شرح القصيدة الهائية في الزهد والترغيب والترهيب

مقدمة

Lauda Îi aparține lui Allah. Îl lăudăm, Îi cerem ajutorul și Îi cerem iertare. Căutăm ocrotire la Allah de relele din sufletele noastre și de faptele noastre rele. Pe cel pe care Allah îl călăuzește nimeni nu-l poate rătăci, iar pe cel pe care El îl rătăcește nimeni nu-l poate călăuzi. Mărturisesc că nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah, Singurul, Care nu are niciun asociat, și mărturisesc că Muḥammad este robul și Trimisul Său.

Avem înainte o alcătuire în versuri folositoare, un poem plin de învățăminte, al eruditului și renumitului cărturar, șeicul și imamul Ḥāfiẓ ibn Aḥmad ibn ʿAlī al-Ḥakamī — Allah să aibă milă de el! El este cunoscut pentru lucrările sale bine alcătuite, pentru frumusețea scrierilor și pentru calitatea poemelor sale didactice din feluritele ramuri ale științelor religioase. Acestea cuprind cunoaștere bogată, explicații folositoare și argumente temeinice, având o rânduire frumoasă și o exprimare limpede. Toate izvorăsc din sfatul sincer și bun al acestui imam de seamă — Allah să aibă milă de el!

Printre poemele sale se numără și acest poem Hāʾiyyah — Allah să aibă milă de autorul său! El privește un domeniu nobil și însemnat al cunoașterii: detașarea față de lumea aceasta și avertizarea împotriva amăgirii ei, a goanei înverșunate după ea și a transformării ei în cea mai mare grijă a omului, în limita cunoașterii sale și în țelul ultim pe care îl urmărește. Pe cel aflat astfel lumea îl vatămă grav, ajungând pricina pieirii sale și a lipsirii lui de bine.

Autorul poemului — Allah să aibă milă de el! — l-a alcătuit într-un chip deosebit de frumos și reușit. Deși este scurt, poemul cuprinde mult bine și un folos imens.

Cărturarii — Allah să aibă milă de ei! — au scris în acest domeniu cărți folositoare și lucrări pline de învățăminte. Printre ei se numără imamul Aḥmad, Ibn al-Mubārak, Wakīʿ, Hannād ibn al-Sarī și alții — Allah să aibă milă de ei!

Cel care caută cunoașterea are nevoie să citească scrierile cărturarilor din acest domeniu, pentru a-și îndrepta sufletul și inima, pentru a-și îmbunătăți starea și pentru a nu se lăsa amăgit de lumea aceasta.

Doresc să amintesc că șeicul Zayd ibn Muḥammad ibn Hādī al-Madkhalī — Allah să aibă milă de el! — are un comentariu asupra acestui poem, intitulat «Al-Taʿlīqāt al-bahiyyah ʿalā al-qaṣīdah al-Hāʾiyyah». El lămurește îndeajuns ideile poemului, arătând înțelesurile mărețe și învățămintele binecuvântate pe care le cuprinde. Cartea este tipărită și răspândită.

Îi cer lui Allah să-l răsplătească pe autorul poemului cu cea mai bună răsplată, să-i înalțe treapta în ʿIlliyyīn și să facă folositor acest comentariu oricui îl citește. El este Cel care dă izbânda și nu are niciun asociat.

Introducerea comentatorului

القصيدة الهائية وشرحها

Autorul poemului — Allah să aibă milă de el! — spune:

Prin cuvintele „وما لي وللدنيا وليست ببغيتي” („Ce am eu cu lumea aceasta? Ea nu este ceea ce caut”), autorul — Allah să aibă milă de el! — își începe poemul arătând că lumea nu i-a înrobit inima și nu i-a stăpânit sufletul, așa cum se întâmplă cu mulți oameni. Aceste cuvinte nu le rostește decât cel care a înțeles starea lumii: ispita ei răpitoare, podoaba ei trecătoare și desfătările ei pieritoare.

Această expresie este relatată și de la Profet — binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui:

De la Ibn ʿAbbās — Allah să fie mulțumit de amândoi! — se relatează că ʿUmar — Allah să fie mulțumit de el! — a intrat la Trimisul lui Allah — binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui! Acesta stătea pe o rogojină care îi lăsase urme pe coastă. ʿUmar a spus: „O, Profet al lui Allah! Dacă ți-ai lua un așternut mai moale decât acesta!” El a răspuns: „Ce am eu cu lumea aceasta? Eu și lumea aceasta suntem asemenea unui călăreț care a mers într-o zi toridă, s-a adăpostit puțin din zi la umbra unui copac, apoi a plecat și l-a lăsat în urmă.”

Aceasta este starea robului în lume, șederea sa în ea și bucuria lui de plăcerile ei. Este asemenea unui om care s-a adăpostit la umbra unui copac, apoi a plecat mai departe și l-a lăsat în urmă. De ce, atunci, lumea îi stăpânește inima? De ce pune stăpânire pe grija lui? De ce ajunge limita cunoașterii sale și țelul său ultim, de vreme ce aceasta îi este asemănarea?

Prin cuvintele „وليست ببغيتي” („Ea nu este ceea ce caut”), înțelesul este: „Nu ea este ceea ce urmăresc, țelul și grija mea. Râvna și dorința mea se îndreaptă spre viața de apoi; ea este ceea ce caut și doresc, ba chiar ținta cea mai înaltă a năzuințelor mele.”

Prin cuvintele „ولا منتهى قصدي” („Nici țelul meu ultim”), arată că lumea nu i-a stăpânit scopul și năzuința. Țelul este să dobândească mulțumirea lui Allah, Preaînaltul, și să ajungă la treptele înalte ale vieții de apoi.

Prin cuvintele „ولست بميال إليها” („Nu înclin către ea”), înțelesul este: „Nu am înclinare, deschidere a inimii sau dorință față de lume, podoaba, strălucirea și întâietatea ei. Nimic din toate acestea nu-mi preocupă râvna și dorința.”

În aceste două versuri, autorul — Allah să aibă milă de el! — arată cum trebuie să se poarte cu lumea musulmanul care își dorește binele: să nu se lase amăgit de desfătarea ei trecătoare, de podoaba ei pieritoare și de strălucirea ei care se sfârșește. Orice bucurie și stare de sănătate, orice bogăție și desfătare din lume se vor sfârși negreșit.

Din cele spuse nu trebuie înțeles că omul ar trebui să înceteze să-și procure cele care îi întrețin viața — hrana, locuința și îmbrăcămintea — și să ajungă o povară pentru ceilalți. Musulmanului nu-i face rău să muncească, să trudească și să dobândească avere, chiar dacă aceasta devine multă. Îi face rău însă ca lumea să-i devină grija, lucrul pe care îl caută și limita cunoașterii sale.

De aceea, se relatează că Profetul — binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui! — spunea în ruga sa:

„Nu face ca lumea aceasta să fie cea mai mare grijă a noastră și nici limita cunoașterii noastre!”

De asemenea, nu-i face rău ca o parte din preocuparea sa pentru lume să fie aceea de a-și lăsa copiii îndestulați și de a le asigura folosul și mijloacele de trai, după cum se spune în hadith:

„Să-ți lași moștenitorii îndestulați este mai bine decât să-i lași săraci, întinzând mâna la oameni. Și nu vei face nicio cheltuială căutând prin ea Fața lui Allah fără să fii răsplătit pentru ea, chiar și pentru ceea ce pui în gura soției tale.”

Dacă nu sunt înțelese corect, căile detașării față de lume îl pot duce pe om la o formă de abatere și de încălcare a Legii lui Allah, Preaînaltul.

Așadar, omul trebuie să cunoască adevărata fire a lumii: josnicia ei și cât de repede piere; faptul că ea este blestemată și blestemat este ceea ce se află în ea, în afară de bine, de pomenirea lui Allah, de faptele drepte și de apropierea de Allah, Preaînaltul. Așa cum se spune în hadith:

„Lumea aceasta este blestemată și blestemat este ceea ce se află în ea, în afară de pomenirea lui Allah și de ceea ce ține de ea, precum și de un învățat sau de cineva care învață.”

„În realitate, lumea nu este de condamnat în sine. Condamnarea privește fapta robului în ea. Lumea este o punte și o trecere spre Grădină sau spre Foc. Dar, fiindcă în ea au ajuns să predomine poftele, plăcerile sufletești, nepăsarea și întoarcerea de la Allah și de la viața de apoi — aceasta fiind starea dominantă a locuitorilor ei și a celor din ea, precum și ceea ce se înțelege îndeobște când îi este rostit numele —, a ajuns să fie numită în chip absolut un lucru de condamnat. Altminteri, ea este temelia vieții de apoi și ogorul ei; din ea se ia merinde pentru Grădină și în ea dobândesc sufletele credința, cunoașterea lui Allah și iubirea Lui, pomenirea Lui și căutarea mulțumirii Sale. Viața cea bună a locuitorilor Grădinii, în Grădină, se datorează celor pe care le-au semănat în această lume.

Este de ajuns ca laudă și virtute a acestei lumi ceea ce găsesc în ea cei apropiați de Allah: încântarea ochilor, bucuria inimilor, veselia sufletelor, desfătarea duhurilor și fericirea cu care nicio altă fericire nu se aseamănă. Toate acestea vin prin pomenirea Lui, prin cunoașterea, iubirea și adorarea Lui, prin încrederea în El și întoarcerea spre El, prin apropierea lăuntrică de El și bucuria apropierii Sale, prin familiaritatea plină de iubire față de El și dulceața rugii în taină către El, prin îndreptarea către El și preocuparea cu El în locul altora. În această lume se află Cuvântul Său, revelația, călăuzirea și duhul pe care l-a trimis din porunca Sa, alegând prin el pe cine a voit dintre robii Săi.”

În aceste versuri, autorul — Allah să aibă milă de el! — arată starea lumii și starea oamenilor în ea.

Prin cuvintele „دار الهم والغم والعنا” („Sălașul grijii, al întristării și al trudei”), arată că acestea îi ating negreșit pe oameni. Chiar dacă li se dau bogăție, întâietate și funcții, ei nu scapă de ele.

Dacă lumea te face să râzi puțin, te face să plângi mult; iar dacă îți aduce puțină bucurie, îți aduce multă întristare. Orice casă pe care o umple de veselie o umple apoi de mâhnire.

Leacul grijilor și al întristărilor este pomenirea lui Allah, Preaînaltul, adorarea Lui, căutarea ocrotirii la El, îndreptarea către ascultarea de El, recitarea Coranului și credința în hotărârea și rânduiala lui Allah.

Adică va fi fericit și se va bucura de viața din această lume. Și Preaînaltul spune:

De aceea, este relatat în mod autentic că Profetul — binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui! — a spus:

„Niciun rob nu rostește vreodată, când îl cuprind grija și întristarea: «O, Allah, eu sunt robul Tău, fiul robului Tău, fiul roabei Tale. Șuvița de pe fruntea mea este în Mâna Ta. Judecata Ta se împlinește asupra mea, iar hotărârea Ta în privința mea este dreaptă. Îți cer prin orice Nume care Îți aparține, cu care Ți-ai dat Nume, pe care l-ai trimis în Cartea Ta, pe care l-ai arătat vreuneia dintre făpturile Tale sau pe care Ți l-ai păstrat în știința celor nevăzute, la Tine, să faci din Coran primăvara inimii mele, lumina pieptului meu, alungarea întristării mele și dispariția grijii mele», fără ca Allah, Cel Atotputernic și Măreț, să-i îndepărteze grija și să-i înlocuiască întristarea cu bucurie.” Ei au întrebat: „O, Trimis al lui Allah, se cuvine să învățăm aceste cuvinte?” El a răspuns: „Da, cel care le aude se cuvine să le învețe.”

Lucrurile amintite în acest hadith — crezul corect, credința în destin, cunoașterea lui Allah, a Numelor și a Atributelor Sale, apropierea de Allah, Preaînaltul, prin invocarea lor, grija față de Coran și căutarea tămăduirii prin el, precum și celelalte pomenite în hadith — sunt cele prin care se tratează grijile și întristările.

Prin cuvintele „سريع تقضيها قريب زوالها” („Repede se sfârșește și aproape îi este pieirea”), arată că, pe lângă grijile, întristările și durerile amintite, lumea se sfârșește grabnic.

Oricâtă vază, avere, întâietate și altele asemenea ar primi omul în lume, el are numai două posibilități: fie îi dispare lumea sa, fie el pleacă din ea prin moarte. După cum spune Allah, Cel Atotputernic și Măreț:

Și sfârșitul lumii întregi este aproape, după cum spune Allah, Cel Atotputernic și Măreț:

Robul trebuie, așadar, să ia aminte la starea lumii și la cât de repede se sfârșește.

Prin cuvintele „مياسيرها عسر وحزن سرورها” („Ușurările ei sunt greutăți, bucuria ei este întristare”), înseamnă că binele, ușurința și sănătatea din lume sunt însoțite, de cealaltă parte, de greutăți, necazuri și dureri.

Greutățile și ostenelile îl însoțesc pe cel care caută lumea în toate cele trei stări ale sale: înainte de a o dobândi, în timp ce o dobândește și după ce a dobândit-o. Omul suferă mult și este cuprins de grijă și întristare până când obține ceea ce urmărește în lume; iar după ce a obținut lucrul, îl apasă grija și teama de a nu-l pierde. De pildă, dacă dorește să cumpere o mașină, o casă sau altceva, el trudește și se ostenește gândindu-se la aceasta și strângând banii. După ce obține lucrul și îl are în mână, trece la altă grijă: teama ca acesta să nu se strice sau să fie pierdut. Astfel, nu scapă de niciuna dintre aceste stări în privința vreunui lucru din lume.

Prin cuvintele „وأرباحها خسر” („Câștigurile ei sunt pierdere”), se spune astfel fiindcă lucrurile pe care omul le câștigă și le dobândește în lume sunt, cel mai adesea, în dauna religiei sale, pentru care a fost creat. Face excepție cel pe care Allah, Preaînaltul, îl sprijină și îl călăuzește să unească binele din această lume cu binele din viața de apoi.

Prin cuvintele „ونقص كمالها” („Iar desăvârșirea ei este lipsă”), înseamnă că desăvârșirea vieții lumești a omului este, în realitate, o lipsă, fiindcă ea îi ia negreșit o parte din ascultare, adorare și pomenirea lui Allah, Preaînaltul.

Prin cuvintele „وإن رام وصلها غبي فيا سرع انقطاع وصالها” („Iar dacă un nesăbuit dorește să se lege de ea, cât de repede i se rupe legătura”), înseamnă că, atunci când omul își dorește să se lege de lume și să dobândească desfătările ei, această legătură se sfârșește și se rupe grabnic.

Ibn al-Qayyim — Allah să aibă milă de el! — spune:

„Bucuriile lumii sunt vise de somn sau o umbră trecătoare. Dacă te face să râzi puțin, te face să plângi mult; dacă te bucură o zi, te întristează vreme îndelungată; dacă îți oferă puțin, te lipsește pentru mult timp. Orice casă pe care o umple de bine o umple apoi de lacrimi.”

Iar Ibn Sīrīn — Allah să aibă milă de el! — a spus: „Nu a fost vreodată râs fără ca după el să fi urmat plâns.”

După ce a amintit starea lumii și a lămurit cum este ea, autorul a rostit această rugă măreață:

Prin cuvintele „فأسأل ربي أن يحول بحوله وقوته بيني وبين اغتيالها” („Îl rog pe Domnul meu să mă păzească, prin tăria și puterea Sa, de lovitura ei perfidă”), îi cere Domnului său ocrotire ca lumea să nu-l răpească prin înșelare. De câte ori s-a împodobit ea în ochii făpturilor, până când acestea au căzut pradă ispitei și amăgirii ei, iar ea le-a răpus și le-a nimicit!

Omul nu poate scăpa de lovitura perfidă a lumii și de ispita ei decât căutând ocrotire la Allah, Preaslăvitul și Preaînaltul, și cerându-I adăpost de ispita ei. În Ṣaḥīḥ al-Bukhārī există capitolul „Cererea ocrotirii împotriva ispitei lumii”, în care este citată această relatare:

Poemul și comentariul său

Glosar

Bibliografie

Cum poate omul să trăiască în lume fără ca lumea să-i stăpânească inima? În treizeci și opt de versuri, Ḥāfiẓ al-Ḥakamī amintește trecerea grabnică a vieții, înșelarea poftelor și pregătirea pentru întâlnirea cu Allah. Comentariul lui ʿAbd al-Razzāq al-Badr explică aceste îndemnuri prin versete coranice și relatări profetice: păstrarea rugăciunii, întoarcerea prin pocăință, dreapta folosire a vieții, bucuria Paradisului și grija de a nu împovăra socoteala cu nedreptăți făcute oamenilor.

Relatat de imamul Aḥmad în Musnad (21239). Formularea sa este: de la Ubayy ibn Kaʿb, Allah să fie mulțumit de el, care a spus că Trimisul lui Allah, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, a spus:

Imamul Aḥmad a relatat de asemenea (15747), de la Al-Ḍaḥḥāk ibn Sufyān al-Kilābī, Allah să fie mulțumit de el:

Al-Albānī l-a declarat autentic datorită relatărilor care îl susțin (ṣaḥīḥ li-ghayrihi), în Al-Silsilah al-Ṣaḥīḥah (382).

Despre cuvintele lui, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, „chiar dacă o condimentează și o sărează”, Ibn al-Athīr a spus: „Adică îi pune mirodenii; termenul vine de la qizḥ, adică mirodeniile care se pun în oală, precum chimionul, coriandrul și altele asemenea. Înțelesul este că hrana, oricât s-ar strădui omul să o pregătească cu migală și să o facă gustoasă, se întoarce la o stare pe care o urăște și o socotește murdară. La fel este și lumea, pentru a cărei înflorire și rânduire a mijloacelor ei se depune atâta râvnă: ea se întoarce la ruină și dispariție.” Al-Nihāyah fī Gharīb al-Ḥadīth (4/58).