut folositoare știința sa. El este cel cu cel mai mare regret în Ziua Învierii: avea un mijloc prin care putea ajunge la cele mai înalte trepte și ranguri, dar nu l-a folosit decât pentru a ajunge la lucrurile cele mai josnice, mai de rând și mai disprețuite. Este asemenea celui care are nestemate prețioase, de mare valoare, și le vinde pentru bălegar ori pentru ceva murdar și nefolositor. Ba starea celui care caută această lume prin știința sa este cu mult mai urâtă. Tot astfel este și cel care o caută arătând că renunță la ea: aceasta este o înșelătorie deosebit de urâtă.

Abū Sulaymān al-Dārānī îl critica pe cel care purta o mantie aspră, dar avea în inimă o dorință pentru un lucru din această lume care valora mai mult decât mantia.

El arăta că înfățișarea renunțării la această lume printr-o îmbrăcăminte modestă i se potrivește numai celui a cărui inimă s-a desprins de ea, astfel încât să nu se lege de aceasta mai mult decât valoarea hainelor pe care le poartă. În acest fel, ceea ce arată și ceea ce ascunde sunt deopotrivă desprinse de această lume.

Cât de frumoase sunt cuvintele unuia dintre cei care Îl cunosc pe Allah, când a fost întrebat despre sufit! El a răspuns: „Sufitul este

cel care îmbracă lâna cu inimă curată și urmează calea Celui Ales,

care a gustat iubirea după înstrăinare și a lăsat această lume în urma sa.”

Al doilea fel este acela al celui care, prin fapte, știință și renunțarea la această lume, urmărește să conducă făpturile, să se înalțe deasupra lor, ca oamenii să-l urmeze, să i se supună și să-și îndrepte fețele către el. El dorește să le arate oamenilor că știința sa este mai mare decât a celorlalți învățați, pentru a se ridica astfel deasupra lor, și altele asemenea.

Focul îi este făgăduit, căci intenția de a te trufi deasupra făpturilor este în sine interzisă. Când sunt folosite pentru aceasta mijloacele Vieții de Apoi, fapta este mai urâtă și mai respingătoare decât atunci când sunt folosite mijloacele acestei lumi, precum averea și puterea.

În al-Sunan, de la Profet ﷺ, se transmite: „Pe cel care caută știința pentru a se certa cu cei neștiutori, pentru a se întrece cu învățații ori pentru a atrage fețele oamenilor către sine, Allah îl va face să intre în Foc.”

L-a relatat al-Tirmidhī³⁴, din hadithul lui Kaʿb ibn Mālik.

Ibn Mājah l-a relatat din hadithul lui Ibn ʿUmar³⁵ și al lui Ḥudhayfah³⁶. La el apare: „El va fi în Foc.”

Ibn Mājah³⁷ și Ibn Ḥibbān în Ṣaḥīḥ-ul său³⁸ au relatat de la Jābir, de la Profet ﷺ, că a spus: „Nu învățați știința ca să vă făliți cu ea înaintea învățaților, nici ca să vă certați cu cei neștiutori și nici ca să vă alegeți prin ea locurile de cinste în adunări. Cel care face aceasta — Focul, Focul!”

Ibn ʿAdī³⁹ a relatat ceva asemănător din hadithul lui Abū Hurayrah, de la Profet ﷺ, adăugând: „Ci învățați-o pentru Fața lui Allah și pentru Casa Vieții de Apoi.”

Ibn Masʿūd a spus: „Nu învățați știința pentru trei lucruri: pentru a vă certa cu cei neștiutori, pentru a vă contrazice cu cei pricepuți în religie sau pentru a atrage fețele oamenilor către voi. Prin vorba și fapta voastră, căutați ceea ce se află la Allah, căci aceea rămâne, iar tot ce este în afara ei piere.”

În Ṣaḥīḥ Muslim⁴⁰ este confirmat de la Abū Hurayrah — Allah să fie mulțumit de el —, de la Profet ﷺ: „Primii dintre făpturi cu care va fi întețit Focul în Ziua Învierii vor fi trei...” Printre ei se află învățatul care a recitat Coranul ca să se spună: „Este recitator”, și a învățat știința ca să se spună: „Este învățat”. I se va spune: „S-a spus aceasta.” Apoi se va porunci să fie târât cu fața în jos și aruncat în Foc. A menționat același lucru despre cel care dă milostenie ca să se spună că este darnic și despre cel care luptă ca să se spună că este curajos.

ʿAlī — Allah să fie mulțumit de el — a spus: „Voi, purtători ai științei, puneți-o în practică! Învățatul este numai cel care făptuiește potrivit cu ceea ce știe, astfel încât fapta sa să corespundă științei sale. Vor exista oameni care vor purta știința, dar ea nu le va trece de clavicule. Fapta lor va contrazice știința lor, iar ceea ce ascund va contrazice ceea ce arată. Vor ședea în cercuri și se vor făli unii înaintea altora. Un om se va mânia chiar pe cel care stă lângă el dacă acesta îl părăsește și se așază lângă altcineva. Faptele lor din acele adunări nu se vor înălța către Allah, Cel Măreț și Preaînalt.”

Al-Ḥasan a spus: „Să nu fie partea vreunuia dintre voi din știință doar aceea de a i se spune «învățat».”

În unele relatări, ʿĪsā — pacea fie asupra lui — a spus: „Cum ar putea fi dintre oamenii științei cel care caută știința ca să vorbească despre ea, dar nu o caută pentru a o pune în practică?!”

Unul dintre înaintași a spus: „Am aflat că cel care caută hadithurile pentru a le povesti nu va simți mireasma Paradisului.” Se referă la cel care nu urmărește prin căutarea lor decât să le povestească, fără a le pune în practică.

Din aceeași categorie face parte dezaprobarea înaintașilor evlavioși față de îndrăzneala în a da verdicte religioase, față de râvna pentru aceasta, întrecerea pentru aceasta și înmulțirea lor.

Ibn Lahīʿah a relatat de la ʿUbayd Allāh ibn Abī Jaʿfar, cu lanț întrerupt, că Profetul ﷺ a spus: „Cel mai îndrăzneț dintre voi în a da verdicte religioase este cel mai îndrăzneț față de Foc.”⁴¹

ʿAlqamah a spus: „Ei spuneau: «Cel mai îndrăzneț dintre voi în a da verdicte religioase este cel cu cea mai puțină știință.»”

De la al-Barāʾ se transmite că a spus: „Am apucat o sută douăzeci de oameni dintre anṣāri, însoțitori ai Mesagerului lui Allah ﷺ. Când vreunul era întrebat despre o chestiune, fiecare și-ar fi dorit ca fratele său să-l scutească de răspuns.”

Într-o altă relatare: „Acesta trimitea întrebarea la acela și acela la un altul, până când ea se întorcea la primul.”

Ibn Masʿūd — Allah să fie mulțumit de el — a spus: „Cel care le dă oamenilor verdicte despre tot ce îl întreabă este, cu siguranță, nebun.”

ʿUmar ibn ʿAbd al-ʿAzīz a fost întrebat despre o chestiune și a spus: „Nu sunt îndrăzneț în a da verdicte religioase.”

El i-a scris unuia dintre dregătorii săi: „Pe Allah, nu râvnesc să dau verdicte religioase câtă vreme găsesc o cale de a nu o face.”

Această treabă nu este pentru cel care dorește ca oamenii să aibă nevoie de el, ci pentru cel care dorește să găsească pe cineva care să-l scutească de ea.

De la el se mai transmite: „Cel mai cunoscător dintre oameni în privința verdictelor religioase este cel mai tăcut, iar cel mai neștiutor este cel mai vorbăreț.”

Sufyān al-Thawrī — Allah să aibă milă de el — a spus: „I-am apucat pe cei pricepuți în religie și ei nu voiau să răspundă la întrebări și să dea verdicte până când nu mai găseau nicio cale de a le evita. Dacă erau scutiți de aceasta, le era mai drag.”

Imamul Aḥmad — Allah să fie mulțumit de el — a spus: „Cel care se pune singur în față pentru a da verdicte religioase se pune în fața unei mari răspunderi, deși uneori nevoia îl poate sili.”

I s-a spus: „Ce este mai bun: să vorbești ori să taci?”

El a răspuns: „Să mă abțin îmi este mai drag.”

I s-a spus: „Dar dacă există o nevoie?”

El a început să repete: „Nevoia, nevoia!” Și a spus: „Să se abțină este mai sigur pentru el.”

Cel care dă verdicte trebuie să știe că semnează în numele lui Allah porunca și oprirea Sa și că va fi oprit și întrebat despre aceasta.

Al-Rabīʿ ibn Khuthaym a spus: „Voi, cei care dați verdicte, luați seama cum le dați!”

Când Qatādah s-a așezat să dea verdicte, ʿAmr ibn Dīnār i-a spus: „Știi în ce treabă ai intrat? Te-ai așezat între Allah și robii Săi și ai spus: «Aceasta se cuvine, iar aceasta nu se cuvine.»”

Ibn al-Munkadir a spus: „Învățatul se așază între Allah și făpturile Sale. Să ia, așadar, seama cum intră între ei.”

Când Ibn Sīrīn era întrebat despre ceva îngăduit ori interzis, culoarea feței i se schimba, până când părea că nu mai este omul de dinainte.

Când al-Nakhaʿī era întrebat, se vedea că nu îi place și spunea: „Nu ai găsit pe altcineva pe care să-l întrebi?!” El a spus: „Am vorbit, dar dacă aș fi găsit o cale, nu aș fi vorbit. O vreme în care eu sunt cel priceput în religie al Kūfei este, cu siguranță, o vreme rea.”

S-a relatat de la ʿUmar că a spus: „Ne cereți verdicte ca niște oameni care ar crede că noi nu vom fi întrebați despre ceea ce vă răspundem.”

Muḥammad ibn Wāsiʿ a spus: „Primii chemați la socoteală vor fi cei pricepuți în religie.”

Despre Mālik se transmite că, atunci când era întrebat despre o chestiune, părea că stă între Paradis și Foc.

Un învățat i-a spus unuia dintre cei care dădeau verdicte: „Când ești întrebat despre o chestiune, prima ta grijă să nu fie scăparea celui care întreabă, ci scăparea ta.”

Unuia i-a spus: „Când ești întrebat despre o chestiune, cugetă. Dacă găsești pentru tine o cale de scăpare, vorbește; altfel, taci.”

Cuvintele înaintașilor în acest sens sunt foarte numeroase, iar pomenirea și cuprinderea lor ar dura mult.

Din același capitol face parte și dezaprobarea intrării la regi și a apropierii de ei. Aceasta este poarta prin care învățații preocupați de această lume intră pentru a dobândi prestigiu și conducere în ea.

Imamul Aḥmad⁶⁷, Abū Dāwūd⁴², al-Tirmidhī⁴³ și al-Nasāʾī⁴⁴ au relatat de la Ibn ʿAbbās că Profetul ﷺ a spus: „Cel care locuiește în pustiu devine aspru; cel care urmează vânatul devine nepăsător; iar cel care vine la porțile conducătorilor este ispitit.”

Aḥmad⁶⁸ și Abū Dāwūd⁴⁵ au relatat ceva asemănător din hadithul lui Abū Hurayrah, de la Profet ﷺ. În hadithul său se află: „Nimeni nu se apropie mai mult de conducător fără să se îndepărteze mai mult de Allah.”

Ibn Mājah⁴⁶ a relatat de la Ibn ʿAbbās că Profetul ﷺ a spus: „Unii oameni din comunitatea mea vor căuta să priceapă religia și vor citi Coranul, apoi vor spune: «Mergem la conducători, luăm din bunurile acestei lumi pe care le au și ne ținem religia departe de ei.» Dar nu se va întâmpla astfel. După cum de pe arbustul de qatād nu se culeg decât spini, tot astfel din apropierea lor nu se culeg decât păcate.”

Al-Ṭabarānī⁴⁷ l-a relatat astfel: „Unii oameni din comunitatea mea vor citi Coranul și se vor adânci în religie. Șeitan va veni la ei și le va spune: «De ce nu mergeți la regi, ca să luați din bunurile acestei lumi pe care le au, ținându-vă însă religia departe de ei?» Dar nu se va întâmpla astfel! După cum de pe arbustul de qatād nu se culeg decât spini, tot astfel din apropierea lor nu se culeg decât păcate.”

Al-Tirmidhī⁴⁸ a relatat de la Abū Hurayrah că Profetul ﷺ a spus: „Cereți-I lui Allah să vă ocrotească de Groapa Tristeții.” Ei au întrebat: „Mesager al lui Allah, ce este Groapa Tristeții?” El a răspuns: „O vale din Gheena de care Gheena însăși cere ocrotire de o sută de ori în fiecare zi.” S-a întrebat: „Mesager al lui Allah, cine intră în ea?” El a răspuns: „Recitatorii care își arată faptele din fățărnicie.”

Ibn Mājah⁴⁹ a relatat ceva asemănător și a adăugat: „Dintre recitatorii cei mai urâți de Allah sunt cei care îi vizitează pe conducătorii nedrepți.”

Ceva asemănător s-a transmis și din hadithul lui ʿAlī⁵⁰, de la Profet ﷺ.

Unul dintre cele mai mari lucruri de care se teme pentru cel care intră la regii nedrepți este să le confirme minciunile și să-i ajute în nedreptatea lor, chiar și prin tăcerea în fața faptelor pe care ar trebui să le dezaprobe. Cel care intră la ei căutând cu înverșunare prestigiu și conducere nu îndrăznește să-i mustre. Poate chiar le înfrumusețează unele fapte urâte pentru a se apropia de ei, pentru a-și îmbunătăți poziția înaintea lor și pentru a fi ajutat de ei în scopul său.

Imamul Aḥmad⁵¹, al-Tirmidhī⁵², al-Nasāʾī⁵³ și Ibn Ḥibbān în Ṣaḥīḥ-ul său⁵⁴ au relatat de la Kaʿb ibn ʿUjrah că Profetul ﷺ a spus: „După mine vor fi conducători. Cel care intră la ei, le confirmă minciunile și îi ajută în nedreptatea lor nu este dintre ai mei și nici eu nu sunt dintre ai lui, iar el nu va veni la mine, la Bazin. Cel care nu intră la ei, nu îi ajută în nedreptatea lor și nu le confirmă minciunile este dintre ai mei, iar eu sunt dintre ai lui și el va veni la mine, la Bazin.”

Imamul Aḥmad⁵⁵ a relatat sensul acestui hadith din hadithurile lui Ḥudhayfah, Ibn ʿUmar, Khabbāb ibn al-Aratt, Abū Saʿīd al-Khudrī și al-Nuʿmān ibn Bashīr — Allah să fie mulțumit de ei.

Mulți dintre înaintași îi opreau să intre la regi chiar și pe cei care voiau să le poruncească binele și să-i oprească de la rău.

Printre imamii care au oprit aceasta se află ʿUmar ibn ʿAbd al-ʿAzīz, Ibn al-Mubārak, al-Thawrī și alții.

Ibn al-Mubārak a spus: „După noi, cel care poruncește binele și oprește răul nu este acela care intră la ei și le poruncește ori îi oprește, ci acela care se ține departe de ei.”

Pricina este teama de ispita intrării la ei. Când omul este departe de ei, sufletul îl poate face să creadă că le va porunci binele, îi va opri de la rău și le va vorbi cu asprime. Dar când îi vede de aproape, sufletul se apleacă spre ei, căci iubirea de prestigiu este ascunsă în suflet. Sufletul îi înfrumusețează aceasta, precum și lingușirea și purtarea blândă față de ei. Poate ajunge să se aplece spre ei și să-i iubească, mai ales dacă îl tratează cu bunăvoință, îl cinstesc, iar el primește aceasta. Așa i s-a întâmplat fiului lui Ṭāwūs cu unul dintre conducători, în prezența tatălui său, Ṭāwūs, care l-a mustrat pentru ceea ce făcuse.

Sufyān al-Thawrī i-a scris lui ʿAbbād ibn ʿAbbād, iar în scrisoarea sa se afla:

„Ferește-te să te apropii de conducători ori să te amesteci cu ei în vreo treabă. Ferește-te să fii înșelat și să ți se spună: «Vei mijloci și vei apăra un nedreptățit ori vei înlătura o nedreptate.» Aceasta este o înșelătorie a lui Iblīs, pe care recitatorii nelegiuiți au luat-o drept scară. Profită de faptul că ești scutit de întrebări și de verdicte și nu te întrece cu ei în acestea. Ferește-te să fii dintre cei cărora le place ca oamenii să le pună în practică vorba, să o răspândească ori să o asculte și la care nemulțumirea se vede când acestea nu sunt făcute. Ferește-te de iubirea de conducere, căci unui om îi poate fi mai dragă iubirea de conducere decât aurul și argintul. Acesta este un subiect ascuns, pe care nu îl văd decât cei cu discernământ dintre învățații pricepuți să cerceteze asemenea lucruri. Cercetează-ți inima și făptuiește cu intenție curată. Să știi că s-a apropiat de oameni o vreme în care omul își va dori să moară. Pacea fie asupra ta.”

Din același capitol face parte și dezaprobarea faptului ca omul să se facă vestit înaintea oamenilor prin știință, renunțare la această lume și religiozitate ori arătându-și faptele, vorbele și darurile neobișnuite, ca să fie vizitat, ca oamenii să-i caute binecuvântarea și rugăciunea și să-i sărute mâna, în timp ce el iubește acestea, stăruie în ele, se bucură de ele ori caută mijloacele prin care să le dobândească.

De aceea, înaintașii evlavioși urau faima cât se poate de mult. Printre ei se aflau Ayyūb, al-Nakhaʿī, Sufyān, Aḥmad și alți învățați care îi călăuzeau pe oameni către Allah; la fel, al-Fuḍayl, Dāwūd al-Ṭāʾī și alții dintre cei care renunțau la această lume și Îl cunoșteau pe Allah. Își mustrau sufletele cu asprime și își ascundeau faptele cu cea mai mare grijă.

Un om a intrat la Dāwūd al-Ṭāʾī, iar el l-a întrebat ce l-a adus acolo. Omul a spus: „Am venit să te vizitez.” El i-a răspuns: „Tu ai făcut un bine, căci ai vizitat de dragul lui Allah. Cât despre mine, mă gândesc ce voi întâlni mâine, când mi se va spune: «Cine ești tu, ca să fii vizitat? Ești dintre cei care au renunțat la această lume? Nu, pe Allah! Ești dintre cei care se închină mult? Nu, pe Allah! Ești dintre cei evlavioși? Nu, pe Allah!»” A înșirat astfel mai multe însușiri bune, apoi a început să se mustre: „Dāwūd! În tinerețe ai fost nelegiuit, iar când ai îmbătrânit ai devenit fățarnic. Cel fățarnic este mai rău decât cel nelegiuit.”

Muḥammad ibn Wāsiʿ spunea: „Dacă păcatele ar avea miros, nimeni nu ar putea sta lângă mine.”

Când cineva intra la Ibrāhīm al-Nakhaʿī în timp ce citea din exemplarul Coranului, el îl acoperea.

Când Uways și alții dintre cei care renunțau la această lume erau recunoscuți într-un loc, plecau de acolo.

Mulți dintre înaintași nu voiau să li se ceară să se roage pentru alții și îi spuneau celui care le cerea aceasta: „Tocmai mie?!”

Aceasta a fost relatată de la ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb, Ḥudhayfah ibn al-Yamān — Allah să fie mulțumit de amândoi — și de la Mālik ibn Dīnār.

Al-Nakhaʿī nu voia să i se ceară să se roage pentru alții.

Un om i-a scris lui Aḥmad, cerându-i să se roage pentru el, iar Aḥmad a spus: „Dacă noi ne rugăm pentru acesta, cine se va ruga pentru noi?!”

Unuia dintre regi i-au fost descrise un om evlavios și străduința sa în închinare, iar regele a hotărât să-l viziteze. Când acesta a aflat, s-a așezat pe marginea drumului și a început să mănânce. Regele a ajuns la el în această stare, l-a salutat, iar omul i-a răspuns la salut și a continuat să mănânce mult, fără să-i dea atenție. Regele a spus: „Nu este niciun bine în acesta” și s-a întors. Atunci omul a spus: „Lauda Îi aparține lui Allah, care l-a îndepărtat de mine în timp ce mă dezaprobă.”

Acesta este un capitol foarte vast.

Aici există un lucru subtil: omul se poate ponegri înaintea oamenilor, dorind să le arate că se socotește smerit, ca astfel să se înalțe în ochii lor și să fie lăudat. Aceasta este una dintre formele ascunse ale fățărniciei, asupra căreia înaintașii evlavioși au atras atenția.

Muṭarrif ibn ʿAbd Allāh ibn al-Shikhkhīr a spus: „Ajunge ca laudă de sine să te ponegrești în public, de parcă ai urmări să-ți înfrumusețezi sufletul prin ponegrirea lui. Înaintea lui Allah, aceasta este nechibzuință.”