Musulmanul în fața ispitelor și a tulburărilor

1. Încercarea printr-o nenorocire în religie

Omul poate fi încercat în religia sa printr-o nenorocire care îl lovește, ajungând astfel să iasă din religie — căutăm adăpost la Allah de aceasta — fără să-și dea seama. Este lovit în propria persoană de o boală, se mânie împotriva lui Allah, socotește că Allah l-a nedreptățit și nu rabdă această nenorocire; dimpotrivă, este nemulțumit de hotărârea Stăpânului și Domnului său, cu toate că hotărârea Îi aparține lui Allah, Cel Preaînalt, Cel Mare. La aceasta arată cuvintele Preaînaltului:

Printre oameni este acela care Îl adoră pe Allah stând pe o margine.

„Pe o margine” înseamnă pe o latură, la un capăt: adorarea nu este adânc înrădăcinată în inima lui.

Dacă îl atinge un bine, se liniștește cu el, iar dacă îl atinge o încercare, se întoarce pe față. El pierde atât această lume, cât și Viața de Apoi. Aceasta este pierderea vădită.

Care trebuie să fie atitudinea omului în fața încercării prin rău?

Răspunsul: atitudinea omului în fața încercării prin rău este să rabde, să aștepte răsplata și să nădăjduiască răsplata de la Allah. Preaînaltul spune:

Cei răbdători își vor primi răsplata fără socoteală.

De aceea, învățații au spus că omul se află, în fața nenorocirii, în una dintre patru stări.

Prima stare: mânia împotriva lui Allah Cel Puternic și Măreț, pentru că a hotărât să-l lovească nenorocirea.

A doua stare: răbdarea. Omul simte amărăciunea nenorocirii și aceasta nu îi este ușoară; dimpotrivă, îi este grea și ar dori să nu-l fi lovit. Totuși, rabdă, fără revoltă în inimă împotriva lui Allah, fără nemulțumire față de El, fără cuvinte interzise pe limbă și fără fapte interzise: nu își lovește obrajii, nu își smulge părul și nu își sfâșie veșmintele. Cu toate acestea, el este mulțumit, răbdător și așteaptă răsplata de la Allah.

A treia stare: mulțumirea față de nenorocire. Mulțumirea este o stare mai desăvârșită decât răbdarea.

Deosebirea dintre cel mulțumit și cel răbdător este că, pentru cel mulțumit, prezența și absența nenorocirii sunt deopotrivă și nu își dorește altceva decât ceea ce a hotărât Allah pentru el. Cel răbdător este însă afectat de nenorocire, își dorește să nu fi existat și nu este mulțumit de ea; cu toate acestea, rabdă și se abține de la ceea ce este interzis în inimă, în cuvinte și în fapte. Cel mulțumit spune însă: „Stăpânul meu face ceea ce voiește, iar eu sunt mulțumit și liniștit. Pentru mine, nenorocirea și absența ei sunt deopotrivă.”

Să știi însă că întristarea nu se împotrivește mulțumirii. De aceea, Trimisul — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — s-a întristat când a murit fiul său Ibrāhīm — Allah să fie mulțumit de el — și a spus: „Ochiul lăcrimează, inima se întristează și nu spunem decât ceea ce Îl mulțumește pe Stăpân. Suntem întristați de despărțirea de tine, o, Ibrāhīm!”¹³

A patra stare: recunoștința.

Cum poate exista recunoștință pentru o nenorocire? Se poate închipui ca omul să-I mulțumească lui Allah pentru nenorocire?

Răspunsul: da, se poate. El compară această nenorocire cu una mai mare și astfel Îi mulțumește lui Allah, spunând:

Îndurare! Un rău este mai ușor decât altul.¹⁴

Îi mulțumește lui Allah Preaînaltul că nu l-a lovit o nenorocire mai mare. Îi mulțumește și pentru că nenorocirile sunt mijloace de ștergere a păcatelor: „Nicio oboseală, boală, neliniște, întristare, vătămare sau mâhnire nu-l atinge pe musulman, nici măcar înțepătura unui spin, fără ca Allah să-i șteargă prin ea din păcate.”¹⁵ Îi mulțumește lui Allah Cel Puternic și Măreț și pentru că l-a adus în această stare înaltă, starea mulțumirii, iar prin aceasta este recunoscător.

Mai mare decât această nenorocire este nenorocirea din religie — Îi cerem lui Allah ocrotire —, când omul este lovit în religia sa până într-acolo încât se vede urând ascultarea de Allah și iubind păcatele. Aceasta este o mare ispită care pătrunde în inimă. Dacă omul o simte, trebuie să se trateze numaidecât, înainte ca această boală — care este un cancer al religiei — să pună stăpânire pe inima lui, făcându-l să iasă din credință fără să-și dea seama.

Uneori poate pătrunde în inimă ura față de o faptă de ascultare despre care omul știe că este ascultare, de pildă postul. Spunem atunci: „Fratele meu, aceasta este o boală și o ispită. Trebuie să te eliberezi de ea, ca să nu se înrădăcineze în inimă și să te ducă la ieșirea din religia lui Allah Cel Puternic și Măreț, fără să-ți dai seama.” Ascultă cuvintele Preaînaltului:

Aceasta fiindcă ei au urât ceea ce a coborât Allah, iar El le-a făcut faptele zadarnice.

Fiindcă au urât ceea ce Allah a coborât asupra Trimisului Său, Allah le-a făcut faptele zadarnice. Iar faptele nu sunt făcute zadarnice decât prin apostazie, după cuvintele lui Allah, Binecuvântatul și Preaînaltul:

Cei dintre voi care se leapădă de religia lor și mor necredincioși își fac zadarnice faptele în această lume și în Viața de Apoi. Ei sunt locuitorii Focului, în care vor rămâne veșnic.

Dacă cineva întreabă: „Care este leacul acestei boli care se poate afla în om?”

Spunem: leacul este cel la care a îndrumat Profetul — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace. Nu credeți că rețeta cuprinde multe volume sau multe cărți; dimpotrivă, ea constă numai în două îndemnuri. Profetul — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — a spus: „Să caute adăpost la Allah și să se oprească.”¹⁶

Aceste două îndemnuri înlătură această boală grea. Cel care le-a prescris este Trimisul — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace —, care cunoaște cel mai bine dintre oameni bolile inimilor și leacurile lor.

Dacă simți în tine ură față de o faptă de ascultare de Allah sau îndoială într-unul dintre lucrurile certe, leacul constă în aceste două lucruri:

Primul: să cauți adăpost la Allah, spunând: „Caut adăpost la Allah de șeitanul cel alungat”, fiindcă Allah Preaînaltul spune:

Dacă șeitanul îți insuflă un îndemn rău, caută adăpost la Allah!

Al doilea: să te oprești, să întorci spatele acelui gând, să-l alungi din inimă, să-l uiți și să nu-i dai atenție. Astfel va dispărea. Să fii sigur că va dispărea, fiindcă acela care a prescris leacul este cel care îi cunoaște cel mai bine pe oameni și le dorește cel mai sincer binele robilor lui Allah: Trimisul lui Allah — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace.

2. Încercarea mândriei de sine și a încrederii în propria părere

Printre încercări se numără ceea ce îi lovește pe unii dintre cei care caută cunoașterea: admirația de sine, încrederea trufașă în propria părere, disprețuirea celorlalți și refuzul de a le da vreo greutate cuvintelor lor. Omul ajunge să se închipuie ca și cum ar fi învățatul comunității și cel mai vrednic de a o conduce.

Această boală — mă refer la boala mândriei de sine — este printre cele mai vătămătoare pentru om, mai ales pentru cei care caută cunoașterea. Când omul este înfumurat de propria părere, îi disprețuiește pe ceilalți, nu le dă nicio greutate părerilor și nu vede nicio problemă în a le contrazice. Îl vezi mergând pe pământ ca și cum ar merge pe deasupra aerului, atât de sus îi ridică mândria nasul.

Ajunge chiar să urmeze o părere slabă, lipsită de temei în cercetare, și să o adopte, disprețuindu-i pe ceilalți, care au cunoaștere și discernământ pe care el nu le are. Aceasta fiindcă a găsit un hadith și nu știe că există un text care i se opune, nu știe că este slab și nu știe că are un sens particular, dar îl adoptă. Măcar dacă l-ar adopta și i-ar lăsa pe ceilalți la adăpost de răul său! Îl adoptă însă și apoi îl vezi declarându-l rătăcit pe acela care îi este superior în cunoaștere și religie. Este o boală grea, care face ca omul să fie orbit față de adevăr — căutăm adăpost la Allah de ea — și să vadă falsul drept adevăr și adevărul drept fals.

Am auzit despre unul dintre începătorii în cunoaștere că, atunci când i-a fost amintită părerea imamului Aḥmad ibn Ḥanbal, i s-a spus: „Tu spui așa, dar Aḥmad ibn Ḥanbal — Allah să aibă milă de el — spune așa.” El a răspuns: „Și cine este Aḥmad ibn Ḥanbal? Aḥmad ibn Ḥanbal este un bărbat, iar eu sunt un bărbat!”

Vrednicia în cunoaștere și religie cere însă știință și evlavie. Să presupunem că tu ești bărbat și imamul Aḥmad — Allah să aibă milă de el — este bărbat; ești însă de rangul imamului Aḥmad în cunoaștere, ascetism sau evlavie? Teme-te de Allah în privința ta, fratele meu, și cunoaște-ți măsura! Cine își cunoaște măsura face ca oamenii să-i cunoască măsura, iar cel care se admiră pe sine cade din ochii oamenilor. Aceasta este una dintre marile încercări.

De aceea îl găsești pe om vorbind cu tine — deși este un tânăr începător în căutarea cunoașterii — ca și cum ar fi un șeic, cu glas ridicat, fără blândețe și fără să caute adevărul. Aceasta este urmarea nefastă a mândriei de sine și face parte din încercare. Îi cerem lui Allah Preaînaltul să ne facă dintre cei care își cunosc măsura și își așază sufletul la locul său.

3. Încercarea înstrăinării și a urii reciproce

Printre încercări se numără înstrăinarea și ura reciprocă dintre învățați, dintre învățați și predicatori, dintre învățați și conducători și dintre popoare și cei care le conduc. Fiecare îl declară necredincios pe celălalt și ar dori ca acela să cadă în această groapă. Aceasta este o nenorocire dintre cele mai vătămătoare pentru comunitate.

Când învățații se dezbină și fiecare are metoda, școala juridică și părerea lui, fără ca vreunul să încerce să ia legătura cu fratele său atunci când nu este de acord cu el, ca să discute până ajung la înțelegere, primejdia este mare.

La fel, dacă între învățați — oamenii jurisprudenței și ai cercetării — și predicatori — oamenii poveței și ai înrâuririi — există ruptură și despărțire, vătămarea este mare. Datoria este ca unii și ceilalți să stea într-un singur rând.

Predicatorii au o influență directă asupra celor din jurul lor și asupra celor cărora le vorbesc, fiindcă Allah Preaînaltul le-a dăruit claritate, elocvență, felurite stiluri și o bună alegere a cuvintelor, lucruri care au înrâurirea lor. Oamenii cunoașterii, ai jurisprudenței și ai cercetării au, la rândul lor, un rol în cunoașterea hotărârilor Legii, pe baza dovezilor lor din Carte, Sunna, consens și analogie. Dacă unii îi lovesc pe ceilalți, comunitatea se destramă; dacă legăturile dintre ei se rup, comunitatea se destramă. Ambele părți trebuie, așadar, să fie o singură mână.

Dacă tu, învățatule, ai greșit într-o hotărâre, iar unul dintre predicatori te-a înștiințat și dreptatea s-a dovedit a fi de partea lui, întoarce-te la adevăr! Nu te întoarce la cuvântul cutăruia sau cutăruia, ci întoarce-te la adevăr!

La fel, dacă predicatorii greșesc într-o metodă pe care o urmează și văd în ea îndreptare, se poate ca îndreptarea să fie vădită în prezent, dar să aibă urmări grele, a căror vătămare depășește cu mult îndreptarea obținută. Dacă li se dă o îndrumare sănătoasă, ale cărei urmări sunt bune — chiar dacă folosul ei nu vine repede și în grabă —, predicatorii trebuie să o primească și să tragă folos din experiența învățaților, oamenii jurisprudenței și ai cercetării.

4. Încercarea despărțirii dintre conducători și învățați

Despărțirea dintre deținătorii autorității dintre conducători și deținătorii autorității dintre învățați este una dintre marile încercări: conducătorii să aibă o cale, iar învățații altă cale. Datoria este ca drumul tuturor să fie unul singur, fiindcă învățații au datoria lămuririi, iar conducătorii au datoria punerii în aplicare. Când există atât lămurirea adevărului, cât și punerea lui în aplicare, comunitatea se îndreaptă.

Dacă însă conducătorii rămân singuri cu puterea lor, iar învățații rămân singuri cu ceea ce au, treburile comunității nu se îndreaptă. De aceea Allah Cel Puternic și Măreț a unit ascultarea de El, ascultarea de Trimisul Său și ascultarea de deținătorii autorității. Preaînaltul spune:

O, voi cei care credeți! Ascultați de Allah, ascultați de Trimis și de deținătorii autorității dintre voi!

A făcut obligatorie ascultarea de deținătorii autorității, dar a făcut-o dependentă de ascultarea de Allah și de Trimisul Său. De aceea a spus:

Ascultați de Allah, ascultați de Trimis și de deținătorii autorității!

Nu a spus: „Și ascultați de deținătorii autorității”, fiindcă ascultarea de ei nu este de sine stătătoare, ci este dependentă de ascultarea de Allah.

Aceasta nu înseamnă că ascultăm de deținătorii autorității numai în lucrurile pe care Allah ni le-a poruncit. Dacă acesta ar fi sensul, ascultarea de ei nu ar mai avea niciun rost, fiindcă ceea ce Allah a poruncit suntem datori să împlinim când este obligatoriu, fie că ne-au poruncit conducătorii, fie că nu ne-au poruncit.

Profetul — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — a lămurit însă ce voiește Allah în acest verset: trebuie să ascultăm de deținătorii autorității atât timp cât nu ne poruncesc un păcat. Dacă poruncesc un păcat, nu există ascultare. Dacă, de pildă, ne-ar porunci o nesupunere, spunând: „Rade-ți barba!”, nu-l ascultăm, fiindcă Trimisul — binecuvântarea și pacea fie asupra lui — spune: „Lăsați bărbile să crească!”¹⁷ Această poruncă de a rade bărbile nu poate fi ascultată. Spunem: „Stăpânul nostru și Stăpânul tău este Allah. Allah ne-a poruncit să lăsăm bărbile să crească și să le păstrăm, iar tu ne poruncești să le radem. Nu te putem asculta. Tu ești, asemenea nouă, un rob aflat sub stăpânire, care trebuie să-L asculte pe Allah. Cum să ne poruncești o nesupunere față de Allah?!” De aceea Profetul — binecuvântarea și pacea fie asupra lui — a spus: „Ascultarea este numai în ceea ce este drept.”¹⁸

Profetul — binecuvântarea și pacea fie asupra lui — a trimis odată un detașament, a pus peste ei un conducător și le-a poruncit să-l asculte. Într-o întâmplare neobișnuită, detașamentul a plecat împreună cu conducătorul său. Într-o zi, acesta s-a mâniat pe ei și le-a spus: „Strângeți lemne!” Ei au strâns lemne, ceea ce nu era un păcat. Apoi le-a spus: „Aprindeți un foc în ele!” Nici aprinderea focului nu era un păcat. Apoi le-a spus: „Aruncați-vă în foc!” Le-a poruncit astfel să ardă și să se omoare, ceea ce este, fără îndoială, un păcat. Ei s-au oprit. Unii le-au spus altora: „Noi l-am urmat pe Trimis — binecuvântarea și pacea fie asupra lui — tocmai pentru a scăpa de Foc. Cum să ne aruncăm singuri în foc? Nu se poate!”

Când s-au întors la Profet — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — și i-au povestit cele întâmplate, el a spus: „Dacă ar fi intrat în el, nu ar mai fi ieșit din el.”¹⁹ Adică focul acestei lumi s-ar fi unit cu Focul Vieții de Apoi — căutăm adăpost la Allah de aceasta. Omul care se omoară cu un lucru va fi pedepsit în Ziua Judecății chiar prin acel lucru.²⁰ Dacă se omoară cu un obiect de fier, se va înjunghia cu acel obiect de fier în Focul Gheenei; dacă se omoară cu otravă — căutăm adăpost la Allah de aceasta —, va înghiți acea otravă în Focul Gheenei. La fel este și dacă se omoară aruncându-se de pe un zid sau de pe un munte.

Așadar, spun: printre încercări se numără ceea ce apare între cei care caută cunoașterea, între învățați și predicatori și între cei care caută cunoașterea și conducători. Datoria noastră, a tuturor, este să fim o singură comunitate, cu un singur țel, o singură intenție și un singur drum.

Dacă cineva întreabă: „Ce spui despre diferențele de fatwa dintre învățați? Este un lucru care se întâmplă: mergi la un învățat și îți spune că ceva este interzis, apoi mergi la altul și îți spune că același lucru este îngăduit. Face aceasta parte dintre încercări?”

Răspunsul este: spunem că ar fi mai bine dacă oamenii ar fi de acord asupra unei păreri, fiindcă Allah, Slăvitul și Preaînaltul, a spus:

Dacă Stăpânul tău ar fi voit, i-ar fi făcut pe oameni o singură comunitate. Ei vor continua să fie în dezacord, în afară de cei asupra cărora Stăpânul tău Își revarsă îndurarea.

Totuși, dacă fiecăruia nu i s-a lămurit că adevărul se află în părerea celuilalt, Allah nu-i cere niciunui suflet mai mult decât poate. Aceasta este situația diferențelor dintre învățați.

În ce mă privește, nu sunt obligat să iau părerea cutăruia și nici acela nu este obligat să ia părerea mea, atât timp cât adevărul nu i s-a lămurit. Allah nu-i cere niciunui suflet mai mult decât poate.

Dar ce fac oamenii în fața diferențelor dintre învățați? Să urmeze părerea unuia sau a altuia?

Spunem: lucrul este limpede, laudă lui Allah. Urmează părerea aceluia pe care îl socotești mai aproape de ceea ce este corect, fie pentru adâncimea cunoașterii sale, fie pentru încrederea pe care o ai în religiozitatea lui. Încrederea noastră în spusele învățaților se întemeiază fie pe faptul că ei au cunoaștere mai bogată, mai întinsă și o înțelegere mai limpede, fie pe faptul că se tem mai mult de Allah Cel Puternic și Măreț și sunt mai evlavioși față de El. Urmează, așadar, părerea aceluia pe care îl socotești mai aproape de ceea ce este corect, datorită adâncimii cunoașterii și puterii credinței sale, și lasă cealaltă părere.

Îți poți lămuri aceasta prin exemplul bolnavului care merge la un medic și i se spune: „Leacul tău este cutare și cutare”, apoi merge la alt medic și i se spune un alt leac, diferit de primul. Va urma indicația celui pe care îl socotește mai priceput și mai aproape de ceea ce este corect.

Așadar, chestiunile religioase sunt un leac pentru inimi. Dacă un învățat îți prescrie un leac, iar altul o prescripție diferită, urmează părerea aceluia pe care îl socotești mai aproape de ceea ce este corect.

Dacă cele două păreri sunt deopotrivă pentru tine și nu poți deosebi una de alta, ori nu știi care dintre ei este mai învățat, fiindcă ești neștiutor și nu faci parte dintre învățați, atunci unii învățați au spus: „Ai de ales: dacă dorești, urmează părerea unuia, iar dacă dorești, pe a celuilalt”, fiindcă nu ai nimic care să facă una dintre cele două păreri mai puternică decât cealaltă.

Alții au spus: „Urmează părerea mai aspră, fiindcă este mai precaută.” Alții au spus: „Urmează părerea mai ușoară, fiindcă este mai simplă și mai potrivită cu principiile Legii islamice.” Această Lege, laudă lui Allah, este întemeiată pe ușurință și înlesnire. Allah, Binecuvântatul și Preaînaltul, spune:

Allah vă voiește ușurarea, nu vă voiește greutatea.

Și Preaînaltul spune:

Nu v-a pus în religie nicio strâmtorare.

Profetul — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — a spus: „Religia este ușurință.”²¹ Când trimitea oameni într-o misiune, spunea: „Ușurați și nu îngreunați! Dați veste bună și nu alungați!”²² Și a spus: „Ați fost trimiși ca să ușurați, nu ca să îngreunați.”²³ Urmează, așadar, părerea mai ușoară. Aceasta pare să fie mai aproape de ceea ce este corect: dacă doi învățați au păreri diferite și nu ți s-a lămurit care dintre ele este mai puternică, să urmezi părerea mai ușoară, fiindcă este mai potrivită cu principiile Legii islamice.

5. Încercarea răspândirii cusururilor învățaților și conducătorilor

Printre încercările de care trebuie să ne ferim se află răspândirea de către unii oameni a cusururilor învățaților sau a cusururilor conducătorilor. Unii oameni — Îi cerem lui Allah ocrotire — sunt atât de încercați prin aceasta, încât aproape nu stau într-o adunare fără să vorbească despre cutare și cutare. Măcar dacă ar vorbi despre un om dintre oamenii de rând, fiindcă atunci vătămarea ar fi asupra lui însuși! Dar ei vorbesc despre învățați sau despre conducători.

Se știe că purtătorii mesajului comunității sunt învățații, iar conducătorii ei sunt deținătorii autorității. Dacă bârfește pe unul dintre învățați, se produce o vătămare care nu-l privește numai pe omul care a bârfit. Ea îl privește și pe învățatul pe care l-a bârfit, precum și Legea lui Allah pe care acesta o poartă. Când însemnătatea învățatului scade în ochii oamenilor, scade și însemnătatea Legii pe care o poartă, iar dacă oamenii nu mai au încredere în învățații lor, Legea se pierde și își iau învățători rătăciți, care îi conduc în rătăcire.

La fel este și cu deținătorii autorității. Dacă îl bârfești pe conducător, fie că autoritatea lui este generală, fie că este particulară, vătămarea nu-l privește numai pe el, ci privește și ordinele lui. Când rangul conducătorilor slăbește în sufletele oamenilor, nu le mai dau atenție și le încalcă poruncile, ajungând să nu mai țină seama deloc de ei.

Din aceasta se vede că bârfirea învățaților și bârfirea conducătorilor sunt dintre marile încercări. Nu vreau să spun prin aceasta că învățații nu greșesc și că deținătorii autorității nu greșesc. Greșeala se întâmplă oricui. Profetul — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — a spus: „Toți fiii lui Ādam greșesc, iar cei mai buni dintre cei care greșesc sunt cei care se căiesc.”²⁴

Dacă auzi însă despre o greșeală a unui învățat, trebuie să încerci s-o îndrepți. Dacă ai aflat despre el un lucru pe care îl socotești greșit, mergi la acel învățat și spune-i: „Fratele meu, am aflat cutare și cutare despre tine.” Ferește-te să-i vorbești pe un ton critic, care rănește, fiindcă șeitanul îl poate ademeni și îl poate împinge la mândrie păcătoasă și nu îți va primi cuvântul. Vorbește-i cu cinstire și respect! Spune: „Cutare, șeicule, Allah să vă răsplătească! Am auzit cutare și cutare. Este adevărat?”

Dacă spune: „Da, este adevărat”, atunci cercetează lucrul împreună cu el, cu bună purtare și respect, fiindcă el are un rang mai mare decât tine. Dacă însă vii să-l contrazici ca și cum i-ai fi egal și ca și cum ai vrea să-l îndrumi tu pe el, aceasta este o greșeală. Omul este o făptură omenească și poate că acel învățat nu va putea răbda felul în care l-ai întâmpinat.

La fel, dacă auzi despre o greșeală a unui conducător, datoria ta este să iei legătura cu el și să-i spui: „Conducătorule, am aflat cutare și cutare despre tine”, cu bună purtare și respect, apoi să discuți cu el. Dacă nu poți ajunge la acel conducător, poți să-i scrii. Dacă dorești, nu-ți scrie numele, ci semnează, de pildă: „Un sfătuitor sincer.” Dacă nici aceasta nu îți este cu putință, poți lua legătura cu o persoană care poate ajunge la el, ca să-i lămurească lucrul.

Dacă urmăm această cale a sfătuirii sincere între noi, în ea se află mult bine și prin ea sunt îndepărtate multe rele. Îi cerem lui Allah, Slăvitul și Preaînaltul, să ne ferească pe noi și pe voi de încercarea vieții și a morții și de ispita lui al-Masīḥ ad-Dajjāl.