فتنة التكفير

Contribuții

 este că ei nu au dobândit înțelegerea regulilor Legii revelate, care stau la temelia chemării islamice corecte. Oricine se abate de la ele intră în rândul grupărilor care s-au îndepărtat de comunitatea lăudată de Trimisul lui Allah ﷺ în mai multe hadithuri. Și Domnul nostru, Atotputernicul și Mărețul, a pomenit-o, arătând că acela care se îndepărtează de ea I se împotrivește lui Allah și Trimisului Său. El, Atotputernicul și Mărețul, spune:

Cuvântul învățatului al-Albānī despre takfīr

Lauda Îi aparține lui Allah! Binecuvântarea și pacea fie asupra Trimisului lui Allah, asupra familiei și companionilor săi și asupra celor care urmează călăuzirea sa. Acestea fiind spuse:

Aprecierea eminentului învățat, șeicul ʿAbd al-ʿAzīz ibn Bāz

Ceea ce se înțelege din cuvintele celor doi șeici

 este că kufr-ul se aplică celui care socotește aceasta îngăduit. Cât despre cel care judecă astfel, socotind că este un păcat și o încălcare, acesta nu este necredincios, pentru că nu a considerat-o îngăduită; poate că o face de teamă, din neputință sau dintr-o pricină asemănătoare. Prin urmare, cele trei versete, și anume cuvintele Preaînaltului:

 Cel care judecă după altceva decât ceea ce a pogorât Allah, punând aceasta în locul religiei lui Allah, săvârșește un kufr mare, care scoate din religie, deoarece s-a așezat pe sine ca legiuitor alături de Allah, Atotputernicul și Mărețul.

 Cel care judecă astfel dintr-o pornire a sufletului său, din teamă pentru sine sau dintr-o pricină asemănătoare nu devine necredincios, ci trece la nelegiuire.

 Cel care judecă astfel din agresiune și nedreptate — iar aceasta nu privește judecarea potrivit codurilor de legi, ci o hotărâre într-un caz anumit, precum judecarea unui om după altceva decât ceea ce a pogorât Allah pentru a se răzbuna pe el — este numit nedrept.

Aprecierea învățatului, șeicul Muḥammad al-ʿUthaymīn

Când desemnează cuvântul kufr ieșirea din Islam și când se referă la un păcat care nu scoate din religie? Al-Albānī cercetează textele coranice și hadithurile, deosebește credința inimii de săvârșirea unei fapte și discută urmările takfīrului. Aprecierea lui Ibn Bāz și comentariul lui Ibn ʿUthaymīn întregesc această explicație.