Părăsirea rugăciunii

Aceasta este una dintre marile probleme ale cunoașterii, asupra căreia învățații din primele generații și cei de mai târziu au avut păreri diferite. Imamul Aḥmad ibn Ḥanbal a spus: cel care părăsește rugăciunea este necredincios, printr-o necredință care îl scoate din Islam, și este executat dacă nu se căiește și nu împlinește rugăciunea.

Abū Ḥanīfah, Mālik și al-Shāfiʿī au spus că este un păcătos, dar nu este declarat necredincios.

Apoi s-au deosebit între ei: Mālik și al-Shāfiʿī au spus că este executat ca pedeapsă legală, iar Abū Ḥanīfah a spus că i se aplică o pedeapsă disciplinară, fără a fi executat.

Fiind o problemă asupra căreia există dezacord, este obligatoriu ca ea să fie raportată la Cartea lui Allah Preaînaltul și la Sunnah Trimisului Său, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, potrivit cuvintelor Celui Preaînalt:

Orice lucru asupra căruia aveți neînțelegeri Îi revine lui Allah spre judecată.

Și potrivit cuvintelor Sale:

Dacă vă certați asupra vreunui lucru, întoarceți-l la Allah și la Trimis, dacă voi credeți în Allah și în Ziua de Apoi! Aceasta este mai bine și are o urmare mai bună.

Totodată, cuvântul niciuneia dintre părțile aflate în dezacord nu poate constitui dovadă împotriva celeilalte: fiecare socotește că dreptatea este de partea sa, iar niciuna nu este mai îndreptățită decât cealaltă să fie urmată. De aceea, trebuie să se întoarcă la un arbitru între ele, anume Cartea lui Allah Preaînaltul și Sunnah Trimisului Său, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui.

Dacă raportăm acest dezacord la Carte și Sunnah, găsim că amândouă dovedesc că părăsirea rugăciunii este necredința majoră, care scoate din Islam.

În primul rând: dovezile din Carte

Allah Preaînaltul a spus în sura al-Tawbah:

Dacă se căiesc, împlinesc rugăciunea și dau zakātul, atunci sunt frații voștri în religie.

Și a spus în sura Maryam:

După ei au venit urmași care au neglijat rugăciunea și au urmat poftele, iar ei vor întâlni pierzarea, în afară de cel care se căiește, crede și săvârșește fapte bune. Aceștia vor intra în Rai și nu li se va face nicio nedreptate.

Felul în care al doilea verset, cel din sura Maryam, constituie o dovadă este că Allah a spus despre cei care neglijează rugăciunea și urmează poftele:

în afară de cel care se căiește și crede

. Aceasta dovedește că, atunci când neglijează rugăciunea și urmează poftele, ei nu sunt credincioși.

În primul verset, cel din sura al-Tawbah, dovada constă în faptul că Allah Preaînaltul a pus trei condiții pentru statornicirea frăției dintre noi și politeiști:

• Să se căiască de politeism.

• Să împlinească rugăciunea.

• Să dea zakātul.

Dacă se căiesc de politeism, dar nu împlinesc rugăciunea și nu dau zakātul, nu sunt frații noștri. Iar dacă împlinesc rugăciunea, dar nu dau zakātul, nu sunt frații noștri.

Frăția în religie nu încetează decât atunci când omul iese cu totul din religie. Ea nu încetează prin păcătoșenie sau printr-o necredință mai mică decât necredința majoră.

Nu vezi cuvintele Celui Preaînalt din versetul despre omor?

Iar celui căruia fratele său îi iartă ceva, să-i urmeze o cerere cuviincioasă și o plată făcută cu bunătate.

Allah l-a numit pe cel care ucide cu intenție frate al celui ucis, deși omorul intenționat se numără printre cele mai mari păcate, după cum spune Allah Preaînaltul:

Cel care ucide cu bună știință un dreptcredincios va avea drept răsplată Gheena, în care va rămâne veșnic. Allah S-a mâniat pe el, l-a blestemat și i-a pregătit o pedeapsă cumplită.

Privește și cuvintele Celui Preaînalt despre două grupuri de credincioși care se luptă între ele:

Dacă două grupuri dintre dreptcredincioși se luptă, împăcați-le!

Până la cuvintele Sale:

Dreptcredincioșii sunt frați, așadar împăcați-i pe cei doi frați ai voștri!

Allah Preaînaltul a statornicit frăția dintre grupul care face împăcarea și cele două grupuri care se luptă, deși lupta împotriva unui credincios este necredință, după cum s-a confirmat în hadithul autentic relatat de al-Bukhārī și alții, de la Ibn Masʿūd, Allah să fie mulțumit de el: Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, a spus:

Insultarea musulmanului este păcătoșenie, iar lupta împotriva lui este necredință.

Este însă o necredință care nu scoate din Islam; dacă ar scoate din Islam, frăția credinței nu ar mai dăinui odată cu ea. Versetul nobil arată că frăția credinței rămâne chiar și atunci când are loc lupta.

Prin aceasta se cunoaște că părăsirea rugăciunii este o necredință care scoate din Islam. Dacă ar fi fost păcătoșenie sau necredință mai mică decât necredința majoră, frăția religioasă nu ar fi încetat din pricina ei, așa cum nu încetează prin uciderea unui credincios ori prin lupta împotriva lui.

Dacă cineva întreabă: „Îl socotiți necredincios și pe cel care nu dă zakātul, așa cum rezultă din înțelesul implicit al versetului din al-Tawbah?”

Răspundem: unii învățați au susținut necredința celui care nu dă zakātul, iar aceasta este una dintre cele două opinii transmise de la imamul Aḥmad, Allah Preaînaltul să aibă milă de el.

Totuși, opinia mai puternică, după noi, este că el nu devine necredincios, dar primește o pedeapsă cumplită, pe care Allah Preaînaltul a pomenit-o în Cartea Sa, iar Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, a pomenit-o în Sunnah sa. Între acestea se află hadithul lui Abū Hurayrah, Allah să fie mulțumit de el, în care Profetul a descris pedeapsa celui care refuză zakātul, iar la sfârșit a spus:

Apoi își vede calea, fie către Rai, fie către Foc.

Muslim l-a relatat în întregime în capitolul despre păcatul celui care refuză zakātul. El dovedește că acesta nu devine necredincios, căci, dacă ar fi necredincios, nu ar mai avea nicio cale spre Rai.

Prin urmare, formularea explicită a acestui hadith are întâietate față de înțelesul implicit al versetului din al-Tawbah, întrucât sensul explicit are întâietate față de cel implicit, după cum se cunoaște din principiile jurisprudenței.

În al doilea rând: dovezile din Sunnah

1. Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, a spus:

Între om și politeism și necredință se află părăsirea rugăciunii.

Relatat de Muslim, în Cartea credinței, de la Jābir ibn ʿAbd Allāh, de la Profet, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui.

2. Buraydah ibn al-Ḥuṣayb, Allah să fie mulțumit de el, a spus: L-am auzit pe Trimisul lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, spunând:

Legământul dintre noi și ei este rugăciunea; cine o părăsește a devenit necredincios.

Relatat de Aḥmad, al-Tirmidhī, al-Nasāʾī și Ibn Mājah.

Aici, prin necredință se înțelege necredința care scoate din Islam, fiindcă Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, a făcut din rugăciune hotarul dintre credincioși și necredincioși. Se știe că religia necredinței este alta decât Islamul; cine nu împlinește acest legământ face parte dintre necredincioși.

3. În Ṣaḥīḥ Muslim se relatează de la Umm Salamah, Allah să fie mulțumit de ea, că Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, a spus:

Vor fi conducători ale căror fapte, pe unele le veți recunoaște drept bune, iar pe altele le veți dezaproba. Cine recunoaște răul este dezvinovățit, iar cine îl dezaprobă este ferit; însă cel care îl primește și îl urmează…

Ei au întrebat:

Să nu luptăm împotriva lor?

El a spus:

Nu, atât timp cât împlinesc rugăciunea.

4. Tot în Ṣaḥīḥ Muslim, în hadithul lui ʿAwf ibn Mālik, Allah să fie mulțumit de el, Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, a spus:

Cei mai buni dintre conducătorii voștri sunt cei pe care îi iubiți și care vă iubesc, pentru care vă rugați și care se roagă pentru voi. Cei mai răi dintre conducătorii voștri sunt cei pe care îi urâți și care vă urăsc, pe care îi blestemați și care vă blestemă.

S-a întrebat:

O, Trimis al lui Allah, să nu ne ridicăm împotriva lor cu sabia?

El a spus:

Nu, atât timp cât statornicesc rugăciunea printre voi.

În aceste ultime două hadithuri se află dovada ridicării împotriva conducătorilor și a luptei cu sabia împotriva lor dacă nu statornicesc rugăciunea. Împotrivirea față de conducători și lupta împotriva lor nu sunt îngăduite decât dacă săvârșesc o necredință vădită, pentru care avem o dovadă de la Allah Preaînaltul. ʿUbādah ibn al-Ṣāmit, Allah să fie mulțumit de el, a spus:

Trimisul lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, ne-a chemat, iar noi i-am depus legământul. Între cele pe care ni le-a cerut se afla legământul de a asculta și de a ne supune, când suntem plini de râvnă și când ne este neplăcut, la greu și la ușor, chiar când alții sunt preferați în locul nostru, și de a nu le disputa cârmuirea celor care o dețin.

El a spus:

În afară de cazul în care vedeți o necredință vădită, pentru care aveți o dovadă de la Allah.

Prin urmare, părăsirea rugăciunii de către ei, de care Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, a legat ridicarea și lupta cu sabia împotriva lor, este o necredință vădită, pentru care avem o dovadă de la Allah.

În Carte și Sunnah nu s-a arătat că acela care părăsește rugăciunea nu este necredincios ori că este credincios. Ceea ce s-a arătat, cel mult, sunt texte despre virtutea tawḥīdului, a mărturisirii că nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de Allah și că Muḥammad este Trimisul lui Allah, și despre răsplata acesteia. Acestea fie sunt restrânse prin condiții aflate chiar în text, incompatibile cu părăsirea rugăciunii, fie se referă la împrejurări anume în care omul este scuzat pentru neîmplinirea ei, fie sunt generale și se înțeleg în lumina dovezilor privind necredința celui care părăsește rugăciunea. Aceste dovezi sunt particulare, iar particularul are întâietate față de general.

Dacă cineva întreabă: „Nu pot fi înțelese textele care arată necredința celui care părăsește rugăciunea ca referindu-se la cel care o părăsește tăgăduindu-i obligativitatea?”

Răspundem: aceasta nu este îngăduită, deoarece ar duce la două lucruri de neacceptat:

Primul: înlăturarea însușirii pe care Legiuitorul a luat-o în considerare și de care a legat judecata.

Legiuitorul a legat judecata necredinței de părăsirea rugăciunii, nu de tăgăduirea ei, și a legat frăția în religie de împlinirea rugăciunii, nu de recunoașterea obligativității ei. Allah Preaînaltul nu a spus: „Dacă se căiesc și recunosc obligativitatea rugăciunii.” Nici Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, nu a spus: „Între om și politeism și necredință se află tăgăduirea obligativității rugăciunii”, ori: „Legământul dintre noi și ei este recunoașterea obligativității rugăciunii; cine îi tăgăduiește obligativitatea a devenit necredincios.”

Dacă acesta ar fi fost înțelesul urmărit de Allah Preaînaltul și de Trimisul Său, abaterea de la această formulare ar fi contrară lămuririi cu care a venit Coranul cel nobil. Allah Preaînaltul a spus:

Am pogorât asupra ta Cartea ca lămurire pentru toate lucrurile.

Și, adresându-Se Profetului Său, a spus:

Am pogorât către tine Pomenirea, ca să le lămurești oamenilor ceea ce le-a fost pogorât.

Al doilea: luarea în considerare a unei însușiri pe care Legiuitorul nu a făcut-o temei al acestei judecăți.

Tăgăduirea obligativității celor cinci rugăciuni atrage necredința celui care nu poate fi scuzat pentru necunoașterea acestei obligații, fie că împlinește rugăciunea, fie că o părăsește.

Dacă cineva ar împlini cele cinci rugăciuni, respectând toate condițiile, stâlpii, îndatoririle și faptele recomandate ale lor, dar le-ar tăgădui obligativitatea fără a avea o scuză, ar fi necredincios, deși nu le-a părăsit.

Este limpede, așadar, că înțelegerea acestor texte ca referindu-se la cel care părăsește rugăciunea tăgăduindu-i obligativitatea nu este corectă. Adevărul este că acela care părăsește rugăciunea este necredincios, printr-o necredință care scoate din Islam. Aceasta apare limpede și în ceea ce a relatat Ibn Abī Ḥātim în Sunan, de la ʿUbādah ibn al-Ṣāmit, Allah să fie mulțumit de el: Trimisul lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, ne-a îndemnat:

Nu-I asociați nimic lui Allah și nu părăsiți rugăciunea cu bună știință! Cine o părăsește voit și cu bună știință a ieșit din religie.

Mai mult, dacă am înțelege textele ca referindu-se la părăsirea din tăgăduire, menționarea aparte a rugăciunii nu ar mai avea niciun rost. Aceeași judecată privește și zakātul, postul și pelerinajul: cine părăsește oricare dintre acestea tăgăduindu-i obligativitatea devine necredincios, dacă nu are scuza necunoașterii.

Așa cum necredința celui care părăsește rugăciunea rezultă din dovezile transmise prin revelație, tot astfel rezultă și din argumentul rațional.

Cum ar putea omul să aibă credință, de vreme ce părăsește rugăciunea, care este stâlpul religiei? Îndemnurile la împlinirea ei sunt de așa natură încât orice om cu judecată și credință ar trebui să o împlinească și să se grăbească spre ea. Iar amenințările pentru părăsirea ei sunt de așa natură încât orice om cu judecată și credință ar trebui să se ferească s-o părăsească și s-o neglijeze. Părăsirea ei, în pofida acestor îndemnuri și amenințări, nu lasă credință în cel care o părăsește.

Dacă cineva întreabă: „Nu este posibil ca prin necredința celui care părăsește rugăciunea să se înțeleagă nerecunoștința față de binefaceri, nu necredința care scoate din religie? Ori să se înțeleagă o necredință mai mică decât cea majoră? Ar fi astfel asemenea cuvintelor Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui:

Două lucruri există printre oameni și sunt necredință în ei: defăimarea obârșiei și bocirea mortului.

Și asemenea cuvintelor:

Insultarea musulmanului este păcătoșenie, iar lupta împotriva lui este necredință.

Sau altor texte asemănătoare.”

Răspundem: această posibilitate și comparația prin care este susținută nu sunt corecte, din mai multe motive:

Primul: Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, a făcut din rugăciune hotarul care desparte necredința de credință și pe credincioși de necredincioși. Hotarul deosebește lucrul delimitat de ceea ce este în afara lui; cele două lucruri delimitate sunt diferite, iar unul nu intră în celălalt.

Al doilea: rugăciunea este unul dintre stâlpii Islamului. Descrierea celui care o părăsește prin necredință presupune că este vorba de necredința care scoate din Islam, fiindcă a dărâmat unul dintre stâlpii Islamului. Aceasta se deosebește de numirea drept necredință a unei anumite fapte săvârșite de cineva.

Al treilea: există alte texte care dovedesc că necredința celui care părăsește rugăciunea îl scoate din religie. Termenul „necredință” trebuie înțeles potrivit cu ceea ce arată acestea, pentru ca textele să fie în armonie și să se potrivească între ele.

Al patrulea: felul în care este exprimat cuvântul „necredință” diferă.

Despre părăsirea rugăciunii a spus:

Între om și politeism și necredință

. A folosit articolul hotărât „al-”, care arată că prin al-kufr se înțelege necredința în sensul ei deplin. Alta este situația cuvântului kufr fără articol ori a formei verbale kafara: acestea pot arăta că fapta ține de necredință ori că necredința se află în acea faptă, fără să fie necredința deplină care scoate din Islam.

Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah a spus în Iqtiḍāʾ al-ṣirāṭ al-mustaqīm, pagina 70, tiparul al-Sunnah al-Muḥammadiyyah, despre cuvintele Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui:

Două lucruri există printre oameni și sunt necredință în ei.

El a spus:

Cuvintele „sunt necredință în ei” înseamnă că aceste două însușiri sunt necredință prezentă în oameni. Cele două însușiri sunt în sine necredință, fiindcă sunt fapte ale necredinței, și sunt prezente în oameni. Nu oricine are însă o ramură dintre ramurile necredinței devine prin aceasta necredincios în sensul deplin, până când nu se află în el însăși realitatea necredinței.

Tot astfel, nu oricine are o ramură dintre ramurile credinței devine prin aceasta credincios, până când nu se află în el temelia și realitatea credinței. Există o deosebire între cuvântul al-kufr, hotărât prin articol, ca în vorbele Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui: „Între rob și necredință ori politeism nu se află decât părăsirea rugăciunii”, și cuvântul kufr, nehotărât, folosit într-o afirmație.

Aici se încheie cuvintele sale.

Dacă s-a lămurit, potrivit acestor dovezi, că acela care părăsește rugăciunea fără scuză este necredincios, printr-o necredință care scoate din religie, atunci opinia corectă este cea urmată de imamul Aḥmad ibn Ḥanbal. Ea este și una dintre cele două opinii ale lui al-Shāfiʿī, după cum a pomenit Ibn Kathīr în explicarea cuvintelor Celui Preaînalt:

După ei au venit urmași care au neglijat rugăciunea și au urmat poftele.

Ibn al-Qayyim a pomenit în Kitāb al-ṣalāh că aceasta este una dintre cele două opinii din școala lui al-Shāfiʿī și că al-Ṭaḥāwī a transmis-o chiar de la al-Shāfiʿī.

Această opinie este urmată de majoritatea Companionilor. Mai mulți învățați au relatat chiar consensul lor asupra ei.

ʿAbd Allāh ibn Shaqīq, Allah să fie mulțumit de el, a spus:

Companionii Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, nu socoteau părăsirea vreunei fapte drept necredință, în afară de rugăciune.

Relatat de al-Tirmidhī și al-Ḥākim, care l-a declarat autentic potrivit condițiilor celor doi.

Isḥāq ibn Rāhawayh, cunoscutul imam, a spus:

S-a confirmat de la Profet, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, că acela care părăsește rugăciunea este necredincios. Tot astfel a fost și părerea învățaților, din vremea Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, până în zilele noastre: cel care părăsește rugăciunea voit, fără scuză, până când îi trece timpul, este necredincios.

Ibn Ḥazm a pomenit că aceasta a fost transmisă de la ʿUmar, ʿAbd al-Raḥmān ibn ʿAwf, Muʿādh ibn Jabal, Abū Hurayrah și alți Companioni, Allah să fie mulțumit de ei. El a spus: „Nu știm să li se fi împotrivit vreunul dintre Companioni.” Al-Mundhirī a transmis aceasta de la el în al-Targhīb wa-l-tarhīb și i-a adăugat, dintre Companioni, pe ʿAbd Allāh ibn Masʿūd, ʿAbd Allāh ibn ʿAbbās, Jābir ibn ʿAbd Allāh și Abū al-Dardāʾ, Allah să fie mulțumit de ei. El a spus că, dintre cei care nu sunt Companioni, aceeași opinie o au Aḥmad ibn Ḥanbal, Isḥāq ibn Rāhawayh, ʿAbd Allāh ibn al-Mubārak, al-Nakhaʿī, al-Ḥakam ibn ʿUtaybah, Ayyūb al-Sakhtiyānī, Abū Dāwūd al-Ṭayālisī, Abū Bakr ibn Abī Shaybah, Zuhayr ibn Ḥarb și alții. Aici se încheie citatul.

Dacă cineva întreabă: „Care este răspunsul la dovezile invocate de cei care nu socotesc necredincios pe cel care părăsește rugăciunea?”

Răspundem: în aceste dovezi nu apare că acela care părăsește rugăciunea nu devine necredincios, că este credincios, că nu intră în Foc ori că se află în Rai, sau alte afirmații asemănătoare.

Cine le cercetează constată că nu ies din cinci categorii, dintre care niciuna nu se împotrivește dovezilor celor care spun că el este necredincios.

Prima categorie: hadithuri slabe, fără un înțeles explicit în această privință, de care cel care le-a adus a încercat să se agațe, fără a ajunge la vreun rezultat.

A doua categorie: dovezi care nu privesc deloc problema în discuție.

De pildă, unii invocă vorbele Celui Preaînalt:

Allah nu iartă să I se asocieze ceva, dar iartă ceea ce este mai prejos de aceasta cui voiește.

Cuvintele Sale

ceea ce este mai prejos de aceasta

înseamnă ceea ce este mai puțin grav, nu tot ceea ce este în afara politeismului. Dovada este că acela care tăgăduiește ceea ce au vestit Allah și Trimisul Său este necredincios, printr-o necredință care nu este iertată, deși păcatul său nu este politeism.

Chiar dacă am admite că

ceea ce este mai prejos de aceasta

înseamnă tot ceea ce este în afara politeismului, ar fi vorba de un text general particularizat prin textele care dovedesc necredința prin alte fapte decât politeismul. Necredința care scoate din religie este un păcat care nu se iartă, chiar dacă nu este politeism.

A treia categorie: texte generale particularizate prin hadithurile care dovedesc necredința celui care părăsește rugăciunea.

De pildă, cuvintele Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, din hadithul lui Muʿādh ibn Jabal:

Nu este rob care să mărturisească faptul că nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de Allah și că Muḥammad este robul și Trimisul Său, fără ca Allah să-l ferească de Foc.

Aceasta este una dintre formulările lui. Cuvinte asemănătoare au fost transmise și în hadithurile lui Abū Hurayrah, ʿUbādah ibn al-Ṣāmit și ʿItbān ibn Mālik, Allah să fie mulțumit de ei.

A patra categorie: texte generale restrânse printr-o condiție incompatibilă cu părăsirea rugăciunii.

De pildă, cuvintele Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, din hadithul lui ʿItbān ibn Mālik:

Allah l-a ferit de Foc pe cel care spune: „Nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de Allah”, căutând prin aceasta Fața lui Allah.

Relatat de al-Bukhārī.

Și cuvintele sale din hadithul lui Muʿādh:

Nimeni nu mărturisește cu sinceritate din inimă că nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de Allah și că Muḥammad este Trimisul lui Allah, fără ca Allah să-l ferească de Foc.

Relatat de al-Bukhārī.

Condiționarea celor două mărturisiri de curăția intenției și de sinceritatea inimii îl împiedică pe om să părăsească rugăciunea. Oricine este sincer și curat în intenție în această privință va fi neapărat îndemnat de sinceritatea sa să împlinească rugăciunea. Rugăciunea este stâlpul Islamului și legătura dintre rob și Domnul său. Dacă este sincer în căutarea Feței lui Allah, trebuie să facă ceea ce îl duce către aceasta și să se ferească de ceea ce îl împiedică. Tot astfel, mărturisirea sinceră, din inimă, că nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de Allah și că Muḥammad este Trimisul lui Allah trebuie să-l îndemne să împlinească rugăciunea numai pentru Allah Preaînaltul, urmându-l în ea pe Trimisul lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui. Aceasta decurge în mod necesar din mărturisirea sinceră.

A cincea categorie: texte legate de o împrejurare în care omul este scuzat pentru părăsirea rugăciunii.

Un exemplu este hadithul relatat de Ibn Mājah de la Ḥudhayfah ibn al-Yamān. Trimisul lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, a spus:

Islamul se va șterge așa cum se șterge desenul unei haine.

În hadith se mai spune:

Vor rămâne grupuri de oameni, bătrânul și bătrâna, care vor spune: „I-am găsit pe părinții noștri spunând acest cuvânt — Nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de Allah — și îl spunem și noi.”

Ṣilah l-a întrebat: „La ce le folosește «Nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de Allah», dacă nu știu ce este rugăciunea, postul, jertfa ori milostenia?” Ḥudhayfah s-a întors de la el. Ṣilah a repetat întrebarea de trei ori, iar Ḥudhayfah s-a întors de fiecare dată. A treia oară s-a îndreptat spre el și i-a spus de trei ori: „O, Ṣilah, îi va salva de Foc.”

Acești oameni, pe care cuvântul i-a salvat de Foc, erau scuzați pentru neîmplinirea rânduielilor Islamului, deoarece nu le cunoșteau. Ceea ce făcuseră era tot ce le stătea în putere. Starea lor seamănă cu a celor care au murit înainte de prescrierea rânduielilor ori înainte de a avea posibilitatea să le împlinească: de pildă, cine a murit imediat după rostirea mărturisirii, înainte de a putea împlini rânduielile, ori cine a primit Islamul într-un ținut al necredinței și a murit înainte de a le putea învăța.

Așadar, dovezile celor care nu socotesc necredincios pe cel care părăsește rugăciunea nu pot sta împotriva dovezilor celor care îl socotesc astfel. Cele dintâi fie sunt slabe și neexplicite, fie nu dovedesc deloc această problemă, fie sunt restrânse printr-o însușire incompatibilă cu părăsirea rugăciunii, fie se referă la o împrejurare în care omul este scuzat pentru părăsirea ei, fie sunt generale și particularizate prin dovezile necredinței lui.

Odată ce necredința sa a fost stabilită printr-o dovadă valabilă, căreia nu i se împotrivește o dovadă de aceeași putere, trebuie să i se aplice judecățile necredinței și apostaziei. Judecata depinde de cauza sa: există când aceasta există și încetează când ea lipsește.