Înlăturarea îndoielilor

Răspunsul general

Răspunsul către oamenii falsului este de două feluri: general și detaliat.

Răspunsul general este un lucru măreț și un folos uriaș pentru cel care îl înțelege. Allah spune:

„El este Cel care ți-a pogorât Cartea. În ea sunt versete clare și hotărâtoare — ele sunt temelia Cărții — iar altele sunt asemănătoare [susceptibile de mai multe înțelesuri]. Cei în ale căror inimi este abatere urmează ceea ce este asemănător din ea, căutând tulburarea și căutând tâlcuirea sa. Dar nimeni nu-i cunoaște tâlcuirea decât Allah...”

(Āl ʿImrān, 3:7)

S-a relatat autentic de la Mesagerul lui Allah ﷺ că a spus:

„Când îi vedeți pe cei care urmează ceea ce este ambiguu din ea, aceia sunt cei pe care Allah i-a numit; feriți-vă de ei.”

Un exemplu: dacă un politeist îți spune:

„Cu adevărat, apropiații lui Allah nu vor avea nicio teamă și nu se vor întrista.”

(Yūnus, 10:62)

sau invocă faptul că mijlocirea este adevărată și că profeții au un rang înaintea lui Allah, ori menționează o afirmație a Profetului ﷺ pentru a-și susține ceva din falsitatea sa, iar tu nu înțelegi sensul afirmației pe care a menționat-o, răspunde-i astfel:

Allah a spus că cei în ale căror inimi este abatere părăsesc versetele clare și urmează ceea ce este ambiguu. Iar ceea ce ți-am menționat — că Allah a spus despre politeiști că recunoșteau rubūbiyyah, dar că necredința lor consta în atașarea de îngeri, profeți și sfinți, spunând:

„Aceștia sunt mijlocitorii noștri înaintea lui Allah.”

(Yūnus, 10:18)

— este un lucru limpede și hotărâtor, căruia nimeni nu-i poate schimba sensul.

Cât despre ceea ce îmi menționezi tu, politeistule, din Coran sau din cuvintele Profetului ﷺ și al cărui sens nu îl cunosc, eu sunt sigur că vorbele lui Allah nu se contrazic și că vorbele Profetului ﷺ nu contrazic vorbele lui Allah, Măreț și Preaînalt.

Acesta este un răspuns foarte bun, însă nu-l înțelege decât cel căruia Allah îi dă succes. Nu-l socoti neînsemnat, căci Allah spune:

„Nu o primesc decât cei care sunt răbdători și nu o primește decât cel care are o parte măreață [de bine].”

(Fuṣṣilat, 41:35)

Răspunsul detaliat

Cât despre răspunsul detaliat, dușmanii lui Allah au multe obiecții împotriva religiei mesagerilor, prin care îi abat pe oameni de la ea.

Obiecția: „Noi nu Îi asociem nimic lui Allah; doar cerem prin oamenii drepți”

Printre afirmațiile lor se află aceasta:

„Noi nu Îi asociem nimic lui Allah. Dimpotrivă, mărturisim că nimeni în afară de Allah, singur și fără asociat, nu creează, nu dăruiește hrana, nu aduce folos și nu înlătură răul; și că Muḥammad ﷺ nu stăpânește nici pentru sine folosul sau răul, cu atât mai puțin ʿAbd al-Qādir sau altcineva. Dar eu sunt un păcătos, iar oamenii drepți au rang înaintea lui Allah, așa că Îi cer lui Allah prin ei.”

Răspunde-i prin ceea ce a fost deja explicat: cei împotriva cărora a luptat Mesagerul lui Allah ﷺ recunoșteau exact ceea ce ai menționat și recunoșteau că idolii lor nu cârmuiesc nimic; ei urmăreau numai rangul și mijlocirea lor. Recită-i ceea ce Allah a menționat și explicat în Cartea Sa.

Obiecția: „Versetele sunt despre idolatri; noi îi chemăm pe profeți și pe cei drepți”

Dacă spune: „Aceste versete au fost revelate despre cei care adorau idolii. Cum îi puneți pe oamenii drepți în aceeași categorie cu idolii? Cum îi faceți pe profeți idoli?”

Răspunde-i prin ceea ce s-a spus mai înainte. Dacă recunoaște că necredincioșii mărturiseau că întreaga rubūbiyyah Îi aparține lui Allah și că nu doreau de la cei spre care se îndreptau decât mijlocirea, atunci aceasta este deja esența răspunsului.

Iar dacă încearcă să facă diferență între fapta lor și fapta lui prin această obiecție, amintește-i că dintre necredincioși unii îi chemau pe oamenii drepți și pe idoli, iar alții îi chemau pe sfinții despre care Allah spune:

„Cei pe care ei îi cheamă caută ei înșiși calea de apropiere de Domnul lor — care dintre ei este mai aproape...”

(Al-Isrāʾ, 17:57)

Ei îi chemau pe ʿĪsā ibn Maryam și pe mama sa. Allah spune:

„Mesia, fiul Mariei, nu este decât un mesager; înaintea lui au trecut și alți mesageri. Mama lui era o femeie sinceră. Amândoi mâncau hrană. Privește cum le lămurim semnele, apoi privește cum sunt abătuți! Spune: «Adorați în afară de Allah ceva care nu vă poate face nici rău și nici bine? Allah este Cel care aude totul, Cel care știe totul.»”

(Al-Māʾidah, 5:75–76)

Amintește-i și cuvintele Celui Preaînalt:

„În Ziua când îi va aduna pe toți, apoi le va spune îngerilor: «Aceștia pe voi vă adorau?» Ei vor spune: «Slavă Ție! Tu ești Ocrotitorul nostru, nu ei. Dimpotrivă, ei îi adorau pe jinni; cei mai mulți dintre ei credeau în aceștia.»”

(Sabaʾ, 34:40–41)

Și cuvintele Sale:

„Și când Allah va spune: «O, Isus, fiul Mariei! Le-ai spus tu oamenilor: Luați-mă pe mine și pe mama mea drept două divinități în afară de Allah?» El va spune: «Slavă Ție! Nu mi se cuvenea să spun ceea ce nu aveam dreptul să spun...»”

(Al-Māʾidah, 5:116)

Spune-i: ai înțeles că Allah i-a declarat necredincioși atât pe cei care se îndreptau spre idoli, cât și pe cei care se îndreptau spre oamenii drepți, iar Mesagerul lui Allah ﷺ a luptat împotriva lor?

Obiecția: „Noi nu cerem de la ei, ci sperăm prin ei la mijlocirea lui Allah”

Dacă spune: „Necredincioșii doreau lucruri de la ei. Eu însă mărturisesc că Allah este Cel care aduce folosul și răul; nu doresc decât de la El. Oamenii drepți nu au nimic din această putere, dar mă îndrept către ei sperând la mijlocirea lor înaintea lui Allah.”

Răspunsul este: aceasta este exact afirmația necredincioșilor. Recită-i cuvintele Celui Preaînalt:

„Cei care și-au luat ocrotitori în afară de El [spun]: «Noi nu-i adorăm decât pentru ca ei să ne apropie mai mult de Allah.»”

(Az-Zumar, 39:3)

și:

„Ei spun: «Aceștia sunt mijlocitorii noștri înaintea lui Allah.»”

(Yūnus, 10:18)

Să știi că acestea trei sunt cele mai mari îndoieli pe care le au. Dacă ai înțeles că Allah le-a lămurit în Cartea Sa și le-ai înțeles bine, ceea ce urmează este mai ușor.

Obiecția: „A-i chema pe cei drepți nu este adorare”

Dacă spune: „Eu nu ador decât pe Allah. Faptul că mă refugiez la oamenii drepți și îi chem nu este adorare.”

Spune-i: recunoști că Allah ți-a poruncit să-I consacri adorarea și că acesta este dreptul Lui asupra ta? Dacă spune „da”, spune-i: explică-mi ce anume ți-a poruncit — adică să consacri adorarea numai lui Allah, acesta fiind dreptul Său asupra ta.

Dacă nu cunoaște adorarea și formele ei, explică-i prin cuvintele lui Allah:

„Chemați-L pe Domnul vostru cu smerenie și în taină. Cu adevărat, El nu-i iubește pe cei care întrec măsura.”

(Al-Aʿrāf, 7:55)

După ce i-ai arătat aceasta, întreabă-l: ai înțeles că aceasta este adorare pentru Allah? Va trebui să spună: da. Iar duʿāʾ este miezul adorării.

Spune-i atunci: dacă ai recunoscut că duʿāʾ este adorare pentru Allah și Îl chemi pe Allah zi și noapte, cu teamă și speranță, iar apoi, în aceeași nevoie, chemi un profet sau pe altcineva, ai asociat pe altcineva lui Allah în această adorare? Va trebui să spună: da.

Apoi spune-i: dacă împlinești cuvintele lui Allah:

„Roagă-te Domnului tău și adu jertfă.”

(Al-Kawthar, 108:2)

și Îl asculți pe Allah și sacrifici pentru El, aceasta este adorare? Va trebui să spună: da. Spune-i atunci: dacă sacrifici pentru o făptură — profet, jinn sau altcineva — ai asociat pe altcineva lui Allah în această adorare? Va trebui să recunoască și să spună: da.

Întreabă-l de asemenea: politeiștii despre care au fost revelate versetele Coranului îi adorau pe îngeri, pe oamenii drepți, pe al-Lāt și pe alții? Va trebui să spună: da.

Spune-i: adorarea lor față de aceștia consta oare în altceva decât duʿāʾ, sacrificiu, refugiere și lucruri asemănătoare? În rest, ei recunoșteau că aceștia sunt robi ai lui Allah și se află sub puterea Sa și că Allah este Cel care cârmuiește toate lucrurile. Dar ei îi chemau și se refugiau la ei din pricina rangului și mijlocirii lor. Acest lucru este foarte limpede.

Obiecția: „Negi mijlocirea Profetului ﷺ?”

Dacă spune: „Negi mijlocirea Mesagerului lui Allah ﷺ și te dezici de ea?”

Spune: nu o neg și nu mă dezic de ea. Dimpotrivă, el este cel căruia i se va îngădui să mijlocească, iar mijlocirea sa va fi primită, și eu sper la mijlocirea lui. Însă mijlocirea întreagă Îi aparține lui Allah, așa cum spune Cel Preaînalt:

„Spune: «Toată mijlocirea Îi aparține lui Allah.»”

(Az-Zumar, 39:44)

Ea nu are loc decât după permisiunea lui Allah:

„Cine este acela care poate mijloci înaintea Lui fără permisiunea Sa?”

(Al-Baqarah, 2:255)

Și nimeni nu poate mijloci pentru cineva decât după ce Allah este mulțumit de el:

„Ei nu mijlocesc decât pentru cel de care El este mulțumit.”

(Al-Anbiyāʾ, 21:28)

Iar El nu este mulțumit decât de tawḥīd, după cum spune:

„Cine caută o religie în afara Islamului, nu-i va fi primită.”

(Āl ʿImrān, 3:85)

Dacă întreaga mijlocire Îi aparține lui Allah, nu se întâmplă decât după permisiunea Lui, iar Profetul ﷺ și ceilalți nu mijlocesc pentru nimeni până când Allah nu le îngăduie, iar El nu îngăduie decât pentru oamenii tawḥīd-ului, atunci ți-a devenit limpede că mijlocirea Îi aparține în întregime lui Allah. Eu o cer de la El și spun: „O, Allah, nu mă lipsi de mijlocirea lui! O, Allah, fă-l să mijlocească pentru mine!” și alte rugi asemănătoare.

Obiecția: „Profetului i-a fost dată mijlocirea, iar eu îi cer din ceea ce i-a fost dat”

Dacă spune: „Profetului ﷺ i-a fost dată mijlocirea, iar eu îi cer din ceea ce Allah i-a dat.”

Răspunsul este: Allah i-a dat mijlocirea, dar ți-a interzis să-l chemi în acest fel, spunând:

„Nu chemați pe nimeni împreună cu Allah.”

(Al-Jinn, 72:18)

Dacă Îl chemi pe Allah ca Profetul Său să mijlocească pentru tine, ascultă-L și în porunca: „Nu chemați pe nimeni împreună cu Allah.”

Mai mult, mijlocirea a fost dată și altora în afară de Profet ﷺ: este autentic că îngerii mijlocesc, copiii care au murit înainte de maturitate mijlocesc și sfinții mijlocesc. Spui atunci: „Allah le-a dat mijlocirea, deci o cer de la ei”? Dacă spui aceasta, te-ai întors la adorarea oamenilor drepți pe care Allah a menționat-o în Cartea Sa. Iar dacă spui „nu”, se prăbușește afirmația ta: „Allah i-a dat mijlocirea și eu îi cer din ceea ce Allah i-a dat.”

Obiecția: „Shirk-ul înseamnă numai adorarea idolilor”

Dacă spune: „Eu nu Îi asociez nimic lui Allah — nici vorbă! — dar refugierea la oamenii drepți nu este shirk.”

Spune-i: dacă recunoști că Allah a interzis shirk-ul mai grav decât a interzis adulterul și recunoști că Allah nu îl iartă, spune-mi ce este acest shirk pe care Allah l-a interzis și despre care a spus că nu îl iartă.

Dacă nu știe, spune-i: cum te declari liber de shirk dacă nici măcar nu știi ce este? Cum ar putea Allah să-ți interzică acest lucru, să spună că nu îl iartă, iar tu să nu întrebi despre el și să nu-l cunoști? Crezi că Allah l-a interzis fără să ni-l explice?

Dacă spune: „Shirk-ul este adorarea idolilor, iar noi nu adorăm idolii”, întreabă-l: ce înseamnă „adorarea idolilor”? Crezi că ei erau convinși că acele bucăți de lemn și pietre creează, dau hrană și cârmuiesc treburile celui care le cheamă? Coranul respinge aceasta, după cum arată cuvintele:

„Spune: «Cine vă dă hrană din cer și de pe pământ?...»”

(Yūnus, 10:31)

Dacă spune că adorarea idolilor înseamnă ca omul să se îndrepte spre lemn, piatră, o construcție ridicată peste un mormânt sau altceva, să le cheme, să sacrifice pentru ele și să spună că îl apropie de Allah și că prin binecuvântarea lor îi este îndepărtat răul ori îi este dat binele, spune-i: ai spus adevărul. Iar aceasta este tocmai ceea ce faceți voi în fața pietrelor și construcțiilor ridicate peste morminte și în alte locuri.

Astfel, el a recunoscut că această faptă este adorarea idolilor, iar acesta era punctul urmărit.

I se mai spune: prin afirmația ta „shirk-ul este adorarea idolilor” vrei să spui că shirk-ul este limitat numai la aceasta și că dependența de oamenii drepți și chemarea lor nu intră în el? Aceasta este respinsă de ceea ce Allah a menționat în Cartea Sa despre necredința celor care s-au atașat de îngeri, de ʿĪsā și de oamenii drepți. El trebuie să recunoască faptul că cel care asociază pe cineva dintre cei drepți în adorarea lui Allah a comis shirk-ul menționat în Coran. Acesta este punctul urmărit.

Esența problemei este aceasta: dacă spune „Eu nu Îi asociez nimic lui Allah”, spune-i: explică-mi ce este shirk-ul față de Allah. Dacă spune „adorarea idolilor”, spune-i: explică-mi ce înseamnă adorarea idolilor. Dacă spune „Eu nu ador decât pe Allah”, spune-i: explică-mi ce înseamnă a-L adora numai pe Allah.

Dacă o explică așa cum o explică Coranul, acesta este lucrul urmărit. Dacă nu cunoaște sensul, cum poate pretinde ceva ce nu cunoaște? Iar dacă îl explică prin alt sens decât sensul său, îi arăți versetele limpezi despre sensul shirk-ului față de Allah și despre adorarea idolilor și că exact aceasta este ceea ce ei fac în vremea noastră; și că adorarea lui Allah, singur și fără asociat, este ceea ce ei ne reproșează și pentru care strigă împotriva noastră, așa cum au strigat cei asemenea lor:

„A făcut el din toate divinitățile o singură Divinitate? Cu adevărat, acesta este un lucru uimitor!”

(Ṣād, 38:5)

Obiecția: „Ei au devenit necredincioși pentru că au spus că îngerii sunt fiicele lui Allah”

Dacă spune: „Ei nu au devenit necredincioși din pricina chemării îngerilor și profeților, ci pentru că au spus că îngerii sunt fiicele lui Allah. Noi nu spunem că ʿAbd al-Qādir este fiul lui Allah și nici altcineva.”

Răspunsul este: atribuirea unui copil lui Allah este o necredință distinctă. Allah spune:

„Spune: El este Allah, Unul. Allah, Cel de care depinde totul.”

(Al-Ikhlāṣ, 112:1–2)

„Unul” este Cel fără seamăn, iar aṣ-Ṣamad este Cel către care se îndreaptă toate nevoile. Cel care neagă aceasta a necrezut, chiar dacă nu neagă întreaga sură.

Allah mai spune:

„Allah nu Și-a luat niciun fiu și nu este alături de El nicio altă divinitate...”

(Al-Muʾminūn, 23:91)

Astfel, El a separat cele două lucruri și a făcut din fiecare o necredință distinctă.

Și spune:

„Ei le-au făcut jinnilor asociați ai lui Allah, deși El i-a creat, și I-au născocit fii și fiice fără cunoaștere.”

(Al-Anʿām, 6:100)

A făcut deci diferență între două forme de necredință.

Dovada pentru aceasta este și că cei care au necrezut prin chemarea lui al-Lāt — deși acesta fusese un om drept — nu l-au făcut fiu al lui Allah; iar cei care au necrezut prin adorarea jinnilor nu i-au făcut copii ai lui Allah.

La fel, savanții din toate cele patru școli juridice menționează în capitolul despre hotărârea apostatului că, dacă un musulman pretinde că Allah are un copil, el apostaziază; și ei disting între aceste categorii. Acest lucru este extrem de limpede.

Obiecția: „Apropiații lui Allah nu au teamă; noi nu-i adorăm”

Dacă citează:

„Cu adevărat, apropiații lui Allah nu vor avea nicio teamă și nu se vor întrista.”

(Yūnus, 10:62)

spune-i: acesta este adevărul. Dar ei nu trebuie adorați. Noi nu criticăm decât adorarea lor împreună cu Allah și asocierea lor cu El. În rest, este obligatoriu să-i iubești, să-i urmezi și să recunoști darurile pe care Allah li le-a dat. Nimeni nu neagă karāmāt-urile apropiaților lui Allah decât oamenii inovației și rătăcirii.

Religia lui Allah se află la mijloc între două extreme, este călăuzire între două rătăciri și adevăr între două falsități.

Două deosebiri între politeiștii vechi și politeiștii din vremea autorului

Dacă ai înțeles că ceea ce politeiștii din vremea noastră numesc „credință” (al-iʿtiqād) este shirk-ul despre care a coborât Coranul și împotriva căruia a luptat Mesagerul lui Allah ﷺ, atunci să știi că shirk-ul celor dintâi este mai ușor decât shirk-ul oamenilor din vremea noastră din două motive.

Primul: cei dintâi nu Îi asociau lui Allah pe îngeri, pe apropiați și pe idoli și nu îi chemau împreună cu Allah decât în vreme de bunăstare. În încercare și necaz, ei Îi consacrau lui Allah religia.

Allah spune:

„Când vă atinge necazul pe mare, cei pe care îi chemați în afară de El dispar din mintea voastră. Dar când vă salvează pe uscat, vă întoarceți. Omul este foarte nerecunoscător.”

(Al-Isrāʾ, 17:67)

Și:

„Spune: «Spuneți-mi: dacă vine asupra voastră pedeapsa lui Allah sau vă vine Ceasul, veți chema pe altcineva decât Allah, dacă sunteți sinceri? Dimpotrivă, numai pe El Îl veți chema; iar dacă voiește, va îndepărta ceea pentru ce L-ați chemat și veți uita ceea ce Îi asociați.»”

(Al-Anʿām, 6:40–41)

Și:

„Când pe om îl atinge un rău, Îl cheamă pe Domnul său, întorcându-se către El. Apoi, când îi dăruiește o binefacere de la El, uită ceea pentru care Îl chemase mai înainte și Îi face lui Allah rivali pentru a abate de la calea Sa. Spune: «Bucură-te puțin de necredința ta; vei fi dintre oamenii Focului.»”

(Az-Zumar, 39:8)

Și:

„Când îi acoperă un val asemenea unor umbre, Îl cheamă pe Allah, consacrându-I religia.”

(Luqmān, 31:32)

Cine înțelege această chestiune pe care Allah a explicat-o în Cartea Sa — că politeiștii împotriva cărora a luptat Mesagerul lui Allah ﷺ Îl chemau pe Allah și chemau pe alții în vreme de bunăstare, însă în necaz și greutate nu chemau decât pe Allah singur, fără asociat, și îi uitau pe stăpânii lor — înțelege deosebirea dintre shirk-ul oamenilor din vremea noastră și shirk-ul celor dintâi. Dar unde este cel a cărui inimă înțelege această chestiune temeinic? Allah este Cel de la care se cere ajutor.

Al doilea: cei dintâi chemau împreună cu Allah persoane apropiate de Allah — profeți, sfinți sau îngeri — și chemau copaci și pietre supuse lui Allah, care nu Îl nesocotesc. Iar oamenii din vremea noastră îi cheamă împreună cu Allah pe unii dintre cei mai păcătoși oameni; cei pe care îi cheamă sunt dintre cei care le permit desfrâul, adulterul, furtul, abandonarea rugăciunii și altele asemenea. Iar cel care are asemenea credințe despre un om drept sau despre ceva care nu se răzvrătește, precum lemnul ori piatra, se află într-o situație mai ușoară decât cel care are asemenea credințe despre cineva a cărui nelegiuire și stricăciune le vede și le mărturisește.

Obiecția: „Noi rostim shahādah, credem în Coran, ne rugăm și postim”

Dacă ai înțeles că cei împotriva cărora a luptat Mesagerul lui Allah ﷺ erau mai sănătoși la minte și aveau un shirk mai ușor decât aceștia, să știi că ei aduc o obiecție foarte mare:

„Cei despre care a coborât Coranul nu mărturiseau că nu există divinitate în afară de Allah, îl tăgăduiau pe Mesager, negau învierea, tăgăduiau Coranul și îl numeau vrăjitorie. Noi însă mărturisim că nu există divinitate în afară de Allah și că Muḥammad este Mesagerul lui Allah, credem Coranul, credem în înviere, ne rugăm și postim. Cum ne puneți pe aceeași treaptă cu ei?”

Răspunsul este că nu există nicio divergență între savanți asupra faptului că, dacă un om îl crede pe Mesager într-un lucru și îl tăgăduiește în altul, el este necredincios și nu a intrat în Islam. La fel, dacă crede într-o parte din Coran și neagă alta; de pildă, recunoaște tawḥīd-ul dar neagă obligativitatea rugăciunii, sau recunoaște tawḥīd-ul și rugăciunea dar neagă obligativitatea zakāt-ului, ori recunoaște toate acestea dar neagă postul, sau recunoaște toate acestea dar neagă pelerinajul.

Când unii oameni din vremea Profetului ﷺ nu s-au supus obligației pelerinajului, Allah a revelat:

„Pelerinajul la Casă este o datorie față de Allah pentru oamenii care au putința de a ajunge la ea. Iar cine neagă — Allah este lipsit de nevoie față de toate lumile.”

(Āl ʿImrān, 3:97)

Cine recunoaște toate acestea, dar neagă învierea, a necrezut prin consens, iar sângele și averea lui devin, în formularea juridică a textului, permise. Allah spune:

„Cei care nu cred în Allah și în mesagerii Săi și vor să facă deosebire între Allah și mesagerii Săi spunând: «Credem în unii și nu credem în alții» și vor să-și ia o cale între acestea — aceia sunt cu adevărat necredincioși; iar pentru necredincioși am pregătit o pedeapsă umilitoare.”

(An-Nisāʾ, 4:150–151)

Dacă Allah a declarat în Cartea Sa că acela care crede într-o parte și neagă o parte este cu adevărat necredincios și merită ceea ce a fost menționat, această îndoială dispare. Aceasta este obiecția pe care a menționat-o un om din al-Aḥsāʾ într-o scriere pe care ne-a trimis-o.

Se mai spune: dacă recunoști că cel care îl crede pe Mesager în toate, dar neagă obligativitatea rugăciunii, este necredincios prin consens; și la fel cel care recunoaște totul în afară de înviere sau cel care neagă obligativitatea postului din Ramaḍān — iar școlile juridice nu se contrazic în aceasta — atunci este cunoscut că tawḥīd-ul este cea mai mare obligație cu care a venit Profetul Muḥammad ﷺ și este mai mare decât rugăciunea, zakāt-ul, postul și pelerinajul.

Cum ar putea omul să nege una dintre aceste obligații și să necreadă, chiar dacă împlinește restul a ceea ce a adus Mesagerul ﷺ, iar dacă neagă tawḥīd-ul, religia tuturor mesagerilor, să nu necreadă? Slavă lui Allah! Cât de uimitoare este această neștiință!

Se mai spune: Companioni Mesagerului lui Allah ﷺ au luptat împotriva Banū Ḥanīfah. Ei intraseră în Islam în vremea Profetului ﷺ, mărturiseau că nu există divinitate în afară de Allah și că Muḥammad este Mesagerul lui Allah, se rugau și chemau la rugăciune. Dacă spune: „Ei afirmau că Musaylimah este profet”, răspundem: tocmai acesta este punctul. Dacă cel care ridică un om la rangul Profetului ﷺ cade în necredință și nu-i folosesc cele două mărturisiri și rugăciunea, atunci ce se poate spune despre cel care îl ridică pe Shamsān, Yūsuf, un Companion sau un profet la rangul Stăpânitorului cerurilor și al pământului?

Allah spune:

„Astfel pecetluiește Allah inimile celor care nu știu.”

(Ar-Rūm, 30:59)

Se mai spune: cei pe care ʿAlī ibn Abī Ṭālib i-a ars cu foc. Ei pretindeau Islamul și se aflau printre adepții lui ʿAlī, învățând de la Companioni, însă au avut despre ʿAlī o credință asemănătoare cu cea pe care alții o aveau despre Yūsuf, Shamsān și alții asemenea. Cum au fost atunci Companioni de acord asupra pedepsirii și declarării lor ca necredincioși? Credeți că aceștia îi declarau necredincioși pe musulmani? Sau credeți că o asemenea credință despre Tāj și cei asemenea lui nu dăunează, dar aceeași credință despre ʿAlī ibn Abī Ṭālib duce la necredință?

Se mai spune: Banū ʿUbayd al-Qaddāḥ, care au stăpânit Maghrebul și Egiptul în vremea Abbasizilor, Ei mărturiseau că nu există divinitate în afară de Allah și că Muḥammad este Mesagerul lui Allah, pretindeau Islamul și împlineau rugăciunea de vineri și rugăciunea în congregație. Când au manifestat încălcări ale Sharīʿah-ei în lucruri mai mici decât cele despre care vorbim aici, savanții au fost de acord asupra necredinței lor și asupra luptei împotriva lor; teritoriile lor au fost socotite teritorii de război, iar musulmanii au luptat cu ei până au recuperat teritoriile musulmane aflate în mâinile lor.

Se mai spune: dacă cei dintâi ar fi devenit necredincioși numai pentru că au combinat shirk-ul cu tăgăduirea Mesagerului și a Coranului, negarea învierii și altele asemenea, atunci ce înseamnă capitolul pe care savanții îl includ în fiecare școală juridică sub titlul „Capitolul despre hotărârea apostatului”? Apostatul este musulmanul care cade în necredință după Islam. Ei au enumerat multe forme, fiecare dintre ele scoțând omul din Islam și făcând, în formularea juridică a textului, permis sângele și averea sa; au menționat chiar lucruri care pot părea mărunte celui care le face — precum un cuvânt rostit cu limba fără ca inima să-l creadă sau un cuvânt spus în glumă și joacă.

Se mai spune despre cei despre care Allah a zis:

„Ei jură pe Allah că nu au spus, însă au rostit cuvântul necredinței și au necrezut după Islamul lor.”

(At-Tawbah, 9:74)

Nu ai auzit că Allah i-a declarat necredincioși din cauza unui cuvânt, deși se aflau în vremea Mesagerului lui Allah ﷺ, luptau alături de el, se rugau alături de el, dădeau zakāt, făceau pelerinajul și afirmau tawḥīd-ul?

La fel, Allah spune despre cei care au rostit cuvinte în timpul expediției de la Tabūk:

„Spune: «Oare de Allah, de versetele Sale și de Mesagerul Său vă băteați joc? Nu vă scuzați! Ați necrezut după credința voastră.»”

(At-Tawbah, 9:65–66)

Aceștia sunt cei despre care Allah a spus în mod explicit că au necrezut după credința lor, în timp ce se aflau alături de Mesagerul lui Allah ﷺ în expediția de la Tabūk; ei au rostit un cuvânt despre care au pretins că l-au spus în glumă.

Reflectează deci la această îndoială: „Voi îi declarați necredincioși pe unii musulmani care mărturisesc Lā ilāha illā Allāh, se roagă și postesc.” Reflectează la răspunsul ei, căci este dintre cele mai folositoare lucruri din aceste pagini.

Lecția din povestea lui Mūsā și din episodul Dhāt Anwāṭ

Dovada pentru aceasta este și ceea ce Allah relatează despre Banū Isrāʾīl, care, cu Islamul, știința și dreptatea lor, i-au spus lui Mūsā:

„Fă-ne și nouă o divinitate, așa cum au și ei divinități.”

(Al-Aʿrāf, 7:138)

și ceea ce au spus unii dintre Companioni Profetului ﷺ: „Fă-ne și nouă un Dhāt Anwāṭ.” Profetul ﷺ a jurat că aceasta este asemenea cuvintelor Banū Isrāʾīl: „Fă-ne o divinitate.”

Politeiștii aduc aici următoarea obiecție: Banū Isrāʾīl nu au devenit necredincioși prin simpla cerere, iar cei care au spus „Fă-ne un Dhāt Anwāṭ” nu au devenit necredincioși.

Răspunsul este: Banū Isrāʾīl nu au făcut efectiv acel lucru, iar cei care i-au cerut Profetului ﷺ nu l-au făcut. Nu există divergență că Banū Isrāʾīl, dacă ar fi făcut acel lucru, ar fi necrezut; și la fel, dacă cei pe care Profetul ﷺ i-a oprit nu l-ar fi ascultat și și-ar fi luat un Dhāt Anwāṭ după interdicția sa, ar fi necrezut. Acesta este punctul urmărit.

Povestea arată însă că musulmanul — ba chiar omul învățat — poate ajunge la unele forme de shirk fără să le cunoască. De aceea este necesară învățarea și precauția, iar afirmația ignorantului „noi am înțeles deja tawḥīd-ul” este una dintre cele mai mari forme de ignoranță și dintre cursele lui Shayṭān.

Povestea mai arată că, dacă musulmanul rostește un cuvânt de necredință fără să știe și este avertizat, iar el se pocăiește imediat, nu devine necredincios prin aceasta, așa cum s-a întâmplat cu Banū Isrāʾīl și cu cei care i-au făcut cererea Profetului ﷺ. Ea mai arată că, deși nu a devenit necredincios, i se poate vorbi foarte aspru, așa cum a făcut Mesagerul lui Allah ﷺ.

Obiecția: „Cel care spune Lā ilāha illā Allāh nu poate fi declarat necredincios”

Ei mai spun: Profetul ﷺ l-a mustrat pe Usāmah pentru că a ucis un om care spusese „Lā ilāha illā Allāh” și i-a spus: „L-ai ucis după ce a spus Lā ilāha illā Allāh?” De asemenea, Profetul ﷺ a spus: „Mi s-a poruncit să lupt cu oamenii până când vor spune Lā ilāha illā Allāh”, precum și alte relatări care poruncesc cruțarea celui care o rostește.

Acești neștiutori urmăresc prin aceasta să spună că acela care o rostește nu devine necredincios și nu poate fi pedepsit, indiferent ce ar face.

Li se răspunde: este cunoscut că Mesagerul lui Allah ﷺ a luptat împotriva evreilor și i-a luat prizonieri, deși aceștia spuneau „Lā ilāha illā Allāh”; iar Companioni au luptat împotriva Banū Ḥanīfah, deși aceștia mărturiseau că nu există divinitate în afară de Allah și că Muḥammad este Mesagerul lui Allah, se rugau și pretindeau Islamul. La fel au fost cei pe care ʿAlī ibn Abī Ṭālib i-a ars cu foc.

Acești neștiutori spun ei înșiși că cel care neagă învierea necrede chiar dacă spune Lā ilāha illā Allāh și că cel care neagă ceva dintre stâlpii Islamului necrede chiar dacă rostește expresia. Cum atunci nu-i folosește această expresie dacă neagă o ramură dintre ramuri, dar i-ar folosi dacă neagă tawḥīd-ul, care este temelia și capul religiei mesagerilor? Însă dușmanii lui Allah nu au înțeles sensul acestor relatări și nu îl vor înțelege.

În ceea ce privește relatarea despre Usāmah: el a ucis un om care își declarase Islamul, deoarece a crezut că acesta îl declarase numai de teamă pentru viața și averea sa. Când un om manifestă Islamul, trebuie să fie cruțat până când se arată de la el ceva care îl contrazice. Allah a revelat în această privință:

„O, voi cei care credeți! Când porniți pe calea lui Allah, cercetați bine...”

(An-Nisāʾ, 4:94)

adică verificați și nu vă grăbiți.

Versetul arată că trebuie să fie cruțat și cercetat. Dacă ulterior se vădește de la el ceva care contrazice Islamul, atunci este pedepsit pentru ceea ce s-a vădit de la el. Dacă simpla rostire l-ar fi făcut imposibil de pedepsit în orice situație, porunca de a cerceta nu ar mai avea sens.

Acesta este și sensul celeilalte relatări și al celor asemănătoare: cine manifestă tawḥīd-ul și Islamul trebuie cruțat, cu excepția cazului în care se arată de la el ceva care le contrazice.

Dovada este că același Mesager ﷺ care a spus „L-ai ucis după ce a spus Lā ilāha illā Allāh?” și „Mi s-a poruncit să lupt cu oamenii până când vor spune Lā ilāha illā Allāh” a spus despre Khawārij: „Oriunde îi întâlniți, omorâți-i; dacă i-aș ajunge, i-aș nimici asemenea neamului ʿĀd.” deși ei erau dintre cei mai zeloși oameni în adorare, în tahlīl și tasbīḥ, până într-atât încât Companioni își socoteau rugăciunea mică în comparație cu a lor; învățaseră de la Companioni, însă, simpla rostire a lui Lā ilāha illā Allāh, mulțimea adorării și pretenția Islamului nu le-au fost suficiente când s-a arătat abaterea lor de la Sharīʿah.

În același fel se înțelege ceea ce am menționat despre lupta împotriva evreilor și lupta Companionilor împotriva Banū Ḥanīfah.

De asemenea, Profetul ﷺ intenționa să pornească împotriva Banū al-Muṣṭaliq atunci când un om i-a spus că aceștia refuzaseră zakāt-ul, până când Allah a revelat:

„O, voi cei care credeți! Dacă vine la voi un nelegiuit cu o veste, verificați-o...”

(Al-Ḥujurāt, 49:6)

Omul se dovedise mincinos în privința lor. Toate acestea arată că sensul relatărilor invocate de ei este cel pe care l-am explicat.

Obiecția: istighāthah în Ziua Învierii

Ei mai aduc ca obiecție relatarea în care Profetul ﷺ spune că, în Ziua Învierii, oamenii vor cere ajutor de la Ādam, apoi de la Nūḥ, apoi de la Ibrāhīm, apoi de la Mūsā și apoi de la ʿĪsā, iar fiecare se va scuza până când vor ajunge la Mesagerul lui Allah ﷺ. Ei spun: aceasta dovedește că a cere ajutor de la altcineva decât Allah nu este shirk.

Răspunsul este: noi nu negăm cererea de ajutor adresată unei făpturi în ceea ce făptura este capabilă să facă. Allah spune în povestea lui Mūsā:

„Cel care era dintre oamenii săi i-a cerut ajutor împotriva celui care era dintre dușmanii săi.”

(Al-Qaṣaṣ, 28:15)

La fel, omul cere ajutorul tovarășilor săi în război sau în alte lucruri pe care o făptură le poate face. Noi am respins istighāthah de adorare pe care oamenii o fac la mormintele apropiaților sau când aceștia sunt absenți, cerând lucruri pe care nu le poate face decât Allah.

Odată stabilit aceasta, cererea adresată profeților în Ziua Învierii urmărește ca ei să-L roage pe Allah să înceapă judecata oamenilor, pentru ca oamenii Paradisului să fie ușurați de groaza acelui loc. Aceasta este permisă atât în această lume, cât și în Viața de Apoi: mergi la un om drept, viu, care stă cu tine și îți aude vorbele, și îi spui „Roagă-L pe Allah pentru mine”, așa cum Companioni îi cereau aceasta Mesagerului lui Allah ﷺ în timpul vieții sale.

După moartea lui însă, Companioni nu au cerut aceasta la mormântul său; dimpotrivă, primii musulmani au dezaprobat chiar pe cel care intenționa să facă duʿāʾ către Allah la mormântul său — cu atât mai mult să-l cheme pe el însuși.

Obiecția: Jibrīl i-a oferit ajutor lui Ibrāhīm

Ei mai aduc povestea lui Ibrāhīm atunci când a fost aruncat în foc. Jibrīl i-a apărut în aer și l-a întrebat: „Ai vreo nevoie?” Ibrāhīm a răspuns: „De la tine, nu.” Ei spun: dacă istighāthah ar fi fost shirk, Jibrīl nu i-ar fi oferit-o lui Ibrāhīm.

Răspunsul este că aceasta este de același fel cu obiecția precedentă. Jibrīl i-a oferit un ajutor într-un lucru pe care avea puterea să-l facă. Allah îl descrie ca fiind:

„puternic în tărie.”

(An-Najm, 53:5)

Dacă Allah i-ar fi îngăduit să ia focul lui Ibrāhīm și pământul și munții din jur și să le răstoarne spre răsărit sau spre apus, ar fi putut-o face; dacă Allah i-ar fi poruncit să-l așeze pe Ibrāhīm într-un loc îndepărtat, ar fi făcut-o; iar dacă i-ar fi poruncit să-l ridice la cer, ar fi făcut-o.

Aceasta este asemenea unui om bogat, cu avere multă, care vede un om nevoiaș și îi oferă un împrumut sau un dar care să-i împlinească nevoia; iar nevoiașul refuză și rabdă până când Allah îi aduce o hrană pentru care nu datorează nimănui nimic. Unde este aceasta față de cu istighāthah de adorare și cu shirk-ul, dacă ar înțelege?