Musulmanul în fața ispitelor și a tulburărilor

Necesitatea de a căuta adăpost la Allah de încercări

Se cuvine să vorbim despre porunca Profetului — binecuvântarea și pacea fie asupra lui — din cuvintele sale: „Când unul dintre voi rostește tashahhud, să caute adăpost la Allah de patru lucruri, spunând: «Caut adăpost la Allah de pedeapsa Gheenei, de pedeapsa mormântului, de încercarea vieții și a morții și de ispita lui al-Masīḥ ad-Dajjāl.»”²⁵

Trimisul — binecuvântarea și pacea fie asupra lui — a poruncit să căutăm adăpost la Allah de aceste patru lucruri. Unii învățați au spus chiar că această cerere de adăpost în rugăciune este obligatorie. Ṭāwūs, unul dintre urmașii bine cunoscuți ai companionilor, i-a poruncit fiului său să repete rugăciunea, fiindcă nu ceruse adăpost la Allah de cele patru.

Unii dintre adepții imamului Aḥmad, adică unii învățați hanbaliți, au susținut că omul trebuie neapărat să ceară în rugăciunea sa adăpost la Allah de aceste patru lucruri: pedeapsa Gheenei, adică pedeapsa Focului, și pedeapsa mormântului, adică pedeapsa pe care omul o primește în mormânt, fiindcă în mormânt el este fie desfătat, fie pedepsit.

„De încercarea vieții” înseamnă încercările vieții, care se întorc la două lucruri: fie o îndoială care îl înșală pe om și îi amestecă adevărul cu falsul, fie o poftă. În acest din urmă caz, el deosebește adevărul de fals, dar sufletul său îl cheamă la fals.

Despre încercarea morții s-a spus că este încercarea care are loc în clipa morții, fiindcă atunci omul se află în cea mai mare primejdie. Îi cer lui Allah să ne dăruiască mie și vouă un sfârșit bun. În acea clipă, șeitanul este cât se poate de dornic să-i ducă în rătăcire pe fiii lui Ādam, iar starea omului este atunci grea. Aceasta este o mare încercare.

Se relatează că, în vreme ce imamul Aḥmad — Allah să aibă milă de el — se afla în agonia morții, unii dintre cei din jur l-au auzit spunând: „Încă nu! Încă nu!” I s-a spus: „Abū ʿAbd Allāh, de ce spui: «Încă nu! Încă nu!»?” El a răspuns: „Șeitanul mi s-a arătat mușcându-și vârfurile degetelor — adică degetele — și spunând: «Mi-ai scăpat, Aḥmad!» Eu îi spun: «Încă nu! Încă nu!»” Înțelesul este: „Nu ți-am scăpat până în această clipă”, fiindcă omul rămâne în primejdie atât timp cât sufletul îi mai este în trup. De aceea, dintre cuvintele relatate de la Ibn Masʿūd — Allah să fie mulțumit de el — se află acestea: „Cel care vrea să urmeze pe cineva să-i urmeze pe cei care au murit, fiindcă cel viu nu este la adăpost de încercare.” Aceasta este o mare încercare. Îi cerem lui Allah să ne întărească, pe noi și pe voi, în acea stare.

S-a spus și că încercarea morții înseamnă încercarea mormântului. În mormânt vin la om doi îngeri și îl întreabă despre Stăpânul său, despre religia sa și despre Profetul său. Pe credincios, Allah îl întărește cu vorba neclintită: el spune: „Stăpânul meu este Allah, religia mea este Islamul, iar Profetul meu este Muḥammad.”²⁶ Îi cer lui Allah, din harul și dărnicia Sa, să ne facă, pe mine și pe voi, dintre ei.

Cel necredincios — căutăm adăpost la Allah de aceasta — spune însă: „Hāh! Hāh! Nu știu. I-am auzit pe oameni spunând ceva și am spus și eu.” Credința nu a intrat în inima lui — căutăm adăpost la Allah de aceasta. Va fi lovit cu o măciucă de fier, ceva asemănător unui ciocan, despre care s-a relatat în unele hadithuri că, dacă toți oamenii din Minā s-ar aduna să o ridice, nu ar putea. Va fi lovit cu ea și va scoate un strigăt pe care îl va auzi orice făptură, în afară de om. Profetul — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — a spus: „Dacă omul l-ar auzi, ar cădea mort”²⁷, adică ar pieri și ar muri.

Printre încercări se află și ispita lui al-Masīḥ ad-Dajjāl. El este un om care va fi trimis la sfârșitul vremurilor, un om cu un ochi vătămat, mincinos și înșelător, dar cu o mare putere de ispitire.

Ispita constă în faptul că vine la oameni și îi cheamă să-l adore în locul lui Allah. Ei refuză, iar pământul lor ajunge sterp, fără plante și fără ploaie, și se trezesc lipsiți de bunuri. Apoi vine la alți oameni, îi cheamă să-l adore și aceștia îi răspund. Pământul lor devine roditor, iar animalele lor grase. În aceasta se află o mare încercare.

El are cu el o grădină și un foc. Pe cel care îl ascultă îl introduce în grădina lui, iar pe cel care nu-l ascultă îl introduce în focul lui. Însă grădina lui este foc, iar focul lui este apă dulce și bună, o grădină. Aceasta este o mare ispită.

A fost pomenit anume fiindcă cea mai mare încercare care va exista în această lume este încercarea acestui om. Profetul nostru — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — ne-a dat însă descrieri ale lui pe care niciun profet dinaintea lui nu le-a spus. Ne-a dat un semn limpede, pe care oricine îl poate recunoaște, spunând: „El are un ochi vătămat, iar Stăpânul vostru nu are un ochi vătămat.”

Cineva poate întreba: „De ce a pomenit Profetul — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — acest semn, unul perceput prin simțuri, și nu semnul rațional, anume că acel om este o făptură asemenea ție și că mai înainte nu era nimic vrednic de pomenire?”

Răspunsul este că în acea clipă omul poate să nu gândească rațional, fiindcă situația va fi una care îl uluiește. Trimisul lui Allah — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — ne-a făcut, așadar, cunoscut un semn perceput prin simțuri și bine știut, care nu cere cugetare: el are un ochi vătămat, iar Stăpânul nu are un ochi vătămat.

Printre semnele lui ad-Dajjāl se află și faptul că între ochii lui este scris „kāfir” — necredincios. Credinciosul îl citește, fie că știe să scrie, fie că nu știe; necredinciosul însă nu îl citește.²⁸

Îi cerem lui Allah să ne ferească, pe noi și pe voi, de răul încercărilor, al celor văzute și al celor ascunse, să ne ia din viață în credință și să ne adune cu aceia asupra cărora Și-a revărsat binefacerea: profeții, cei deplin sinceri, martirii și cei drepți.