Pericolul goanei după avere și prestigiu

Lăcomia pentru avere este de două feluri:

Primul este iubirea puternică de avere, însoțită de o căutare înverșunată a ei prin mijloace îngăduite, de exagerarea în căutarea ei și de străduința de a o dobândi și a o câștiga pe aceste căi, cu trudă și greutăți.

S-a transmis că hadithul a fost rostit ca urmare a unui asemenea caz. Al-Ṭabarānī a relatat de la ʿĀṣim ibn ʿAdī că acesta a spus: „Am cumpărat o sută de părți dintre părțile de la Khaybar.” Aceasta a ajuns la Profet ﷺ, care a spus: „Doi lupi de pradă într-o turmă lăsată de izbeliște de stăpânul ei nu fac mai mult rău decât face religiei musulmanului goana sa după avere și prestigiu.”

Chiar dacă lăcomia pentru avere nu ar avea alt neajuns decât irosirea vieții prețioase, care nu poate fi prețuită în bani, aceasta ar fi de ajuns. Omul ar fi putut dobândi în această viață treptele cele mai înalte și desfătarea nepieritoare, dar cel lacom o irosește căutând o înzestrare deja garantată și împărțită, din care nu îi va veni decât ceea ce i-a fost hotărât și rânduit. Apoi nu se folosește de ea, ci o lasă altuia și pleacă. Lui îi rămâne socoteala, iar altuia folosul. Adună pentru cineva care nu îi mulțumește și se înfățișează înaintea Celui care nu îi acceptă scuzele. Numai aceasta ar fi de ajuns pentru a condamna lăcomia.

Cel lacom își pierde timpul prețios și își primejduiește viața, a cărei valoare nu poate fi măsurată, prin călătorii și înfruntarea pericolelor, ca să adune avere de care se va folosi altcineva.

După cum s-a spus:

Să nu socotești sărăcia drept lipsa averii; una dintre cele mai mari sărăcii este pierderea religiei.

Unui înțelept i s-a spus: „Cutare a adunat avere.” El a întrebat: „A adunat și zile în care să o cheltuiască?” I s-a răspuns: „Nu a adunat nimic.”

În unele relatări provenite de la fiii lui Israel se spune: „Întreținerea este împărțită, iar cel lacom este lipsit. Fiule al lui Adam, dacă îți petreci întreaga viață căutând această lume, când vei căuta Viața de Apoi?”

Dacă în această lume nu ești în stare să faci binele, ce vei face în Ziua Învierii?

Ibn Masʿūd a spus: „Certitudinea înseamnă să nu cauți mulțumirea oamenilor prin ceea ce Îl mânie pe Allah, să nu lauzi pe nimeni pentru întreținerea dată de Allah și să nu învinuiești pe nimeni pentru ceea ce Allah nu ți-a dat. Căci întreținerea lui Allah nu este adusă de lăcomia unui om lacom și nu este oprită de împotrivirea celui care o urăște. Prin dreptatea și cunoașterea Sa, Allah a așezat odihna și bucuria în certitudine și mulțumire, iar grija și tristețea în îndoială și nemulțumire.”

Unul dintre înaintași a spus: „Dacă predestinarea este adevărată, lăcomia este zadarnică. Dacă trădarea face parte din firea oamenilor, încrederea în oricine este neputință. Iar dacă moartea îl pândește pe fiecare, a te simți în siguranță în această lume este prostie.”

ʿAbd al-Wāḥid ibn Zayd jura pe Allah, spunând: „După părerea mea, lăcomia omului pentru această lume este pentru el mai de temut decât cel mai înverșunat dușman al său.”

El mai spunea: „Frații mei, nu îl invidiați pe cel lacom pentru bogăția lui, pentru câștigul său îmbelșugat sau pentru averea sa. Priviți-l cu dezaprobare pentru preocuparea sa de astăzi cu ceea ce mâine îl va duce la pieire, la întoarcerea la Allah.” Apoi plângea și spunea: „Lăcomia este de două feluri: una care aduce nenorocire și una folositoare. Cea folositoare este râvna omului pentru ascultarea de Allah.”

Cea care aduce nenorocire este goana omului după această lume. El este preocupat și chinuit; din pricina preocupării sale nu se bucură și nu găsește plăcere în ceea ce adună. Iubirea sa pentru această lume nu îi lasă răgaz pentru Viața de Apoi, iar el rămâne nepăsător față de ceea ce dăinuie și rămâne.

În acest sens, unul dintre ei a spus:

Nu îl invidia pe cel lacom pentru bunăstarea sa, ci privește-l cu ochiul celui care dezaprobă și respinge.

Cel lacom este atât de prins în nefericirea sa, încât nu se bucură de averea pe care o deține.

Un altul a recitat în același sens:

Tu, cel care aduni și nu dai, în vreme ce timpul te pândește, cugetând ce poartă să-ți închidă.

ai adunat avere; cugetă însă dacă ai adunat pentru ea, o, adunătorule de averi, zile în care să o împarți.

Averea pe care o ții este păstrată pentru moștenitor; averea este a ta numai în ziua în care o cheltuiești.

Cel care se așază în lăcașul mulțumirii cu puțin nu întâlnește la umbra ei vreo grijă care să-i alunge somnul.

Un înțelept i-a scris unui frate al său care era lacom după această lume: „După acestea: ai ajuns să fii lacom după această lume. O slujești, în timp ce ea te alungă de la sine prin suferințe, boli, nenorociri și neputințe. De parcă nu ai fi văzut niciun om lacom rămas fără nimic, niciun om cumpătat căruia i s-a dat întreținere, niciun om care a murit lăsând în urmă mult și niciun om care se mulțumește cu puțin din această lume.”

Un beduin și-a mustrat fratele pentru lăcomie, spunându-i: „Frate, tu cauți și ești căutat. Te caută cel de care nu poți scăpa, în timp ce tu cauți ceea ce ți-a fost deja asigurat. Frate, oare nu ai văzut niciun om lacom rămas lipsit și niciun om cumpătat căruia i s-a dat întreținere?”

Un înțelept a spus: „Cel cu grija cea mai îndelungată este invidiosul; cel cu viața cea mai tihnită este cel mulțumit cu puțin; cel mai răbdător în a îndura necazurile este cel lacom; cel cu traiul cel mai liniștit este cel care se desprinde cel mai mult de această lume; iar cel cu regretul cel mai mare este învățatul care și-a neglijat îndatoririle.”

În acest sens, unul dintre ei a spus:

Lăcomia este o boală care i-a vătămat pe aproape toți cei pe care îi vezi.

Pe câți oameni cinstiți nu i-a făcut lăcomia umili!

Un altul a spus:

Cât de mult ești rob lăcomiei și speranțelor!

Nu sunt de folos lăcomia și strădania, dacă nu îți surâde norocul.

De ceea ce Allah a hotărât nu există scăpare.

Abū al-ʿAtāhiyah, adresându-i-se lui Salm al-Khāsir, a spus:

Preaînalt este Allah, o, Salm ibn ʿAmr! Lăcomia a plecat grumajii oamenilor.

Printre cuvintele lui al-Maʾmūn se află: „Lăcomia strică religia și demnitatea.”

El a recitat:

Lăcomia celui lacom este nebunie, iar răbdarea este o cetate trainică.

Dacă Allah a hotărât un lucru, el trebuie să se întâmple.

Un altul a spus:

Până când să rămân între opriri și plecări, într-o nesfârșită strădanie, ducându-mă și întorcându-mă?

Departe de casă, nu încetez să fiu străin, departe de cei dragi, care nu știu cum mă aflu.

Când în răsăritul pământului, când în apus, fără ca moartea să-mi vină în minte, din pricina lăcomiei.

Dacă m-aș mulțumi, întreținerea mi-ar veni în tihnă: bogăția este mulțumirea cu puțin, nu mulțimea averii.

Un altul a spus:

Tu, cel care îți istovești sufletul, căutând această lume cu lăcomie și trudă,

nici această lume nu îți aparține, nici tu nu îi aparții; fă, așadar, din cele două griji una singură.

Al doilea fel de lăcomie pentru avere:

Acesta depășește ceea ce s-a menționat despre primul fel: omul ajunge să caute averea prin mijloace interzise și să nu împlinească drepturile obligatorii asupra ei. Aceasta ține de avariția condamnată.

Allah Preaînaltul spune:

În Sunan Abī Dāwūd⁶, de la ʿAbd Allāh ibn ʿUmar, se transmite că Profetul ﷺ a spus: „Feriți-vă de avariție, căci avariția i-a nimicit pe cei de dinaintea voastră. Le-a poruncit să rupă legăturile și le-au rupt; le-a poruncit să fie zgârciți și au fost zgârciți; le-a poruncit nelegiuirea și au săvârșit-o.”

În Ṣaḥīḥ Muslim⁷, de la Jābir, se transmite că Profetul ﷺ a spus: „Feriți-vă de avariție, căci avariția i-a nimicit pe cei de dinaintea voastră. I-a împins să-și verse sângele și să socotească îngăduite cele care le erau oprite.”

Un grup de învățați a spus: „Avariția este lăcomia puternică ce îl împinge pe om să ia lucruri pe căi neîngăduite și să nu împlinească drepturile datorate asupra lor.”

În esență, ea este pofta nesățioasă a sufletului pentru ceea ce Allah a interzis și a oprit: omul nu se mulțumește cu ceea ce Allah i-a îngăduit, fie că este vorba de avere, de relații intime sau de altceva. Allah Preaînaltul ne-a îngăduit lucrurile bune dintre mâncăruri, băuturi, haine și căsătorii și ne-a oprit să le dobândim pe căi neîngăduite. Ne-a îngăduit sângele și averile necredincioșilor și ale celor care poartă război și ne-a interzis celelalte lucruri rele dintre mâncăruri, băuturi, haine și căsătorii. Ne-a interzis să luăm averile și să vărsăm sângele fără drept.

Cel care se limitează la ceea ce i-a fost îngăduit este credincios. Însă depășirea acestei limite către ceea ce i-a fost oprit este avariția condamnată, potrivnică credinței.

De aceea, Profetul ﷺ a înștiințat că avariția poruncește ruperea legăturilor, nelegiuirea și zgârcenia.

Zgârcenia înseamnă ca omul să țină pentru sine ceea ce are în mâini.

Avariția înseamnă să apuce, prin nedreptate și încălcare, ceea ce nu îi aparține, fie avere, fie altceva. S-a spus chiar că ea este rădăcina tuturor păcatelor.

Astfel au explicat Ibn Masʿūd și alți înaintași avariția și zgârcenia.

De aici se înțelege sensul hadithului lui Abū Hurayrah — Allah să fie mulțumit de el —, potrivit căruia Profetul ﷺ a spus: „Avariția și credința nu se întâlnesc într-un credincios.”⁸

Și al celuilalt hadith, în care Profetul ﷺ a spus: „Cea mai bună credință este răbdarea și generozitatea.”⁹

Răbdarea a fost explicată ca înfrânare de la cele interzise, iar generozitatea ca împlinire a obligațiilor.

Uneori, avariția este folosită cu sensul de zgârcenie și invers. Deosebirea de bază dintre ele este însă cea pe care am menționat-o.

Când lăcomia pentru avere ajunge la această treaptă, religia și credința sunt slăbite în chip vădit. Fără îndoială, neîmplinirea obligațiilor și săvârșirea celor interzise slăbesc religia și credința până când nu mai rămâne din ele decât foarte puțin.