Rugăciunea de noapte în Ramadan și iʿtikāf

Toată lauda I se cuvine lui Allah! Îl lăudăm, Îi cerem ajutor și iertare și căutăm adăpost la Allah de răul sufletelor noastre și de relele faptelor noastre. Pe cel pe care Allah îl călăuzește, nimeni nu-l poate rătăci, iar pe cel pe care El îl lasă în rătăcire, nimeni nu-l poate călăuzi. Mărturisesc că nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Allah, Unicul, fără asociat, și mărturisesc că Muḥammad este robul și Trimisul Său.

În cele ce urmează: s-a relatat în mod autentic de la Ibn Masʿūd — ca vorbă a sa, însă având judecata unei relatări atribuite Profetului ﷺ — că a spus:

„Cum va fi cu voi atunci când vă va cuprinde o încercare în care cel mare îmbătrânește, cel mic crește și pe care oamenii o socotesc Sunnah? Dacă ceva din ea este părăsit, se spune: «Sunnah a fost părăsită!»” Au întrebat: „Când se va întâmpla aceasta?” El a spus: „Când învățații voștri vor dispărea, recitatorii voștri se vor înmulți, cei care înțeleg religia se vor împuțina, conducătorii voștri se vor înmulți, cei vrednici de încredere se vor împuțina, viața lumească va fi căutată prin faptele Vieții de Apoi și învățarea înțelegerii religiei va urmări altceva decât religia.”¹

Eu spun: această relatare este unul dintre semnele profeției sale ﷺ și ale adevărului trimiterii sale. Fiecare parte a ei s-a împlinit în vremea de astăzi. Printre acestea se află înmulțirea inovațiilor religioase și fascinația oamenilor pentru ele, până când le-au socotit Sunnah și le-au făcut o religie de urmat. Când adevărații oameni ai Sunnei se îndepărtează de ele pentru a urma Sunnah stabilită de la el ﷺ, se spune: „Sunnah a fost părăsită!”

Aceasta ni s-a întâmplat nouă, oamenilor Sunnei din al-Shām, atunci când am reînviat Sunnah rugăciunii Tarāwīḥ în unsprezece unități, păstrând, pe cât posibil, liniștea în împlinire, smerenia și diferitele formule de pomenire stabilite de la el ﷺ. Aceste lucruri au fost pierdute de mulțimile care țin la împlinirea ei în douăzeci de unități. Cu toate acestea, mânia lor s-a aprins și s-au ridicat împotriva noastră atunci când am publicat broșura „Ṣalāt al-tarāwīḥ”.² Ea este a doua dintre broșurile lucrării noastre „Tasdīd al-iṣābah ilā man zaʿama nuṣrat al-khulafāʾ al-rāshidīn wa-l-ṣaḥābah”. Ei au văzut că în ea am cercetat și am stabilit următoarele:

**1.** Profetul ﷺ nu a împlinit Tarāwīḥ în mai mult de unsprezece unități.

**2.** ʿUmar — Allah să fie mulțumit de el — le-a poruncit lui Ubayy și lui Tamīm al-Dārī să-i conducă pe oameni la Tarāwīḥ în unsprezece unități, potrivit Sunnei autentice.

**3.** Relatarea că oamenii împlineau în timpul lui ʿUmar, în Ramadan, douăzeci de unități este o relatare izolată care contrazice relatările mai sigure și este slabă. Ea se împotrivește relatării transmițătorilor demni de încredere care au spus: unsprezece unități, și că ʿUmar — Allah să fie mulțumit de el — le-a poruncit.

**4.** Chiar dacă relatarea care contrazice relatările mai sigure ar fi autentică, urmarea relatării autentice ar avea întâietate, deoarece ea corespunde Sunnei în privința numărului. În plus, prima relatare nu spune că ʿUmar a poruncit douăzeci, ci doar că oamenii au făcut aceasta. În schimb, relatarea autentică spune că el a poruncit unsprezece unități.

**5.** Chiar dacă acea relatare ar fi autentică, nu ar urma de aici obligativitatea de a o pune în practică și de a părăsi relatarea autentică, potrivită Sunnei, până într-acolo încât cel care urmează Sunnah să fie socotit ieșit din comunitate! Cel mult s-ar putea înțelege din ea că sunt îngăduite douăzeci, rămânând însă cert că ceea ce a făcut el ﷺ și a păstrat în mod statornic este mai bun.

**6.** Am arătat de asemenea că douăzeci de unități nu sunt stabilite de la niciunul dintre nobilii companioni.

**7.** Am arătat lipsa de temei a pretenției că ei ar fi fost în unanimitate de acord asupra celor douăzeci de unități.

**8.** Am arătat și dovada care cere păstrarea numărului stabilit în Sunnah și i-am menționat pe învățații care au respins adăugarea la el, alături de alte folosuri pe care rareori le găsești reunite într-o singură carte.

Toate acestea sunt sprijinite de dovezi limpezi din Sunnah autentică și de relatări pe care te poți întemeia. Acest lucru a stârnit împotriva noastră un atac aprig din partea unor șeici care urmează orbește părerile altora: unii în predicile și lecțiile lor, alții în broșuri scrise ca răspuns³ la broșura noastră de mai înainte. Toate sunt lipsite de cunoaștere folositoare și de argumentul care o arată; în schimb, sunt înnegrite cu ocări și insulte, după obiceiul celor care susțin neadevărul atunci când se ridică împotriva adevărului și a oamenilor lui. De aceea nu am văzut un mare folos în a ne pierde vremea răspunzându-le și arătând defectele spuselor lor: sunt prea mulți, iar viața este prea scurtă pentru a le cuprinde pe toate. Allah Preaînaltul să-i călăuzească pe toți!

Nu este însă nepotrivit să dăm un exemplu prin unul dintre ei, pe care îl socotesc printre cei mai vrednici și mai învățați dintre ei.⁴ Când cunoașterea nu este însoțită de sinceritate și de noblețea caracterului, ea îi face deținătorului ei mai mult rău decât bine, după cum arată cuvintele Profetului ﷺ: „Cel care îi învață pe oameni binele și se uită pe sine este asemenea lămpii care le luminează oamenilor, în timp ce se arde pe sine.”⁵

Cel pomenit a scris o broșură cu titlul „Taṣḥīḥ ḥadīth ṣalāt al-tarāwīḥ ʿishrīn rakʿah wa-l-radd ʿalā al-Albānī fī taḍʿīfih”. În ea, autorul s-a îndepărtat de calea învățaților de a pune argumentul în fața argumentului și dovada în fața dovezii, de a spune adevărul și de a se feri să-i facă pe oameni să creadă altceva decât realitatea. Vom arăta acum, cât se poate de pe scurt în această prefață, câteva dintre aceste lucruri:

**1.** Oricui citește titlul acelei broșuri îi vine în minte că este vorba despre hadithul atribuit Profetului ﷺ cu privire la cele douăzeci de unități, care este slab potrivit acordului învățaților. După câteva pagini de la început se lămurește însă că autorul se referă la relatarea transmisă prin Yazīd ibn Khuṣayfah, de la al-Sāʾib ibn Yazīd, care a spus: „În timpul lui ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb, în luna Ramadan, oamenii împlineau douăzeci de unități!” Cititorul află astfel că subiectul broșurii este una, iar titlul ei este altceva. Tocmai aceasta este inducerea în eroare. Îi cerem lui Allah să ne păzească și să ne ferească!

**2.** Printre acestea se află și faptul că a umplut trei pagini, 14–16, apărându-l pe Yazīd ibn Khuṣayfah și dovedind că este demn de încredere. Prin aceasta urmărește să-i facă pe cititorii care găsesc acolo mai mulți imami ce l-au declarat demn de încredere să creadă că eu i-aș fi contrazis pe toți declarându-l slab. Nu așa stau lucrurile: eu am fost de acord cu ei că este demn de încredere, după cum urmează.

**3.** Mai mult, a trecut dincolo de inducerea în eroare și de ascunderea realității, ajungând la afirmarea deschisă a unui neadevăr, împotriva realității. El a spus la p. 15: „Al-Albānī a pretins că el este slab.” Aceasta este o minciună vădită. În realitate, eu am afirmat limpede în broșura mea, la p. 57, că el este demn de încredere! Tot ce am spus despre el este: „Se poate întâmpla ca el să transmită singur ceea ce transmițătorii demni de încredere nu au relatat. Unuia ca el i se respinge relatarea atunci când îi contrazice pe cei cu memorie mai sigură decât a lui și relatarea sa devine shādhdh, după cum este stabilit în știința terminologiei hadithului. Această relatare este de acest fel…”

Chiar dacă asemenea cuvinte sunt socotite de învățați o critică adusă unui transmițător demn de încredere, ele nu înseamnă că este slab și că relatarea sa trebuie respinsă în orice situație. Dimpotrivă: ele înseamnă că relatarea lui este primită, în afară de situația în care contrazice o relatare mai sigură. Tocmai aceasta am arătat limpede în încheierea cuvintelor pomenite, spunând: „Această relatare este de acest fel.”

În jurul acestui lucru se învârt toate cuvintele mele la care se face trimitere în broșură. Criticul le-a trecut pe toate cu vederea și mi-a atribuit ceea ce nu am spus. Allah Preaînaltul este Cel care îi va cere socoteală!

**4.** Șeicul pomenit nu s-a mulțumit cu acea născocire, ci mi-a atribuit o altă faptă rușinoasă, spunând la p. 22: „Nu se cuvine ca acela care lasă deoparte relatarea lui Yazīd ibn Khuṣayfah, pe care toți imamii l-au folosit ca dovadă, să accepte ca dovadă relatarea lui ʿĪsā ibn Jāriyah, pe care l-au declarat slab Yaḥyā ibn Maʿīn și… și…”

În realitate, nu am folosit deloc relatarea acelui ʿĪsā ca dovadă de sine stătătoare. Dimpotrivă, am arătat că nu este folosit astfel, atunci când am spus la p. 21: „Lanțul său de transmitere este ḥasan datorită relatării de mai înainte.” Dacă l-aș fi folosit ca dovadă, după cum a născocit șeicul, nu aș fi spus „datorită relatării de mai înainte”. Aceste cuvinte sunt un indiciu hotărâtor că, pentru cel care le rostește, acest transmițător nu este dintre cei pe care te întemeiezi singuri ca dovadă. El este socotit slab, a cărui relatare poate sluji numai ca sprijin, iar hadithul său ajunge ḥasan când se găsește o relatare care să-l susțină. Aceasta s-a găsit: este hadithul la care m-am referit prin cuvintele „datorită relatării de mai înainte”, adică hadithul ʿĀʾishei — Allah să fie mulțumit de ea — care a spus: „Trimisul lui Allah ﷺ nu adăuga, nici în Ramadan, nici în afara lui, la unsprezece unități…” Hadithul a fost relatat de cei doi șeici și de alții.

Este oare șeicul atât de neștiutor în știința hadithului încât nu înțelege o propoziție precum: „Lanțul său de transmitere este ḥasan datorită relatării de mai înainte”?! Mai ales că am lămurit-o și mai mult când am reluat hadithul, cu o altă analiză a surselor, la pp. 79–80, și am citat aprecierea lui al-Haythamī că este ḥasan, apoi am adăugat, cu aceste cuvinte: „După părerea mea, lanțul său poate fi socotit ḥasan. Allah știe cel mai bine!”

Sau este o trecere voită cu vederea și o născocire curată, din pricina unei dușmănii din inima lui? Allah să aibă milă de cel care a spus:

Dacă nu știi, aceasta este o nenorocire; iar dacă știi, nenorocirea este și mai mare.

Un lucru care îi arată cititorului că șeicul știe este afirmația sa de la p. 46. După ce a pomenit hadithul lui Jābir: „Nu vă folosiți de nimic din animalul mort”, urmând aprecierea celui care l-a socotit ḥasan, a spus: „Nu se cuvine ca al-Albānī să declare slab un hadith ḥasan care are și alte căi de transmitere slabe, fiindcă aceasta contrazice ceea ce au stabilit imamii acestei științe!”

Prin urmare, atunci când am socotit ḥasan hadithul de mai înainte al lui ʿĪsā ibn Jāriyah, datorită susținerii lui de către hadithul ʿĀʾishei, șeicul știa că sunt de acord în aceasta cu ceea ce au stabilit imamii acestei științe! De aceea nu a putut să-mi arate o greșeală în această privință și a recurs la născocirea afirmației că m-aș fi întemeiat pe acel transmițător ca dovadă, pentru a-și potoli mânia din inimă. Allah Preaputernicul și Mărețul este Cel care îi va cere socoteală.

Oare nobilul cititor nu observă împreună cu mine felul în care acest șeic se joacă cu realitățile științei? Dacă nu mi se cuvine — după pretenția sa — să declar slab hadithul lui Jābir „Nu vă folosiți de nimic din animalul mort”, fiindcă ar avea, după spusele sale, încă o cale de transmitere, pe care el însuși o recunoaște slabă, chiar dacă o face urmându-i pe alții, atunci i se cuvine lui să declare slab și hadithul anterior al lui Jābir despre împlinirea de către Profet ﷺ a Tarāwīḥ în unsprezece unități, deși el are un sprijin autentic în hadithul ʿĀʾishei din cele două Ṣaḥīḥ-uri, pe care îl vede acolo cu ochii lui?! Nu înseamnă aceasta că șeicul joacă la două capete și judecă prin două măsuri?! Numai la Allah căutăm ajutor; nu există putere și tărie decât prin Allah.

Adaug acum, pentru a lămuri una dintre realitățile care i-au scăpat șeicului Ismāʿīl al-Anṣārī — Allah să-l călăuzească: am spus mai înainte „după pretenția sa” pentru a arăta că acea cale de transmitere, despre care el a preluat de la unii aprecierea de ḥasan și mi-a reproșat că am declarat-o slabă, deși vede cu ochii lui că în ea Abū al-Zubayr relatează de la Jābir folosind formula „de la”, este chiar cealaltă cale prin care a întărit-o pe cea dintâi. Și aceasta se întoarce tot la Abū al-Zubayr, după cum se vede în „Naṣb al-rāyah” (1/122)!

A aflat oare șeicul că printre „cele stabilite de imamii acestei științe” s-ar număra îngăduința de a întări o relatare slabă prin ea însăși, în loc de o altă relatare asemănătoare ei?! Sau este urmarea dorințelor și încercarea de a-i apăra pe șeici, chiar împotrivindu-se adevărului? Ori este urmarea fără cercetare a unora precum al-Shawkānī în „Al-Nayl”, unde sunt multe preluări și adunări de citate, dar puțină cercetare atentă și verificare în discutarea hadithurilor?!

Aceasta nu mă împiedică însă — prin harul lui Allah și izbânda dată de El — să afirm limpede că am găsit mai târziu un sprijin puternic pentru acest hadith al lui Jābir, cu chiar aceleași cuvinte, în relatarea lui Ibn ʿUkaym — Allah să fie mulțumit de el. Nu am văzut pe nimeni înaintea mea care să-l fi pomenit ori să fi făcut trimitere la el. După părerea mea, lanțul lui este autentic, după cum poți vedea explicat în cartea mea „Irwāʾ al-ghalīl” (1/78).

Dacă șeicul al-Anṣārī ar fi urmărit cunoașterea, sfatul bun și îndrumarea, nu ar fi greșit făcând dintr-o singură cale de transmitere două căi și ne-ar fi făcut un bine arătându-ne acest sprijin. Însă lucrurile sunt după cum se spune: „Cel care nu are un lucru nu-l poate dărui.” L-am văzut pomenind în răspunsul său, la p. 48, că hadithul lui Ibn ʿUkaym se află la al-Dāraquṭnī și că sensul lui și sensul hadithului lui Jābir sunt unul și același!

Nu știu, pe Allah — și nici nu cred că el știe — de ce l-a menționat anume pe al-Dāraquṭnī, lăsându-i deoparte pe ceilalți autori ai Sunan-urilor, deși formularea lui și a lor este aceeași: „Nu vă folosiți de pielea ori de tendoanele animalului mort.” Nici pretenția lui că aceasta are același sens cu hadithul lui Jābir nu este admisă, fiindcă ea este mai restrânsă decât acela, după cum este vădit. În schimb, i-a scăpat formularea care este, cuvânt cu cuvânt, aceeași cu formularea hadithului lui Jābir.

Toată lauda I se cuvine lui Allah, care m-a călăuzit către ea, chiar și după un timp, și nu a dat nimănui putere asupra mea din pricina faptului că o trecusem mai înainte cu vederea! Altfel… Îi cerem lui Allah să ne păzească și să ne ferească, în această viață și în Viața de Apoi.

**5.** Șeicul nu s-a limitat la născocirile de mai înainte împotriva mea, ci mi-a atribuit la p. 41 faptul că i-aș socoti neștiutori pe înaintași! „Slavă Ție, aceasta este o calomnie mare!”

În realitate, singura mea vină, în ochii șeicului și ai celor ca el dintre cei care îi urmează orbește pe alții și poartă dușmănie, este aceea că îi chem pe oameni să-i urmeze pe înaintașii drepți și să se țină de calea lor, nu de calea unor persoane anume dintre ei. Aceasta l-a făcut pe șeic să ia față de mine poziția unui dușman înverșunat, ținând pasul cu mulțimea care urmează orbește și nu cunoaște din religie decât ceea ce a găsit la părinți și strămoși, în afară de cei pe care Allah i-a păzit — și puțini sunt ei.

Un lucru uimitor la acest șeic este că a trecut pe lângă toate problemele la care am făcut trimitere și pe care le-am cercetat temeinic, fiind fără îndoială de acord cu noi măcar în unele dintre ele ori în cele mai multe, însă nu și-a arătat poziția. De pildă, afirmația noastră că, dacă relatarea despre douăzeci este stabilită, de aici nu urmează părăsirea celeilalte relatări, potrivită hadithului ʿĀʾishei că Profetul ﷺ nu adăuga, nici în Ramadan, nici în afara lui, la unsprezece unități. Este mai bine să urmezi Sunnah sa ﷺ ori ceea ce au făcut oamenii în vremea lui ʿUmar, presupunând că acest lucru este stabilit de la ei?!

Șeicul nu și-a arătat poziția, fiindcă, dacă ar fi dat întâietate la ceea ce contrazice Sunnah, starea sa s-ar fi vădit înaintea oamenilor Sunnei; iar dacă ar fi dat întâietate Sunnei, ar fi fost de acord cu al-Albānī. Aceasta este ceva ce sufletul său nu îngăduie, dintr-un motiv sau din mai multe, care nu îi scapă cititorului înțelept!

Acesta este un exemplu dintre răspunsurile pe care le-am citit împotriva broșurii noastre „Ṣalāt al-tarāwīḥ”, și este unul dintre răspunsurile cele mai bune. Cu toate acestea, nobilul cititor a cunoscut mostre din ceea ce se găsește în el, în care se văd lipsa echității și îndepărtarea de calea învățaților ce urmăresc numai lămurirea adevărului. Dacă acesta este dintre cei mai vrednici și mai învățați, ce să mai spunem despre cei care nu au nici cunoaștere, nici bună purtare?!

Deoarece trecuse destul de mult timp de la tipărirea broșurii „Ṣalāt al-tarāwīḥ” și apăruse nevoia retipăririi ei, iar prin felul în care fusese scrisă își atinsese obiectivele și își împlinise rosturile — dintre care cel mai important era să atragă atenția publicului asupra Sunnei în rugăciunea Tarāwīḥ și să le răspundă celor care o contrazic — până când această Sunnah s-a răspândit în multe moschei din Siria, Iordania și alte țări islamice, am socotit potrivit să o prescurtez într-un stil strict științific, fără a-i răspunde în ea cuiva anume. Toată lauda I se cuvine lui Allah, prin ale Cărui binefaceri se împlinesc faptele bune! Am urmat vorba celui care a spus: „Spune-ți cuvântul și mergi mai departe”, adunând pe scurt toate folosurile de știință din lucrarea inițială și adăugând alte folosuri, pentru ca beneficiul să fie deplin. Îi cerem lui Allah, Slăvitul, să facă această lucrare folositoare precum a făcut-o pe cea de mai înainte și să mă răsplătească pentru ea. El este Cel mai Generos dintre cei rugați.