مسائل في الإيمان

Prefața alcătuitorului

Al-Taḥqīqāt al-marḍiyya fī al-mabāḥith al-farḍiyya — Studii temeinice asupra problemelor moștenirii.

Aḥkām al-aṭʿima fī al-sharīʿa al-islāmiyya — Rânduielile alimentelor în Legea islamică.

Al-Irshād ilā ṣaḥīḥ al-iʿtiqād — Îndrumare către crezul corect.

Sharḥ al-ʿaqīda al-wāsiṭiyya — Explicarea crezului al-Wāsiṭiyya.

Al-Bayān fīmā akhṭaʾa fīhi baʿḍ al-kuttāb — Lămurirea greșelilor unor scriitori.

Majmūʿ muḥāḍarāt fī al-ʿaqīda wa-l-daʿwa — Culegere de prelegeri despre crez și chemarea la Islam.

Al-Khuṭab al-minbariyya fī al-munāsabāt al-ʿaṣriyya — Predici pentru împrejurările vremii.

Min aʿlām al-mujaddidīn fī al-Islām — Dintre marii înnoitori ai Islamului.

Rasāʾil fī mawāḍīʿ mukhtalifa — Tratate pe teme diferite.

Majmūʿ fatāwā fī al-ʿaqīda wa-l-fiqh — Culegere de fatwā despre crez și jurisprudență, transcrise din „Nūr ʿalā al-darb”.

Naqd kitāb al-Ḥalāl wa-l-ḥarām fī al-Islām — Critica lucrării „Permisul și interzisul în Islam”.

Iʿānat al-mustafīd bi-sharḥ Kitāb al-tawḥīd — Sprijin pentru cel care dorește să învețe, prin explicarea Cărții tawḥīd-ului.

ʿAqīdat al-tawḥīd — Crezul tawḥīd-ului.

Al-Taʿqīb ʿalā mā dhakarahu al-Khaṭīb fī ḥaqq al-shaykh Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb — Observații asupra celor spuse de al-Khaṭīb despre șeicul Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb.

Al-Mulakhkhaṣ al-fiqhī — Compendiu de jurisprudență islamică.

Itḥāf ahl al-īmān bi-durūs shahr Ramaḍān — Dar pentru oamenii credinței: lecțiile lunii Ramadan.

Al-Ḍiyāʾ al-lāmiʿ min al-aḥādīth al-qudsiyya al-jawāmiʿ — Lumina strălucitoare a relatărilor qudsī cuprinzătoare.

Bayān mā yafʿaluhu al-ḥājj wa-l-muʿtamir — Lămurirea celor pe care le face pelerinul la ḥajj și la ʿumra.

Fatwā și articole publicate în revista al-Daʿwa.

Sharḥ Zād al-mustaqniʿ — Explicarea lucrării Zād al-mustaqniʿ; încă nepublicată.

Sharḥ Kashf al-shubuhāt — Explicarea lucrării „Înlăturarea îndoielilor”.

Al-Taʿlīqāt al-mukhtaṣara ʿalā matn al-ʿaqīda al-ṭaḥāwiyya — Scurte comentarii la textul crezului al-Ṭaḥāwiyya.

Sharḥ Masāʾil al-jāhiliyya — Explicarea „Chestiunilor ignoranței preislamice”.

Masāʾil fī al-īmān — Chestiuni despre credință: cartea de față.

Mā yajibu fī al-taʿāmul maʿa al-ʿulamāʾ — Datoriile în relația cu învățații.

Naẓarāt wa-taʿqībāt ʿalā mā fī kitāb al-Salafiyya li-l-Būṭī — Examinări și observații asupra celor din cartea al-Salafiyya a lui al-Būṭī.

Al-Radd ʿalā al-shaykh al-Sibāʿī fī taʿqībihi ʿalā fatwā al-shaykh Ibn Bāz — Răspuns șeicului al-Sibāʿī la observațiile sale asupra fatwā a șeicului Ibn Bāz.

Al-Walāʾ wa-l-barāʾ fī al-Islām — Loialitatea și dezicerea în Islam.

Ẓāhirat al-tabdīʿ wa-l-tafsīq wa-l-takfīr wa-ḍawābiṭuhā — Fenomenul declarării cuiva inovator, păcătos ori necredincios și regulile sale.

Lamḥa ʿan al-firaq al-ḍālla — O privire asupra sectelor rătăcite.

Wujūb al-taḥākum ilā mā anzala Allāh wa-taḥrīm al-taḥākum ilā ghayrihi — Obligația de a cere judecată potrivit celor revelate de Allah și interdicția de a cere judecată potrivit altor legi.

Scurtă biografie a șeicului Ṣāliḥ al-Fawzān

Introducerea autorului

Prin ce se săvârșește necredința majoră sau apostazia? Se limitează ea la convingere, tăgăduire și respingere ca minciună sau este mai cuprinzătoare?

Necredința și apostazia se săvârșesc prin comiterea unuia dintre lucrurile care anulează Islamul, cunoscute oamenilor cunoașterii. Cel care săvârșește unul dintre ele, fără o neștiință pentru care să fie scuzat, devine prin aceasta apostat și necredincios. Avem dreptul să-i stabilim acest statut potrivit celor văzute din vorbele sau faptele sale. Judecăm astfel pentru că nu ne revine decât judecata după cele văzute. Lucrurile din inimi nu le cunoaște decât Allah, Preaslăvitul și Preaînaltul.

Unii spun: „Credința este vorbă, convingere și faptă, dar fapta este o condiție pentru desăvârșirea ei.” Mai spun: „Nu există necredință decât prin convingere.” Face parte această afirmație dintre spusele oamenilor Sunnei sau nu?

Cel care spune aceasta nu a înțeles credința și nici crezul. Acesta este tocmai lucrul spus în introducere: are datoria să studieze crezul cu oamenii cunoașterii și să-l primească din izvoarele sale corecte. Atunci va cunoaște răspunsul la această întrebare.

Sunt faptele un stâlp al credinței și o parte a ei sau sunt o condiție pentru desăvârșirea ei?

Aceasta este de același fel cu întrebarea dinainte. Cel care întreabă nu cunoaște realitatea credinței. De aceea șovăie: sunt faptele o parte a credinței sau o condiție a ei? Nu a primit crezul din izvoarele sale, de la temeliile și învățații săi. După cum am amintit, nu există faptă fără credință și nici credință fără faptă; amândouă alcătuiesc realitatea credinței. Faptele fac parte din credință, vorbele fac parte din credință, iar convingerea face parte din credință. Toate împreună înseamnă credința în Allah, Măreț și Preaînalt, împreună cu credința în Cărțile Sale, în trimișii Săi, în Ziua de Apoi și în predestinare, cu binele și răul ei.

Care sunt grupările murjiʾiților? Vă rugăm să amintiți și spusele lor despre credință.

Murjiʾiții se împart în patru grupări:

cei care spun că credința înseamnă simpla cunoaștere, chiar fără încuviințare. Aceasta este poziția jahmiților. Este cea mai rea și mai respingătoare dintre aceste afirmații și este necredință față de Allah, Măreț și Preaînalt. Asociaționiștii de odinioară, Faraon, Hāmān, Qārūn și Iblīs Îl cunosc cu toții pe Allah în inimile lor. Dar, pentru că nu au rostit cu limbile, nu au încuviințat în inimile lor și nu au împlinit fapte cu mădularele, această cunoaștere nu le-a fost de folos.

cei care spun că credința este numai încuviințarea inimii. Aceasta este poziția așʿariților. Și ea este falsă, căci necredincioșii încuviințează în inimile lor: știu că adevărat este Coranul și că adevărat este Trimisul. Evreii și creștinii cunosc acest lucru.

cea care se află în opoziție cu așʿariții: karrāmiții. Ei spun că credința înseamnă rostirea cu limba, chiar dacă inima nu crede. Fără îndoială, aceasta este o afirmație falsă. Fățarnicii, care se află în treapta cea mai de jos a Focului, spun cu limbile lor:

murjiʾiții dintre juriști. Ei sunt cei mai puțin gravi dintre murjiʾiți. Spun că credința este convingere cu inima și rostire cu limba și că fapta nu intră în ea. Aceasta este poziția murjiʾiților dintre juriști și nici ea nu este corectă, fiindcă nu există credință fără faptă.

Neînțelegerea oamenilor Sunnei cu murjiʾiții dintre juriști privește faptele inimii sau faptele mădularelor? Este o neînțelegere doar de exprimare sau una de conținut? Vă rugăm să ne explicați în amănunt.

Neînțelegerea murjiʾiților dintre juriști cu majoritatea oamenilor Sunnei privește fapta mădularelor: fapta văzută, precum rugăciunea, postul și pelerinajul. Ei spun că ea nu face parte din credință, ci este o condiție a credinței — fie o condiție de validitate, fie una de desăvârșire. După cum am aflat, aceasta nu este corect. Neînțelegerea dintre ei și majoritatea oamenilor Sunnei privește conținutul, nu doar exprimarea. Ei spun că credința nu crește și nu scade prin fapte: nu crește prin ascultare și nu scade prin păcat; credința oamenilor este la fel, deoarece, potrivit lor, ea înseamnă încuviințarea inimii împreună cu rostirea limbii. După cum se va arăta, aceasta nu este corect. Allah a numit rugăciunea „credință”:

„Allah nu va lăsa să se piardă credința voastră.”

„Credința are șaptezeci și ceva sau șaizeci și ceva de ramuri. Cea mai înaltă este rostirea: «Nu există nicio divinitate în afară de Allah», cea mai de jos este îndepărtarea unui lucru vătămător de pe drum, iar pudoarea este o ramură a credinței.”

Care este statutul celui care abandonează în întregime toate faptele văzute, dar rostește cele două mărturisiri și recunoaște obligațiile, fără să împlinească însă nicio faptă? Este acesta musulman sau nu

, știind că nu are nicio scuză recunoscută de Lege care să-l împiedice să împlinească acele obligații?

Acesta nu este credincios. Cel care crede în inima sa și mărturisește cu limba dar nu împlinește fapte cu mădularele sale și lasă deoparte toate faptele fără nicio scuză nu este credincios. După cum am amintit și după cum au definit-o Ahl al-Sunna wa-l-Jamāʿa, credința este rostire cu limba, convingere cu inima și faptă cu mădularele. Credința nu se împlinește decât prin toate acestea împreună. Cel care abandonează unul dintre ele nu este credincios.

Este corectă afirmația că acela care spune „credința este vorbă, faptă și convingere; crește și scade” este în întregime lipsit de irjāʾ, chiar dacă spune și că nu există necredință decât prin convingere și tăgăduire?

Aceasta este o contradicție. Dacă spune: „Nu există necredință decât prin convingere sau tăgăduire”, contrazice afirmația sa că credința este rostire cu limba, convingere cu inima și faptă cu mădularele.

Este corectă sau nu următoarea afirmație: „Dacă cineva Îl insultă pe Allah și îl insultă pe Trimis, Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pacea, acest lucru nu este în sine necredință, ci un semn și un indiciu al disprețului și al nesocotirii aflate în inimă”?

Aceasta este o afirmație falsă. Allah i-a declarat necredincioși pe fățarnici, după ce avuseseră credință, din pricina vorbelor lor:

„Nu am văzut pe nimeni mai lacom la mâncare și mai laș în luptă decât acești recitatori ai noștri.”

„Dacă îi întrebi, vor spune cu siguranță: «Noi doar stăteam de vorbă în deșert și glumeam.» Spune: «De Allah, de versetele Sale și de Trimisul Său vă băteați joc?» Nu vă dezvinovățiți! Ați săvârșit necredință după credința voastră.”

Care este statutul celui care Îl insultă pe Allah, Îl insultă pe Trimisul Său și insultă religia, iar când este sfătuit invocă nevoia de a câștiga, de a obține hrana și cele necesare traiului? Este necredincios sau musulman care are nevoie de o pedeapsă de îndreptare și de disciplinare? Se face aici deosebire între insultă și cel care o rostește?

Omului nu îi este îngăduit să săvârșească necredință față de Allah prin vorbă, faptă, convingere sau îndoială, spunând că o face pentru a-și câștiga traiul. Cele necesare traiului sunt la Allah, Preaslăvitul și Preaînaltul. Allah, Măreț și Preaînalt, spune:

Ce se spune despre cel care construiește edificii de venerare deasupra mormintelor, ridică deasupra lor moschei și sanctuare, le consacră averi, le înființează instituții de supraveghere și le permite oamenilor să le adore, să le înconjoare ritual, să le invoce și să le aducă jertfe?

Statutul lui este că săvârșește necredință prin această faptă, fiindcă ea este o chemare la necredință. Ridicarea acestor edificii, construirea lor și chemarea oamenilor să le adore, precum și numirea unor slujitori pentru ele arată că este mulțumit de acest lucru și că cheamă la necredință și la rătăcire. Allah să ne ferească! Iar dacă urmărește să câștige bani de pe urma lor, își vinde religia pentru bunurile acestei lumi și intră sub cuvintele Sale, Preaînaltul:

Este validă rugăciunea în spatele unui imam care cere ajutor morților și le cere sprijin sau nu? Este validă în spatele unui om care minte, stăruie cu bună știință în minciună și îi vatămă pe cei evlavioși, deși îi conduce pe oameni în rugăciune? Este pus în fruntea rugăciunii dacă este cunoscut prin minciună și păcătoșenie?

Rugăciunea în spatele celui care cere ajutor morților nu este validă, fiindcă aceasta este asociere majoră care scoate din religie. El nu este musulman; propria sa rugăciune nu este validă și nici rugăciunea făcută în spatele lui. Imamul trebuie să creadă în Allah și în Trimisul Său și să urmeze religia Islamului în cele văzute și în cele lăuntrice.

Există unele hadithuri pe care unii le folosesc drept dovadă că acela care abandonează cu desăvârșire toate faptele este totuși un credincios cu o credință știrbită, precum relatarea:

„Nu au săvârșit niciun bine vreodată.”

, precum și alte hadithuri. Care este răspunsul în această privință?

Aceasta înseamnă folosirea drept dovadă a celor neclare, iar aceasta este calea oamenilor cu inima abătută, despre care Allah, Preaslăvitul și Preaînaltul, a spus:

„Celui care spune «Nu există nicio divinitate în afară de Allah» și respinge ceea ce este adorat în afară de Allah îi devin inviolabile averea și viața, iar socoteala lui este la Allah.”

„Allah a interzis Focului să-l atingă pe cel care spune «Nu există nicio divinitate în afară de Allah», căutând prin aceasta Fața lui Allah.”

Însă cel care abandonează de bunăvoie toate faptele, deși le poate împlini, nu este credincios.

 Așa se împacă hadithurile între ele.

Care este statutul celui care invocă pe altcineva decât Allah, deși trăiește printre musulmani și Coranul a ajuns la el? Este un musulman care a căzut în asociere sau este asociaționist?

Cel la care Coranul a ajuns într-un fel în care l-ar putea înțelege dacă ar dori, dar care se întoarce de la înțelegerea lui, nu îl pune în practică și nu îl primește, a primit dovada împotriva sa. Nu este scuzat prin neștiință, fiindcă dovada a ajuns la el. Allah, Măreț și Preaînalt, spune:

„Spune: «Care lucru este cea mai mare mărturie?» Spune: «Allah este martor între mine și voi. Acest Coran mi-a fost revelat ca să vă avertizez prin el pe voi și pe toți cei la care ajunge el.»”

Pentru aducerea dovezii este o condiție ca ea să fie înțeleasă limpede și pe deplin sau este suficient să fie adusă? Vă rugăm să explicați în amănunt, cu menționarea dovezii. Allah să vă binecuvânteze!

Am amintit aceasta în răspunsul precedent: dacă dovada din Coran sau din Sunna a ajuns la el într-un fel în care ar înțelege-o dacă ar dori — adică o poate înțelege în limba sa ori în limba arabă —, iar apoi nu i-a dat atenție și nu a pus-o în practică, nu este scuzat prin neștiință. El este nepăsător și se întoarce de la ea. Allah Preaînaltul a spus:

„Cei care nu cred se îndepărtează de ceea ce li s-a vestit ca avertisment.”

Când șeicul Islamului Ibn Taymiyya, Allah să aibă milă de el, a declarat necredincioasă gruparea care refuza să împlinească obligația zakāt-ului, dintre arabii care au făcut aceasta, a fost pentru că tăgăduiau caracterul ei obligatoriu sau numai pentru că refuzau și nu se angajau să o plătească?

Oamenii cunoașterii au explicat în amănunt această chestiune. Au spus că, dacă cel care refuză zakāt tăgăduiește caracterul ei obligatoriu, este necredincios și se luptă împotriva lui ca împotriva apostatului. Dar dacă o refuză din zgârcenie, crezând totuși că este obligatorie, se luptă împotriva lui pentru a lua zakāt-ul de la el. Este un drept pe care îl datorează altuia, dar refuză să-l dea, și este un rit vădit al Islamului. Se procedează astfel până când se supune și plătește zakāt, fără a i se stabili necredința. Se luptă împotriva lui pentru refuzul zakāt-ului dacă dispune de o putere care îl apără, până când aceasta este luată de la el. Cât despre afirmația atribuită șeicului Taqī al-Dīn Ibn Taymiyya, că i-ar fi declarat necredincioși în mod necondiționat, eu nu am întâlnit aceste cuvinte.

Întrebări și răspunsuri despre credință

Glosar

Bibliografie

Ce este credința și care este legătura ei cu vorbele, convingerile și faptele? În douăzeci și șapte de răspunsuri, șeicul Ṣāliḥ al-Fawzān explică termeni esențiali, condițiile mărturisirii de credință și deosebiri care cer cunoaștere temeinică. Lucrarea păstrează introducerea autorului, biografia șeicului și notele cu dovezi și trimiteri.