حكم تارك الصلاة

În numele lui Allah, Cel Milostiv, Cel Îndurător.

Lauda Îi aparține lui Allah. Îl lăudăm, Îi cerem ajutorul și iertarea și ne căim la El. Căutăm adăpost la Allah de răul sufletelor noastre și de faptele noastre rele. Pe acela pe care Allah îl călăuzește nimeni nu-l poate rătăci, iar pe acela pe care îl lasă în rătăcire nimeni nu-l poate călăuzi. Mărturisesc că nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de Allah, Singurul, fără asociat, și mărturisesc că Muḥammad este robul și Trimisul Său. Allah să reverse binecuvântări asupra lui, asupra familiei și Companionilor săi și asupra celor care îi urmează cu bunătate până în Ziua Judecății.

Acestea fiind spuse, mulți musulmani din zilele noastre au tratat rugăciunea cu nepăsare și au neglijat-o, până într-acolo încât unii au părăsit-o cu totul din delăsare.

Întrucât aceasta este una dintre problemele de mare însemnătate cu care oamenii sunt încercați astăzi și asupra căreia învățații și imamii comunității s-au deosebit, atât în trecut, cât și în prezent, am dorit să scriu despre ea atât cât îmi este cu putință.

Discuția se împarte în două capitole:

Primul capitol: judecata privitoare la cel care părăsește rugăciunea.

Al doilea capitol: urmările apostaziei prin părăsirea rugăciunii sau prin altceva.

Îi cerem lui Allah Preaînaltul să ne călăuzească spre ceea ce este corect.

Introducere

Aceasta este una dintre marile probleme ale cunoașterii, asupra căreia învățații din primele generații și cei de mai târziu au avut păreri diferite. Imamul Aḥmad ibn Ḥanbal a spus: cel care părăsește rugăciunea este necredincios, printr-o necredință care îl scoate din Islam, și este executat dacă nu se căiește și nu împlinește rugăciunea.

Abū Ḥanīfah, Mālik și al-Shāfiʿī au spus că este un păcătos, dar nu este declarat necredincios.

Apoi s-au deosebit între ei: Mālik și al-Shāfiʿī au spus că este executat ca pedeapsă legală, iar Abū Ḥanīfah a spus că i se aplică o pedeapsă disciplinară, fără a fi executat.

Fiind o problemă asupra căreia există dezacord, este obligatoriu ca ea să fie raportată la Cartea lui Allah Preaînaltul și la Sunnah Trimisului Său, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, potrivit cuvintelor Celui Preaînalt:

Orice lucru asupra căruia aveți neînțelegeri Îi revine lui Allah spre judecată.

Dacă vă certați asupra vreunui lucru, întoarceți-l la Allah și la Trimis, dacă voi credeți în Allah și în Ziua de Apoi! Aceasta este mai bine și are o urmare mai bună.

Totodată, cuvântul niciuneia dintre părțile aflate în dezacord nu poate constitui dovadă împotriva celeilalte: fiecare socotește că dreptatea este de partea sa, iar niciuna nu este mai îndreptățită decât cealaltă să fie urmată. De aceea, trebuie să se întoarcă la un arbitru între ele, anume Cartea lui Allah Preaînaltul și Sunnah Trimisului Său, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui.

Dacă raportăm acest dezacord la Carte și Sunnah, găsim că amândouă dovedesc că părăsirea rugăciunii este necredința majoră, care scoate din Islam.

Allah Preaînaltul a spus în sura al-Tawbah:

Dacă se căiesc, împlinesc rugăciunea și dau zakātul, atunci sunt frații voștri în religie.

După ei au venit urmași care au neglijat rugăciunea și au urmat poftele, iar ei vor întâlni pierzarea, în afară de cel care se căiește, crede și săvârșește fapte bune. Aceștia vor intra în Rai și nu li se va face nicio nedreptate.

Felul în care al doilea verset, cel din sura Maryam, constituie o dovadă este că Allah a spus despre cei care neglijează rugăciunea și urmează poftele:

în afară de cel care se căiește și crede

. Aceasta dovedește că, atunci când neglijează rugăciunea și urmează poftele, ei nu sunt credincioși.

În primul verset, cel din sura al-Tawbah, dovada constă în faptul că Allah Preaînaltul a pus trei condiții pentru statornicirea frăției dintre noi și politeiști:

Dacă se căiesc de politeism, dar nu împlinesc rugăciunea și nu dau zakātul, nu sunt frații noștri. Iar dacă împlinesc rugăciunea, dar nu dau zakātul, nu sunt frații noștri.

Frăția în religie nu încetează decât atunci când omul iese cu totul din religie. Ea nu încetează prin păcătoșenie sau printr-o necredință mai mică decât necredința majoră.

Nu vezi cuvintele Celui Preaînalt din versetul despre omor?

Iar celui căruia fratele său îi iartă ceva, să-i urmeze o cerere cuviincioasă și o plată făcută cu bunătate.

Allah l-a numit pe cel care ucide cu intenție frate al celui ucis, deși omorul intenționat se numără printre cele mai mari păcate, după cum spune Allah Preaînaltul:

Cel care ucide cu bună știință un dreptcredincios va avea drept răsplată Gheena, în care va rămâne veșnic. Allah S-a mâniat pe el, l-a blestemat și i-a pregătit o pedeapsă cumplită.

Privește și cuvintele Celui Preaînalt despre două grupuri de credincioși care se luptă între ele:

Dacă două grupuri dintre dreptcredincioși se luptă, împăcați-le!

Dreptcredincioșii sunt frați, așadar împăcați-i pe cei doi frați ai voștri!

Allah Preaînaltul a statornicit frăția dintre grupul care face împăcarea și cele două grupuri care se luptă, deși lupta împotriva unui credincios este necredință, după cum s-a confirmat în hadithul autentic relatat de al-Bukhārī și alții, de la Ibn Masʿūd, Allah să fie mulțumit de el: Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, a spus:

Insultarea musulmanului este păcătoșenie, iar lupta împotriva lui este necredință.

Este însă o necredință care nu scoate din Islam; dacă ar scoate din Islam, frăția credinței nu ar mai dăinui odată cu ea. Versetul nobil arată că frăția credinței rămâne chiar și atunci când are loc lupta.

Prin aceasta se cunoaște că părăsirea rugăciunii este o necredință care scoate din Islam. Dacă ar fi fost păcătoșenie sau necredință mai mică decât necredința majoră, frăția religioasă nu ar fi încetat din pricina ei, așa cum nu încetează prin uciderea unui credincios ori prin lupta împotriva lui.

Dacă cineva întreabă: „Îl socotiți necredincios și pe cel care nu dă zakātul, așa cum rezultă din înțelesul implicit al versetului din al-Tawbah?”

Răspundem: unii învățați au susținut necredința celui care nu dă zakātul, iar aceasta este una dintre cele două opinii transmise de la imamul Aḥmad, Allah Preaînaltul să aibă milă de el.

Totuși, opinia mai puternică, după noi, este că el nu devine necredincios, dar primește o pedeapsă cumplită, pe care Allah Preaînaltul a pomenit-o în Cartea Sa, iar Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, a pomenit-o în Sunnah sa. Între acestea se află hadithul lui Abū Hurayrah, Allah să fie mulțumit de el, în care Profetul a descris pedeapsa celui care refuză zakātul, iar la sfârșit a spus:

Apoi își vede calea, fie către Rai, fie către Foc.

Muslim l-a relatat în întregime în capitolul despre păcatul celui care refuză zakātul. El dovedește că acesta nu devine necredincios, căci, dacă ar fi necredincios, nu ar mai avea nicio cale spre Rai.

Prin urmare, formularea explicită a acestui hadith are întâietate față de înțelesul implicit al versetului din al-Tawbah, întrucât sensul explicit are întâietate față de cel implicit, după cum se cunoaște din principiile jurisprudenței.

 Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, a spus:

Între om și politeism și necredință se află părăsirea rugăciunii.

Relatat de Muslim, în Cartea credinței, de la Jābir ibn ʿAbd Allāh, de la Profet, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui.

 Buraydah ibn al-Ḥuṣayb, Allah să fie mulțumit de el, a spus: L-am auzit pe Trimisul lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, spunând:

Legământul dintre noi și ei este rugăciunea; cine o părăsește a devenit necredincios.

Relatat de Aḥmad, al-Tirmidhī, al-Nasāʾī și Ibn Mājah.

Aici, prin necredință se înțelege necredința care scoate din Islam, fiindcă Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, a făcut din rugăciune hotarul dintre credincioși și necredincioși. Se știe că religia necredinței este alta decât Islamul; cine nu împlinește acest legământ face parte dintre necredincioși.

 În Ṣaḥīḥ Muslim se relatează de la Umm Salamah, Allah să fie mulțumit de ea, că Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, a spus:

Vor fi conducători ale căror fapte, pe unele le veți recunoaște drept bune, iar pe altele le veți dezaproba. Cine recunoaște răul este dezvinovățit, iar cine îl dezaprobă este ferit; însă cel care îl primește și îl urmează…

Nu, atât timp cât împlinesc rugăciunea.

 Tot în Ṣaḥīḥ Muslim, în hadithul lui ʿAwf ibn Mālik, Allah să fie mulțumit de el, Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, a spus:

Cei mai buni dintre conducătorii voștri sunt cei pe care îi iubiți și care vă iubesc, pentru care vă rugați și care se roagă pentru voi. Cei mai răi dintre conducătorii voștri sunt cei pe care îi urâți și care vă urăsc, pe care îi blestemați și care vă blestemă.

O, Trimis al lui Allah, să nu ne ridicăm împotriva lor cu sabia?

Nu, atât timp cât statornicesc rugăciunea printre voi.

În aceste ultime două hadithuri se află dovada ridicării împotriva conducătorilor și a luptei cu sabia împotriva lor dacă nu statornicesc rugăciunea. Împotrivirea față de conducători și lupta împotriva lor nu sunt îngăduite decât dacă săvârșesc o necredință vădită, pentru care avem o dovadă de la Allah Preaînaltul. ʿUbādah ibn al-Ṣāmit, Allah să fie mulțumit de el, a spus:

Trimisul lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, ne-a chemat, iar noi i-am depus legământul. Între cele pe care ni le-a cerut se afla legământul de a asculta și de a ne supune, când suntem plini de râvnă și când ne este neplăcut, la greu și la ușor, chiar când alții sunt preferați în locul nostru, și de a nu le disputa cârmuirea celor care o dețin.

În afară de cazul în care vedeți o necredință vădită, pentru care aveți o dovadă de la Allah.

Prin urmare, părăsirea rugăciunii de către ei, de care Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, a legat ridicarea și lupta cu sabia împotriva lor, este o necredință vădită, pentru care avem o dovadă de la Allah.

În Carte și Sunnah nu s-a arătat că acela care părăsește rugăciunea nu este necredincios ori că este credincios. Ceea ce s-a arătat, cel mult, sunt texte despre virtutea tawḥīdului, a mărturisirii că nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de Allah și că Muḥammad este Trimisul lui Allah, și despre răsplata acesteia. Acestea fie sunt restrânse prin condiții aflate chiar în text, incompatibile cu părăsirea rugăciunii, fie se referă la împrejurări anume în care omul este scuzat pentru neîmplinirea ei, fie sunt generale și se înțeleg în lumina dovezilor privind necredința celui care părăsește rugăciunea. Aceste dovezi sunt particulare, iar particularul are întâietate față de general.

Dacă cineva întreabă: „Nu pot fi înțelese textele care arată necredința celui care părăsește rugăciunea ca referindu-se la cel care o părăsește tăgăduindu-i obligativitatea?”

Răspundem: aceasta nu este îngăduită, deoarece ar duce la două lucruri de neacceptat:

 înlăturarea însușirii pe care Legiuitorul a luat-o în considerare și de care a legat judecata.

Legiuitorul a legat judecata necredinței de părăsirea rugăciunii, nu de tăgăduirea ei, și a legat frăția în religie de împlinirea rugăciunii, nu de recunoașterea obligativității ei. Allah Preaînaltul nu a spus: „Dacă se căiesc și recunosc obligativitatea rugăciunii.” Nici Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, nu a spus: „Între om și politeism și necredință se află tăgăduirea obligativității rugăciunii”, ori: „Legământul dintre noi și ei este recunoașterea obligativității rugăciunii; cine îi tăgăduiește obligativitatea a devenit necredincios.”

Dacă acesta ar fi fost înțelesul urmărit de Allah Preaînaltul și de Trimisul Său, abaterea de la această formulare ar fi contrară lămuririi cu care a venit Coranul cel nobil. Allah Preaînaltul a spus:

Am pogorât asupra ta Cartea ca lămurire pentru toate lucrurile.

Și, adresându-Se Profetului Său, a spus:

Am pogorât către tine Pomenirea, ca să le lămurești oamenilor ceea ce le-a fost pogorât.

 luarea în considerare a unei însușiri pe care Legiuitorul nu a făcut-o temei al acestei judecăți.

Tăgăduirea obligativității celor cinci rugăciuni atrage necredința celui care nu poate fi scuzat pentru necunoașterea acestei obligații, fie că împlinește rugăciunea, fie că o părăsește.

Dacă cineva ar împlini cele cinci rugăciuni, respectând toate condițiile, stâlpii, îndatoririle și faptele recomandate ale lor, dar le-ar tăgădui obligativitatea fără a avea o scuză, ar fi necredincios, deși nu le-a părăsit.

Este limpede, așadar, că înțelegerea acestor texte ca referindu-se la cel care părăsește rugăciunea tăgăduindu-i obligativitatea nu este corectă. Adevărul este că acela care părăsește rugăciunea este necredincios, printr-o necredință care scoate din Islam. Aceasta apare limpede și în ceea ce a relatat Ibn Abī Ḥātim în Sunan, de la ʿUbādah ibn al-Ṣāmit, Allah să fie mulțumit de el: Trimisul lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, ne-a îndemnat:

Nu-I asociați nimic lui Allah și nu părăsiți rugăciunea cu bună știință! Cine o părăsește voit și cu bună știință a ieșit din religie.

Mai mult, dacă am înțelege textele ca referindu-se la părăsirea din tăgăduire, menționarea aparte a rugăciunii nu ar mai avea niciun rost. Aceeași judecată privește și zakātul, postul și pelerinajul: cine părăsește oricare dintre acestea tăgăduindu-i obligativitatea devine necredincios, dacă nu are scuza necunoașterii.

Așa cum necredința celui care părăsește rugăciunea rezultă din dovezile transmise prin revelație, tot astfel rezultă și din argumentul rațional.

Cum ar putea omul să aibă credință, de vreme ce părăsește rugăciunea, care este stâlpul religiei? Îndemnurile la împlinirea ei sunt de așa natură încât orice om cu judecată și credință ar trebui să o împlinească și să se grăbească spre ea. Iar amenințările pentru părăsirea ei sunt de așa natură încât orice om cu judecată și credință ar trebui să se ferească s-o părăsească și s-o neglijeze. Părăsirea ei, în pofida acestor îndemnuri și amenințări, nu lasă credință în cel care o părăsește.

Dacă cineva întreabă: „Nu este posibil ca prin necredința celui care părăsește rugăciunea să se înțeleagă nerecunoștința față de binefaceri, nu necredința care scoate din religie? Ori să se înțeleagă o necredință mai mică decât cea majoră? Ar fi astfel asemenea cuvintelor Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui:

Două lucruri există printre oameni și sunt necredință în ei: defăimarea obârșiei și bocirea mortului.

Răspundem: această posibilitate și comparația prin care este susținută nu sunt corecte, din mai multe motive:

 Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, a făcut din rugăciune hotarul care desparte necredința de credință și pe credincioși de necredincioși. Hotarul deosebește lucrul delimitat de ceea ce este în afara lui; cele două lucruri delimitate sunt diferite, iar unul nu intră în celălalt.

 rugăciunea este unul dintre stâlpii Islamului. Descrierea celui care o părăsește prin necredință presupune că este vorba de necredința care scoate din Islam, fiindcă a dărâmat unul dintre stâlpii Islamului. Aceasta se deosebește de numirea drept necredință a unei anumite fapte săvârșite de cineva.

 există alte texte care dovedesc că necredința celui care părăsește rugăciunea îl scoate din religie. Termenul „necredință” trebuie înțeles potrivit cu ceea ce arată acestea, pentru ca textele să fie în armonie și să se potrivească între ele.

 felul în care este exprimat cuvântul „necredință” diferă.

. A folosit articolul hotărât „al-”, care arată că prin al-kufr se înțelege necredința în sensul ei deplin. Alta este situația cuvântului kufr fără articol ori a formei verbale kafara: acestea pot arăta că fapta ține de necredință ori că necredința se află în acea faptă, fără să fie necredința deplină care scoate din Islam.

Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah a spus în Iqtiḍāʾ al-ṣirāṭ al-mustaqīm, pagina 70, tiparul al-Sunnah al-Muḥammadiyyah, despre cuvintele Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui:

Două lucruri există printre oameni și sunt necredință în ei.

Cuvintele „sunt necredință în ei” înseamnă că aceste două însușiri sunt necredință prezentă în oameni. Cele două însușiri sunt în sine necredință, fiindcă sunt fapte ale necredinței, și sunt prezente în oameni. Nu oricine are însă o ramură dintre ramurile necredinței devine prin aceasta necredincios în sensul deplin, până când nu se află în el însăși realitatea necredinței.

Judecata privitoare la cel care părăsește rugăciunea

Apostazia are urmări juridice în această viață și urmări în Viața de Apoi.

 Nu îi poate fi încredințată o responsabilitate pentru care Islamul este o condiție. Prin urmare, nu poate fi tutore al copiilor săi minori sau al altora și nu poate încheia căsătoria vreuneia dintre femeile aflate sub tutela lui, fie că este fiica sa, fie alta.

Juriștii noștri, Allah Preaînaltul să aibă milă de ei, au arătat limpede, atât în lucrările lor scurte, cât și în cele întinse, că tutorele trebuie să fie musulman atunci când încheie căsătoria unei musulmane. Ei au spus că un necredincios nu are tutelă asupra unei musulmane.

Ibn ʿAbbās, Allah să fie mulțumit de ei amândoi, a spus:

Nu există căsătorie fără un tutore cu dreaptă judecată.

Cea mai înaltă și mai mare dreaptă judecată este religia Islamului, iar cea mai de jos și mai rea nechibzuință este necredința și apostazia de la Islam. Allah Preaînaltul a spus:

Cine se îndepărtează de religia lui Ibrāhīm, în afară de cel care își înjosește sufletul prin nechibzuință?

2. Pierderea dreptului de a-și moșteni rudele.

 Necredinciosul nu-l moștenește pe musulman și nici musulmanul pe necredincios. În hadithul lui Usāmah ibn Zayd, Allah să fie mulțumit de ei amândoi, Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, a spus:

Musulmanul nu-l moștenește pe necredincios și nici necredinciosul pe musulman.

Relatat de al-Bukhārī, Muslim și alții.

3. Interdicția de a intra în Mecca și în sanctuarul ei

O, voi cei care credeți! Politeiștii sunt necurăție, așadar să nu se mai apropie de Moscheea cea Sfântă după acest an al lor!

4. Interdicția de a mânca din animalele pe care le sacrifică:

 cămile, bovine, ovine și caprine, precum și alte animale pentru a căror consumare este cerută sacrificarea rituală. Una dintre condițiile ei este ca acela care sacrifică să fie musulman sau dintre oamenii Cărții, evreu ori creștin. Ceea ce sacrifică apostatul, idolatrul, magul și cei asemenea lor nu este îngăduit.

Ei sunt de acord că sunt oprite animalele sacrificate de magi și de ceilalți politeiști, dintre politeiștii arabi, închinătorii la idoli și cei care nu au o Carte.

Nu cunosc pe nimeni care să fi spus altceva, în afară de vreun adept al inovației.

5. Interdicția de a-i face rugăciunea funerară după moarte și de a cere pentru el iertare și milă

Să nu te rogi vreodată pentru vreunul dintre ei care moare și să nu stai la mormântul lui! Ei nu au crezut în Allah și în Trimisul Său și au murit fiind păcătoși.

Nu se cuvine Profetului și celor care cred să ceară iertare pentru politeiști, chiar dacă le sunt rude apropiate, după ce li s-a arătat limpede că aceștia sunt oamenii Iadului. Ibrāhīm nu a cerut iertare pentru tatăl său decât datorită unei făgăduințe pe care i-o făcuse. Când i s-a arătat limpede că acesta era un dușman al lui Allah, s-a dezis de el. Ibrāhīm era mult suspinător în rugăciune și blând.

A cere iertare și milă pentru cel care a murit în necredință, oricare ar fi cauza necredinței sale, înseamnă depășirea limitelor în rugă și un fel de batjocură față de Allah, precum și abaterea de la calea Profetului și a credincioșilor.

Cum ar putea cel care crede în Allah și în Ziua de Apoi să ceară iertare și milă pentru cel care a murit în necredință, fiind un dușman al lui Allah Preaînaltul? Allah, Cel Atotputernic și Măreț, a spus:

Cine este dușman al lui Allah, al îngerilor Săi, al trimișilor Săi, al lui Jibrīl și al lui Mīkāʾīl, să știe că Allah este dușmanul necredincioșilor.

În acest verset nobil, Allah Preaînaltul a arătat că este dușmanul tuturor necredincioșilor.

Credinciosului îi este obligatoriu să se dezică de orice necredincios, potrivit cuvintelor Celui Preaînalt:

Când Ibrāhīm le-a spus tatălui și neamului său: „Eu mă dezic de ceea ce adorați, în afară de Cel care m-a creat, căci El mă va călăuzi.”

Și potrivit cuvintelor Celui Preaînalt:

Aveți o pildă frumoasă în Ibrāhīm și în cei care erau cu el, când i-au spus neamului lor: „Noi ne dezicem de voi și de ceea ce adorați în afară de Allah. Vă tăgăduim, iar între noi și voi s-au ivit vrăjmășia și ura pentru totdeauna, până când veți crede numai în Allah.”

Prin aceasta, el împlinește urmarea Trimisului lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, despre care Allah Preaînaltul a spus:

O vestire de la Allah și de la Trimisul Său către oameni, în ziua marelui pelerinaj: Allah Se dezice de politeiști, și la fel și Trimisul Său.

Între cele mai trainice legături ale credinței se află să iubești pentru Allah, să urăști pentru Allah, să fii loial pentru Allah și să te împotrivești pentru Allah, astfel încât, în iubirea, ura, loialitatea și vrăjmășia ta, să urmezi mulțumirea lui Allah, Cel Atotputernic și Măreț.

6. Interdicția căsătoriei lui cu o musulmană.

 El este necredincios, iar musulmana nu îi este îngăduită necredinciosului, potrivit textului revelat și consensului. Allah Preaînaltul a spus:

O, voi cei care credeți! Dacă vin la voi dreptcredincioase care au emigrat, puneți-le la încercare! Allah le cunoaște cel mai bine credința. Dacă le aflați credincioase, nu le întoarceți la necredincioși! Ele nu le sunt îngăduite lor și nici ei nu le sunt îngăduiți lor.

În al-Mughnī, volumul 6, pagina 592, se spune:

În privința celorlalți necredincioși, în afara oamenilor Cărții, nu există dezacord între învățați că femeile lor și animalele sacrificate de ei sunt oprite.

Căsătoria cu apostata este oprită, oricare ar fi religia ei, întrucât nu i se recunoaște judecata oamenilor religiei la care a trecut în ce privește îngăduirea rămânerii ei în acea religie; cu atât mai puțin i se poate recunoaște îngăduința căsătoriei.

În capitolul despre apostat, volumul 8, pagina 130, se spune:

Dacă se căsătorește, căsătoria sa nu este validă, deoarece nu este îngăduită menținerea ei; ceea ce împiedică menținerea căsătoriei împiedică și încheierea ei, asemenea căsătoriei unui necredincios cu o musulmană.

Vezi că a arătat limpede interdicția căsătoriei cu apostata și faptul că o căsătorie a apostatului nu este validă. Ce se întâmplă însă dacă apostazia survine după încheierea contractului?

În al-Mughnī, volumul 6, pagina 298, se spune:

Dacă unul dintre soți apostaziază înainte de consumarea căsătoriei, căsătoria se desface imediat și niciunul nu-l moștenește pe celălalt. Dacă apostazia lui survine după consumarea căsătoriei, există două opinii transmise:

Potrivit celei dintâi, despărțirea are loc imediat. Potrivit celei de-a doua, ea depinde de încheierea perioadei de așteptare.

În al-Mughnī, volumul 6, pagina 639, se spune că desfacerea căsătoriei prin apostazie înainte de consumare este opinia majorității învățaților, iar autorul aduce dovezi pentru ea. Tot acolo se spune că desfacerea imediată după consumare este opinia lui Mālik și Abū Ḥanīfah, iar dependența ei de încheierea perioadei de așteptare este opinia lui al-Shāfiʿī.

Aceasta arată că cei patru imami sunt de acord asupra desfacerii căsătoriei prin apostazia unuia dintre soți. Dacă apostazia survine înainte de consumare, căsătoria se desface imediat. Dacă survine după consumare, școlile lui Mālik și Abū Ḥanīfah susțin desfacerea imediată, iar școala lui al-Shāfiʿī susține așteptarea până la încheierea perioadei de așteptare. De la Aḥmad sunt transmise două opinii, corespunzătoare celor două școli.

Dacă ambii soți apostaziază împreună, judecata lor este aceeași ca atunci când ar apostazia unul singur: dacă este înainte de consumare, despărțirea are loc imediat; dacă este după consumare, există două opinii transmise: despărțirea imediată sau așteptarea până la încheierea perioadei de așteptare. Aceasta este școala lui al-Shāfiʿī.

Apoi a transmis de la Abū Ḥanīfah că o asemenea căsătorie nu se desface, pe temeiul preferinței juridice, întrucât cei doi nu au ajuns să aibă religii diferite, situația semănând astfel cu cea în care ar primi amândoi Islamul. Autorul lucrării al-Mughnī i-a respins apoi analogia în ambele sensuri.

Dacă s-a lămurit că nu este validă căsătoria unui apostat cu un musulman, fie că apostatul este femeie ori bărbat, și că aceasta rezultă din dovezile Cărții și Sunnei, iar părăsirea rugăciunii este necredință potrivit dovezilor Cărții și Sunnei și spuselor majorității Companionilor, atunci este limpede că un bărbat care nu împlinește rugăciunea și se căsătorește cu o musulmană nu are o căsătorie validă. Femeia nu îi este îngăduită prin acel contract. Dacă se căiește la Allah Preaînaltul și revine la Islam, trebuie să încheie din nou contractul. Aceeași judecată se aplică dacă femeia este cea care nu împlinește rugăciunea.

Aceasta se deosebește de căsătoriile necredincioșilor în vremea necredinței lor. De pildă, un necredincios se căsătorește cu o necredincioasă, iar apoi soția primește Islamul. Dacă îl primește înainte de consumarea căsătoriei, căsătoria se desface. Dacă îl primește după consumare, căsătoria nu se desface pe loc, ci se așteaptă. Dacă soțul primește Islamul înainte de încheierea perioadei de așteptare, ea rămâne soția lui. Dacă perioada de așteptare se încheie înainte ca el să primească Islamul, nu mai are niciun drept asupra ei, întrucât s-a vădit că acea căsătorie s-a desfăcut din momentul în care ea a primit Islamul.

În vremea Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, necredincioșii primeau Islamul împreună cu soțiile lor, iar Profetul le recunoștea căsătoriile, în afară de cazul în care exista un motiv de interdicție. De pildă, dacă ambii soți erau magi și între ei exista o legătură de rudenie care oprea căsătoria, atunci, după primirea Islamului, erau despărțiți din pricina acelui motiv de interdicție.

Această situație nu este aceeași cu a musulmanului care a devenit necredincios prin părăsirea rugăciunii, apoi s-a căsătorit cu o musulmană. Musulmana nu îi este îngăduită necredinciosului, potrivit textului revelat și consensului, așa cum s-a arătat, chiar dacă el este un necredincios dintru început și nu un apostat. De aceea, dacă un necredincios se căsătorește cu o musulmană, căsătoria este nulă și cei doi trebuie despărțiți. Dacă el primește Islamul și dorește să revină la ea, nu poate face aceasta decât printr-un contract nou.

7. Judecata copiilor celui care părăsește rugăciunea, născuți din căsătoria lui cu o musulmană

În privința mamei, ei sunt copiii ei în orice situație. În privința soțului, potrivit celor care nu socotesc necredincios pe cel care părăsește rugăciunea, ei sunt copiii lui și i se stabilește filiația lor în orice situație, deoarece căsătoria sa este validă. Potrivit însă celor care îl socotesc necredincios pe cel care părăsește rugăciunea — opinia corectă, așa cum s-a cercetat în primul capitol — trebuie să deosebim:

• Dacă soțul nu știe că acea căsătorie este nulă ori nu o socotește astfel, copiii sunt ai lui și i se stabilește filiația lor. Raportul său intim este, în această situație, îngăduit potrivit convingerii sale; este deci un raport avut sub prezumția îngăduinței, care statornicește filiația.

• Dacă soțul știe că acea căsătorie este nulă și o socotește astfel, copiii nu îi sunt atribuiți prin filiație, fiindcă au fost zămisliți din sămânța unui om care socotește raportul său intim oprit, avându-l cu o femeie care nu îi este îngăduită.

Dacă ai vedea când îngerii iau sufletele celor care nu cred, lovindu-le fețele și spatele: „Gustați pedeapsa Focului arzător! Aceasta este pentru ceea ce au săvârșit mâinile voastre, căci Allah nu este nedrept față de robi.”

2. Va fi adunat împreună cu oamenii necredinței și ai politeismului

, fiindcă face parte dintre ei. Allah Preaînaltul a spus:

Adunați-i pe cei care au fost nedrepți, pe cei asemenea lor și ceea ce adorau în afară de Allah și îndreptați-i către calea Iadului!

Cuvântul azwāj este pluralul lui zawj și înseamnă „categorie”. Adică: adunați-i pe cei nedrepți și pe cei din aceeași categorie cu ei, dintre oamenii necredinței și ai nedreptății.

Allah i-a blestemat pe necredincioși și le-a pregătit un Foc învăpăiat, în care vor rămâne veșnic, fără să găsească ocrotitor sau ajutor. În ziua când fețele lor vor fi întoarse în Foc, ei vor spune: „O, de L-am fi ascultat pe Allah și de l-am fi ascultat pe Trimis!”

Aici se încheie ceea ce am dorit să spunem despre această mare problemă, cu care sunt încercați mulți oameni.

Poarta căinței este deschisă celui care dorește să se căiască. Grăbește-te, fratele meu musulman, să te căiești la Allah, Cel Atotputernic și Măreț, numai pentru El, regretând trecutul, hotărât să nu te mai întorci la păcat și sporind faptele de ascultare:

În afară de cel care se căiește, crede și săvârșește fapte bune: acestora Allah le va schimba faptele rele în fapte bune. Allah este Iertător, Îndurător. Iar cel care se căiește și săvârșește binele se întoarce la Allah cu o adevărată întoarcere.

Îi cer lui Allah Preaînaltul să ne pregătească o călăuzire dreaptă în treburile noastre și să ne călăuzească pe toți pe calea Sa cea dreaptă, calea celor asupra cărora Și-a revărsat binefacerile: profeții, cei statornici în adevăr, martirii și cei drepți, nu a celor asupra cărora este mânia și nici a celor rătăciți.

Încheiat de cel sărac înaintea lui Allah Preaînaltul,

Urmările apostaziei prin părăsirea rugăciunii sau prin altceva

Glosar

Bibliografie

O cercetare a dovezilor și a opiniilor învățaților despre părăsirea rugăciunii și urmările ei.