Înlăturarea îndoielilor

Să încheiem discuția cu o problemă mare și importantă, care se înțelege din ceea ce a precedat, dar pe care o tratăm separat din cauza importanței sale și a numărului mare de greșeli în privința ei.

Nu există divergență că tawḥīd-ul trebuie să fie în inimă, pe limbă și în faptă. Dacă lipsește ceva dintre acestea, omul nu este musulman.

Dacă omul cunoaște tawḥīd-ul, dar nu lucrează potrivit lui, el este necredincios, apostat și împotrivitor, asemenea lui Firʿawn, Iblīs și celor asemenea lor. Mulți oameni greșesc în această privință și spun: „Acesta este adevărul; îl înțelegem și mărturisim că este adevărul, dar nu putem să-l practicăm; în țara noastră nu este permis decât ceea ce se potrivește oamenilor de aici”, sau aduc alte scuze.

Cel sărman nu știe că majoritatea conducătorilor necredinței cunosc adevărul și nu l-au părăsit decât pentru unele interese și scuze, după cum spune Allah:

„Ei au vândut versetele lui Allah pentru un preț mic.”

(At-Tawbah, 9:9)

Și în alt loc:

„Îl cunosc așa cum își cunosc propriii fii.”

(Al-Baqarah, 2:146)

Dacă însă omul practică tawḥīd-ul numai în exterior, fără să-l înțeleagă și fără să-l creadă în inimă, el este ipocrit, mai rău decât necredinciosul declarat, citând:

„Cu adevărat, ipocriții vor fi în treapta cea mai de jos a Focului.”

(An-Nisāʾ, 4:145)

Această chestiune este lungă. Dacă o urmărești în vorbele oamenilor, vei vedea pe unii care cunosc adevărul, dar nu lucrează potrivit lui de teama pierderii unui avantaj lumesc, a rangului sau pentru a-i mulțumi pe alții; și vei vedea pe alții care lucrează potrivit lui numai în exterior, dar dacă îi întrebi ce cred în inimă, nu cunosc sensul lui.

Trebuie însă să înțelegi două versete din Cartea lui Allah.

Primul este:

„Nu vă scuzați! Ați necrezut după credința voastră.”

(At-Tawbah, 9:66)

Dacă ai înțeles că unii dintre cei care îl însoțeau pe Mesagerul lui Allah ﷺ în expediție au fost declarați necredincioși din cauza unui cuvânt pe care l-au spus în glumă și joacă, atunci îți devine limpede, că acela care rostește sau face un act de necredință de teama pierderii averii, a rangului ori pentru a-i face pe plac cuiva este într-o situație mai gravă decât cel care spune un asemenea cuvânt în glumă.

Al doilea verset este:

„Cine necrede în Allah după credința sa — în afară de cel constrâns, în timp ce inima lui rămâne liniștită în credință — însă cel care își deschide pieptul necredinței, asupra acelora este mânia lui Allah și pentru ei este o pedeapsă mare. Aceasta pentru că ei au iubit viața acestei lumi mai mult decât Viața de Apoi și pentru că Allah nu călăuzește poporul necredincios.”

(An-Naḥl, 16:106–107)

Allah nu a făcut excepție aici decât pentru cel constrâns în timp ce inima lui este liniștită în credință. În afara acestei situații, versetul declară necredință după credință fie că fapta a fost făcută din frică, pentru a-i mulțumi pe alții, din atașament față de țară, familie, clan sau avere, în glumă ori din alte motive, cu excepția constrângerii.

Versetul indică aceasta din două puncte de vedere.

Primul este expresia:

„în afară de cel constrâns”

Allah nu a exceptat decât persoana constrânsă. Este cunoscut că omul poate fi constrâns asupra unei vorbe sau fapte; convingerea inimii nu poate fi impusă în același fel.

Al doilea este afirmația:

„Aceasta pentru că ei au iubit viața acestei lumi mai mult decât Viața de Apoi.”

Versetul arată că această necredință și pedeapsă nu au rezultat, în cazul descris, din simpla ignoranță, ură față de religie ori iubire a necredinței, ci pentru că persoana a urmărit un folos din bunurile acestei lumi și l-a preferat religiei.

Allah, Slăvit și Preaînalt, știe cel mai bine, este mai Puternic și mai Generos. Fie ca Allah să trimită binecuvântări și pace asupra Profetului nostru Muḥammad, asupra familiei și Companionilor săi.

S-a încheiat. Toată lauda Îi aparține lui Allah, Domnul lumilor.