Pericolul goanei după avere și prestigiu

Cât despre goana omului după prestigiu, aceasta este mai nimicitoare decât goana după avere. Căutarea prestigiului acestei lumi, a înălțării în ea, a conducerii oamenilor și a superiorității pe pământ îi face robului mai mult rău decât căutarea averii. Răul ei este mai mare, iar renunțarea la ea mai grea, căci averea este cheltuită pentru dobândirea conducerii și a prestigiului.

Goana după prestigiu este de două feluri:

Primul este căutarea prestigiului prin dregătorie, putere și avere.

Acesta este deosebit de primejdios și, de cele mai multe ori, îl împiedică pe om să dobândească binele Vieții de Apoi, cinstea, demnitatea și măreția ei.

Allah Preaînaltul spune:

— până la sfârșitul versetului.

Puțini dintre cei care urmăresc cu înverșunare conducerea în această lume, cerând dregătorii, primesc ajutor spre bine. Dimpotrivă, sunt lăsați în seama lor înșiși. Profetul ﷺ i-a spus lui ʿAbd al-Raḥmān ibn Samurah: „ʿAbd al-Raḥmān, nu cere conducerea! Dacă ți se dă pentru că ai cerut-o, vei fi lăsat în seama ei. Iar dacă ți se dă fără să o fi cerut, vei fi ajutat în împlinirea ei.”¹¹

Unul dintre înaintași a spus: „Nimeni nu a râvnit la o dregătorie și apoi a fost drept în ea.”

Yazīd ibn ʿAbd Allāh ibn Wahb era dintre judecătorii drepți și evlavioși. El spunea: „Cel care iubește averea și prestigiul și se teme de schimbările sorții nu va fi drept în această slujbă.”

În Ṣaḥīḥ al-Bukhārī¹², de la Abū Hurayrah, se transmite că Profetul ﷺ a spus: „Veți râvni la conducere, dar ea va aduce regret în Ziua Învierii. Ce bună este cea care alăptează și ce rea este cea care înțarcă!”

Tot acolo¹³, de la Abū Mūsā al-Ashʿarī, se transmite: „Doi oameni i-au spus Profetului ﷺ: «Mesager al lui Allah, numește-ne la conducere!» El a răspuns: «Nu încredințăm această treabă a noastră celui care o cere și nici celui care râvnește la ea.»”

Să știi că goana după prestigiu aduce un mare rău înainte de a-l dobândi, prin străduința de a ajunge la el, iar după dobândirea lui, prin primejdia mare în care se află deținătorul dregătoriei: nedreptatea, trufia și celelalte stricăciuni.

Abū Bakr al-Ājurrī — unul dintre învățații care îi călăuzeau pe oameni către Allah, de la începutul secolului al patrulea — a alcătuit o lucrare despre caracterul și conduita învățaților. Este una dintre cele mai valoroase lucrări scrise în această privință. Cel care o cercetează află din ea calea înaintașilor dintre învățați și căile apărute după ei, care se împotrivesc căii lor. El a descris pe larg însușirile învățatului rău.

Printre cele spuse de el se află: „Iubirea de laudă, de prestigiu și de poziție în ochii oamenilor acestei lumi l-a ispitit. Se împodobește cu știința pentru această lume, așa cum se împodobește cu un veșmânt frumos, dar nu își împodobește știința punând-o în practică.”

Apoi a vorbit pe larg și a spus: „Aceste însușiri și cele asemănătoare lor stăpânesc inima celui care nu s-a folosit de știință. Pe când se află aproape de asemenea purtări, sufletul său râvnește la prestigiu și poziție. Ajunge să iubească șederea cu regii și cu oamenii acestei lumi și dorește să aibă parte de înfățișarea lor aleasă, de călăria lor plăcută, de slujitori de seamă, de haine moi, de așternuturi fine și de mâncare gustoasă. Dorește să i se acorde atenție, să-i fie ascultată vorba și împlinită porunca. Nu poate ajunge la acestea decât prin funcția de judecător, așa că o caută. Dar nu o poate dobândi decât cedând din religia sa. Se umilește înaintea regilor și a însoțitorilor lor, îi slujește el însuși, îi cinstește cu averea sa și tace în fața faptelor urâte pe care le vede la porțile lor, în casele și în purtările lor. Apoi le înfrumusețează multe dintre faptele urâte prin interpretarea sa greșită, ca să-și îmbunătățească poziția în ochii lor. După ce face aceasta vreme îndelungată și stricăciunea prinde rădăcini în el, îl numesc judecător, iar el este înjunghiat fără cuțit. Ei îi fac astfel o mare favoare, iar el se simte dator să le mulțumească. Se silește să nu îi supere, ca să nu îl înlăture din funcția de judecător, fără să ia în seamă mânia Stăpânului său. Își însușește averile orfanilor, văduvelor, săracilor și nevoiașilor, bunurile de waqf destinate luptătorilor, oamenilor de neam din cele două Locuri Sfinte și averi al căror folos se întoarce asupra tuturor musulmanilor. Cu ele îi mulțumește pe scrib, pe portar și pe slujitor. Mănâncă din cele interzise și îi hrănește și pe alții din ele, iar cei care se roagă împotriva lui se înmulțesc. Vai celui căruia știința i-a lăsat asemenea însușiri!

De o asemenea știință a căutat adăpost Profetul ﷺ și a poruncit să se caute adăpost. Despre ea a spus ﷺ: „Cel mai aspru pedepsit dintre oameni în Ziua Învierii va fi un învățat căruia Allah nu i-a făcut folositoare știința sa.”¹⁴

El ﷺ spunea: „O, Allah, caut adăpost la Tine de o știință care nu folosește, de o inimă care nu se smerește, de un suflet care nu se satură și de o rugă care nu este ascultată.”¹⁵

El ﷺ mai spunea: „O, Allah, Îți cer știință folositoare și caut adăpost la Tine de o știință care nu folosește.”¹⁶

Toate acestea sunt cuvintele imamului Abū Bakr al-Ājurrī — Allah Preaînaltul să aibă milă de el —, care a trăit spre sfârșitul anilor 300 H. De atunci, stricăciunea nu a încetat să crească de multe ori față de cele descrise. Nu există putere și nici tărie decât prin Allah.

Printre urmările ascunse ale iubirii de prestigiu se află căutarea dregătoriilor și râvna pentru ele. Acesta este un subiect subtil, pe care nu îl cunosc decât învățații care Îl cunosc pe Allah și Îl iubesc, cei care, pentru El, se împotrivesc neștiutorilor dintre făpturile Sale ce pretind ceea ce ține de Stăpânirea și Dumnezeirea Sa, cu toate că sunt neînsemnați și lipsiți de rang înaintea lui Allah și înaintea robilor Săi aleși care Îl cunosc.

Al-Ḥasan — Allah să aibă milă de el — a spus despre ei: „Chiar dacă catârii tropăie¹⁷ sub ei și caii îi poartă legănat¹⁸¹⁹, umilința neascultării le stă pe grumaz. Allah nu voiește decât să-l umilească pe cel care nu Îl ascultă.”

Să știi că iubirea de prestigiu prin dorința ca porunca și oprirea să-ți fie împlinite și de a rândui treburile oamenilor, atunci când scopul este numai înălțarea deasupra făpturilor, trufia față de ele și arătarea nevoii și dependenței lor de deținătorul acestui prestigiu, precum și a umilirii lor înaintea lui când îi cer împlinirea nevoilor, înseamnă ea însăși a pretinde ceea ce ține de Stăpânirea și Dumnezeirea lui Allah Preaînaltul. Unii dintre aceștia ajung chiar să-i pună pe oameni în situații în care să aibă nevoie de ei, ca să-i silească să le înfățișeze cererile și să se vădească dependența și nevoia lor. Astfel, se înalță și se trufesc. Aceasta nu I se cuvine decât lui Allah Preaînaltul, Singur, fără asociat.

Allah Preaînaltul spune:

El mai spune:

În unele relatări se spune că Allah Preaînaltul îl încearcă pe robul Său cu necazul pentru a-i auzi implorarea smerită.

Tot în unele relatări se spune că, atunci când robul Îl cheamă pe Allah, iar El îl iubește, Allah spune: „Jibrīl, nu te grăbi să-i împlinești nevoia, căci Îmi place să-i aud implorarea smerită.”

Aceste lucruri sunt mai grele și mai primejdioase decât simpla nedreptate și mai cumplite decât asocierea, iar asocierea este cea mai mare nedreptate înaintea lui Allah.

În al-Ṣaḥīḥ²², de la Profet ﷺ, se transmite că Allah Preaînaltul spune: „Măreția este mantia Mea, iar grandoarea este veșmântul Meu. Pe cel care Mi le dispută îl voi pedepsi.”

Unul dintre cei de demult era judecător. A văzut în vis pe cineva care îi spunea: „Tu ești judecător, iar Allah este Judecător.” S-a trezit tulburat, a renunțat la judecătorie și a părăsit-o.

Unii judecători cu teamă de Allah îi opreau pe oameni să îi numească „judecătorul judecătorilor”, căci acest nume se aseamănă cu „regele regilor”, nume pe care Profetul ﷺ l-a condamnat.

El a spus: „Nu există Rege decât Allah.”²³

„Cârmuitorul cârmuitorilor” este asemenea acestuia sau chiar mai grav.

Din același capitol face parte și dorința deținătorului prestigiului și al dregătoriei de a fi lăudat pentru faptele sale și de a primi elogii, cerând aceasta oamenilor și pricinuind rău celui care nu îi răspunde. Uneori, fapta sa este mai aproape de a fi condamnată decât lăudată. Alteori, arată o faptă bună în aparență și dorește să fie lăudat pentru ea, deși înăuntrul său urmărește un rău și se bucură că îl poate ascunde și îi poate înșela pe oameni.

Aceasta intră în cuvântul lui Allah Preaînaltul:

— până la sfârșitul versetului.

Acest verset a fost pogorât tocmai despre cei care au asemenea însușiri. Această însușire — adică a cere și a iubi lauda făpturilor și a pedepsi pentru neaducerea ei — nu I se cuvine decât lui Allah, Singur, fără asociat. De aceea, imamii călăuzirii opreau să fie lăudați pentru faptele lor și pentru binele pe care îl făceau oamenilor. Ei porunceau ca lauda pentru acestea să-I fie atribuită numai lui Allah, Singur, fără asociat, căci toate binefacerile vin de la El.

ʿUmar ibn ʿAbd al-ʿAzīz — Allah să aibă milă de el — acorda o mare atenție acestei chestiuni. Odată le-a trimis celor adunați la pelerinaj o scrisoare care să le fie citită. În ea poruncea să li se facă bine și să fie înlăturate nedreptățile care îi apăsau. În scrisoare se afla: „Pentru toate acestea, să nu-L lăudați decât pe Allah. Dacă El m-ar fi lăsat în seama mea însumi, aș fi fost asemenea celorlalți.”²⁵

Este cunoscută întâmplarea sa cu femeia care i-a cerut să rânduiască un ajutor pentru fiicele ei orfane. Avea patru fiice. El a rânduit ajutor pentru două, în timp ce ea Îl lăuda pe Allah. Apoi a rânduit și pentru a treia, iar femeia i-a mulțumit lui. Atunci el a spus: „Le rânduiam ajutor cât timp îndreptai lauda către Cel căruia I se cuvine. Spune-le celor trei să împartă cu a patra.” Sau a spus ceva asemănător — Allah să fie mulțumit de el.

În esență, el voia să se știe că deținătorul dregătoriei este pus să împlinească porunca lui Allah, să le poruncească robilor ascultarea de Allah Preaînaltul și să-i oprească de la cele interzise de El, dorindu-le binele prin chemarea lor către Allah. El urmărește ca religia să-I aparțină în întregime lui Allah și ca măreția să fie a lui Allah, temându-se totodată că nu împlinește cum se cuvine drepturile lui Allah.

Scopul cel mai înalt al celor care Îl iubesc pe Allah este ca făpturile să-L iubească, să-L asculte și să-I dedice numai Lui robirea și adorarea. Cum ar putea atunci să-I dispute ceva din acestea? El nu dorește de la făpturi nici răsplată, nici mulțumire, ci nădăjduiește răsplata faptei sale de la Allah. Allah Preaînaltul spune:

[Āl ʿImrān, 3:79] — cele două versete.²⁶

Profetul ﷺ a spus: „Nu mă lăudați peste măsură, așa cum creștinii l-au lăudat peste măsură pe Mesia, fiul Mariei. Eu sunt doar un rob. Spuneți: robul lui Allah și Mesagerul Său.”²⁷

El ﷺ îi mustra pe cei care nu respectau această cuviință când i se adresau. A spus: „Nu spuneți: «Ceea ce voiește Allah și ceea ce voiește Muḥammad», ci spuneți: «Ceea ce voiește Allah, apoi ceea ce voiește Muḥammad.»”²⁸

Celui care i-a spus: „Ceea ce voiește Allah și ceea ce voiești tu”, i-a răspuns: „M-ai făcut egal cu Allah?! Spune: ceea ce voiește numai Allah.”²⁹

De aceea, urmașii mesagerilor și cei care îi urmează, dintre conducătorii și judecătorii drepți, nu îi cheamă niciodată pe oameni să îi slăvească pe ei înșiși. Îi cheamă să-L slăvească numai pe Allah și să-I dedice numai Lui robirea și adorarea. Unii dintre ei nu doreau dregătoria decât pentru a se folosi de ea în chemarea numai către Allah.

Unii oameni evlavioși primeau funcția de judecător și spuneau: „O primesc pentru a mă sprijini pe ea în poruncirea binelui și oprirea răului.”

De aceea, mesagerii și urmașii lor răbdau răul suferit în chemarea către Allah. Pentru împlinirea poruncilor lui Allah, îndurau din partea oamenilor cele mai mari greutăți, răbdând, ba chiar fiind mulțumiți de aceasta. Căci cel care iubește poate găsi plăcere chiar și în răul care îl atinge pentru mulțumirea Celui iubit. Astfel, în timpul califatului său, când ʿUmar ibn ʿAbd al-ʿAzīz stăruia în împlinirea adevărului și a dreptății, fiul său ʿAbd al-Malik — Allah să fie mulțumit de amândoi — îi spunea: „Tată, mi-aș dori ca, pentru Allah, Cel Măreț și Preaînalt, cazanele să fiarbă cu mine și cu tine în ele.”

Un om evlavios a spus: „Mi-aș dori ca trupul meu să fie tăiat cu foarfecile și toate aceste făpturi să-L asculte pe Allah, Cel Măreț și Preaînalt.” Cuvintele sale i-au fost înfățișate unuia dintre cei care Îl cunoșteau pe Allah, iar el a spus: „Dacă a urmărit prin aceasta binele făpturilor... altfel, nu știu.” Apoi a leșinat.

Înțelesul este următorul: cel care a rostit aceste cuvinte se poate să fi avut în vedere binele făpturilor și mila față de ele din pricina pedepsei lui Allah, dorind să le răscumpere de pedeapsă prin propria suferință. Sau se poate să fi avut în vedere măreția și grandoarea lui Allah și ceea ce I se cuvine din slăvire, cinstire, ascultare și iubire, dorind ca făpturile să împlinească acestea chiar dacă el însuși ar suferi cel mai mare rău. Aceasta este starea robilor aleși care Îl cunosc și Îl iubesc pe Allah. Cugetând la ea, acel cunoscător a leșinat.

Allah Preaînaltul i-a descris în Cartea Sa pe cei care Îl iubesc ca fiind oameni care luptă pe calea Sa și nu se tem de mustrarea vreunui mustrător.

În acest sens, unul dintre ei spune:

Găsesc plăcută mustrarea de dragul Tău, din iubire pentru pomenirea Ta. Să mă mustre, așadar, cei care mustră!