Pericolul takfīrului neîntemeiat

Allah să aibă milă de el.

Lauda Îi aparține lui Allah! Îl lăudăm, Îi cerem ajutorul și iertarea și căutăm adăpost la Allah de răul sufletelor noastre și de faptele noastre rele. Pe cel pe care Allah îl călăuzește nimeni nu-l poate rătăci, iar pe cel pe care El îl lasă în rătăcire nimeni nu-l poate călăuzi. Mărturisesc că nu există nicio divinitate vrednică de adorare în afară de Allah, Unicul, Care nu are niciun asociat, și mărturisesc că Muḥammad este robul și Trimisul Său.

Acestea fiind spuse:

Problema takfīrului în general — declararea oamenilor drept necredincioși, fie că este vorba despre conducători, fie despre cei conduși — este o mare tulburare, veche, pe care a îmbrățișat-o una dintre grupările islamice de odinioară, cunoscută sub numele de Khawārij.

Din păcate, unii dintre cei care cheamă la religie sau dintre cei însuflețiți de zel ajung să se îndepărteze de Carte și de Sunna, însă chiar în numele Cărții și al Sunnei.

Aceasta se datorează următoarelor două cauze:

Prima: puținătatea cunoașterii.

Cealaltă — foarte însemnată — este că ei nu au dobândit înțelegerea regulilor Legii revelate, care stau la temelia chemării islamice corecte. Oricine se abate de la ele intră în rândul grupărilor care s-au îndepărtat de comunitatea lăudată de Trimisul lui Allah ﷺ în mai multe hadithuri. Și Domnul nostru, Atotputernicul și Mărețul, a pomenit-o, arătând că acela care se îndepărtează de ea I se împotrivește lui Allah și Trimisului Său. El, Atotputernicul și Mărețul, spune:

Dintr-un motiv limpede pentru oamenii învățați, Allah nu S-a limitat la cuvintele:

Ci a adăugat la împotrivirea față de Trimis urmarea unei alte căi decât cea a credincioșilor, spunând:

A urma sau a nu urma calea credincioșilor este, așadar, un lucru foarte însemnat, atât în bine, cât și în rău. Cel care urmează calea credincioșilor va fi salvat înaintea Domnului lumilor, iar celui care se îndepărtează de calea lor îi este de ajuns Gheena. Și ce rea destinație!

De aici s-au rătăcit foarte multe grupări, în trecut și în prezent. Ele nu s-au mulțumit să nu urmeze calea credincioșilor, ci s-au bizuit pe propriile minți și și-au urmat poftele în interpretarea Cărții și a Sunnei. Apoi au clădit pe aceasta concluzii foarte primejdioase, prin care s-au îndepărtat de ceea ce urmau înaintașii noștri drepți — Allah Preaînaltul să fie mulțumit de ei toți.

Acest fragment al versetului nobil:

a fost întărit stăruitor de Profet ﷺ în mai multe hadithuri autentice.

Aceste hadithuri — dintre care voi aminti câteva — nu sunt necunoscute musulmanilor de rând, cu atât mai puțin celor învățați. Ceea ce nu se cunoaște însă este că ele arată necesitatea, obligația și însemnătatea urmării căii credincioșilor în înțelegerea Cărții și a Sunnei.

Sinceritatea și urmarea căii companionilor

Mulți dintre cei învățați scapă din vedere acest lucru și nu sunt atenți la necesitatea și caracterul lui obligatoriu, cu atât mai mult cei cunoscuți drept „Gruparea Takfīrului” sau unele dintre grupările care își atribuie jihādul, dar care, în realitate, sunt rămășițe ale curentului takfīrului.

Aceștia, ca și ceilalți, pot fi în sinea lor oameni buni și sinceri. Însă aceasta singură nu este de ajuns pentru ca omul să fie, înaintea lui Allah, Atotputernicul și Mărețul, dintre cei salvați și izbânditori.

Musulmanul trebuie neapărat să întrunească două lucruri:

Sinceritatea adevărată a intenției față de Allah, Atotputernicul și Mărețul.

Și urmarea corectă a ceea ce practica Profetul ﷺ.

Nu este, așadar, de ajuns ca musulmanul să fie sincer și sârguincios în strădania sa de a pune în practică Cartea și Sunna și de a chema la ele. Pe lângă aceasta, calea lui trebuie să fie dreaptă, sănătoasă, corectă și fără abatere. Acest lucru nu se împlinește așa cum se cuvine decât urmând ceea ce urmau înaintașii drepți ai comunității — Allah Preaînaltul să fie mulțumit de ei toți.

Dintre hadithurile cunoscute și autentice care întemeiază cele spuse — și la care am făcut mai înainte trimitere — face parte hadithul despre cele șaptezeci și trei de grupări. Este cuvântul Profetului ﷺ:

Ei au întrebat: „Care este aceea, Trimis al lui Allah?” El a răspuns:

Iar într-o altă relatare:

Vedem că răspunsul Profetului ﷺ se întâlnește pe deplin cu versetul amintit mai înainte:

Primii cuprinși în sensul general al acestui verset sunt companionii Trimisului ﷺ.

În acest hadith, Trimisul ﷺ nu s-a mulțumit să spună „Ceea ce urmez eu…”, deși, în realitate, aceasta ar putea fi suficient pentru musulmanul care înțelege cu adevărat Cartea și Sunna. Însă el ﷺ pune în practică ceea ce Allah, Slăvitul și Preaînaltul, spune despre el:

Din bunătatea sa deplină și din îndurarea sa desăvârșită față de companionii și urmașii săi, el — binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa — le-a arătat limpede că semnul grupării salvate este ca membrii și adepții ei să urmeze ceea ce urma Trimisul ﷺ și ceea ce au urmat companionii săi după el.

De aceea, musulmanilor în general și celor care cheamă la religie în special nu le este îngăduit să se limiteze, în înțelegerea Cărții și a Sunnei, la mijloacele cunoscute ale înțelegerii, precum cunoașterea limbii arabe, a textelor abrogatoare și abrogate și altele asemenea. Înainte de toate acestea, trebuie să se întoarcă la ceea ce urmau companionii Profetului ﷺ. Din relatările și viețile lor se vede că erau mai sinceri decât noi în adorarea lui Allah, Atotputernicul și Mărețul, și aveau o înțelegere mai adâncă a Cărții și a Sunnei, pe lângă celelalte însușiri lăudabile pe care le aveau și după care își formaseră purtarea.

Cu acest hadith se aseamănă întru totul, în privința roadelor și folosului său, hadithul despre califii drept călăuziți, consemnat în colecțiile Sunan din relatarea lui al-ʿIrbāḍ ibn Sāriya — Allah Preaînaltul să fie mulțumit de el. Acesta a spus:

El a spus:

Și a continuat hadithul.

Dovada urmărită în acest hadith este sensul răspunsului său la întrebarea de mai înainte. El ﷺ și-a îndemnat comunitatea, adresându-se companionilor, să se țină de Sunna sa. Apoi nu s-a oprit aici, ci a spus:

Prin urmare, trebuie să revenim mereu și neîncetat asupra acestui principiu de temelie, dacă vrem să ne înțelegem credința, adorarea, morala și purtarea.

Nu există altă cale decât întoarcerea la metoda înaintașilor noștri drepți pentru a înțelege toate aceste chestiuni necesare musulmanului, astfel încât să fie cu adevărat dintre cei care aparțin grupării salvate.

De aici s-au rătăcit grupări vechi și noi, când nu au luat seama la semnificația versetului amintit, la înțelesul hadithului despre sunna califilor drept călăuziți și al celui despre împărțirea comunității. Era, așadar, foarte firesc să se abată, precum cei dinaintea lor, de la Cartea lui Allah, de la Sunna Trimisului Său ﷺ și de la calea înaintașilor drepți.

Dintre acești oameni abătuți fac parte Khawārij, cei de odinioară și cei de astăzi.

Înțelesurile cuvântului kufr

La rădăcina tulburării takfīrului din vremea noastră — și chiar de demult — se află un verset în jurul căruia se învârtesc mereu. Este cuvântul Preaînaltului:

Ei îl preiau fără o înțelegere adâncă și îl aduc ca dovadă fără o cunoaștere temeinică.

Știm că acest verset nobil se repetă, iar încheierea lui vine cu trei formulări:

Din deplina ignoranță a celor care folosesc drept dovadă numai prima formulare a acestui verset:

face parte faptul că nu au cunoscut nici măcar o parte dintre textele revelate — din Coran sau din Sunna — în care apare cuvântul „kufr”. Ei l-au luat, fără cercetare, drept însemnând ieșirea din religie și au socotit că nu există nicio deosebire între acela care a săvârșit acest kufr și politeiștii dintre evrei, creștini și adepții celorlalte religii aflate în afara Islamului.

Însă cuvântul „kufr”, în limbajul Cărții și al Sunnei, nu înseamnă întotdeauna acel lucru asupra căruia insistă ei și căruia îi impun această înțelegere greșită și eronată.

Cuvântul „necredincioșii”, în privința faptului că nu indică un singur înțeles, este întocmai ca celelalte două cuvinte: „cei nedrepți” și „cei nelegiuiți”. Așa cum descrierea cuiva drept nedrept sau nelegiuit nu înseamnă neapărat că a apostaziat de la religia sa, tot așa stau lucrurile și cu cel descris drept necredincios.

Această varietate de sensuri a aceluiași cuvânt este arătată mai întâi de limbă, apoi de Legea revelată, care a venit în limba arabilor, limba Coranului nobil.

De aceea, oricine se încumetă să emită judecăți asupra musulmanilor, conducători sau conduși, trebuie să aibă o cunoaștere largă a Cărții și a Sunnei, în lumina căii înaintașilor drepți.

Cartea și Sunna, precum și ceea ce decurge din ele, nu pot fi înțelese decât printr-o cunoaștere precisă a limbii arabe și a regulilor ei de exprimare.

Dacă studentului în științele religiei îi lipsește ceva din cunoașterea limbii arabe, printre lucrurile care îl ajută să îndrepte această lipsă se numără întoarcerea la înțelegerea imamilor și a învățaților de dinaintea sa, mai ales a celor din primele trei generații, despre care s-a mărturisit că sunt cele mai bune.

Să ne întoarcem la verset:

Ce se înțelege aici prin kufr? Ieșirea din religie sau altceva?

Spun: este necesară precizie în înțelegerea acestui verset, căci el poate însemna kufr în faptă, adică abaterea, prin fapte, de la unele dintre poruncile Islamului.

Ne ajută în această înțelegere marele învățat al comunității și tălmăcitorul Coranului, ʿAbd Allāh ibn ʿAbbās — Allah să fie mulțumit de amândoi. Toți musulmanii, în afară de cei din acele grupări rătăcite, sunt de acord că el este un imam fără seamăn în explicarea Coranului.

Parcă i-ar fi ajuns atunci la urechi tocmai ceea ce auzim noi astăzi: că există oameni care înțeleg acest verset superficial, fără să facă deosebirile necesare. El — Allah să fie mulțumit de el — a spus:

Poate că se referea la Khawārij, care s-au răzvrătit împotriva conducătorului credincioșilor, ʿAlī — Allah să fie mulțumit de el. Printre urmările acestei răzvrătiri s-a numărat faptul că au vărsat sângele credincioșilor și le-au făcut lucruri pe care nu le-au făcut politeiștilor. El a spus, așadar, că lucrurile nu stau așa cum au spus sau și-au închipuit ei, ci este vorba despre un kufr mai mic decât kufr-ul care scoate din religie.

Acest răspuns scurt și limpede al tălmăcitorului Coranului, în explicarea versetului, este judecata care reiese din textele la care m-am referit mai înainte și care nu îngăduie altă înțelegere.

Apoi, cuvântul „kufr” apare în multe texte coranice și în multe hadithuri și nu poate fi înțeles, în toate acestea, ca însemnând ieșirea din religie.

De pildă, în cunoscutul hadith din cele două Ṣaḥīḥ-uri, ʿAbd Allāh ibn Masʿūd — Allah Preaînaltul să fie mulțumit de el — spune că Trimisul lui Allah ﷺ a spus:

Kufr-ul de aici este păcatul care înseamnă ieșirea din ascultare. Însă Trimisul ﷺ, cel mai limpede dintre oameni în exprimare, a întărit avertismentul, spunând:

Pe de altă parte, prima parte a acestui hadith:

poate fi oare înțeleasă în sensul nelegiuirii din a treia formulare a versetului amintit mai înainte?

Răspunsul este că aceasta poate fi o nelegiuire sinonimă cu acel kufr care înseamnă ieșirea din religie. Dar nelegiuirea poate fi și sinonimă cu un kufr care nu înseamnă ieșirea din religie, ci acel lucru despre care tălmăcitorul Coranului a spus că este un kufr mai mic decât kufr-ul care scoate din religie.

Acest hadith întărește faptul că kufr-ul poate avea acest înțeles, deoarece Allah, Atotputernicul și Mărețul, a spus:

Domnul nostru, Atotputernicul și Mărețul, a pomenit aici grupul asupritor, care luptă împotriva grupului credincios aflat de partea dreptății. Cu toate acestea, nu a declarat grupul asupritor drept necredincios, deși hadithul spune:

Așadar, a lupta împotriva lui este un kufr mai mic decât kufr-ul care scoate din religie, exact cum a spus Ibn ʿAbbās în explicarea versetului amintit.

Lupta unui musulman împotriva altui musulman este asuprire, agresiune, nelegiuire și kufr. Însă aceasta înseamnă că kufr-ul poate fi un kufr în faptă sau un kufr în credință.

De aici vine această deosebire precisă, pe care a explicat-o și a lămurit-o cel care a fost cu adevărat un imam, șeicul Islamului, Ibn Taymiyya — Allah să aibă milă de el. După el a făcut același lucru discipolul său devotat, Ibn Qayyim al-Jawziyya. Ei au meritul de a fi atras atenția și de a fi insistat asupra acestei împărțiri a kufr-ului, al cărei stindard l-a ridicat tălmăcitorul Coranului prin acea formulare cuprinzătoare și scurtă. Ibn Taymiyya — Allah să aibă milă de el — și discipolul și însoțitorul său, Ibn Qayyim al-Jawziyya, insistă mereu asupra necesității de a deosebi între kufr în credință și kufr în faptă. Altfel, fără să-și dea seama, musulmanul cade în tulburarea desprinderii de comunitatea musulmanilor, în care au căzut Khawārij de odinioară și unii dintre acoliții lor de astăzi.

Pe scurt, cuvântul Profetului ﷺ:

nu înseamnă nicidecum ieșirea din religie.

Hadithurile despre aceasta sunt foarte numeroase. Toate sunt dovezi zdrobitoare împotriva celor care se opresc la înțelegerea lor limitată a versetului amintit și se țin de interpretarea lui ca referindu-se la kufr în credință.

Deocamdată, acest hadith ne este de ajuns: el este o dovadă hotărâtoare că lupta unui musulman împotriva fratelui său musulman este kufr în sensul kufr-ului în faptă, nu al kufr-ului în credință.

Dacă ne întoarcem la „Gruparea Takfīrului” sau la cei desprinși din ea și la declararea de către ei a conducătorilor — și, cu atât mai mult, a celor care trăiesc sub autoritatea lor, intră sub conducerea lor și lucrează pentru ei — drept necredincioși și apostați, vedem că aceasta se întemeiază pe părerea lor greșită că aceștia au săvârșit păcate și astfel au devenit necredincioși.

Discuția cu adepți ai takfīrului

Printre lucrurile pe care este folositor să le amintesc și să le povestesc se numără faptul că m-am întâlnit cu unii dintre cei care fuseseră în „Gruparea Takfīrului”, apoi Allah, Atotputernicul și Mărețul, i-a călăuzit.

Le-am spus: „Iată, i-ați declarat pe unii conducători necredincioși. Dar de ce îi declarați necredincioși pe imamii moscheilor, pe predicatorii, muezinii și îngrijitorii moscheilor? Și de ce îi declarați necredincioși pe profesorii de științe religioase din școli și din alte locuri?”

Ei au spus: „Pentru că aceștia au fost mulțumiți cu guvernarea acelor conducători care judecă după altceva decât ceea ce a pogorât Allah.”

Spun: dacă această mulțumire este o acceptare în inimă a judecării după altceva decât ceea ce a pogorât Allah, atunci kufr-ul în faptă se transformă în kufr în credință. Orice conducător care judecă după altceva decât ceea ce a pogorât Allah, considerând și crezând că această guvernare este cea potrivită pentru a fi adoptată în vremea de față și că nu se cuvine să adopte judecata Legii revelate, enunțată în Carte și în Sunna, are, fără îndoială, un kufr în credință, nu doar un kufr în faptă. Iar cel care îi împărtășește acceptarea și credința i se alătură în aceasta.

Apoi le-am spus: „Mai întâi, voi nu puteți afirma despre fiecare conducător care judecă după legile occidentale ale necredinței — sau după multe dintre ele — că, dacă ar fi întrebat despre judecarea după altceva decât ceea ce a pogorât Allah, ar răspunde că judecarea după aceste legi este cea adevărată și potrivită pentru această vreme și că nu este îngăduit să se judece după Islam. Dacă ar spune aceasta, ar deveni într-adevăr necredincioși, fără nicio îndoială.”

„Dacă trecem la cei conduși — între care se află învățați, oameni drepți și alții —, cum îi puteți declara necredincioși numai pentru că trăiesc sub o guvernare care îi cuprinde pe ei exact cum vă cuprinde și pe voi? Voi declarați însă că aceia sunt necredincioși apostați și că judecarea după ceea ce a pogorât Allah este obligatorie. Apoi spuneți, pentru a vă găsi o scuză vouă înșivă: simpla încălcare în faptă a judecății Legii revelate nu impune declararea făptuitorului drept apostat de la religia sa.”

Exact același lucru îl spun și ceilalți. Numai că voi adăugați împotriva lor, fără drept, judecata de necredință și apostazie.

Printre întrebările care le arată greșeala și rătăcirea se numără și următoarea: când se poate judeca despre musulmanul care mărturisește că nu există nicio divinitate vrednică de adorare în afară de Allah și că Muḥammad este Trimisul lui Allah — și care poate chiar împlinește rugăciunea — că a apostaziat de la religia sa?

Este suficientă o singură dată?

Sau trebuie să declare că a apostaziat de la religie?

Nu vor cunoaște răspunsul și nu vor ajunge la ceea ce este corect. Suntem astfel nevoiți să le dăm următorul exemplu:

Un judecător judecă după Legea revelată; aceasta este obișnuința și rânduiala sa. Dar într-o singură judecată alunecă și hotărăște împotriva Legii: îi dă dreptate celui nedrept și îl lipsește de dreptul său pe cel nedreptățit. Acesta a judecat, în mod sigur, după altceva decât ceea ce a pogorât Allah. Spuneți oare că a căzut într-un kufr de apostazie?

Vor spune: „Nu, pentru că aceasta i s-a întâmplat o singură dată.”

Spunem: „Dacă pronunță aceeași hotărâre a doua oară sau pronunță o altă hotărâre prin care încalcă din nou Legea, devine necredincios?”

Apoi repetăm: de trei ori, de patru ori — când spuneți că a devenit necredincios? Nu vor putea stabili o limită prin numărul hotărârilor sale care încalcă Legea, în condițiile în care nu-l declară necredincios prin ele.

În schimb, pot face exact contrariul dacă se știe despre el că, de la prima hotărâre, a socotit bună judecarea după altceva decât ceea ce a pogorât Allah, considerând-o îngăduită, și a socotit rea judecata Legii revelate. Atunci judecarea lui drept apostat este corectă, chiar de la prima dată.

Dimpotrivă, dacă am vedea la el zeci de hotărâri în felurite pricini, prin care a încălcat Legea, iar când l-am întreba: „De ce ai judecat după altceva decât ceea ce a pogorât Allah, Atotputernicul și Mărețul?”, ar răspunde: „Mi-a fost teamă și m-am temut pentru mine” sau, de pildă, „Am luat mită”, acesta ar fi cu mult mai rău decât cel dintâi. Cu toate acestea, nu putem spune că este necredincios până când nu arată ce are în inimă: că nu socotește potrivit să judece după ceea ce a pogorât Allah, Atotputernicul și Mărețul. Numai atunci putem spune că este un necredincios al cărui kufr este apostazie.

Pe scurt, trebuie să se știe că kufr-ul, asemenea nelegiuirii și nedreptății, se împarte în două feluri:

Un kufr, o nelegiuire și o nedreptate care scot din religie; toate acestea țin de a considera în inimă îngăduit ceea ce este interzis.

Și un alt fel, care nu scoate din religie și care ține de a trata în practică drept îngăduit ceea ce este interzis.

Toate păcatele — mai ales cele răspândite în această vreme, precum tratarea în practică drept îngăduite a cametei, a relațiilor sexuale nepermise, a consumului de vin și a altora — țin de kufr în faptă. Nu ne este îngăduit să-i declarăm necredincioși pe păcătoșii care săvârșesc asemenea păcate numai pentru că le comit și se poartă în practică de parcă ar fi îngăduite. Aceasta, în afară de cazul în care ni se arată cu certitudine, din partea lor — cu certitudine — ceva care dezvăluie că, în adâncul sufletelor lor, ei nu cred că este oprit ceea ce Allah și Trimisul Său au oprit. Când știm că au căzut în această încălcare a inimii, judecăm atunci că au căzut într-un kufr de apostazie.

Dar dacă nu știm acest lucru, nu avem nicio cale de a-i judeca drept necredincioși, fiindcă ne temem să nu intrăm sub amenințarea din cuvântul Profetului ﷺ:

Hadithurile cu acest înțeles sunt foarte numeroase. Dintre ele amintesc unul deosebit de grăitor: întâmplarea acelui companion care a luptat cu un politeist. Când politeistul a văzut că se află sub lovitura sabiei companionului musulman, a spus: „Mărturisesc că nu există nicio divinitate vrednică de adorare în afară de Allah.” Companionul nu a ținut seama de aceasta și l-a ucis. Când vestea a ajuns la Profet ﷺ, el l-a mustrat cu cea mai mare asprime. Companionul s-a dezvinovățit, spunând că politeistul rostise mărturisirea numai de frica morții. Răspunsul Profetului ﷺ a fost:

Așadar, kufr-ul în credință nu are ca legătură de temelie simpla faptă; legătura sa principală este cu inima.

Noi nu putem cunoaște ce se află în inima celui nelegiuit, a celui depravat, a hoțului, a celui care întreține relații sexuale nepermise, a cămătarului și a celor asemenea lor decât dacă își exprimă prin vorbe ceea ce are în inimă. Fapta lui arată însă că a încălcat Legea revelată printr-o încălcare în faptă.

Spunem, așadar: „Ai încălcat porunca, ai săvârșit nelegiuire și te-ai dedat păcatului.” Dar nu spunem: „Ai devenit necredincios și ai apostaziat de la religia ta”, până când nu se arată din partea lui ceva prin care să avem o îndreptățire înaintea lui Allah, Atotputernicul și Mărețul, pentru a-l judeca drept apostat. Atunci i se aplică judecata cunoscută în Islam, și anume cuvântul Profetului ﷺ:

Consecințele practice ale declarării necredinței

Apoi le-am spus — și continui să le spun — celor care insistă asupra declarării conducătorilor musulmani drept necredincioși:

Să presupunem că acești conducători sunt necredincioși al căror kufr este apostazie. Să presupunem, de asemenea, că există un conducător mai presus de ei. În acest caz, obligația acelui conducător superior este să le aplice pedeapsa legală.

Dar acum: ce folos aveți voi, în practică, dacă admitem, de dragul discuției, că acești conducători sunt necredincioși apostați? Ce puteți face și întreprinde?

Dacă ei spun: „Loialitate și dezicere”, răspundem: loialitatea și dezicerea țin de apropiere și de împotrivire, atât în inimă, cât și în faptă, potrivit puterii fiecăruia. Pentru existența lor nu este o condiție să se declare necredința și să se vestească apostazia.

Mai mult, loialitatea și dezicerea se pot manifesta și în privința unui inovator în religie, a unui păcătos sau a unui om nedrept.

Apoi le spun acestora: iată, necredincioșii au ocupat mai multe locuri din ținuturile Islamului, iar noi, din păcate, am fost încercați prin ocuparea Palestinei de către evrei.

Ce putem face noi și voi împotriva acestora, încât să vă ridicați voi singuri împotriva acelor conducători pe care îi socotiți necredincioși?

De ce nu lăsați deoparte acest aspect și nu începeți prin a pune temelia pe care se poate ridica guvernarea musulmană? Aceasta, urmând Sunna Trimisului lui Allah ﷺ, după care el și-a educat companionii și pe rânduiala și temelia căreia i-a format.

Repetăm acest lucru și îl întărim iar și iar: fiecare comunitate musulmană trebuie să lucreze cu adevărat pentru restabilirea cârmuirii islamice, nu numai pe pământul Islamului, ci pe întregul pământ. Aceasta, pentru împlinirea cuvântului lui Allah, Binecuvântatul și Preaînaltul:

În unele dintre vestirile bune cuprinse în hadithurile profetice se arată că acest verset se va împlini mai târziu.

Pentru ca musulmanii să poată împlini acest text coranic și această făgăduință dumnezeiască, trebuie să existe o cale lămurită și un drum limpede. Oare această cale constă în a declara o revoltă împotriva conducătorilor despre care aceștia își închipuie că au un kufr de apostazie? Apoi, chiar având această închipuire greșită și eronată, nu sunt în stare să facă nimic.

Care este, așadar, metoda? Și care este calea?

Purificarea și educarea

Fără îndoială, calea corectă este aceea asupra căreia insista Trimisul lui Allah ﷺ și pe care le-o amintea companionilor în fiecare predică:

Toți musulmanii, și mai ales cei preocupați de restabilirea cârmuirii islamice, trebuie să înceapă de unde a început Trimisul lui Allah ﷺ. Noi rezumăm aceasta în două cuvinte simple: „purificare și educare”, al-taṣfiya wa-l-tarbiya.

Aceasta, fiindcă știm adevăruri statornice și bine întemeiate, pe care acei extremiști le scapă din vedere sau se prefac că nu le văd. Ei nu fac altceva decât să vestească necredința conducătorilor, apoi nimic.

Vor continua să-i declare necredincioși pe conducători, iar de la ei sau din pricina lor nu vor veni decât tulburări și nenorociri.

Ceea ce s-a petrecut în acești ultimi ani prin mâinile lor — de la tulburarea din Sanctuarul din Mecca la tulburarea din Egipt și uciderea lui al-Sādāt, apoi, în cele din urmă, în Siria, iar acum în Egipt și Algeria — este văzut de toți: vărsarea sângelui unor musulmani nevinovați, din pricina acestor tulburări și încercări, și apariția multor nenorociri și tragedii.

Toate acestea se datorează încălcării de către ei a multor texte din Carte și din Sunna, dintre care cel mai însemnat este cuvântul Preaînaltului:

Dacă vrem să întemeiem cârmuirea lui Allah pe pământ cu adevărat, nu doar prin vorbe, începem oare prin a-i declara necredincioși pe conducători, când nici măcar nu le putem sta în față, cu atât mai puțin să luptăm împotriva lor? Sau trebuie să începem cu ceea ce a început Trimisul ﷺ?

Fără îndoială, răspunsul este:

Dar cu ce a început Trimisul lui Allah ﷺ?

Oricine a simțit măcar mireasma cunoașterii știe cu certitudine că el ﷺ a început chemarea printre persoane despre care credea că sunt pregătite să primească adevărul. Apoi i-au răspuns aceia dintre companioni care i-au răspuns, după cum este cunoscut din biografia profetică. Au urmat chinurile și greutățile care i-au lovit pe musulmani în Mecca. Apoi a venit porunca primei și celei de-a doua emigrări, până când Allah, Atotputernicul și Mărețul, a întărit Islamul în Medina cea luminată. Acolo au început ciocnirile și confruntările; a început lupta dintre musulmani și necredincioși, pe de o parte, iar apoi cu evreii, pe de altă parte. Așa s-au petrecut lucrurile.

Trebuie, așadar, să începem și noi prin a-i învăța pe oameni Islamul adevărat, așa cum a început Trimisul ﷺ. Însă acum nu ne este îngăduit să ne limităm numai la a-i învăța pe oameni. În Islam au pătruns lucruri care nu fac parte din el și nu au nicio legătură cu el: inovații și lucruri născocite, care au fost o pricină a prăbușirii măreței construcții a Islamului.

De aceea, cei care cheamă la religie trebuie să înceapă prin a purifica acest Islam de ceea ce a pătruns în el.

Acesta este primul principiu: purificarea, al-taṣfiya.

Al doilea principiu este ca, împreună cu această purificare, tineretul musulman aflat în creștere să fie educat în acest Islam curățat.

Dacă cercetăm situația grupărilor islamice care există de aproape un secol, ideile și practicile lor, vom vedea că multe dintre ele nu au câștigat și nici nu au adus vreun folos vrednic de amintit. Aceasta, în ciuda strigătelor și zgomotului lor, prin care spun că vor o guvernare islamică. Sub acest pretext șubred au pricinuit vărsarea sângelui multor nevinovați, fără să împlinească nimic din ceea ce urmăreau.

Continuăm să auzim de la ei credințe care contrazic Cartea și Sunna și să vedem fapte potrivnice Cărții și Sunnei, pe lângă repetarea acelor încercări eșuate, care încalcă Legea revelată.

În încheiere spun: există un cuvânt al unuia dintre cei care cheamă la religie, pe care mi-aș fi dorit ca adepții lui să-l respecte și să-l împlinească:

Căci, dacă musulmanul își îndreaptă credința pe temeiul Cărții și al Sunnei, fără îndoială că astfel i se vor îndrepta adorarea, morala, purtarea și celelalte.

Din păcate, acești oameni nu au pus în practică acest cuvânt bun. Au continuat să strige, cerând întemeierea statului musulman, însă fără folos. Pe Allah, li se potrivește întocmai vorba poetului:

Poate că în cele spuse de mine este ceva care să-l convingă pe orice om drept și să-l oprească pe orice om încăpățânat. Și la Allah căutăm ajutor.